Părintele Sofian – Rugul Aprins și temnița


Pentru Manastirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au navalit peste noi, impreuna cu sfarsitul razboiului al doilea mondial si ocuparea noastra de catre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toata tara romaneasca. De atunci au inceput necazurile, care au durat pana la Revolutia din luna Decembrie 1989.

In acesti ani grei, in obstea de la Manastirea Antim, in numar de circa 40 de calugari si frati, din care o parte studenti la diferite facultati din Bucuresti, iar alta parte lucratori la Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul in aceasta manastire, noi cei de aici, am avut parte si de ceva mangaieri si anume: in aceasta perioada s-au refacut cele doua turle mari de la biserica mare a manastirii, inlocuindu-se cele vechi din paianta, cu cele actuale din beton armat si caramida aparenta si s-a spalat si restaurat pictura interioara a bisericii. Aceasta pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica in restaurare, si umila noastra preocupare de atunci: Rugaciunea lui Iisus, in cadrul careia a aparut Rugul Aprins, expresie biblica, din Exod 3, 2-5.

Rugul aprins, care ardea si nu se mistuia, este simbolul Rugaciunii neincetate, deci Rugaciunea lui Iisus. Aceasta interpretare apartine parintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, initiatorul Rugului Aprins, care a murit in inchisoarea de la Aiud.

In anii 1945-1948, in sala bibliotecii manastirii Antim s-au tinut o serie de conferinte legate de acest subiect.

Intre conferentiari se numarau mai multe personalitati proeminente din vita cultural-religioasa de atunci, intre care parintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, parintele arhim. Benedict Ghius, parintele arhim. Vasile Vasilachi, staretul de atunci al Manastirii Antim, parintele prof. univ. Dumitru Staniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriiorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu.

Conferintele aveau caracter teologic, cu referire la rugaciune in general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugaciunea lui Iisus si practicarea acestei rugaciuni, de asemenea privita istoric, incepand din epoca apostolica, trecand pe la parintii pustiei, parintii filocalici, isi-hasmul romanesc din manastiri, schituri si sihastrii, incepand din secolul al XlV-lea, isihasmul si manastirile din epoca sfantului Nicodim cel sfintit de la Tismana, staretul Vasile de la Poiana Marului, sfantul Paisie Velicicovschi, paisianismul, staretul Gheorghe de la Cernica si practica Rugaciunii lui Iisus in manastirile noastre, Rugaciunea lui Iisus in lumea civila.

Conferintele se tineau in sala bibliotecii manastirii Antim, in prezenta multor credinciosi, intre care multi studenti de la diferite facultati. Dupa conferinta, era obiceiul ca oricine din sala sa puna intrebari in legatura cu subiectul prezentat. Raspundea conferentiarul sau altii, bine informati, din sala. Sub forma aceasta se fixa in mintea auditorilor, subiectul conferintei.

Paralel cu aceste conferinte, in zilele saptamanii, dupa slujbele de seara, se explicau pe larg cele sapte laude ale Bisericii, cu accentul pe Vecernie si Utrenie si talmacirea Psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, in fiecare zi din saptamana, de pilda lunea, era prezentata Sfanta Liturghie cu simbolismul ei traditional, martea, din punct de vedere muzical, miercurea viziunea iconografica a Liturghiei, joia prezentarea mistica a Liturghiei.

Cu toata schela care era in biserica si in exterior, pentru constructia actualelor turle, cu tot ateismul si dusmania care se propaga in Capitala si in tara, verbal si in presa, cu toata saracia si foamea care se intindea pe toate plaiurile tarii, totusi biserica era plina de inchinatori si ascultatori, care primeau cu intelegere si evlavie talmacirile care se faceau pentru slujbele amintite mai sus.

In aceasta vreme, mai precis in toamna anului 1945, a aparut ca musafir la manastirea Antim, preotul celibatar Ioan Kulighin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiati din Rusia, cu armatele germane in retragere si gazduit la manastirea Cernica, cu binecuvantarea patriarhului de atunci, Nicodim.

Parintele Ioan, in varsta de circa 60 de ani pe atunci, afland de manastirea Antim venea in fiecare sambata pe la noi, slujea cu noi Sfanta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupa Vecernia de dupa-amiaza, lua si el parte la intrunirea din sala bibliotecii. Avea ca talmaci din rusa in romana pe un tanar basarabean, Leonte, care cunostea bine si romana si rusa, si cu ajutorul lui intelegeam bine ce ne spunea parintele Ioan.

In aparenta un om obisnuit, blond, cu ochii albastri, cu barba mica si rara, acest preot, duhovnicul mitropolitului Nicodim al Rostovului, era un rugator autentic al Rugaciunii lui Iisus si un foarte bun cunoscator al Sfintilor Parinti, un fel de Parintele Cleopa de la noi. Rugaciunea lui Iisus o deprinsese la manastirea Optina, din nordul Moscovei, la inceputul revolutiei din 1917, dupa ce batranii de la Optina au fost lichidati, tineretul, intre care si fratele Ioan de atunci, au fost arestati si dusi pe la munci socialiste fortate iar mai tarziu intemnitati. Povestea frumos si emotionant o multime de intamplari din viata lui si din viata compatriotilor sai.

Ceea ce era foarte important pentru noi, erau marturisirile personale, in legatura cu Rugaciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevarat neincetat. De multi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborase din minte in inima, si se ruga si cand vorbea si cand slujea, cand manca si cand mergea. Rugaciunea pentru el era ca si respiratia. Si in somn se ruga.

O stiu de la el, pentru ca ori de cate ori venea la manastirea Antim, il gazduiam in chilie la mine si-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunostinte despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai in manastiri ci si in viata multor credinciosi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care parintele Ioan o cunostea bine.

In ianuarie 1947 a fost arestat de la manastirea Cernica, impreuna cu ucenicul sau, fratele Leonte. Parintele Ioan a fost condamnat la munca silnica pe viata si intemnitat la Odesa, iar fratele Leonte deportat in Siberia, de unde ne-a trimis o carte postala care incheia cu Rugaciunea lui Iisus.

Convorbirile din cadrul Rugului Aprins au continuat pana pe la jumatatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au incetat pentru mai multi ani. O buna parte din personalul slujitor de la manastirea Antim a fost repartizat in alta parte, mai ales la Seminarul Teologic de la manastirea Neamtu, incat s-a potolit, in mare masura, tot entuziasmul activ in numele Rugului Aprins.

Intre timp, primeam stiri triste despre suferintele detinutilor de la Canalul Dunare-Marea Neagra si despre atrocitatile tineretului studentesc intemnitat la Pitesti.

N-a trecut prea mult, pana in iunie 1958 cand am fost arestati si noi, care activasem in cadrul Rugului Aprins. Ma aflam atunci la manastirea Ghighiu, de langa Ploiesti, pe schela, cu un grup de ucenici calugari si frati, pictand in fresca biserica din cimitirul manastirii. Am fost arestat impreuna cu parintele Felix Dubneac, membru si el al Rugului Aprins.

Ancheta a durat cateva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat ca eram saisprezece detinuti, facand parte din „organizatia Rugului Aprins”.

Intre noi si cu noi, era parintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, initiatorul asa zisei „organizatii”, parintele arhim. Benedict Ghius, parintele prof. univ. Dumitru Staniloae, parintele Arsenie Papacioc, parintele Roman Braga, prof. univ. Alexandru Mironescu si fiul sau Serban student la litere, doctorul si poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenti la diferite facultati din Capitala, arhimandritii si fratii Vasile si Haralambie Vasilachi au fost cu alt grup intemnitati la Gherla.

Dupa procesul de la Tribunalul Militar ne-am mai intalnit la Jilava, inchisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu pacura, iar de acolo la inchisoare de la Aiud.

Din literatura publicata dupa Revolutia din 1989, asupra vietii din inchisorile comuniste cititorii au aflat multe din suferintele celor intemnitati, dar una este sa citesti despre suferinta si alta este sa o traiesti.

Astfel, lipsa totala de libertate, zavorat pe dinafara de paznic, intr-o celula mica cu mai multi, intre care batrani si bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisa, in care fiecare isi facea necesitatile mari si mici, cu aerul infect cu miros de closet, cu becul aprins zi si noapte si mereu supravegheat prin vizeta, ca nu cumva sa surprinda pe cineva facand ceva. N-aveai voie sa lucrezi nimic. Dar ce puteau sa lucrezi? Se ciocanea in perete cu alfabetul Morse, ca sa afle cate o stire sosita dinafara, de la cei de curand intrati in penitenciar. Altii, dadeau pe talpa bocancului cu spuma de sapun, apoi cu un betisor scriau cate un text: o rugaciune ori un cuvant din Biblie. Fara carti, fara ziare si fara hartie de scris, totusi, cu ajutorul alfabetului Morse si scrisul pe talpa bocancului, unii invatau pe de rost cuvant cu cuvant Sfanta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori cate o epistola, mai ales Epistola sfantului Iacob.

Mancarea putina, slaba si mizerabila, lipsa de aer, nemiscarea, facuse din bietii detinuti niste fiinte albe-albastrui, ca niste stafii, slabiti pe dinafara dar tari pe dinauntru cu nadejdea ca nu vom muri in aceasta necropola a Aiudului unde, totusi, multi si-au incheiat viata aceasta pamanteasca, intre care si parintele Daniil, initiatorul Rugului Aprins, care de multe ori a fost pus in lanturi, in cei 25 de ani de temnita grea.

Dupa patru ani de viata de celula, intr-o buna zi, culesi de prin celule, s-a umplut cu noi o duba mare si incuiati pe dinafara, am fost transportati la colonia Salcia din Baltile Brailei. S-au mai incarcat si alte dube. Am ajuns la Salcia in plina campie. O baraca lunga, cu paturi suprapuse, intr-o curte larga, inconjurata cu gard de sarma ghimpata, strajuita pe la colturi cu soldati inarmati. Eram multi. Mai tarziu am aflat ca eram o mie de detinuti. Dintre noi o suta eram preoti. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din Rugul Aprins era parintele Bendeict Ghius, parintele Roman Braga si eu, care scriu acestea. Ceilalti vinovati erau dusi prin alte colonii, la muncile de primavara.

A doua zi dimineata, incolonati cate cinci, cu sapele in spate, ne-au scos la prasit porumbul, intr-un mare lan de porumb, paziti de militieni. Slabiti cum eram, abia miscam sapa. Cand eram la celule n-aveam voie sa lucram nimic. Aici munca fortata. N-aveam voie sa ne mai odihnim, sprijrnindu-ne in sapa ca de obicei. Trebuia sa prasim mereu. N-aveam voie sa ramanem in urma, chiar daca nu te mai ajutau puterile sau neputintele. Militienii, in jurul nostru, ca niste fosti vatafi boieresti, aveau aceasta grija, sa lucram in sila. La pranz masa era mai buna si mai indestulatoare decat la celula. Dupa o ora, in care intra masa si putina odihna, iarasi la sapa. Seara, incolonati cate cinci, faceam calea intoarsa la dormitor.

In baraca lunga si larga, cu paturi suprapuse pentru o mie de oameni, cu tinete deschise, in timpul noptii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria ca in ziua urmatoare, la munca, vom respira din noi aer curat.

Asa ne treceau zilele saptamanii.

Duminica nu lucram. Era zi de odihna. Sub aceeasi paza a soldatilor inarmati, de la cele patru colturi ale curtii cu gard ghimpat, detinutii umpleau curtea in grupuri de cate cinci-sase-zece persoane. Intre ei era de obicei cate un preot. Se rugau. Se tineau un fel de predici ori cuvinte de folos si de imbarbatare. Aceste grupuri erau ca niste mici bisericute cu preoti si enoriasi.

Intre timp aveau loc faimoasele perchezitii. O droaie de militieni goleau dormitorul si in timp ce toti detinutii erau scosi afara, in curte, erau controlate toate paturile, saltelele si micile boccele ale detinutilor. De obicei nu gaseau nimic interzis, totusi detinutii intrau in panica.

Am lucrat pe rand la toate muncile agricole si la reparatia digului din apropiere. Acelasi regim de munca fortata. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntita.

De la o vreme, au inceput sa apara si anumite carti si ziare in colonie; in serile dupa ce veneam de la munca si in ragazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dadeau ei, nu ce ne-ar fi placut sa citim. Dar citeam.

Trecusera mai bine de doi ani de cand ne aflam, muncind si vara si iarna in aceasta campie fara dealuri, acoperite de bolta uriasa a cerului.

Aici, ca si in viata de celula, afara de ochii necrutatori ai temnicerilor, care ne urmareau plini de dusmanie, ne veghea zi si noapte Ochiul cel atoate vazator si inima plina de bunatate a Parintelui Ceresc. De la El ne venea rabdarea si pacea, care ne-a insotit de-a lungul celor mai bine de sase ani de inchisoare. Plecam acasa, la manastire, in iulie 1964.

Părintele  Arhimandrit Sofian Boghiu

Vestitorul Ortodoxiei, 1996

3 gânduri despre „Părintele Sofian – Rugul Aprins și temnița

  1. Elena G.

    ZORII ZILEI. ÎNVIEREA
    (evocarea părintelui Sofian)

    Părintele Sofian trecea pe lângă noi, din când în când, şi mă ţinea de aproape: “Frate Ioane, să nu fugi!” Fusesem adus la el de fericitul Daniel. Asta să fi fost în 1977. Oricum era vara. Am povestit cum se lipise fratele Daniel Turcea mai întâi la masa mea, la restaurantul Casei Scriitorilor, aproape stânjenit, pe un colţ, pe urmă reveni mai îndrăzneţ, şi mă propusese acestei vizite la Mănăstirea Antim, unde era stareţ părintele arhimandrit Sofian Boghiu. “Să cunoşti un părinte.” Părintele deocamdată avea treabă cu mănăstirea lui, dar nici n-ar fi vrut să-i scap. Fusese poate prevestit. Umbla prin toată curtea mănăstirii, când în biserică şi când afară, şi am reţinut că plimba dintr-o mână în alta un măr sau o portocală, pe care nu ştiu când s-a hotărât să le mănânce sau dacă. Cred că era ca acum postul Adormirii Maicii Domnului şi bunul părinte îşi avea strategiile sale de post. Sau poate eu l-am văzut odată cu un măr şi altădată cu o portocală, în diferite posturi.. Prezenţa lui, după ce-i fusesem o clipă prezentat, sau acum că se interesa de mine cu haz, şi atât de direct, mă făcea să mă simt bine. Eram din nou copil şi aşteptam să intru poate la cel mai important examen din viaţa mea. “Mă aflu iată-acum la un examen şi vreau să par că nu-s intimidat.” (Labiş) Era un om în toată puterea părintele Sofian, a mai trăit după aceea pe puţin 30 de ani, cu aerul lui de holtei transcendent, dacă se poate spune aşa ceva, cu starea de feciorie şi de fericire-n fond, pe care-o răspândea în jurul său. În fine, veni şi mă chemă în biserică iar Daniel plecă, – mă lăsa pe mâini sigure. Nu m-a pus, cum mi-aş fi închipuit poate, să îngenunchez, mi-a tras în faţa lui un scaun şi m-a poftit cuviincios, ca un gospodar, ca o gazdă de la noi din Moldova: ”Luaţi loc!” Dar ce am vorbit noi acolo tot restul serii şi toată noaptea până ce zorii începură a albi ferestrele bisericii zidită de Antim Ivireanu, cu veacuri în urmă, chiar nu-mi mai aduc aminte.
    Fuseseră şi întrebări; mai multe destăinuiri. Vorbeam în şoaptă amândoi, deşi tot timpul am fost singuri, nederanjaţi nici de sfinţii din jur, pictaţi pe pereţi sau pe tâmpla altarului, şi de o parte şi alta a uşilor împărăteşti. Iată din nou un basarabean, şi tot de pe Nistru. Avea un timbru cald, melodios, îngerii se învăţaseră cu vocea lui, şi din când în când îi picurau pe ea miere şi răcoare de la el de acasă, din ţinutul Orheilor, mi se pare. Am aflat mai târziu că se călugărise de copilandru, şi nici când a trebuit să-şi înmulţească talantul, studiind Belle-Arte, nu şi-a abandonat rasa; oricum viaţa unui astfel de om stă cel mai bine sub pecetea tainei. Nu i-am cerut de-odată să mă împărtăşească, pierdusem rostul datinei, din copilăria mea de la ţară, de când nu mai intrasem în biserică să mă rog. “Mai treceţi pe-aici când aveţi timp”, mi-a spus la despărţire, în acei zori pecetluiţi, din paradis. În fine, redescopeream o lume, şi Daniel nu contenea să mă încredinţeze, cu un fel de gelozie subţire: “Te iubeşte, Ioane; te-a pus la inima lui.” Nu voi uita niciodată, când m-am împărtăşit după atâţia ani, cu sfânt trupul şi sângele Domnului; era la Înviere, tot în zorii zilei, şi uşile împărăteşti ale bisericii pictate de Antim străluceau într-o lumină copleşitoare. Aşa trebuie să fie în Rai, mi-am spus, şi am păşit uşor ca şi cum aş fi ajuns până acolo cu tălpile goale, prin iarba răcoroasă plină de rouă. În rest, era o lume plină de contraste (“Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor”, spusese Mântuitorul) şi l-am rugat pe bunul meu duhovnic să mă înveţe ce să citesc din Scripturi. Mi-a dăruit o carte simplă de rugăciuni, pe care o ţin şi acum pe capul patului, iar dintre evanghelii mi-a indicat Luca; el a fost şi scriitor ca Dvs. Şi pictor ca noi…Aceste cărţi noi, negre la vedere, înlăuntrul lor străluceau, şi mă ţineau tot mai strâns legat de ele. Mi-am regăsit Biblia dăruită de părintele Teodor la Copălău, şi de atunci nu m-am mai despărţit de ea; o purtam cu mine oriunde mă aflam; dar nu deodată mi s-au luminat multe din tainele ei; iar taina ei cea mai mare e că poate fi, aşa cum spune Mântuitorul, râu de apă vie, căci cine însetează tot ar mai vrea să bea.
    Cred că din toată atitudinea mea se observa o schimbare: tata, îi spusese mamei, la un moment dat, cînd mai trecusem pe acasă pe la Zorleni, cu Biblia în desagă: Oare băietul nostru n-o fi căzut în vreo sectă la Bucureşti? Încetul cu încetul am început să-i povestesc de noul meu părinte sufletesc. Dar tata avu o reacţie cel puţin ciudată: Ce face el cu atâţia bani? Care bani?! îl întrebasem halucinat. Ce bani?! Nici nu a fost vorba vreodată de bani cu părintele Sofian. Tata avusese un uncheş preot, cel mai hain vieţuitor la vremea lui, în tot ţinutul. Şi cel mai bogat. Avea acareturi pe două sate şi trăsuri cu câte doi şi patru cai, adevărate poştalioane, povestea tata, cu una din ele până la urmă şi-a rupt gâtul într-o râpâ. Fusese fratele Saviţei, am înţeles, mama tatei, şi bunica mea, basarabeancă-n rădăcini şi ea, de neamul Năstăseştilor, veniţi de peste Prut, dar când se stabiliaseră încoace nu am mai întrebat, sau poate nu am reţinut. Când i-am mărturisit părintelui povestea fratelui tatei, şi prejudecata lui în ce-i priveşte pe preoţi, mi-a spus cu blândeţe: În faţa lui Dumnezeu fiecare vom răspunde de faptele noastre. Cum spuneaţi că se numeşte tatăl Dvs.? I-am auzit după aceea numele pomenit în pomelnice, şi din ce în ce mai des, când boala necruţătoare năvăli peste el. Iar după ce-a murit, iar Daniel imediat şi el, şi de aceeaşi boală, în fond, numele lor urmaseră mult timp, unul după altul, în rugăciunile părintelui Sofian.

    Ion Murgeanu

    Apreciază

    Răspunde
  2. mariuaudit

    Doamne ajuta!

    pe Parintele SOFIAN l-am descoperit ascultind cuvintele psaltirea in lectura calda a parintelui.

    inca nu pot realiza de unde vin acele cuvinte calde si blinde ale parintelui

    ele parca sunt din afara vecului acestuia zgomotos si nebun (asemanator cu cele 5 fecioare nebune care au uitat ceva – poate parfumul Duhului Sfint)

    m-am trezit apoi cautindu-l

    am si eu o intrebare…

    exista sau a existat o legatura dintre curentul religios, care a inceput prin manastirea Vladimiresti, si a continuat cu Rugul Aprins?

    ierta-ti de intrebare

    marius cel mult pacatos

    Apreciază

    Răspunde
    1. Părintele Mihail Autor post

      Nu exista nici o legătură între Vladimirești și Rugul Aprins. La Vladimirești s-a ajuns la niște exagerări pietiste, la împărtășire zilnică, la dezlegarea oricui de păcate fără canon, la aplicarea dictonului total străin de ortodoxie ”cine nu are vedenii să asculte de cel ce are”…

      Apreciază

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.