Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu (1912-2002) – ”Un iconar de suflete”


„Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare […] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra […] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

*

Părintele Sofian s-a prelins prin lumea aceasta luminându-o cu chipul, cu viața, cu statornicia și cu lucrarea lui. Din această lumină ne-am împărtășit și noi o vreme, o bucată ruptă parcă din veșnicia iubirii lui Dumnezeu pe care Sfinția sa o trăia deja. Te odihneai privindu-l, ascultându-l, împlinindu-i sfatul… De mai bine de 7 ani, Părintele se odihnește în veșnicia lui Dumnezeu și ne odihnește și pe noi, cei neliniștiți de aici, care îl purtăm în sufletele noastre. Cu fiască dragoste să-l pomenim în rugăciunile noastre către Milostivul Dumnezeu ca să ne umplem și noi de linul și binecuvântarea lui.

*

Născut la 7 X 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, jud. Bălţi, al treilea copil al unei familii de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Serghei. La varsta de 14 ani, la Schitul Rughi, jud. Soroca, va intra ca frate de mănăstire. Doi ani mai târziu se înscrie la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea printre colegi pe  Părintele Patriarh Teoctist, pe Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, şi pe Arhimandritul Grigorie Babuş.

La 25 XII 1937 va îmbrăca haina monahală la Mănăstirea Dobruşa, primind numele de Sofian. Doi ani mai tarziu, la 6 VIII 1939, este hirotonit diacon de către Episcopul Hotinului, Tit Simedrea, în Catedrala din Bălţi. Deşi în anul 1940, dupa absolvirea seminarului, se reîntoarce la Mănastirea Dobruşa, ocuparea Basarabiei de către ruşi îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de aşezare la Mănăstirea Caldaruşani. În toamna lui 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Între 1942-1946, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, obţinând licenţa cu lucrarea “Chipul Mântuitorului în iconografie”.

La 15 XI 1945 este hirotonit preot la Mănastirea Antim. În vara lui 1958, este arestat şi închis, împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale “Rugul Aprins”. Parintele Sofian cunoştea bine nu numai Filocalia, dar şi tâlcuirile ei adanci, din scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mâna credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955).

Între 1958 – 1964 este deţinut politic fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică. Despre acei ani declara mai apoi: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare […] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra […] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

Chiar daca istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele parintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinatate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit, căutand fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumina Mantuitorului. Schitul Darvari (1964 si 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mănăstirea Radu-Vodă – Bucureşti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar câteva din locaşurile în care il putem afla pe părintele Sofian. La moartea sa, ca şi cu o jumatate de veac în urmă, când l-a adăpostit de tâlharii ce-i cotropiseră ţinutul, pământul Căldăruşanilor şi-a mai deschis încă o dată braţele, primind la sânul său trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seamă  dragoste şi mângâiere în sufletele atâtor semeni. Bland şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înalţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu daca parintele Sofian a aflat până la urma Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi sa zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei.

În dimineaţa zilei de 14 IX 2002, ziua Inălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. “Părintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan.  “Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sarac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni.” I se mai spunea şi “duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, părintele Sofian a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului.

*

Pe scurt, am contabilizat în câteva rânduri momentele mai importante din viața văzută a Părintelui Sofian. Dar viața lui cea nevăzută, viața lui duhovnicească, cine i-o poate măsura? Dar milioanele de rugăciuni, de sfaturi, de gânduri și de gesturi luminate de harul Duhului Sfânt cine i le poate spune? Înaintea lui Dumnezeu – Tatăl i le mărturisesc neîncetat Mîntuitorul Hristos, Maica Domnului, Sfinții și Îngerii pe care Îi iubea, cu care vorbea și pe care Îi zugrăvea. Înaintea Lui le mărturisim și noi, oamenii care am beneficiat de prezența și rugăciunea lui și care nădăjduim să beneficiem și acum…

*

Întru pomenirea Părintelui Sofian în împărăția inimilor noastre

oferim spre citire cartea

Un iconar de suflete – Părintele Sofian Boghiu.

Așteptăm și mărturiile dumneavoastră despre Părintele Sofian (sfaturi, scrisori primite, întâmplări minunate) în vederea alcătuirii altei cărți despre lucrarea duhovnicească și pastorală a Părintelui. Le puteți trimite ca și comentarii la acest articol.

Vă mulțămim.

*

Pe TVR 1, duminca 28 februarie, dimineata,

la „Universul Credintei” va fi difuzata prima parte

dintr-un interviu maraton cu parintele Sofian!

*

De asemenea, recomandăm și

http://www.razbointrucuvant.ro/category/parinti-si-invatatori/parintele-sofian-boghiu/

*

3 gânduri despre „Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu (1912-2002) – ”Un iconar de suflete”

  1. Elena G.

    Doua marturii despre avva Sofian :

    1. Un om cât o civilizaţie: Părintele Sofian

    ( Paul S. Grigoriu)

    „În ochii noştri de occidentali Părintele Sofian reprezintă o întreagă civilizaţie duhovnicească şi religioasă, cea a sfintei Românii”. Sunt cuvintele unui preot ortodox francez, Marc-Antoine Costa de Beauregard şi, vai, ce dulce şi ce aspru sună ele în urechile noastre, cei de aici, care zi de zi vedem cum ţara se degradează prin noi şi împrejurul nostru, atât de departe de orice ideal. Sfânta Românie! Când a existat oare aşa ceva? Şi totuşi, a existat. Iar părintele Sofian e dovada vie a acestui fapt. Căci uneori un singur om poartă în sine toate acele însuşiri care la ceilalţi nu există decât ca potenţial, un singur om străluceşte îndeajuns încât să risipească întunericul semenilor săi.

    Citind monografia publicată la Editura Bizantină acum doi ani, l-am cunoscut şi eu mai bine pe Părintele Sofian. Şi cu fiecare rând am înţeles că a fost cu adevărat reprezentantul şi, mai mult, purtătorul unei civilizaţii care s-a născut pe aceste locuri, în lumina lui Hristos Cel universal. Celui care încearcă să pătrundă un pic viaţa şi cuvintele duhovnicului supranumit apostol al Bucureştilor i se dezvăluie o erudiţie, o înţelepciune, o blândeţe şi o cultură de neegalat. Spun cultură în sensul cel mai autentic al cuvântului şi în lumina cugetării părintelui Rafail Noica, fiul lui Constantin Noica: „Ce cultivi, aceea e cultura ta”. Adică nu vorbim despre o sumă de cunoştinţe exterioare, ci despre interiorizarea lor, în aşa măsură încât să devină parte din tine. Este momentul de har la care ajung puţini dintre noi, când omul face din sine propria sa creaţie, cea mai de preţ şi singura care contează, conlucrând cu Creatorul tuturor, Dumnezeu Însuşi.

    Nu insist asupra amănuntelor biografice ale Părintelui Sofian. Născut într-o familie de basarabeni – semn, cred, al unei tainice uniri duhovniceşti între două popoare ortodoxe, căci pe copilul român tatăl îl botează Serghie, în cinstea Sfântului Serghie de Radonej, ascetul patron al Rusiei – a mers la mânăstire şi a trecut prin toate treptele ascultării. Ajuns la Bucureşti, a făcut parte din mişcarea de reînnoire spirituală „Rugul aprins”, de la mănăstirea Antim, frecventată şi de poetul-călugăr Daniil Sandu Tudor, de medicul-poet Vasile Voiculescu, de compozitorul Paul Constantinescu sau de romancierul Ion Marin Sadoveanu, mişcare care a primit un puternic şi decisiv impuls de la preotul rus Ioan Kulighin, mare trăitor al Rugăciunii Inimii. Pentru această operă cultural-duhovnicească a fost arestat de comunişti şi a suferit în închisorile gulagului românesc, cu demnitate, credinţă şi nădejde, neosândind, fără să cârtească. Odată eliberat din temniţa mică pentru a se regăsi în marea închisoare care era pe atunci România, părintele Sofian s-a reîntors la Antim şi a strâns în jurul său toată căldura unui oraş deznădăjduit, arătându-le tuturor că libertatea în Hristos nu se împiedică nici de gratii, nici de orânduiri. Iar în 2002, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie, a plecat lin, ca unul ce a fost Cruce vie în toate zilele vieţii sale.

    Dacă Nicu Steinhardt şi, într-o anumită măsură, Bartolomeu Anania, sunt intelectuali deveniţi ulterior călugări, care şi-au pus toată bogăţia cunoştinţelor dinainte în slujba Bisericii, Părintele Sofian şi-a format cultura în interiorul ei, îmbinând de la început creşterea duhovnicească în ritmul ascezei şi al Liturghiei cu evoluţia culturală. Orizontul i s-a lărgit mereu. Fără a-şi face planuri pământeşti, lăsându-se mereu în voia lui Dumnezeu, monahul Sofian a citit, a călătorit, a învăţat meşteşugul picturii, a predicat, a spovedit, a văzut ţări şi oameni dintre cei mai diferiţi. Şi pe toate le-a înglobat în tabloul unei existenţe unitare prin credinţă şi uimitoare prin consecvenţă. Omul acesta inspiră admiraţie oricui se apropie de el. Intelectualului prin erudiţie, luptătorului prin lipsă de compromis, celui necăjit prin blândeţe, artistului prin talent, gânditorului prin profunzime. Iar credinciosului, prin aceea că a ştiut că toate acestea capătă valoare doar în şi prin Hristos. Un medic, Al. Carrel, pe care Părintele îl citează în jurnalul său, spune: „Omul are nevoie de Dumnezeu, aşa cum are nevoie de apă şi aer. Influenţa rugăciunii asupra corpului şi a sufletului uman este la fel de demonstrabilă ca şi secreţia glandelor. Rezultatul rugăciunii se măsoară după creşterea energiei fizice, a vigorii intelectuale, a forţei morale, a unei înţelegeri mult mai profunde a realităţilor fundamentale.” Iar Sofian arată, prin toate mişcările existenţei sale, că este omul rugăciunii. Am auzit odinioară voci care-l numeau aspru şi intransigent. Dar din mărturia oamenilor care i-au fost aproape aflăm că, oricât mustra, lăsa în cel din faţa lui mereu acel sentiment pregnant al dragostei învăluită în blândeţe. Şi învăţătura la care revenea mereu şi mereu era: să nu judecaţi. Şi este primul care aplică în viaţă acest îndemn, primul care-l apreciază la alţii, oricât de strâmb ar fi aceştia priviţi de restul lumii. Într-o călătorie, Părintele Sofian vede doi hippies. „Poate sunt studenţi. Înalţi, cu părul mare, ca nişte vechi prelaţi de mânăstire. Vorbesc englezeşte. Unul dintre ei are pantalonii rupţi la spate, iar la pantofi, în loc de şireturi, este legat cu sfoară de legat sacii. Ambii formează un mare contrast faţă de restul lumii, extrem de luxos şi uneori indecent îmbrăcată, care se uită cu milă la aceştia doi. Ei însă sunt foarte liniştiţi şi parcă nu osândesc şi nu sfidează pe nimeni. Dumnezeu să ne miluiască pe toţi!”

    Părintele Sofian, care a trăit abjecţia umană până în străfundurile ei, crede fără limite în om. Este o vedere de care cei mai mulţi dintre noi, dezamăgiţi de alţii şi de noi înşine, nu suntem în stare, dar acest monah întruchipează credinţa pe care o propovăduieşte. Pentru că dacă ne îndoim de nobleţea ce se naşte în inima curată, „locul cel sfânt” al omului, este de ajuns să privim la Sofian pentru a crede din nou. El a înţeles că, în faţa josniciei, singurul mod de a-ţi păstra încrederea în om este să devii tu ceea ce ai vrea să fie omenirea. Să întruchipezi valorile în care crezi, iată singura cale pentru a te convinge că nu este totul zadarnic. Şi doar astfel poţi fi şi pentru alţii far, în întunericul lumii şi al lor. Când trăind pe culmi devii deodată conştient de propria neputinţă, se naşte în tine dorul de Dumnezeu. Dar aceasta se întâmplă numai cu oamenii înaintaţi duhovniceşte. Pentru noi, ceilalţi, există darul acestor sfinţi care se plimbă printre noi. Nu l-am cunoscut faţă către faţă pe Părinte. Dar văzându-l prin ochii altora, dorul meu de Dumnezeu se întrupează, uşor, în dorul de Sofian. Spune Părintele: „Ura cere ură. Dragostea cere dragoste. Şi când pui dragoste peste ură, este o surpriză, este asemenea focului pe care-l pui pe cineva ca să ardă. Dacă răspunzi cu dragoste unui duşman al tău, acesta rămâne suprins, foarte surprins. Este ca şi cum l-ar arde. Este o noutate mare această dragoste. Şi pe mulţi îi transformă.” Punând lumina lui peste întunericul nostru, Părintele Sofian tinde spre transformarea mizeriei de fiecare zi în acea sfântă Românie care ni se pare atât de îndepărtată.

    Creştinismul autentic e dincolo de orice convenţie şi de orice formalism. Ni se spune, de către cei din afara Bisericii, că suntem ipocriţi. Şi uneori pe bună dreptate, căci, mulţi dintre noi, suntem. Distanţa de la vorbă la faptă, sau chiar de la o vorbă la alta ne demască goliciunea interioară. Şi chiar de i-am înşela pe toţi, conştiinţa ne acuză. De aceea „orice aş fi eu şi oricum aş fi considerat de lumea aceasta în care trăiesc, important este cum sunt în realitate şi dacă sunt aşa cum vrea Dumnezeu să fiu”. Cuvântul Părintelui Sofian nu este doar pentru călugări şi, prin aceasta, umple un gol pe care mulţi dintre tinerii creştini de la oraşe îl resimt cu acuitate. Sigur, toţi putem trage folos din citirea Filocaliei sau a Patericului, dar parcă lipsesc sfaturile pentru cei care trăiesc în tumultul urban. Sau nu mai ştim să le citim ca cei de altădată. Blândeţea şi îngăduinţa unui părinte duhovnicesc se cer ca să ne îndrume să descifrăm semnele uitate. În cuvinte simple se găseşte cheia Împărăţiei: „Sigur, nu putem fi toţi Sfântul Antonie. Trebuie doar să nu fim hapsâni, să ne păstrăm mereu o parte din inima noastră acolo, sus. Fără această hrană sufletească murim! Murim, deşi trăim, devenim sterpi, uscaţi, împietriţi.” Îmi place Părintele Sofian pentru că este un artist vital, atât de îndepărtat de imaginea bigotului morocănos cu care mulţi confundă creştinismul. Îmi place pentru că în el se regăseşte cugetarea unui alt mare duhovnic, Porfirie, care spune că pentru a fi creştin trebuie să fii poet. Iar în cugetarea sa către Dumnezeu, Sofian ne vede devenind – splendid epitet! – „fiinţe nesingure”. Întotdeauna am socotit „carpe diem” ca fiind, de fapt, un îndemn profund creştinesc. Căci unde poţi trăi mai intens şi mai profund clipa decât în conştiinţa că este o fărâmă de eternitate? „Numai clipa de faţă este a noastră, fraţi creştini; viitorul este necunoscut, iar trecutul este consumat.” Numai ce suntem acum contează şi astfel omul devine mai important decât moştenirea lui, decât păcatele lui, decât orice l-ar putea întoarce din drumul său către infinit.

    Călătoria noastră prin viaţă capătă un sens atunci când este însoţită de rugăciune. Sfaturile Părintelui Sofian vin dintr-o experienţă trăită şi asumată. „Două lucruri trebuie păstrate în rugăciune: faptul că Mântuitorul Iisus Hristos este în inimă şi vede toate şi că eşti păcătos. Să te prihăneşti pe tine şi să nu te mândreşti.” Şi să mergi mai departe, indiferent de obstacole, de gândurile ce te-ar putea asalta. „Să nu le primeşti. Împotriveşte-te lor şi nu le lăsa să intre. Opreşte-te puţin şi spune: ‚Doamne, Tu vezi că nu sunt cu voia mea’ şi apoi spune mai departe rugăciunea.”

    Părintele Sofian, în tradiţia mişcării Rugul aprins, vorbeşte mult despre Rugăciunea inimii, sau Rugăciunea lui Iisus, aceea pe care o poţi face oriunde şi oricând, scurtă şi lucrătoare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)”. La muncă, în metrou, pe stradă, oriunde, spuse măcar de câteva ori pe zi, aceste cuvinte care alcătuiesc rugăciunea neîncetată a călugărilor ne ajută în activitatea introspectivă al cărei ţel este centrul inimii noastre, unde se află ascuns Hristos. Este o rugăciune care cere concentrare, dar în care lucrează Numele lui Dumnezeu, prezenţa Lui şi mijlocirile Preasfintei Sale Maici, căci „se poate cere cu smerenie dobândirea rugăciunii inimii, mai ales Maicii Domnului”. Toate acestea, care omului contemporan îi pot părea o filosofie prea întortocheată, sunt însoţite la Părintele Sofian de un foarte dezvoltat simţ practic, de o diplomaţie şi o capacitate de adaptare la situaţiile vieţii de zi cu zi. Vorbind despre iertare, duhovnicul ne învaţă că este cu atât mai uşor de împlinit, cu cât apare imediat după ceartă, pentru că „o supărare veche este ca o boală cronică”. Iar pentru cei care nu au credinţa, nu trebuie să ne încuiem în formule evlavioase, dar pe care le lipsim de conţinut. „Dacă sunt oameni străini de Dumnezeu, luaţi-i cu binişorul şi cu limbajul pe care-l folosiţi zilnic, în problemele de serviciu, nu în limbajul bisericesc. Spuneţi-i ‚scuză-mă, dragă’, că poate de iertare nu ştie, înţelege mai greu. Cere-i scuze, în loc de iertare, vorbeşte-i pe limba lui.” Părintele este departe de încrâncenarea cu care sunt tratate chiar în presa ortodoxă anumite provocări ale contemporaneităţii de către oameni neduhovniceşti, care într-o râvnă lipsită de discernământ se grăbesc să arunce anatema pe orice avatar al modernităţii. Pentru un duhovnic însă, acestea se cer tratate nuanţat şi cu înţelepciune. „Televizorul, această unealtă modernă de comunicare, este bun şi netrebnic. Este bun când ştii să alegi ce este bun din el şi este rău când transmite prin imagini nişte lucruri care ne tulbură, tulbură mai ales viaţa tinerilor. Mă refer la imaginile filmelor necuviincioase sau chiar pornografice. (…) Televizorul este folositor, căci putem afla nişte lucruri pe care nu le putem afla din presa obişnuită, n-avem timp s-o răsfoim. Găsim concentrate la televizor anumite comunicări ştiinţifice sau chiar duhovniceşti, însă găsim şi flori care n-au nici nectar nici polen, şi e bine să trecem peste ele, peste acele emisiuni vătămătoare pentru mintea, imaginaţia şi inima privitorilor.”

    În ochii omului duhovnicesc, creaţia însăşi capătă valoare de simbol şi se arată în toată frumuseţea ei. „Marea întinsă, cu valurile ei legate unele de altele, sunt mereu simbolul vieţii cu ispitele şi necazurile ei, dar şi cu frumuseţile ei, mai ales la răsăritul şi la apusul soarelui, când stihia apei pare că arde în vâlvătăi. (…) La munte sunt alte frumuseţi şi alte măreţii ale naturii, prin care Cel preaînalt îşi arată puterea Sa şi măreţiile Sale. Domnul fie lăudat!” Toate intuiţiile şi cunoaşterile preotului, pictorului, eruditului, spiritului poetic, sunt transpuse cu mare frumuseţe în predicile Părintelui Sofian, acolo unde se vede poate cel mai bine comoara de cultură şi civilizaţie creştină pe care o are în adâncul sufletului. „Aşa curge viaţa noastră, ca un râu năvalnic de munte, care vine la vale cu viteză multă, sau poate ca un râu de şes cu multe meandre care curge uneori năvalnic, alteori scad apele din el, la fel cum scad credinţa şi evlavia noastră. Deseori, aceste ape trec peste maluri – simbol al neorânduielii noastre lăuntrice… răbufnim şi noi adeseori şi dăm curs răzbunărilor noastre în afară… dar aşa cum se liniştesc apele, mai pe urmă ne liniştim şi noi şi mergem încet-încet pe acest drum al vieţii, pe care-l vom continua în eternitate.” O asemenea privire anulează meschinăriile noastre de zi cu zi, bârfa care ne cotropeşte sufletul, făcându-ne să vorbim mult şi fără rost. Părintele aminteşte mereu că între cele pe care le spunem „sunt vorbe de aur, sunt vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale”. Pentru că nu suntem aici ca să ne anulăm unul pe altul sau ca să ne irosim.

    Cuvintele Părintelui Sofian răsună ca un testament, ca o sinteză izvorâtă din înţelepciunea Părinţilor din vechime: „Suntem lăsaţi pe pământ ca să câştigăm cerul.”Şi oare câte am mai putea spune despre Părintele Sofian? Să vorbim despre teologul fin ce învaţă cu înţelepciune despre modurile de viaţă ale lui Hristos, despre cum trăieşte El în existenţa Sa istorică, în arătările de după Înviere, în Sfânta Împărtăşanie şi în slava Judecăţii de Apoi? Sau să ne amintim de cel care în cuvinte simple dar de mare frumuseţe ne povesteşte vieţile sfinţilor? Despre duhovnicul înţelept care caută în sufletul omului starea în care îi poate da Sfânta Împărtăşanie? Dar toate acestea ar fi puţine, pentru că blândul Sofian este izvor bogat de înţelepciune, cultură bisericească şi profană, dar, mai ales, de speranţă. Speranţa care merge dincolo de mormânt. În monografia de la Editura Bizantină sunt incluse şi câteva predici, în care Părintele intercalează citate ample din Sfinţii Părinţi. Şi citind, îţi dai seama cum trecerea de la vorba lui Sofian la cea a marelui Vasile sau a lui Ioan Gură de Aur se face firesc, ca într-un unic discurs ale cărui forme, deşi diferite, rodesc din acelaşi Duh. De multe ori, în timp ce citeam cartea, mă întrerupeam pentru a privi fotografia de pe copertă a acestui bătrân blând şi luminos. Pe fundal se află o icoană a Mântuitorului. Iar acestea mărturisesc taina unuia care a plecat doar pentru a rămâne pururea cu noi: în spatele lui Sofian se dezvăluie, negreşit, Hristos.

    2. ZORII ZILEI. ÎNVIEREA

    (Ion Murgeanu)

    Părintele Sofian trecea pe lângă noi, din când în când, şi mă ţinea de aproape: “Frate Ioane, să nu fugi!” Fusesem adus la el de fericitul Daniel. Asta să fi fost în 1977. Oricum era vara. Am povestit cum se lipise fratele Daniel Turcea mai întâi la masa mea, la restaurantul Casei Scriitorilor, aproape stânjenit, pe un colţ, pe urmă reveni mai îndrăzneţ, şi mă propusese acestei vizite la Mănăstirea Antim, unde era stareţ părintele arhimandrit Sofian Boghiu. “Să cunoşti un părinte.” Părintele deocamdată avea treabă cu mănăstirea lui, dar nici n-ar fi vrut să-i scap. Fusese poate prevestit. Umbla prin toată curtea mănăstirii, când în biserică şi când afară, şi am reţinut că plimba dintr-o mână în alta un măr sau o portocală, pe care nu ştiu când s-a hotărât să le mănânce sau dacă. Cred că era ca acum postul Adormirii Maicii Domnului şi bunul părinte îşi avea strategiile sale de post. Sau poate eu l-am văzut odată cu un măr şi altădată cu o portocală, în diferite posturi.. Prezenţa lui, după ce-i fusesem o clipă prezentat, sau acum că se interesa de mine cu haz, şi atât de direct, mă făcea să mă simt bine. Eram din nou copil şi aşteptam să intru poate la cel mai important examen din viaţa mea. “Mă aflu iată-acum la un examen şi vreau să par că nu-s intimidat.” (Labiş) Era un om în toată puterea părintele Sofian, a mai trăit după aceea pe puţin 30 de ani, cu aerul lui de holtei transcendent, dacă se poate spune aşa ceva, cu starea de feciorie şi de fericire-n fond, pe care-o răspândea în jurul său. În fine, veni şi mă chemă în biserică iar Daniel plecă, – mă lăsa pe mâini sigure. Nu m-a pus, cum mi-aş fi închipuit poate, să îngenunchez, mi-a tras în faţa lui un scaun şi m-a poftit cuviincios, ca un gospodar, ca o gazdă de la noi din Moldova: ”Luaţi loc!” Dar ce am vorbit noi acolo tot restul serii şi toată noaptea până ce zorii începură a albi ferestrele bisericii zidită de Antim Ivireanu, cu veacuri în urmă, chiar nu-mi mai aduc aminte.
    Fuseseră şi întrebări; mai multe destăinuiri. Vorbeam în şoaptă amândoi, deşi tot timpul am fost singuri, nederanjaţi nici de sfinţii din jur, pictaţi pe pereţi sau pe tâmpla altarului, şi de o parte şi alta a uşilor împărăteşti. Iată din nou un basarabean, şi tot de pe Nistru. Avea un timbru cald, melodios, îngerii se învăţaseră cu vocea lui, şi din când în când îi picurau pe ea miere şi răcoare de la el de acasă, din ţinutul Orheilor, mi se pare. Am aflat mai târziu că se călugărise de copilandru, şi nici când a trebuit să-şi înmulţească talantul, studiind Belle-Arte, nu şi-a abandonat rasa; oricum viaţa unui astfel de om stă cel mai bine sub pecetea tainei. Nu i-am cerut de-odată să mă împărtăşească, pierdusem rostul datinei, din copilăria mea de la ţară, de când nu mai intrasem în biserică să mă rog. “Mai treceţi pe-aici când aveţi timp”, mi-a spus la despărţire, în acei zori pecetluiţi, din paradis. În fine, redescopeream o lume, şi Daniel nu contenea să mă încredinţeze, cu un fel de gelozie subţire: “Te iubeşte, Ioane; te-a pus la inima lui.” Nu voi uita niciodată, când m-am împărtăşit după atâţia ani, cu sfânt trupul şi sângele Domnului; era la Înviere, tot în zorii zilei, şi uşile împărăteşti ale bisericii pictate de Antim străluceau într-o lumină copleşitoare. Aşa trebuie să fie în Rai, mi-am spus, şi am păşit uşor ca şi cum aş fi ajuns până acolo cu tălpile goale, prin iarba răcoroasă plină de rouă. În rest, era o lume plină de contraste (“Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor”, spusese Mântuitorul) şi l-am rugat pe bunul meu duhovnic să mă înveţe ce să citesc din Scripturi. Mi-a dăruit o carte simplă de rugăciuni, pe care o ţin şi acum pe capul patului, iar dintre evanghelii mi-a indicat Luca; el a fost şi scriitor ca Dvs. Şi pictor ca noi…Aceste cărţi noi, negre la vedere, înlăuntrul lor străluceau, şi mă ţineau tot mai strâns legat de ele. Mi-am regăsit Biblia dăruită de părintele Teodor la Copălău, şi de atunci nu m-am mai despărţit de ea; o purtam cu mine oriunde mă aflam; dar nu deodată mi s-au luminat multe din tainele ei; iar taina ei cea mai mare e că poate fi, aşa cum spune Mântuitorul, râu de apă vie, căci cine însetează tot ar mai vrea să bea.
    Cred că din toată atitudinea mea se observa o schimbare: tata, îi spusese mamei, la un moment dat, cînd mai trecusem pe acasă pe la Zorleni, cu Biblia în desagă: Oare băietul nostru n-o fi căzut în vreo sectă la Bucureşti? Încetul cu încetul am început să-i povestesc de noul meu părinte sufletesc. Dar tata avu o reacţie cel puţin ciudată: Ce face el cu atâţia bani? Care bani?! îl întrebasem halucinat. Ce bani?! Nici nu a fost vorba vreodată de bani cu părintele Sofian. Tata avusese un uncheş preot, cel mai hain vieţuitor la vremea lui, în tot ţinutul. Şi cel mai bogat. Avea acareturi pe două sate şi trăsuri cu câte doi şi patru cai, adevărate poştalioane, povestea tata, cu una din ele până la urmă şi-a rupt gâtul într-o râpâ. Fusese fratele Saviţei, am înţeles, mama tatei, şi bunica mea, basarabeancă-n rădăcini şi ea, de neamul Năstăseştilor, veniţi de peste Prut, dar când se stabiliaseră încoace nu am mai întrebat, sau poate nu am reţinut. Când i-am mărturisit părintelui povestea fratelui tatei, şi prejudecata lui în ce-i priveşte pe preoţi, mi-a spus cu blândeţe: În faţa lui Dumnezeu fiecare vom răspunde de faptele noastre. Cum spuneaţi că se numeşte tatăl Dvs.? I-am auzit după aceea numele pomenit în pomelnice, şi din ce în ce mai des, când boala necruţătoare năvăli peste el. Iar după ce-a murit, iar Daniel imediat şi el, şi de aceeaşi boală, în fond, numele lor urmaseră mult timp, unul după altul, în rugăciunile părintelui Sofian.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.