Unitatea și unicitatea Bisericii – unicitatea Căii spre mântuire


Deseori la spovedanie, la catehezele saptamanale savarsite la Manastirea noastra, precum si in diverse discutii ocazionale, am constatat la multi credinciosi prezenta unor temeri si indoieli de genul: „De ce in afara Bisericii nu este mantuire?”, „Catolicii si protestantii, si chiar si sectele au Taine sfintitoare?”, „De unde stim ca noi suntem cu credinta intreaga si celelalte confesiuni sunt erezii?”, „Nu se poate ca atatia neortodocsi si necrestini sa se piarda.” si altele asemenea. Din nefericire, aceste nelamuriri arata slaba pregatire dogmatica a oamenilor Bisericii (unii chiar preoti ) si lipsa unei experiente duhovnicesti autentice care sa-i incredinteze in viata mistica de adevarul dogmelor (invataturilor) crestine descoperite de Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Din aceasta cauza in gandirea multora apare relativismul si nesiguranta, ratacirea dogmatica, pietismul psihedelic, si uneori confuzia pana la identificare a Adevarului dumnezeiesc revelat cu minciunile diavolesti imaginate. Iar la adapostul acestei nestiinte se strecoara apoi in comportamentul oamenilor si abateri morale „justificate” cu dictonul augustinian „iubeste si fa ce vrei”…

Dumnezeu – Cuvântul S-a făcut om ca să ne facă şi pe noi oameni cu adevărat şi dumnezei după har, ca să ne întoarcem la mişcarea naturală de comuniune cu El şi între noi, devenind parteneri cuvântători ai iubirii Lui şi ai celei dintre noi. Dorinţa Mântuitorului Hristos este “ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4), dar nu într-un mod individualist, ci aşa încât toţi să fim “desăvârşiţi întru unime” (Ioan 17, 23), într-o perihoreză (impletire) iubitoare deplină cu El şi între noi. Iar această comuniune divino-umana (teandrică) este Biserica, trupul comunitar al lui Hristos, spaţiul prin excelenţă de unire a oamenilor cu Dumnezeu și întreolaltă, laboratorul transfigurării prin har a întregii lumi.

Sfântul Maxim Mărturisitorul susţine în mod categoric unitatea şi unicitatea Bisericii în Duhul Sfânt. Dacă planul lui Dumnezeu cu lumea este unificarea tuturor cu El în Biserică, atunci în mod limpede toate mişcările centrifuge, care generează răzvrătiri faţă de mersul unificator al Bisericii, sunt erezii pierzătoare de suflete şi diversiuni ale diavolului. Şi întrucât unul este Iisus Hristos, Logosul Pantocrator unificator, una este şi Biserica Lui Dreptmăritoare, Trupul Său tainic şi comunitar. Clerici și credincioși, “toți există împreună unii cu alții și sunt uniți prin unicul har și unica putere simplă și neîmpărțită a credinței”[1].

Respectarea deplină și dreapta înțelegere a Revelației (învățăturii) lui Hristos înseamnă și dreaptă slăvire a Lui. Ortodoxia, așadar, ca dreaptă înțelegere și întreagă ascultare de Hristos reprezintă temelia mântuirii și a dreptei închinări (slăviri) a lui Dumnezeu în care trăiește Biserica lui Hristos, în Duhul Sfânt al lui Hristos. O practică furată din Ortodoxie nu-l face ortodox pe un preot care nu este şi nici nu vrea să fie ortodox; el rămâne în continuare în afara Bisericii. Nu pot exista, deci, rânduieli sfințitoare, Sfinte Taine, în afara Bisericii Ortodoxe a lui Hristos ţinându-l pe om departe de Biserică şi de lucrarea ei unificatoare prin comuniunea în Duhul Adevărului şi în Adevărul – Hristos. Uşa şi Calea care duce la Viaţă veşnică, la mântuire, este Adevărul – Iisus Hristos, şi nu manipularea magică a unor ceremonii lipsite de autenticitate.[2] De aceea în afara Bisericii nu există mântuire. Nu se poate mântui cineva făcând în mod mecanic “ca şi ortodocşii”, ci unindu-se în modul cel mai concret cu Mântuitorul Iisus Hristos şi cu Biserica Sa prin mărturisirea Adevărului în virtuţi şi prin Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe. La Sfânta Liturghie lucrul acesta este menţionat prin rugăciunea preotului după Vohodul cu Sfânta Evanghelie “Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi!”. Nu poate exista nicidecum o credinţă adogmatică şi un creştinism neeclesial şi neascetic.[3] De aceea urcuşul duhovnicesc în Dumnezeu, ce-l duce pe om la o tot mai mare unire cu Dumnezeu, este “un urcuş în interiorul Bisericii, pe treptele spirituale din Biserica de pe pământ şi pe cele din Biserica din cer. Nu există altă scară spre Dumnezeu, decât prin interiorul Bisericii.[4]

Arca lui Noe (Facerea cap. 7) reprezinta profetia din Vechiul Testament cea mai concisa despre Biserica lui Hristos: a fost facuta la indemnul lui Dumnezeu ca singura cale de salvare din potop, a fost condusa de omul lui Dumnezeu pana la incetarea pedepsei lui Dumnezeu. Chiar daca oamenii neascultatori de Dumnezeu si de Noe si-au facut si ei barci sau plute ca sa reziste urgiei potopului, toate s-au scufundat, oricum erau ele, fie mai mari, fie mai mici, fie mai aproape, fie mai departe de arca lui Noe. Asa este situatia tuturor confesiunilor (ca niste barci) eterodoxe si neascultatoare de Dumnezeu, oricum ar fi ele, mai mari (catolicism, grupuri protestante si monofizite) sau mai mici (secte de tot felul), mai aproape de ortodoxie sau mai departe… Toate aceste constructii omenesti care se vor a fi „biserici”, dar fara a fi conduse de Hristos-Adevarul, Capul si Mirele Bisericii Sale, se scufunda in marea patimilor, rasturnate fiind de valurile mandriei si ale minciunii mai intai de toate. Nu conteza cat de mare este corabia ereticeasca, nici daca este mai aproape de Corabia lui Hristos – Biserica, cata vreme este in afara Adevarului ea pluteste in deriva pana la naufragiul total. Sa nu uitam ca si Titanicul (alt Babilon omenesc) s-a scufundat…

Pentru aceasta, noi, crestinii ortodocsi, trebuie sa avem si sa ne intarim constiinta apartenentei la Trupul Unic al lui Hristos – Biserica Ortodoxa, pastrand neschimbata predania Sfintilor Apostoli si a Sfintilor Parinti dar mereu actualizata printr-o viata curata si placuta lui Dumnezeu. Vorba Poetului nostru national: „Iar noi locului ne tinem, cum am fost asa ramanem.” Si se cuvine sa tinem mai mult la unitatea Bisericii Ortodoxe decat la dialoguri si rugaciuni dubioase cu ereticii. De asemenea, trebuie sa depasim orice complex de inferioritate fata de apusenii secularizati, catolici sau protestanti, care au pierdut de multa vreme busola Adevarului (de cand s-au rupt de Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxa) si ratacesc intr-o confuzie disperata si morbida. Si sa ne rugam Preabunului nostru Dumnezeu sa ne lumineze pe toti sa-L cunoastem pe Hristos-Adevarul si prin unirea cu El in Biserica Sa sa ne mantuim.


[1] Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, cap. I, p. 14.

[2] Greco-catolicismul este cel mai concludent exemplu de plagiat al formelor și de erezie deghizată.

[3] Monofizitismul, Catolicismul și toate rătăcirile derivate din el, protestante, neoprotestante și new-age-iste au lărgit atât de mult calea pe care o bătătoresc mulți adepți ai lor, încât toate dogmele și canoanele (regulile) sunt aproape total relativizate și chiar anulate. Bieții de ei, săracii, nici nu mai știu în cine cred, dacă mai cred, și consideră (în înșelarea lor) că dacă ei sunt mulți sunt și pe drumul cel bun. Principiul democrației “vox populi vox Dei” nu se aplică în Biserică.

[4] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, vol. 1, p. 58.

A se vedea și

Emisiune la Radio România Actualități

Un gând despre „Unitatea și unicitatea Bisericii – unicitatea Căii spre mântuire

  1. Elena

    „Se cuvine să ţinem mai mult la unitatea bisericii ortodoxe decât la dialoguri şi rugăciuni dubioase cu ereticii.”
    Minunate cuvinte, părinte, căci ereticii se amestecă, plini de aroganţă judecătoare şi în conversaţiile dintre noi. Sunt bine documentaţi asupra modului în care ne facem rugăciunea ( ca s-o poată contesta), ca să ne arate că ştiu ei mai bine… Uneori, nu-ţi rămâne decât să-ţi laşi deoparte politeţea şi să-i îmbrânceşti mai încolo. Dar este bine oare să fac aşa sau mai bine să tac?! Este bine să lupt ( prin cuvinte) pentru credinţa mea sau să păstrez pacea?! De fapt, cuvântul vostru conţine acest răspuns: renunţarea la dialoguri dubioase cu ereticii.
    M-au durut conflictele de pe situl „Mărturie creştin-ortodoxă”, cu insulte de genul: „ eşti mai adventist decât mine, care oricum…”.
    Dacă eşti ortodox, nu vei acuza pentru nimic în lume un frate de aşa ceva, căci o asemenea atitudine demonstrează plăcerea de a sfâşia sufletul aproapelui. De ce, unde este smerenia şi renunţarea la voia proprie?!
    De ce nu putem să ne iubim unul pe altul?
    Binecuvântaţi, părinte!

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.