Poezii de Costache Ioanid (1912-1987)


E frumos

E frumos să poţi în viaţă
să fii darnic şi milos,
să te duci de dimineaţă
să ştergi lacrima răzleaţă.
E frumos.

E frumos, cât zboară anii
să-ţi faci viaţa un prinos.
Să hrăneşti cu drag orfanii,
să-i ajuţi pe toţi sărmanii.
E frumos.

E frumos când nu-i răpusă
jertfa ta de-un gând fălos.
Când în taină nepătrunsă
îţi faci haina cea ascunsă.
E frumos.

Însă fapta cea mai mare,
darul cel mai de folos,
e să chemi pe-un om, pe-oricare,
dintr-o viaţă de pierzare,
la Hristos.

Mielul

L-au găsit miraţi păstorii,
într-o iesle, înfăşat.
Şi, nestăviind fiorii,
până se iviră zorii,
s-au rugat.

Iar apoi când pe cărare
se-ntorceau sub roşii nori,
le punea o întrebare
mintea lor neştiutoare
de păstori.

– Cum? părea un glas că-ngână.
Fiul Slavei, tocmai El,
să Se nască în ţărână,
pe pătuţ de fân la stână,
ca un miel?…

Nici o şoaptă din tărie.
Cerul sfânt părea ascuns.
Şi-au trecut ani mulţi, se ştie,
când un glas dădu-n pustie
un răspuns.

– Iată Mielul fără pată,
Cel din staulul de oi,
Care-Şi frânge fără plată,
viaţa Lui nevinovată,
pentru noi!

Iată Mielul fără vină!
Miel tăcut şi răbdător.
Azi e Mielul ce suspină,
mâine-L vom vedea-n Lumină,
ca Păstor!

Oricine iubeşte o floare

Oricine iubeşte o floare
e-aproape de-un sacru mister.
Oricine se-opreşte-n cărare
s-asculte un glas de izvoare
e-aproape,
aproape de cer …

Oricine iubeşte seninul,
când soarele urcă-n eter,
oricine-şi înalţă suspinul,
când licăre-n mare rubinul,
e-aproape,
aproape de cer …

Oricine pe munţii albaştri
priveşte granitul sever,
oricine pe căi de sihaştri,
străbate păduri de jugaştri,
e-aproape,
aproape de cer …

Dar cine-a primit îndurarea
din rănile blândului Miel,
acela e frate cu floarea,
cu râul, cu munţii, cu marea,
şi-oriunde îl duce cărarea,
tot cerul,
tot cerul e-n el.

Vreau să iubesc pe frații mei

Vreau să iubesc pe fraţii mei,
cu tot ce am în piept mai sfânt.
Vreau să doresc tot ceru-n ei,
dar să-i iubesc aşa cum sânt.

Vreau să iubesc pe fraţii mei,
cu care veşnic voi fi sus.
Văzându-L pe Iisus în ei,
să-L simt în mine pe Iisus.

Vreau de-opotrivă să adun,
şi rodu-ntreg şi spicul frânt.
Căci şi Iisus mă vrea mai bun,
dar mă iubeşte-aşa cum sânt.

Când fraţii mei au răni ce dor,
să-mi fie braţul mai sfios,
să nu apăs în rana lor,
căci nu eu vindec, ci Hristos.

Noi prin Iisus am fost iertaţi,
ca să iertam şi noi oricui.
Dar dacă nu iubim pe fraţi,
n-avem în noi iertarea Lui.

Ștergarul

La cina cea de Paşti, în camera de sus,
înconjurat de-Apostoli, S-a aşezat Iisus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
pe azimile calde, pe mielul… fără vină…
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o deslege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?

O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, în fiecare zboară:
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
– Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
– Dar tu? Tu cel mai tânăr? -Eu stau lângă Stăpân…
– Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
– Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
– Dar tu ce ţii doar punga? – Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…
– Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
– Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
– Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum a câta oară? – Se-aşează iar Iisus
să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
batiste-n care lacrimi în taină se preling,
sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
bolnavi care aşteaptă un salvator semnal.
Se cere osteneală şi jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
cât cratiţa, toporul şi roata la fântână.
ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
… Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
– Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
– Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…
– Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
– Chiar eu? – Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina,
încet – a câta oară? – Se-apleacă iar Iisus
şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.
Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus iar Se-njugă,
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă.
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Iisus vă spală iarăşi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…

*

Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună;
dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!

3 gânduri despre „Poezii de Costache Ioanid (1912-1987)

  1. Elena

    Simt cum un cenaclu de literatură şi religie, în spiritul lui Vasile Voiculescu, se conturează pe situl dv, părinte Mihail. Aş dori să particip la acest cenaclu cu un text de proză. Îl postez aici, fiindcă nu ştiu pe ce mail ar trebui să-l trimit.

    PROTOPSALTUL

    Într-o zi, monahul care primea rugăciuni de cerere, lângă racla cu moaştele Sfintei, citi pe foaia întinsă:
    „ V-am auzit cântând Psalmii, în strană. Puteţi să-mi împrumutaţi o partitură, în fiecare zi, pentru copiat? Doresc să-i învăţ.” Apoi, ezitând, adăugase mai jos: „ Vreau să cânt împreună cu tine Psalmii”.
    Monahul aşeză foaia deoparte de celelalte şi privi către fata care punea un trandafir alb în vaza Sfintei. Prezenţa moaştelor îl susţinu să nu se tulbure.
    „ Dacă eram în lume, poate ai fi fost preoteasa mea”, gândi el atunci, sau poate mai târziu, când, revenind în strană, o văzu rugându-se. Şalul enorm îi învelea capul şi umerii până la mijloc, conturând o formă care nu voia să emită nici un apel senzual. Îngenunchease pe un dosar sub care îşi trăsese fusta şi plutea, ca pe o corabie, în avântul rugăciunii. Era ştearsă şi smerită, totuşi frumoasă. În mod vizibil, o avea ca model pe Maica Domnului.
    Venea mereu la Liturghia de dimineaţă, în mânăstire. El nu-i răspunsese în nici un fel. Se va lămuri singură. Într-o zi, ea s-a ridicat brusc şi a trecut dincolo de cordonul interzis, lângă corul monahilor. S-a închinat adânc, s-a rugat un timp lângă ei, apoi şi-a aşezat dosarul lângă partituri. Omul de ordine, protectorul cerşetorilor care deranjează enorm pe toată lumea, fiindcă nu li se spune nimic, s-a trezit s-o alunge atunci pe ea. Unul dintre monahi i-a spus liniştit: „Las-o!”. Un cavalerism atavic îi insuflă celui iubit gesturi de acceptare. Nu putea să respingă şi el o făptură, astfel ofensată. Luă Psalmul 50, îl aşeză în dosar şi i-l întinse. Nemernica ordonanţă intră însă în altar şi îl pârî preotului. Dar fata dispăruse.
    În zilele următoare, tinerii monahi, sosind în strană la mici intervale, căci rugăciunile de noapte îi ţineau pe unii mai multă vreme treji, se întrebau în şoaptă, aruncând o scurtă privire asupra lumii din enorma catedrală: „A venit?”
    Da, ea vine, micşorându-se, slăbind de la o zi la alta, consumându-se teribil în adoraţia ei pentru Iisus şi pentru pasiunea vieţii ei, care s-a întâmplat să fie un monah cu voce de înger. Mai pură decât toate iubirile de pe pământ, chiar această iubire o putea osândi, dacă Voia Domnului era să păstreze pentru Curţile Lui acest bărbat, avansat deja în renunţări lumeşti.
    Nici măcar nu se privesc în timpul slujbei. Doar ea înalţă puţin capul către icoana Răstignirii, când vocea lui se ridică deasupra celorlalte, într-un fragment solistic pentru tenor. Uneori, cuprinsă de un curaj nebunesc, ea trece dincolo de cordon şi îngenunchează la marginea stranei. Astfel, îşi simt rugăciunea şi, în modul cel mai pur cu putinţă, se ating.
    Cât despre el, atunci când cântă, se adresează numai lui Dumnezeu, nu încearcă să vadă ce efect produce asupra fetei talentul său de psalt. Este calm, echilibrat, cald, cu adevărat predestinat preoţiei.
    Într-o zi, în biserică intră un băiat şmecher şi arogant, dintre cei care vin să se închine aşa, într-o doară, pentru succes în afaceri. După ce făcu o cruce aproximativă la icoana cu sfântul zilei, se trezi lângă ea, cea nemişcată ca o statuie şi rămase vizibil surprins de frumuseţea acelei fiinţe. În clipa de concentrare ascetică, fata era însăşi Rugăciunea, strălucind în Lumina neapropiată. Şmecherul făcu o strâmbătură interogativă spre cei din jur, ceva de genul, „ ce-i cu ea”, intrigat că exista în lumea asta o frumoasă, care să nu-şi mişte şoldurile la ivirea lui. Apoi, prosperul june zăngăni 50 de bani în cutia milei şi ieşi.
    Băieţii din cor au văzut mitocănia ocheadei, dar nici unul nu s-a tulburat, nici chiar el. Ce minunată este o iubire în care satana nu poate să strecoare ispita îndoielii sau a geloziei. Câte zile de iad ale unui cuplu ar dispărea, dacă am fi ca ei, ca partenerii acestei iubiri imposibile: un monah şi o fată, îndrăgostiţi nebuneşte de Iisus.
    Nici o clipă nu adie dinspre ei deznădejdea sau nerăbdarea. Speranţa şi rugăciunea lor sunt atât de intense, încât ating beatitudinea.
    Zilnic, ea îşi ia mapa şi perniţa de îngenunchiere şi trece dincolo de graniţa permisă, lângă corul de monahi. Ai crede că nu suportă lumea, foşnetele, şoaptele, vânzoleala şi s-a retras acolo, să se poată ruga. Se închină şi cere iertare Domnului că „se foloseşte” de rugăciune, ca să vină mai aproape de el. Dar poate fi socotită asta viclenie?!
    Ea se simte vizibil vinovată, căci silueta perfectă, arcuită ca într-un exerciţiu de dans, exprimă iubirea mai mult decât orice imagine senzuală. Este o concentrare supraumană de-a atinge viaţa celuilalt, nu trupul, cu desăvârşire inaccesibil. În acest loc, ei trăiesc pur şi simplu iubirea, care se confundă cu vocea psaltică, ce înalţă laude lui Iisus.
    Toţi monahii din cor sunt băieţi tineri. Îl invidiază oare vreunul? Ar fi în stare să cadă în ispita trădării?! Cum, când oricare dintre fraţi şi-ar pune viaţa ca să salveze această dragoste, să o facă să continue. Pentru simplul motiv că ea trebuie să existe, să înmiresmeze lumea aceasta şi să o schimbe.
    „Vreau să ne citiţi scrisorile”, îi spuse monahul, după un timp, părintelui duhovnic, dar acesta refuză: „ Nu găsesc nimic rău în această corespondenţă”. „Iubire, părinte”, preciză monahul. „ Nu este nimic păcătos în această iubire”. „Aş vrea să mi-o interzică cineva. Mă simt prea fericit”. „Nu vei găsi cine s-o facă. Ai părăsit păcatul grosier, ai învins iritabilitatea, eşti un suflet liber”. „ Vreau să cunosc Voia Domnului”, rosti cu voce mică protopsaltul. „Când vei fi gata s-o împlineşti, întreabă-l pe Apostolul Iubirii. Din altar, vei fi desemnat într-o zi să-i citeşti o anume Epistolă. Fii atent la ultima frază pe care o cânţi şi la felul cum răsună ea în inima ta. Acela va fi răspunsul pe care îl cauţi”.
    Mai fericit decât se poate, protopsaltul îi scrise iubitei cuvântul de folos al duhovnicului şi aşteptară în pace.
    Ziua sosi. Monahul primi cartea cu Epistolele Sfântului apostol Pavel, veni în faţa altarului şi deschise la semn. Vocea lui avea o limpezime şi o dulcoare nepământeană. Cei sosiţi în clipa aceea în catedrală, căzură în genunchi unde se aflau. Simţeau că nimeriseră la o liturghie cerească, primind pe nemeritate starea şi bucuria rugăciunii celor sporiţi.
    Fata începu să plângă înainte de-a auzi fraza:
    „Ferice de acela pe care Domnul l-a ales şi l-a adus la Curţile Lui!”
    Aşadar tu, care ai fost îmbrăcat în rasă şi primit la Curţile Domnului, ce mai vrei? O soţie?!
    Ea îşi lipi fruntea de marmura albă şi, până la sfârşitul Sfintei Liturghii, fu una cu pământul. Înţelesese. În vreme ce se cânta „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!” el se topi în cor, devenind una cu fraţii şi vocile lor. Nici măcar nu ştiu când fata părăsi catedrala, pentru a nu se mai arăta acolo nicicând.
    Ferice de cei ce aud glasul Îngerului. Ferice de cei care sunt în stare să-l şi asculte.
    Elena Frandeş

    Apreciază

    Răspunde
  2. ella

    Superbe,sublime poezii.Te ajută să străbați noaptea vieții cu sufletul mai curat mai plin.Și cu certitudinea că măine va fi o zi și mai frumoasă.Căci este darul luiDumnezeu.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.