Cuvinte la Duminica Florilor – Intrarea Domnului în Ierusalim – Sfântul Antim Ivireanul


Troparul Sambetei lui Lazar si al Floriilor – Mănăstirea Putna

Catavasiile Floriilor – Corul Athos

Dspre acest mare Praznic Împărătesc Sfântul AntimIvireanul a vorbit cel mai des. Avem cinci asemenea didahii, sau predici, rostite de Marele Mitropolit al Țării Românești. Le prezentăm și noi în continuare, după o analiză comparată a edițiilor Didahiilor tipărite în România între anii 1888 și 1997.

Cuvânt de învăţătură la Dumineca Florilor

Pofta cea mare şi dragostea cea curată, sau mai vârtos să zic, datoriia cea părintească ce am cătră înţelepţiia voastră mă îndeamnă pururea ca să nu lenevesc a vă cerceta după putinţă cu învăţăturile céle sufleteşti. Că de pe aceasta mă voiu cunoaşte cu adevărat că vă sunt părinte sufletesc şi păstoriu, când voiu pofti cinstea, folosul şi spăseniia sufletelor voastre. Şi dumneavoastră iară de pe aceasta vă veţi arăta cum sânteţi adevăraţii fii sufleteşti şi turmă aleasă şi sfântă, când veţi priimi cu dragoste célia ce vă învăţ şi după putinţă fieştecarele dintru voi le va ţinea şi le va face.

Drept acéia, iubiţii miei ascultători, câţi v-aţi adunat la această cuvioasă şi sufletească adunare, măcar că iaste astăzi Dumineca ce să numéşte de obşte a Florilor, iar n-am a zice pentru dânsa nimic: una pentru că fiind praznicul domnesc şi trebuind la dânsa multă materie şi multă vorbă ca să descoperim cevaş, cât de puţin întru cinstea şi lauda ei, neştiinţa ne contenéşte, şi alta pentru căci ştiu că într-această săptămână siléşte fieştecarele dintru voi să se grijască, pentru ca să se învrednicească să se cuminece, unii la Joi Mari şi alţii Sâmbătă şi Duminecă, în zioa de Paşti.

Drept acéia, pentru acel lucru avem datorie mai vârtos şi trebue să zicem célia ce ne va lumina Domnul Hristos, de la Carele cérem şi ajutor. Ci vă pohtesc să ascultaţi cu dragoste célia ce voiu să zic; şi socotesc că de nu veţi lua vreun folos din zisele méle, iară pagubă ştiu bine că nu veţi avea.

Din céle 7 Taine ce ţine Sfânta şi Dumnezeiasca Besérică a răsăritului, iaste cea dintâi la rânduială şi mai mare decât toate: Sfântul Botez. Şi fără dânsa nu poate nimenea să între întru împărăţiia ceriului, că aşa zice Domnul Hristos la Ioann, în 3 capete: „De nu să va naşte neştine din apă şi din duh, nu va putea să între întru împărăţiia lui Dumnezeu”, care botez face pre om fericit, sfânt, desăvârşit şi fiiu lui Dumnezeu după dar.

Iară eu îndrăznesc şi zic cum că iaste Taina Pocăinţii întocma cu Sfântul Botez în cinste şi în lucrare şi socotesc că nu voiu greşi de aceasta. Pentru ce? Pentru căci acéle 4 daruri ce dă Sfântul Botez omului, păcatul strică şi le întină, şi din fericit să face ticălos, din sfânt păcătos, din săvârşit să face netrébnic şi de nimica, şi din fiiul lui Dumnezeu să face fiiul diavolului, că aşa zice Ioann în 3 capete: „Cela ce face păcatul de la diavolul iaste, că din început diavolul păcătuiaşte”. Şi cum că Taina Pocăinţii cu Sfântul Botez iaste întocma în cinste şi în lucrare o putem adeveri cu multe dovéde, dintru carele vom zice 1, 2.

La al optulea cap al Facerii zice Dumnezeu cătră Noe: „Nu voiu mai adaoge de acum a blestema pământul pentru faptele oamenilor, pentru că zace cugetul omului spre céle réle din tineréţele lui. Deci, nu voiu mai adaoge a omorî tot trupul viu după cum am făcut”, arătând cu aceasta multa a Lui îndelungă răbdare.

Pentru acéia, potopul acela, după cum zic Dascălii Beséricii, însemna Sfântul Botez; că precum apa potopului au spălat tot păcatul şi toată făr’ de légia de pe faţa pământului, cu acea înecăciune ce au făcut, de s-au concenit tot trupul viu, aşa şi apa Sfântului Botez au spălat şi au şters tot păcatul cel strămoşesc şi al voinţii de la neamul omenesc. Iar apoi ştiind Dumnezeu că nu să va părăsi diavolul pentru răutatea lui cea multă, nici va conteni de a zavistui şi a vicleni pre ticălosul om şi a-l îndemna cu o mie de mijloace ca să strice haina Sfântului Botez şi să o zmolească cu zmoala păcatului, pentru acéia, ca un Părinte al milelor şi al îndurărilor au dat omului această mare vindecare a pocăinţii, ca prin mijlocul ei să vie iară la cinstea cea dintâi şi din fiiul neascultării şi al pierzării să se facă iarăşi fiiul lui Dumnezeu şi din mort să se facă viu şi din pierdut, aflat. Că aşa zice la Luca în 15 capete: „Fiul mieu acesta era mort şi au înviat şi pierdut era şi s-au aflat”. Zice Dumnezeu şi la Isaia, la capul cel dintâi: „Spălaţi-vă şi vă curăţiţi, scoateţi vicleşugurile din sufletele voastre înaintea ochilor Miei şi veniţi să ne întrebăm, zice Domnul, şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voiu albi, iar de vor fi ca ruşala, ca lâna le voiu albi”.

Luaţi seama, rogu-vă, cu minte întreagă şi înţelégeţi acéste cuvinte ce zice Dumnezeu prin Isaia, că acéia ce zice: „Spălaţi-vă şi vă curăţiţi”, nu că zice doară să ne spălăm cu apa ceastă proastă ce bem şi ne slujim cu dânsa, care nu are alt, fără numai a spăla piialea trupului, ci zice să ne spălăm şi să ne curăţim păcatele cu apa sfintei pocăinţe şi cu lacrămi. Şi iarăşi zice: „Scoateţi vicleşugurile din sufletele voastre înaintea ochilor Miei”, adecă zice să ne ispoveduim, nu cu buzele, ci cu inima şi cu gând ca acela ca să nu mai păcătuim, că Dumnezeu fiind tot ochiu, le véde toate şi le cunoaşte şi nu să uită la mărturisirea buzelor, carele sânt scule spre slujba trupului, ci să uită la adâncul inimii; că El iaste Cela ce ispitéşte inimile şi rărunchii, după cum zice David, la al 7 Psalom: „Că de nu ne vom căi de la inimă, zice, şi de nu ne vom întoarce cătră Dânsul, sabiia Sa o va luci şi arcul Lui l-au încordat şi l-au gătit pre el, într-însul au gătit vasele morţii <şi> săgeţile Sale celor arzători le-au lucrat”. Că pocăinţa atunce iaste pocăinţă când merge neştine de bună voia lui, făr’ de nici un fel de pricină, să se ispoveduiască la duhovnicul lui, cu umilinţă, cu înfrângere de inimă, cu lacrămi fierbinţi şi cu gând desăvârşit ca să se părăsească de păcate, căci acéstia sunt temeiul ei, şi atunce iaste cuvântul acela ce zice: „Veniţi să ne întrebăm”, adecă atunce vom avea îndrăzneală să mérgem înaintea Lui şi să ne deşchidem gura şi să ne spunem jalba ce avem de vrăjmaşul nostru, să-i spunem stricăciunea ce ne face. Şi El Se făgăduiaşte că ruşalele céle mai mari ce ar avea păcatele noastre, carele sânt ale sângelui, adecă uciderile, El le va albi şi le va curăţi ca Însuşi pre Sine; că zăpada şi oaia iaste Omenirea Lui, precum hainele Lui le-au arătat albe ca zăpada în muntele Thavorului, după cum zice la Marco în 9 capete.

Drept acéia, ce altă mai mare bunătate sau mai multă ertăciune decât aceasta pohtiţi? Să facă pre cei ispoveduiţi albi şi curaţi ca Trupul Lui „Carele făr de lége n-au făcut, nici vicleşug nu s-au aflat în gura Lui”.

Iată dară că Taina Pocăinţii cu Sfântul Botez, după cum am zis, iaste întocma în cinste şi în lucrare. Că precum acela spală păcatul cel strămoşesc şi face pre om fericit, sfânt, desăvârşit şi fiiul lui Dumnezeu după dar, aşa şi sfânta pocăinţă face pre om din mort viu, din pierdut aflat, din necinstit cinstit şi sfânt, şi din fiul neascultării fiiul lui Dumnezeu.

Când au poruncit Dumnezeu lui Noe să facă corabiia, spun istoricii cum să o fi făcut într-o sută de ani, nu pentru alta, făr’ numai pentru ca să aibă oamenii vréme să-şi vie în fire, să se căiască de păcatele lor. Şi într-acea sută de ani le propoveduia dreptul Noe cum că va să facă Dumnezeu potop şi va să înéce tot pământul şi tot trupul viu va să-l omoare. Iar oamenii nicidecum nu-l credea, ci îl lua în râs şi în batjocură, zicându-i că nu ştie nici ce grăiaşte, nici ce face. Aşijderea şi când au început a ploa ar fi putut Dumnezeu numai într-o zi să facă potopul, dară n-au vrut, ci au ploat 40 de zile şi 40 de nopţi, arătând şi cu aceasta multa a Lui îndelungă răbdare, dând vréme oamenilor să se căiască, şi nici cu aceasta nu şi-au venit în fire. Iar apoi văzând oamenii că să înmulţéşte apa şi de ce mergea să îmfla în sus, au început a să sui pre case, pre movile, pre munţi şi pre copaci, dară nu era cu putinţă să se folosească nimic, că corabiia o închisése Dumnezeu pre dinafară şi luase chieile. Şi pentru căci nu mai era nici o nădéjde de mântuire, s-au concenit tot trupul de la om până la dobitoc.

Aşa şi noao, creştinilor, nu 100 de ani, ci 1710 de ani ni s-au propoveduit prin mijlocul lui Noe celui adevărat, Iisus Hristos, Carele ne-au mântuit cu corabiia Trupului Său, de potopul păcatului celui strămoşesc, cum că va să facă potopul cel cumplit şi amar, potopul cel plin de scârbă şi de întristare, potopul cel groaznic şi înfricoşat al judecăţii. Şi de nu ne vom veni în fire ca să ne părăsim de răutăţile noastre şi să ne căim, ne vom îneca în véci nesfârşiţi, în noianul focului celui nestins.

Şi această véste ni să dă pururea prin gura Beséricii, prin propoveduirea Evangheliei şi prin învăţătura dascălilor, dară nicidecum nu ne venim în fire să ne căim şi să ne părăsim de răutăţi, ci de ce vedem mai vârtos că să înmulţéşte apa potopului pierzării noastre, în loc de a alerga în corabiia pocăinţii să ne mântuim, de acéia ne lunecăm cu firea şi socotim că doară nu va fi nimica şi îndelungăm vrémea ba astăzi, ba mâine, ba poimâine, până ne vine ceasul şi perim cu totul şi trupéşte şi sufletéşte.

Şi putem cunoaşte aceasta cum că iaste aşa de pe cuvintele ce voiu să zic. De când au întrat săptămâna cea dintâi a Sfântului Post, din câţi ne aflăm aici de faţă, oare ispoveduitu-s-au vreunul după cum să cuvine? Făcut-au cu dragoste canonul ce i-au dat duhovnicul? Păzitu-s-au pre sine, după putinţă, curat şi nevinovat? Petrecut-au creştinéşte, după rânduiala şi porunca Biséricii, cu posturi, cu rugăciuni şi cu alte faceri de bine? Mi să pare să nu fie făcut nici unul aceasta; iar pentru ca să nu mint, poate că vor fi făcut vreunii din cei proşti. Iar noi, cei ce ne ţinem mai mari, mai vrédnici, mai înţelepţi şi mai cunoscători, am mutat vrémea din săptămână în săptămână, petrecând cu mâncări de toate féliurile, cu băuturi îndestulate şi cu toate pohtele trupului nostru; iar de suflet n-am purtat grijă nicidecum ca când am fi nesimţitori. Şi tocma acum în săptămâna ceastă de pre urmă, ne ispoveduim ca să ne postim 3 zile şi la Joi Mari să ne cuminecăm.

Iar ce fél de ispovedanie facem, ştie Dumnezeu că mi-e ruşine a o spune. Unii să ispoveduesc de frica vreunor întâmplări, alţii pentru un obiceaiu, alţii de ruşinea omenească, alţii de frica stăpânilor; alţii iară au câte doi duhovnici, unul la ţară şi altul la oraş; la cel de la ţară, ca la un om prost, spune păcatele céle ce socotéşte el că sânt mai mari, iar la cel de la oraş spune păcatele céle ce socotéşte el că sânt mai mici, neguţătorind şi meşterşugind Taina Ispovedaniei.

Şi în scurte cuvinte, nici unul din noi nu vom să ne ispoveduim de bună voe pentru evlavie şi cu gând desăvârşit ca să ne părăsim de păcate, ci numai în vedéria oamenilor, pentru pricinile ce am zis, până ne vom cumineca, apoi iară ne întoarcem, să mă ertaţi, ca câinele la borăturile sale şi ca scroafa la tăvăliturile de împuţiciune, după cum zice fruntaşul Apostolilor, Petru, în doao capete, la a dooa carte. Acii în pripă ne ispoveduim şi ne cuminecăm, şi acii în pripă iarăşi ne apucăm de păcatele céle obicinuite; şi atâta ne bucurăm de iale şi ne pare bine căci le facem ca când am câştiga mare bogăţie şi mare bunătate şi ne lăudăm într-însele, după cum zice David: „Să laudă păcătosul întru pohtele sufletului său şi cel ce face strâmbătate bine să cuvintează”. Şi la acea mincinoasă ispovedanie ce facem, cercăm să aflăm duhovnic om prost pentru ca să se teamă de noi şi să-i fie ruşine de féţele noastre, şi ce vom zice noi, aşa să fie, socotind în gândurile noastre că precum înşălăm pre dânsul, vom înşăla şi pre Dumnezeu. Dară Dumnezeu nu să înşală, ci ne înşălăm noi înşine spre peirea noastră cea sufletească.

Şi când mérgem să ne ispoveduim, nu spunem duhovnicului că mâncăm carnea şi munca fratelui nostru, creştinului, şi-i bem sângele şi sudoarea féţei lui cu lăcomiile şi cu nesaţiul ce avem, ci spunem cum c-am mâncat la masa domnească, miercurea şi vinerea, péşte şi în post raci şi untdelemn, şi am băut vin.

Nu spunem că ţinem bălaurul cel cu 7 capete, zavistiia, încuibat în inimile noastre, de ne roade totdeauna ficaţii ca rugina pre fier şi ca cariul pre lemn, ce zicem că n-am făcut nimănui nici un rău.

Nu spunem strâmbătăţile ce facem totdeauna, clevetirile, voile veghiiate, făţăriile, mozaviriile, vânzările şi pârăle ce facem unul altuia, ca să-l surpăm din cinstea lui, ci zicem: am face milă, ci nu ne dă mâna, că avem nevoi multe şi dări, şi avem casă grea şi copilaş cam gloată şi oameni mulţi carii să ocrotesc pre lângă noi.

Nu spunem că crédem minciunile slugilor noastre mai vârtos decât adevărul celui ce să năpăstuiaşte, carele de s-ar şi jura, nu-l crédem, nici îi facem dreptate, ci-l pedepsim cu atâta cruzime de inimă cât de am putea, l-am stinge şi de pre faţa pământului; ci zicem că fiind în valurile lumii nu putem să ne căutăm de suflet, ci dăm câte un sărindariu, iar din jafuri, iar din nedreaptă agoniseală.

Nu spunem că pre carele îl vedem că jăfuiaşte şi pradă şi căznéşte pre săraci, îl lăudăm şi-i zicem că iaste om înţelept, îi ajunge mintea la toate şi iaste vrédnic şi face dreptăţi, iar pre carele îl vedem că nu să améstecă într-acélia, îl facem blestemat, mojic şi nevrédnic şi cum că nu-i ajunge mintea să facă judecăţi şi dreptate, neaducându-ne aminte de cuvântul ce zice Isaia la capul 64 că: „pentru necurăţeniia noastră dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu iaste ca cârpa muerii ce are pre sine (şi sântem necuraţi)”. Şi pentru ca să nu mai lungesc cu vorba, toate răutăţile câte facem, avem vréme şi mijloace ca acélia de le săvârşim după pohta inimii noastre, iar pentru céle sufleteşti nu putem afla vréme.

Drept acéia, iubiţii miei ascultători, mă rog pentru numele lui Iisus Hristos, Carele Şi-au vărsat Preacinstit şi Scump Sângele Său de ni-au răscumpărat din robiia diavolului, să ne venim în fire şi să ne luom seama, că acéstia ce facem ne duc pre calea periciunii! Şi de vréme ce nu ni-au lăsat năravul nostru cel rău să lucrăm în viia Domnului spăseniia sufletelor noastre din ceasul cel dintâi al Sfântului Post, încailea să lucrăm acum la ceasul al 11. Şi El fiind milostiv ca un Stăpân îndurătoriu ne va da plata deplin, a Căruia slava iaste în véci. Amin.

*

Al doilea cuvânt de învăţătură la Dumineca Florilor

„Mérgeţi în satul carele iaste înaintea voastră

şi numaidecât veţi găsi o asină legată şi mânzul cu ea.

Dezlegându-o, o aduceţi Mie şi de va zice cineva ceva,

veţi zice că acéstia Domnului trebuesc

şi numaidecât va trimite pre iale”.

Cum va putea fi adevărat Domnul tuturor făpturilor a-I fi lipsă de nişte dobitoace ca acéstia? Că de I-au fost lipsă de cară şi de căruţe ca să meargă undevaş, are El cu mult mai slăvite şi mai lăudate care decât acéstia, că zice David, Psalm 17: „S-au suit pe heruvimi şi au zburat; zburat-au pe aripile vântului”.

De sânt, drept acéia, carăle lui Dumnezeu acéstia, cum I-au fost lipsă a să purta de nişte dobitoace netrébnice ca acéstia? Lipsă I-au fost nu numai pentru Sine, ci mai vârtos pentru mine, că mă îngroziia pre mine mai de demult mărirea acéia de care iaste scris: „Înfricoşat iaste Cela ce ia sufletele boiarilor, înfricoşat iaste mai mult decât împăraţii pământului”. Şi iarăş zice într-alt loc: „Dumnezeul izbândirilor, Domnul Dumnezeul izbândirilor slobod au lucrat”, de care frică şi groază fiind cuprins şi începătoriul neamului omenesc, strămoşul nostru Adam, s-au ascuns şi n-a cutezat ca să iasă înaintea înfricoşatei féţei lui Dumnezeu, pentru că aceastaşi Dumnezeu, precum iaste înfricoşat şi groaznic, aşa iaste de blând şi de smerit. Că n-au vrut neamul omenesc cu groază şi cu înfricoşare să-l întoarcă de la rătăcire, ci cu blândéţe şi cu faceri de bine. Pentu acéia zice că I-au fost lipsă tocma de acéste dobitoace, pre care fu dus smerit şi cu blândéţe în Ierusalim.

Iar pentru că mai de-nainte arătase din destul mărirea îngrozirii şi a dreptăţii, să cuveniia drept acéia a arăta celor muritori tocma şi mulţimea blândéţelor şi a milostivirii, vrând ca să se împlinească şi prorociia prorocului Zahariei care au zis: „Spuneţi fétei Sionului: iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pre asin şi pre mânz, fiiul cei de supt jug”. Cu care cuvinte Duhul Sfânt, groaza carea o putea socoti norodul pentru numele cel împărătesc, făcând pomenire de blândéţe şi de smerenie, minunat o au potolit întru atâta cât nu era nimic aşa de sărac şi de lepădat carele să socotească că nu va putea mérge la Împăratul cel cu numele smérit şi sărac.

Deci, spre arătarea aceştii faceri de bine, iubite, cu adevărat I-au fost lipsă lui Dumnezeu de acéle dobitoace. Că precum împăraţii cu alt féliu de haine când merg la vânat, cu alt fel când merg la îngropăciuni şi cu alt fel de haine când merg la nunte, aşa şi Dumnezeu după vremi Se înfrumuşăţează. Drept acéia, cu alt fel de podoabă va veni când va judeca lumea, că va veni pre norii ceriului, cu putére şi cu slavă mare; că aşa să cuvine mai vârtos Judecătoriului. Iară acuma pentru că nu vine să judece, ci vine ca să răscumpere şi să întoarcă cătră Sine neamul omenesc, precum Însuşi grăiaşte, n-au trimis Dumnezeu pre Fiiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca să mântuiască lumea printr-Însul.

Şi tocma pentru aceasta, I-au trebuit să vie îmbrăcat cu blândéţe şi cu smerenie, ca nu doară viind cu altă slavă oarécarea mai mare, să se spară oamenii şi să fugă de Dânsul, precum odinioară jidovii în muntele Sinaii spăriindu-se, au fugit, neputând răbda groaza şi mărirea Lui. Că de ar avea cineva ochi ca aceia cu carii ca într-o oglindă, măcar cât de puţintel, să poată vedea acea făr’ de săvârşit şi nespusă mare adâncime a facerilor de bine a lui Dumnezeu, acela adevărat n-ar putea să se oprească ca să nu să aprinză de dragoste şi de bucurie şi ca să nu vestească de pururea laudele dumnezeieşti şi ca să nu să răpească în minte de minunea unor faceri de bine ca acéstia.

Şi carii socotesc, drept acéia, acéste faceri de bine zioa şi noaptea, oare de ce bucurie vor fi cuprinşi? Şi cu ce veselie să vor răsfăţa şi ce sărbători vor prăznui? Ce psalmi şi ce cântări vor cânta? Că adevărat, nu numai cu psalmi şi cu cântări de veselie trebuiaşte să prăznuim o facere de bine ca acéasta, ce şi preste fire (putem a zice) oarecare lucru de bucurie mare să facem şi cu veselie din destul să prăznuim.

Şi pentru ca să nu fie bucuriia şi veseliia noastră în deşert, trebue să cunoaştem cu ochii cei sufleteşti prăznuirea vremii aceştiia, ca să nu ne zică şi noao prorocul: „Uliul pre ceriu au cunoscut vrémea sa, turtureaoa, rândureaoa şi barza au cunoscut vrémea venirei lor, iar norodul Mieu n-au cunoscut judecata lui Dumnezeu”. Că urât lucru va fi şi necuvios când păsările vor cunoaşte vrémea lor şi după vrémea acéia îşi vor şti schimba lăcaşurile sale, iar noi, vremile céle rânduite de Sfânta Besérică spre spăseniia sufletelor noastre, nu le vom cunoaşte; că precum trupurile celor vii, aşa şi sufletelor le iaste de lipsă schimbarea vremilor, că faptelor bune celor de multe feliuri, iară de multe feliuri de vremi le lipsesc ca să le sporească. Care lucru băgându-l de seamă Besérica noastră ca o maică dulce şi iubitoare de fii, de pururea priveghind şi rugându-să pentru noi, au rânduit schimbarea vremilor pentru că cu această schimbare de vremi, nu numa urârea lucrurilor celor sufleteşti să o schimbe (carele lucru mult a ne strica au putut), ci şi spre faceri de bine şi spre cuvântări dumnezeeşti ne îndeamnă. Că pentru acéia toată acea vréme, care iaste de la Dumineca Întrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim până la zioa Patimilor, au rânduit Besérica noastră ca să fie vrémea canonisirii şi a pocăinţii; iar din zioa acéia până la Paşti iaste a întristării şi a amărăciunii; iar de la Paşti până la Rusalii iaste vremea bucuriei şi a veseliei sufleteşti. Că acéle taine le-au rânduit Dumnezeu ca pre acéste vremi să Se săvârşească, care făcând ageră firea omului, a înmulţi faptele céle bune îl îndeamnă.

Iară acuma, pentru că iaste vremea sau zioa Întrării Domnului nostru în Ierusalim, puteţi doară întreba: ce va Bisérica noastră cu această sfântă vreme? Sau mai vârtos să zic: ce pofteşte de la noi? Pofteşte vremea aceasta cugetul cel bun a sufletului nostru cătră Dumnezeu Mântuitorul nostru; poftéşte dreptatea, poftéşte dragostea cea adevărată, poftéşte şi mărire din inimă smerită, pentru ca toată mântuinţa omului de la Dumnezeu iaste, şi omul nu vrea să meargă cătră Dumnezeu, ci Dumnezeu S-au milostivit şi au venit la om.

Iar de veţi întreba, la ce au venit? Venit-au (precum Însuşi zice) ca să caute şi să mântuiască ce era perit şi au venit ca să arate lumină celora ce era într-ntunérec şi şădea în umbra morţii. Venit-au ca să mântuiască pre cei robiţi, şi pre cei rătăciţi să-i aducă la cale, şi pre cei streini la moşiile lor, şi pre cei morţi să-i înviiaze spre viaţă, şi pre vrăjmaşii şi pizmaşii lui Dumnezeu să-i împace cu Dumnezeu Tatăl, şi făcându-i părtaşi Duhului Său cel Sfânt să-i facă moşnéni împărăţiei Sale. Venit-au, drept acéia, robilor răscumpărare, morţilor înviiare şi viaţă, bolnavilor vraci, rătăciţilor cale dreaptă.

Şi luând Dumnezeu trup mergea după cela care fugise de la Dânsul, că fugise de la binele cel mare omul cel orb şi nebun, întru atâta cât nu l-au putut înturna cu nici un glas de strigare prorocească, ca să se întoarcă de pre calea rătăcirii. Pentru acéia, Însuşi Dumnezeu, întrupându-Se, S-au apropiiat de cel ce fugiia ca să-l întoarcă cătră Sine; despre care lucru învaţă apostolul când zice că Domnul Hristos n-au luat din îngeri, ci din sămânţa lui Avraam au priimit. A priimi, să zice: care prinde unul dintru vrăjmaşii săi şi fiind volnic ca să-l omoară, nu-l omoară, ci-l face şie-ş fiiu şi moştean în casa sa. Aşa au primit drept acéia, şi Mântuitoriul nostru sămânţa lui Avraam.

Iar de vei vrea cu puţintéle cuvânte ca să înţelegi la ce au venit, ascultă de vezi ce zice prin Isaia prorocul: „Duhul Domnului preste mine, pentru care m-au uns a binevesti săracilor, m-au trimis a vindeca pre cei zdrobiţi cu inima, a propovedui celor robiţi ertare şi orbilor vedére; a chiema Domnului am priimit ca să mângâie tot jalnicul şi ca să puiu tărie tuturor celora ce jăluiesc în Sion şi ca să le dau lor coroană pentru cenuşă, untul veseliei pentru suspine, haina bucuriei pentru întristare”.

Ce iaste, drept acéia, mai dulce decât cuvintele acéstia? Ce iaste mai frumos şi ce iaste mai iubit? De iaste, drept acéia, trimis Hristos de la Dumnezeu Tatăl spre săvârşirea acestor faceri de bine, să fie blagoslovită venirea Lui în lume şi să fie blagoslovit şi Acela ce L-au trimis pre El la noi şi să fie blagoslovit şi Acela ce vine, a Căruia facere de bine astăzi cu asémene glasuri strigând pruncii o propoveduesc: „Blagoslovit iaste Cel ce vine în numele Domnului, Osanna întru cei de sus”, care cuvânt nu numai astăzi, ci în toată viaţa noastră, limbile, rosturile şi gurile noastre să-l grăiască.

Aceasta iaste dară, taina acéia care încépe a prăznui Besérica noastră astăzi şi ne arată noao vaetele, plânsurile, suspinile şi dorirea părinţilor celor din légia véche, carii cu atâta dragoste doriia de venirea lui Hristos, precum Însuşi zice cătră ucenicii Săi: „Fericiţi sunt ochii carii văd ce vedeţi; că adevăr zic voao: mulţi împăraţi şi proroci au vrut să vază ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să auză ce auziţi voi şi n-au auzit”. Că aceştea toţi au luat numai făgăduinţa aceştii faceri de bine, iară nu moştenire, precum grăiaşte şi Apostolul: „după credinţă muriră aceştea toţii, nepriimind făgăduinţa, ci de departe privindu-o”.

Frumos grăiaşte: privindu-o, că precum fac aceia, carii un lucru foarte iubit îl văd de departe, iar la el ca să meargă nu pot, carii cu ochii văzându-l, iar cu cugetul şi cu sufletul dorind, îl privesc, care lucru făcea sfântul acela patriarh, carele cu atâţea ani murind înaintea lui Hristos zicea: „Mântuirea Ta voiu aştepta, Doamne, şi oasele méle să vor odihni întru nădăjduire”.

Pentru care lucru mie mi să pare a fi părinţii cei de demult asémenea acelora pre carii îi ia şi-i învăluiaşte furtuna cea de noapte pre mare şi văd lumină oare unde, departe într-un loc de nădéjde pusă, spre care silesc ca să o ajungă cei învăluiţi; şi adésea cu ochii cătră dânsa privesc şi pânzele le îndreptează ca să meargă (din cât pot) într-acolo; şi acéia, de nu pot într-alt chip, cu ochii şi cu sufletul o cuprind. Aşijderea şi părinţii noştri cei de demult, întorcându-şi ochii spre Lumina cea adevărată, spre Domnul nostru Iisus Hristos (care cu lumina Sa umbra şi întunérecul lumii acéştiia l-au stricat) cu smerenie-şi tindea mâinile sale, şi spre acéia din tot cugetul doriia, şi spre acéia degrab ca să sosească pohtiia, strigând cu prorocul: „degrab’ să ne ia pre noi, pre dinnainte, milele Tale, Doamne, că ni-am sărăcit foarte”, spre care strigare îi îndemna şi de Dumnezeu cuvântătoriul prorocul Isaia, zicând: „Carii vă aduceţi aminte de Dumnezeu, nu tăcéreţi şi nu fiţi muţi până când va pune lauda Ierusalimului pre pământ”. Zice şi într-alt loc: „Pentru Sion nu voiu tăcea şi pentru Ierusalim nu mă voiu odihni până când va eşi ca lumina Dreptul Lui şi Mântuitoriul Lui ca o făclie aprinsă”. Adecă, pentru marea dragoste cu care iubesc besérica şi adunarea celor credincioşi, nu voiu tăcea nici mă voiu odihni, ci de pururea cu rugăciunile mele voiu striga cătră urechile milostivirii dumnezeeşti până când va trimite pre Dreptul acela de Carele toate neamurile doresc, Carele ca răsărita soarelui şi ca făcliia cea aprinsă întunérecul lumii va strica, şi lumina cea adevărată, adecă luminata cunoştinţa lucrurilor dumnezeeşti, o arată ochilor oamenilor celor muritori să făgăduiaşte, şi precum au făgăduit, au şi săvârşit, slobozind dintru adâncul inimii, cu căldură cuvântul acela: „Rouraţi ceriurile de sus şi norii să ploao dreptate, să se deşchiză pământul şi să arate pre Mântuitoriul”.

Ce zici, prorocule? Ce pofteşti? De pofteşti ca să es din ceriu şi dintre nori Cel drept, cum zici pământului ca să-l arate pre Mântuitoriul, şi cum poate fi ca ceriul cu norii să ivească pre Cel drept şi pământul să-L arate? Amândoao sânt adevărate, din ceriu şi de pe pământ deodată a să ivi: din ceriu, pentru că iaste Fiiul lui Dumnezeu, de pre pământ că iaste Fiiul Omenesc. Pentru acéia strig cătră ceriu şi cătră pământ ca să ne arate noao pre Direptul şi Mântuitorul acela al lumii.

Drept acéia, acéste cuvinte, acéste strigări şi acéste dorinţe ale Sfinţilor Părinţi, besérica întru aceasta vréme ni le arată celor mai denainte făgăduindu-le, iară noao dându-ne mila sa. Că ce doriia Sfinţii aceia Părinţi, noi avem; şi ce milă aştepta ei, pre noi ne-au întâmpinat; şi ce priviia ei de departe, noi cu evanghelistul avem astăzi: „Carele era din ceput, Care am auzit, Care am văzut cu ochii noştri, Care am privit şi mâinile noastre au pipăit pentru cuvântul vieţii, pre Acela vestim şi mărturisim voao viaţa cea vécinică, Care au fost la Părintele, iară acum S-au arătat”, a Căruia arătare atâta bucurie ne aduce noao, mai multă decât acéia ce avea părinţii cei sfinţi de demult, a Căruia aşteptare cu drag şi cu dorire, mă îndeamnă ca să zic acest cuvânt: „Sărută-mă pre mine cu sărutarea gurii tale”, că toţi câţi era din duh, cu duhul cunoştea câtă milă era să vérse pre buzele aceluia. Dorind şi el, drept acéia, ca să fie părtaş unii bunătăţi ca acéştiia zice din tot sufletul ca să mă sărute pre mine cu sărutarea gurei sale; care cuvânt atâta face, ca şi când ar zice: pre Moisi nu-l auz căci iaste la limbă împiedecat, buzele Isaiei sunt întinate, Ieremiia a grăi nu ştie pentru că iaste prunc şi toţi prorocii au amuţit; ci El însuşi să-mi grăiască mie şi să-mi deşchiză voia Părintelui Său şi în fiinţa Sa pre mine să mă învéţe, a căruia preiubita Fiinţă pre mine să mă înoiască şi râurile învăţăturilor Lui să se facă în mine izvor de apă mântuitoare întru viaţa cea vecinică.

Vedeţi, drept acéia, fraţilor, ce taină mare prăznuiaşte Besérica noastră întru această vréme, care taină cei de demult întru atâţea ani de la începutul lumii au dorit şi n-au câştigat-o. Iar noi întru această vréme având-o, o prăznuim. De aici lesne iaste a înţelége ce pohtéşte de la noi pricina aceştii sfinte vremi: pohtéşte nevoinţa sfintelor rugăciuni, laude dumnezeeşti, mulţemite pentru binele ce am luat de la Dumnezeu, împărţirea milosteniei, posturi, împreunare adése cu Preasfintele Taine, curăţeniia sufletului, carele acésteia toate gătesc sălaş întru inimile noastre spre venirea Domnului şi ne îndeamnă spre faceri de bine.

Că cu acéste podoabe de fapte bune logodnica chiamă cătră sine pre iubitul mire zicând: patul inimii méle înfrumuseţat iaste cu florile doririlor dumnezeeşti şi casa mea iaste cu lémnele céle mirositoare şi nestricate a facerilor de bine întemeiată. Că pre acest fél de sălaş şi mirele bucuros să pleacă şi rămâne acolea până când tréce zioa şi umbra să pleacă. Spre prăznuirea adevărată acestor taine, trebue ca să-şi rânduiască omul vrémea în toate zilele; iar de nu vom face nici unele din acéstia, de ce folos vor fi noao acéste sfinte vremi? Trebuiaşte dară, pentru aceasta ca să ne facem şi noi soţi vremii şi să ne nevoim spre prăznuirea Intrării trupeşti a Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim şi spre ascultarea Patimilor Sfinţiei-Sale să ne gătim, ca să putem striga şi noi ca tâlhariul: „Adu-Ţi aminte, Doamne, când vei veni întru împărăţiia Ta” şi cu moartea Sa, omorând moartea, să ne dăruiască viaţa cea dorită. Amin.

*

Predoslovie la al treilea cuvânt de învăţătură în Dumineca Florilor

O, cât sânt de minunate sémnele bucuriei, ce arată astăzi Ierusalimului, la Întrarea Domnului Hristos! Ca pre un Biruitoriu îl priiméşte, toată cetatea iase întru întâmpinarea Lui. Norodul şi mulţimea, toată rânduiala I să închină cu cucerie şi toată vârsta Îl cinstéşte cu laude. Unii aştern hainele lor pre pământ ca să treacă şi alţii cu frunzele copacilor Îi împodobesc calea. Alţii merg înainte cu stâlpări şi alţii îi urma cu ramuri, alţii Îl slăvesc ca pre un Fiiu al lui David: „Osana, Fiiul lui David” şi alţii Îl propoveduesc Împărat lui Israil: „Blagoslovit Cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israil”. Şi pentru ca să fie bucuriia mai cu mult minunată, până şi pruncii cei făr’ de răotate cu ramuri în mâini şi cu laudele striga: „Osana Celui dintru înălţime”.

Dară, oare de unde atâtea glasuri veselitoare? De unde atâtea măriri? Din ce pricină atâta bucurie la norod şi atâta cinste Mântuitoriului Hristos? Ne-o spune, feţii miei, Evanghelistul Ioan la Evanghelia de astăzi, zicând: „Pentru acéia Îl şi întâmpină pre El norodul că auzise că au făcut El acest semn! Înviiarea cea trupească a lui Lazăr au dat pricină norodului să facă cătră Hristos o priiminţă neobicinuită ca aceasta, să alérge întru întâmpinarea Lui cu stâlpări, să-L mărească cu laude: <Osana, Fiiul lui David>”.

Şi gândul cel de taină a aceştii învieri îmi dă mie pricină să fac astăzi înaintea dragostei voastre această vorbă. Însă, voiu să vă arăt cui să închipuiaşte acest Lazăr şi a câtă milă are trebuinţă pentru ca să înviiaze cela ce zace ca Lazăr mort de patru zile în groapă. Ci ascultaţi cu dragoste, de pohtiţi să vă folosiţi sufletéşte.

*

Al treilea cuvânt de învăţătură şi de umilinţă în Dumineca Florilor

Nu socotesc să fie nici unul din cei ce au puţinică ştiinţă den Sfânta Evanghelie, carele să nu poată înţélege fără multe tălmăcituri, cui să închipuiaşte acest Lazăr, pentru carele pre larg povestéşte Evanghelia lui Ioann. Ajungă să ştie cum că păcatul iaste moartea sufletului, pentru ca să cunoască îndată cum că mort ca acesta, carele zace împuţit în groapă, altul nu iaste fără numai păcătosul (carele măcar că trăiaşte, măcar că vorbéşte, măcar că să bucură şi să răsfaţă pururea, iară iaste mort, pentru căci sufletul, carele iaste partea cea mai aleasă şi mai stăpânitoare al sinelui său, iaste mort pentru căci îi lipséşte darul cel dumnezeesc, carele îi iaste viaţa cea adevărată).

Şi dintru acéste puţine cuvinte pre lesne au înţeles fieştecarele cui închipuiaşte Lazăr. Dară, nu ştiu de va înţelége aşa pre lesne şi céle pentru ale lui Lazăr; că fiind mijlociri ca acélea, dau pricină fieştecăruia să gândească şi să se minunéze. Pentru căci la acest Lazăr mort vedem atâta despre partea lui Hristos, cât şi despre partea norodului, oarecari despărţeli, oarecari sémne alése, carele la alţi morţi ce-au înviiat Hristos nici să văd, nici vreunul din Evanghelişti o povestéşte.

Noi ştim cum că Hristos, afară din Lazăr, au înviiat şi pe alţi 2 morţi, precum să véde la Mathei, în 9 capéte şi la Luca în 7, adecă pre fata lui Iair şi pre feciorul văduvei: pre céia la Capernaum şi pre cela la Cetatea Nain; pre acéia de 12 ani şi pre acesta tânăr de vârstă; pre acéia singură născută şi pre acesta singur născut; pre acéia în casa tătâne-său şi pre acesta la uşa cetăţii. Şi cu toate acéstea, nici la fata acéia, nici la acest fecior n-au făcut norodul vreo arătare, nici au eşit cu stâlpări şi cu ramuri întru întâmpinarea lui Hristos, precum au făcut astăzi, la înviiarea lui Lazăr. Că şi cei mici şi cei mari striga: „Bine e cuvântat Cel ce vine în numele Domnului, Osanna Celui dintru înălţime”.

Dară, (oare pentru ce) această despărţeală între cei doi morţi şi între cest de al treilea? Nu era minuni şi acéle doao, precum iaste şi această de a treia? Nu era acestaş Hristos ce au înviiiat şi pre cei doi morţi, precum au înviiat şi pre acest de al treilea? Dară, apoi pentru ce la înviiarea lui Lazăr atâta bucurie, atâta cinste, atâta mărire şi la acei doi morţi numai o mulţemită proastă cătră Dumnezeu şi nu mai mult? Pentru ca să pricépem taina acestui cuvânt să cuvine să socotim pre aceşti morţi, nu după slova evangheliceştii istorii, ci după duh şi după taina gândului evanghelicesc.

Dumnezeeştii Părinţi să unesc într-un gând şi zic cum că şi aceşti doi morţi sânt închipuiri păcătosului, precum iaste şi Lazăr închipuiri păcătosului, precum am şi mai zis. Însă, câte trei morţii nu sânt închipuiri numai unuia singur păcătos, ci a multor féliuri de păcătoşi. Pentru căci alt păcătos să înţelége fata lui Iair şi altul feciorul văduvei şi altul Lazăr.

Fata cea moartă a lui Iair, ce au murit în casă, închipuiaşte pre păcătosul acela care păcătuiaşte cu mintea şi cu voinţa, adecă carele să află în voinţă ca acéia să păcătuiască, dară păcatul încă nu l-au isprăvit cu lucrul sau pentru căci nu i-au dat vréme îndemână, sau pentru căci n-au avut putére să facă acéia ce pohtiia. Închipuiaşte încă şi celuia carele au din nesocotinţă, au din nepricépere, au din pornirea tineréţelor sau precum zice dumnezeescul Theofilact, din slăbiciunea firii omeneşti fiind biruit, cade făr’ de véste în cursele păcatului. Încăşi închipuiaşte şi celuia ce au greşit adevărat, iar păcatul lui iaste pentru ca să zic aşa, ascuns în casă, nu s-au vădit în lume, nici s-au făcut cunoscut la oameni.

Iar feciorul văduvei, carele să aduce în pat afară din cetate, închipuiaşte păcătosului aceluia carele au săvârşit cu lucrul păcatul şi s-au îndulcit pre sine sau cu lăcomiia, sau cu strâmbătatea, sau cu curviia şi cu altele asémenea. Se închipuiaşte încă şi celuia ce au adaos la păcatul cel dintâi şi al doilea şi călcând o poruncă a lui Dumnezeu, nu s-au temut să calce şi a dooa şi a treia; şi aceasta nu în taină, ca cel dintâi, ci de faţă făr’ de ruşine şi făr’ de frică, în mijlocul cetăţii şi în vederia tuturor oamenilor, cu scandilă de obşte şi cu paguba vecinului său.

Al treilea mort, carele iaste Lazăr, ne adeverează pre cel ce au îmbătrânit în păcat şi s-au obicinuit în răutate şi nu poartă grijă niciodată pentru mântuirea sufletului său. Toată zioa curvéşte, preacurvéşte, năpăstuiaşte, apucă, nu să ruşinează de oameni, nu să téme de Dumnezéu, nu ascultă învăţături, nu priiméşte sfaturi; plâng înaintea lui săracii şi nu i să face milă de ei; strigă văduvele pentru căci nu le face dreptate şi nimic nu grijaşte; suspină vecinul, pentru căci îi ţine al său şi nu ascultă. Acest păcătos, nu numai că iaste îngropat în groapa păcatului făr’ de graiu, făr’ de duh, făr’ de simţire, făr’ de nădejdia mântuirii, ci iaste încă, ca şi Lazăr, legat de mâini şi de picioare, cu înfăşături, adecă strâns tare cu legăturile păcatelor lui, după cum zice Sfântul Duh la 5 capete ale Pildelor: „Fieştecarele să strânge cu şirurile păcatelor sale, făr’ de a putea să săvârşească vreo bunătate sau vreun lucru plăcut lui Dumnezeu”. Are şi faţa lui cu giulgiu legată; fiind orbit de păcat nu cunoaşte ticăloasa lui întâmplare, nu véde adâncul întru carele să află; nu socotéşte muncile céle de véci ce-l aşteaptă. Zace şi deasupra lui piatră grea, carea iaste putéria obiceaiului celui vârtos, care obicieiu apasă şi îngreuiază sufletul lui atâta, cât nu-l lasă să se scoale din groapa ticăloşiei, nici lasă să răsufle.

Deci, precum pentru Lazăr zicea Martha, „Doamne, iată pute”, aşa mai cu cuviinţă putem să zicem şi noi cum că acest păcătos iaste adevărat împuţit, de vréme ce nu patru zile, ce săptămâni şi luni şi ani şi vremi, să află îngropat în groapa păcatului.

Acum dară, să vedem drept ce să face atâta bucurie la înviiarea lui Lazăr şi nu să face la înviiarea celoralalţi morţi (aceasta iaste pricina), pentru căci măcar că înaintea puterii lui Dumnezeu nu iaste nici un lucru cu anevoe sau cu neputinţă, iar în socoteala omenească mai cu anevoe şi mai de minune să véde înviiarea unui mort, pre carele l-au văzut în groapă de patru zile împuţit precum era Lazăr, decât înviiarea unui mort, pre carele îl ducea să-l îngroape ca pe feciorul văduvei sau altui mort, carele numai atunce, în grab’ au murit ca fata lui Iair, pentru ca să cunoască păcătosul carele şi-au cheltuit toată viaţa în păcat şi au îmbătrânit în răutăţi şi s-au înstreinat de tot din darul lui Dumnezeu şi s-au făcut slugă păcatelor şi rob diavolului, cât iaste de cu anevoe întoarcerea lui şi cum că din groapa obiceaiului celui rău nu iaste cu putinţă niciodată să iasă, fără numai cu mare osteneală, cu neasemânată pocăinţă şi cu o milă a lui Dumnezeu mai aleasă. Şi de vă prepuneţi la aceasta, socotiţi rogu-vă acéia ce au făcut Hristos când au înviiat pre cei trei morţi şi veţi înţelége adevărul!

La mortul cel dintâi, carele era fata lui Iair, zice Evanghelistul Mathei, cum când au mers Hristos să o înviiaze, n-au zis un cuvânt, numai au apucat-o de mână şi s-au sculat fata.

La al doilea mort, la feciorul văduvei, zice Evanghelistul Luca, cum să s-au atins de coşciug şi numai atâta zise: „Voinice, ţie zic: scoală! Şi şăzu mortul”.

Iar la al treilea, la Lazăr, ce n-au zis şi ce n-au făcut dulcele Iisus să-l înviiaze! Cetiţi la Ioan în 11 capete şi vedeţi! Întâi zice: „Gemu cu duhul şi să turbură pre Sine”. A dooa, din ochii Lui cei dumnezeeşti au curs lacrămi: „Şi lăcrămă Iisus”. A treia: „Au rădicat ochii în sus şi S-au rugat pentru dânsul lui Dumnezeu Tatăl: Părinte, mulţumescu-Ţi că M-ai ascultat”. Şi la cea de pe urmă, cu glas groaznic, cu carele au turbutat tot iadul, aduse pre Lazăr dintru întunérecul morţii la lumina vieţii: „Glas mare strigă: Lazăre, eşi afară. Şi eşi mortul”.

Acum, spuneţi-mi ce închipuiaşte aceasta? Ce ne învaţă această mijlocire despărţită, cu care au înviiat Hristos pre cei trei morţi: pre cel dintâi cu atingerea mâinii, pre al doilea cu un cuvânt prost şi pre al treilea cu lacrămi, cu rugăciune şi cu glas mare?

Dumnezeescul Zlatoust şi Sfântul Theofilact şi toţi tâlcuitorii Sfintei Evanghelii zic cum că aceasta au vrut să ne învéţe Hristos, Domnul vieţii şi al morţii, că păcătosul carele iaste mort în darul lui Dumnezeu, pentru căci au păcătuit din nesocoteală şi din slăbiciunea firii, înviiază pre lesne, lasă păcatul şi vine în pocăinţă, cu atingerea dumnezeescului dar.

Aşijderea şi celalalt, carele au căzut din dragostea lui Dumnezeu de doao ori şi de trei ori; iară încă fiind tânăr în răutate, şi acesta cu ajutoriul lui Dumnezeu, cu învăţăturile Evangheliei, de nu să va căi astăzi, să va căi mâine; lasă răutatea şi iară să întoarce pre calea mântuinţei.

Iar al treilea, carele au îmbătrânit în păcat şi s-au obicinuit în desfătări şi în deşărtăciunile céle lumeşti, în pohtele lui céle réle, nu iaste cu putinţă să se întoarcă prea lesne, ci au rămâne făr’ de căinţă şi moare în păcat, de vréme ce după cum zice David: „departe e de la păcătoşi mântuirea”, pentru căci în toată viaţa lui n-au cercat îndreptările lui Dumnezeu, sau pentru ca să vie în căinţă, trebuiaşte un ajutoriu tare de sus, un cuvânt viu al lui Dumnezeu, carele să va în tot chipul să-l rădice din păcat, precum au rădicat şi pre Lazăr din groapă.

Şi de vréme ce aceasta nu să întâmplă niciodată sau să întâmplă foarte rar, pentru căci nu are Dumnezeu datorie să mântuiască pre nimenea cu de-a sila, pentru aceasta când să va întâmpla vreo minune ca aceasta şi să va căi unul ca acesta, învechit în păcat, când să va întâmpla să se înviiaze un mort ca acesta de patru zile, să se întoarcă în casa cea părintească un fiiu ca acesta preacurvariu, să se afle o oae rătăcită ca aceasta şi un filiar ca acesta pierdut, adevărat fiind această minune a milostivirii lui Dumnezeu, mare bucurie să face în ceriu şi pre pământ, a căriia bucurie iaste închipuirea aceasta ce s-au făcut astăzi în Ierusalim, pentru înviiarea lui Lazăr! Pentru căci Se bucură Dumnezeu, să bucură îngerii, să veseléşte toată besérica, carea au câştigat iară pre iubitul său fiiu, a căruia era desărvârşit desnădăjduită mântuirea. Iată dară câtă neîndemână, câte împiedecări şi câte împotriviri are pocăinţa păcătosului, carele au îmbătrânit în păcat!

Dară, putea-voiu créde eu, iubiţii miei, cum că aici între turma mea cea cuvântătoare să fie oi ca acéstia rătăcite? Lazări ca aceştia, păcătoşi ca aceştia, împietriţi la inimă şi necăitori? Credinţa voastră cea multă nu mă lasă să o crez (aceasta). Iar de să va întâmpla, din depărtarea dumnezeiască, să se afle cineva întru această nevoe ticăloasă şi vrédnică de plâns, cu multă scârbă de inimă îmi întorc cuvântul cătră dânsul şi-i zic, precum zicea Hristos cătră jidovi, pentru Lazăr: „Unde l-aţi pus pre dânsul?”. Unde ţi-ai pus, păcătosule, sufletul tău cel iscusit, cel frumos, cel minunat, cel vrédnic? Unde ţi-ai îngropat partea cea mai aleasă al sinelui tău, zidirea cea mai iscusită a dumnezeeştii puteri, soţiia cea iubită a îngerilor? Unde iaste frumuséţea acéia a închipuirii cei dumnezeeşti? Unde iaste podoaba a darului celui dumnezeesc? Unde iaste slava? Unde sânt frumuséţele lui céle minunate, carele îl arăta mai luminat decât soarele? Aşa făr’ de socoteală, ai lăsat să le piarză păcatul şi să le vânture ca ţărâna vântul. Dară, cum nu te milostiveşti asupră-ţi? Cum nu-ţi plângi nenorocirea? Plânge pentru tine besérica. Plâng drepţii. Plânge îngerul, păzitoriul sufletului tău, pentru căci véde aevea pierzarea ta. Şi tu nu verşi o lacrămă, nu te întristezi, nu vii în căinţă. O, fiiule, carele eşti mort, Lazăre îngropatule în groapa nesimţirei, eşi afară! Vino odată în sine-ţi! Vezi-ţi ticăloşiia ta! Lasă acel obiciaiu rău al păcatului, carele te-au omorât şi te-au despărţit de Dumnezeu, Carele te-au zidit: „Întoarceţi-vă cătră Mine şi Mă voiu întoarce cătră voi”, zice Dumnezeu prin rostul prorocului Malahiei cătră toţi păcătoşii.

Adevărat, feţii miei, milostiv iaste Dumnezeu şi îndelung răbdătoriu şi pohtéşte întoarcerea şi mântuirea tuturor; că pentru acéia au priimit crucea şi moartea. Ci numai un lucru trebuiaşte, făr’ de carele nu iaste cu putinţă să vie niciodată păcătosul în căinţă, care lucru ni-l arată Hristos la înviiarea lui Lazăr. Putea, adevărat, Mântuitoriul să înviiaze pre Lazăr aşa precum să afla închis în mormânt, iar n-au vrut. Ci întâi au poruncit să rădice piatra de pre mormânt şi atuncea l-au înviiat. Dară, ştiţi pentru ce? Pentru ca să înţeleagă păcătoşii cum că de nu vor rădica deasupra lor piatra obiciaiului celui rău, cu neputinţă iaste să înviiaze şi să se căiască.

„Luaţi piatra!”. Această piatră trebue să o rădice (de pe inima sa) iubitoriul de argint, să dea înapoi lucrul cel strein, să nu facă strâmbătate, să nu jăfuiască; iar de nu, nu va înviia. Această piatră trebue să o rădice iubitoriul de desfătări, să lase pohtele lui céle réle, voile trupului; iar de nu, nu să va scula. Această piatră să cuvine să rădice zavistnicul, pre aceasta pizmătariul, pre aceasta trufaşul, pre aceasta clevetnicul, să nu necinstească cu clevetirea pre fratele său; să nu hrănească vrajba în inima lui; să nu voiască răutatea altuia, să nu să trufească asupra altora. Iar de nu, nici mântuire va afla, nici să va scula din groapa păcatului.

Dară, ce voiu zice? Mă tem că se va prinde la noi cuvântul Isaiei, ce zice la al şaselea cap: „S-au îngrăşat inima norodului acestuia şi cu urechile greu au înţeles şi ochii lor au închis”; şi aceasta iaste pricina.

Când au vrut David să se lupte cu Goliath, alte arme n-au luat la el, fără numai o praştie şi cinci pietri din râu. Şi ce s-au întâmplat? Îndată cum au aruncat piatra cea dintâi, zice Scriptura, la întâia carte a împăraţilor la 17 capete, cum că au rănit pre streinul de fél în frunte şi surpându-l jos, l-au omorât. Goliath iaste păcatul; David, carele să luptă asupra păcatului iaste propoveduitoriul Evangheliei; pietrile sânt cuvintele lui Dumnezeu şi praştiia iaste putéria dumnezeescului dar împotriva acestui Goliath.

O, câţi Davizi, câţi propoveduitori Evangheliei s-au luptat cu putérea Duhului Sfânt şi într-alte vremi şi în céste de acum! Au zvârlit asupra păcatului, nu cu un cuvânt evanghelicesc, nu cu o piatră, precum au făcut David, ci cu multe şi de multe féliuri de cuvinte şi învăţături.

Şi de vréme ce Sfânta Scriptură nu se dă lenevirii, nici încetează propoveduirea Evangheliei, dară ce, oare căzut-au cu aceasta Goliath? Oare omorâtu-s-au întru voi păcatul? Dară, unde sunt sémnele mântuirii voastre? Unde sunt sémnele biruinţii?

Ştiu că astăzi aţi luat cu toţii din mâna Biséricii stâlpările şi ramurile, carele pentru că sânt sémnele biruinţii, vădesc că le-aţi luat; pentru căci într-acéste zile aţi biruit pre vrăjmaşii voştri, pre diavolul şi pre păcatul.

Dară, oare, fi-va aceasta adevărat? Măcar de ar da Dumnezeu să fie aşa, o, câtă bucurie s-ar fi făcut în ceriu pentru voi! Ci mă tem că voi ţineţi sémnele biruinţii şi biruitoriu iaste diavolul, pentru căci nu văz pocăinţă, nu văz ispovedanie adevărată, nu văz vreo bunătate carea să veselească pre îngeri şi să întristéze pre diavolul.

Însă, aveţi încă, iubiţii miei, vréme de mântuinţă. V-au rămas şi acéste zile ale Patemilor celor mântuitoare, întru carele Fiiul lui Dumnezeu Şi-au vărsat Preasfântul Sângele Său pentru mântuirea sufletelor voastre. Deci, întru acéste sfinte zile faceţi céle ce n-aţi isprăvit în toată vrémea (ceastă bine primită) a Sfântului Post sau din nesocotinţă, sau din zăticneala vrăjmaşului! Lăsaţi jafurile! Lăsaţi strâmbătăţile, vrăjmăşiile, curviile şi scandilele!

Prorocul Iona, când propoveduia pocăinţă în Ninevi, zicea cătră norod: „Încă 3 zile şi Ninevi să va strica”. Asémenea vă zic şi eu astăzi: încă 3 zile v-au rămas: luni, marţi şi miercuri; cine întru aceste 3 zile nu să va căi şi nu-şi va ispovedi păcatele creştinéşte, cu umilinţă şi înfrângere de inimă şi să se cuminece la Joi Mari cu Sfintele Taine, adevărat pentru unul ca acela rămâne puţinică nădéjde de mântuinţă.

Şi fieştecarele să gândească cu socoteală acéste ce zic. Şi Dumnezeu să luminéze pre toţi să faceţi acéia ce iaste de folos pentru sufletele voastre!

*

Al patrulea cuvânt de învăţătură în Dumineca Florilor

„Bine e cuvântat Cel ce vine în numele Domnului.

Osanna întru cei de sus”.

Astăzi ne povestéşte Mathei Evanghelistul istoriia zilei acestui sfânt praznic, întru care au întrat Domnul nostru Iisus Hristos în Ierusalim, într-acesta chip zicând: „Veni Iisus din Vithania la Muntele Măslinilor şi au trimis doi din ucenicii Lui, zicându-le lor: Mérgeţi în satul carele iaste înaintea voastră, şi numaidecât veţi găsi o asină legată şi mânzul cu ea; dezlegându-o, o aduceţi. Şi de va zice voao cineva ceva, veţi zice că acéstia Domnului trebuesc şi numaidecât le va trimite pre iale. Şi acéstia toate au fost ca să se plinească ce s-au grăit prin prorocul ce zice: „Spuneţi fétei Sionului, iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pre asină şi pre mânz, fiiul cei de supt jug”.

Ci noi, acum de această dată, vom lăsa cuvintele evanghelistului într-o parte şi vom zice numai pentru cuvintele prorocului carele zice: „Iată Împăratul tău vine blând”. Şi nu numai singur acest proroc, ci toată ceata prorocească, cu un glas mărturisesc pre Domnul Hristos a fi Împărat şi pentru aceasta pricină îi zic Mesiia (adecă, Împărat miruit).

Iar poate să zică cineva pentru Hristos cum că câtă vréme au fost pre pământ, ce lucru de mărire împărătească au arătat? Sau ce pohfală au făcut? Unde-I sânt curţile? Unde-I iaste scaunul? Unde-I sânt gloatele şi slugile céle împărăteşti? Unde-I iaste stema şi podoabele şi célialalte lucruri ce să cuvin împăraţilor? Adevărat, nici unele de acéstia n-au avut, căci împărăţiia lui Hristos nevăzută şi nepricepută iaste vécinică şi nemutată, iaste nebiruită şi făr’ de moarte, iaste cerească şi sufletească, iar nu pământească şi trupească, precum Însuşi au zis înaintea lui Pilat: „Împărăţiia Mea nu iaste din lumea aceasta”.

Drept acéia, Dascălul şi Împăratul acest ceresc toată lucrarea Evangheliei au numit-o a fi împărăţia ceriurilor, adecă acéle ce sânt scrise în Sfânta Evanghelie sânt cereşti şi dumnezeeşti, că ne îndreptează pre noi pre calea cea dreaptă ce mérge la împărăţiia ceriului şi cu duh ceresc ne întăreşte, învăţându-ne să petrécem viaţă cerească pentru ca să câştigăm şi lăcaşurile ei, să ne facem desăvârşit dumnezeeşti şi cereşti. Şi de vréme dară, ce iaste aşa, cu cuviinţă au numit Domnul Hristos Evanghelia Sa cu numele împărăţiei ceriului, pentru că nimic nu iaste într-însa alta, fără numai lucru ceresc şi dumnezeesc.

Drept acéia, pre Împăratul acesta ca cu dégetul ni-L arată astăzi Zaharia prorocul zicând: „Iată Împăratul tău vine la tine blând”, pre care Împărat văzându-L fariseii, de zavistie răpştiia asupra Lui. Iar pruncii cei mici fiind porniţi de Duhul Sfânt cu glasuri de veselie Îl măriia, zicând: „Bine e cuvântat Cel ce vine în numele Domnului. Osana întru cei de sus”, care cuvinte să înţeleg: Mântuiaşte-ne, drept acéia, pre noi, Cela ce ai venit din înălţime.

Multe şi alése lucruri trebuesc a le săvârşi împăraţii cei buni şi vrédnici; iar mai vârtos au datorie să păzească pre norodul său de armele şi de stricăciunile vrăjmaşilor, care lucru şi datorie Domnul Hristos foarte din destul l-au săvârşit. Căci noi fiind ocoliţi de 5 vrăşmaşi nebiruiţi, carii stau de-a pururea împotrivă şi ne aduce la mare şi nevindecată stricăciune, cu preaputerniciia Dumnezeirii i-au biruit şi i-au omorât, care vrăjmaşi sânt aceştia: păcatul, moartea, iadul, diavolul şi trupul.

Păcatul, prin vărsarea Preascumpului Său Sânge l-au stins, şi nu poate nimic să ne strice, de nu ne va fi stăpânind vreo răutate. Moartea, care s-au născut din păcat, precum zice fericitul Pavel: „Printr-un om au întrat păcatul în lume şi prin păcat, moartea”, ca un vrăjmaş nemilostiv ce iaste asupra noastră, cu moartea Lui au omorât-o. Iadul, carele iaste plata cea desăvârşit a păcatului, prin pogorârea Lui într-însul l-au deşărtat şi l-au sfărâmat. Pre diavolul, ca pre un începător tuturor păcatelor şi muncitoriu sufletetelor noastre, l-au legat şi l-au îmbeznat întru prăpăstiile céle mai adânci ale iadului. Trupul, prin Patemile Sale şi prin Răstignirea cea de pe cruce, de patemi l-au domolit şi l-au curăţit.

Şi cum că ne-au mântuit Domnul Hristos de aceşti 5 vrăjmaşi nemilostivi, ce am zis, putem să ne încredinţăm şi din mărturiile Sfintei Scripturi. Că întâi pentru păcat, Mihea prorocul zice: „Lepăda-va toate strâmbătăţile noastre şi va arunca toate păcatele noastre întru adâncul mării”. Aceştia sunt eghipténii cei sufleteşti, carii gonind pre fiii lui Israil, fură înecaţi şi omorâţi în Marea Roşie (adecă, întru sângele lui Hristos).

Pentru moarte, zice Apostolul Pavel, la cartea cea dintâi către corinthéni, în 15 capete: „În vrémea cea noao (adecă, la vrémea învierii cei de obşte a trupurilor) vrăjmaşa moarte să va strica, şi dintr-acéia zi înainte nu va mai avea loc întru oameni”.

Pentru iad, tot acestaş Apostol luminat arată grăind: „Nimica păgubitoriu nu iaste acelora carii sânt întru Hristos Iisus, carii nu după trup, ci după suflet umblă”.

Pentru diavolul, Însuşi Domnul zice la Ioan, în 12 capete: „Acum iaste judecata lumii; acum mai marele lumii aceştiia să va lepăda afară”.

Pentru patima trupului, putéria crucii minunat ne păzéşte, pre caré omul nostru cel vechiu s-au răstignit, după cum zice la râmléni, în 6 capete: „Ca să se strice trupul, adecă tăriia şi putéria păcatului, ca de acum să nu mai slujim păcatului”, că prin moartea Lui, tuturor credincioşilor li s-au dat bunătate, cu care prin Duhul Lui întărindu-să omul cel din lăuntru, pre omul cel dinafară şi vechiu să-l răstignească împreună cu greşalele şi pohtele sale, şi să îmbrace pre omul cel nou, carele iaste întru sfinţiia şi dreptatea adevărului.

Iară de vei pohti a cunoaşte firea şi năravurile acestui Împărat, evanghelistul (tâlcuind cuvintele prorocului) le-au scris, zicând: „Vine ţie blând”. Oamenii pohtesc pre împăraţi a-i vedea înălţaţi întru trufie şi să poruncească cu putére şi cu groază mare. Iar precum grăiaşte Solomon: „Mila şi adevărul iaste paza împăratului şi cu dreptatea să întăréşte scaunul lui”. Aceasta iaste dară, lauda cea mare a Împăratului nostru.

Bine au grăit de Dânsul Zahariia zicând: „Vine ţie blând”. Blând zic, iar nu groaznic şi înfricoşat, că n-au venit să rădice oşti sau să arunce dări preste noroade, sau să-i îngreuiaze cu lucruri mari şi gréle, nici ca să ia bunătăţi pământeşti, Cela ce dăruiaşte podoabe cereşti, ci au venit „ţie blând”, adecă spre ocări, spre necazuri, spre batjocuri, spre scuipări şi spre bătăi a răbda; că Trupul Său, după cum zice Isaia: „L-au dat celor ce-L bătea şi obrazul Său scuipătorilor”. Şi încă atâta au fost blândéţele Împăratului acestuia şi atâtea bunătăţi ne-au adus noao printr-însa, căci vrând ca să ceară apostolul ceva de la oameni, cu denadinsul îi jura pre dânşii pre blândéţele lui Hristos, zicând: „juru-vă pre voi, fraţilor, pre blândéţele lui Hristos”.

Şi de vréme ce toţi urmează Împăratului şi ascultă de Dânsul, căci să nu ne îndreptăm şi noi viaţa noastră spre blândéţele acestui Împărat? Ci ţinem în piepturile noastre mâniia hiarălor celor sălbatice şi pohta izbândirii, limba aspidei, gura şărpilor, cu caré toată zioa clevetim, batjocorim, ocărâm, înjurăm şi ne pohtim unul altuia răul şi paguba.

După acéia, pomenéşte evanghelistul a fi săvârşit ucenicii porunca Domnului şi a fi adus asina împreună cu mânzul ei. Iară n-au lipsit aceia carii striga şi zicea: ce faceţi, dezlegând mânzul? Care cuvinte nu s-au scris în deşărt de Marco Evanghelistul, că cu acéstia au vrut sa însemnéze cum că niciodată de acum nu vor lipsi aceia carii vor sta împrotriva apostolilor cu cuvinte gréle, şi împrotiva celor ce vor urma lor şi tuturor celor ce ar vrea să petreacă întru Hristos cu dreptate şi să se nevoiască a întoarce şi a învăţa pre norod, spre bunătăţi. Că aşa iaste scris împrotiva binelui rău şi împrotiva vieţii moarte; aşa şi împrotiva dreptului cel păcătos.

După acéia, Domnul, şăzând pre asină, mergea în Ierusalim şi toată cetatea, pornindu-să de dragoste, să bucura de o întrare fericită ca aceasta şi cu ramuri de finic şi de maslin L-au întâmpinat, cu acélia propoveduind nu numai biruinţa, ce şi mila Lui. Şi cei ce era aprinşi de dumnezeiasca dragoste aşternea pre cale veşmintele sale, care feliu de cinste şi de întâmpinare nu aflăm nicăiri să se fie făcut, nici unui împărat biruitoriu. Iar acest feliu de cinste de pre urmă sufletéşte o dau lui Hristos, carii pre omul cel vechiu lepădându-l, obiciaiurile céle vechi, pentru mărirea lui Hristos a le lepăda, să nevoesc; care lucru, măcar că şi într-altă vréme, iar mai vârtos când iaste vremea pocăinţii, trebuiaşte a-l face ca răstignind păcatul întru Hristos, împreună cu Dânsul înviind întru înoirea vieţii să umblăm.

Drept acéia, de pohtim să facem această cinste şi întimpinare Domnului creştinéşte, trebue să lepădăm mâniia, să scuipăm pizma, să stingem pohta izbândirii, să gonim de la noi gura cea vicleană, şi buzele céle hulitoare să lepădăm de la noi. Şi de am luat cuiva ceva, cu strâmbul, să-l dăm înapoi a cui iaste. Şi de suntem însoţiţi cu vreo soţie oarecare, netrémnică şi îndemnătoare spre lucruri réle şi de aceia să ne lipsim. Căci toate acéstia sânt legăturile diavolului; că de nu vom face aceasta acuma, când avem atâtea pilde înaintea ochilor noştri şi când ne îndeamnă atâta învăţătură bisericească – şi încă tocma şi Moartea, Crucea, piroanele, suliţa, bătăile, scuipările, ocărâle, legăturile, încă şi Sângele cel vărsat a lui Hristos – nu ne vor întoarce spre pocăinţă, dară apoi când ne vom mai întoarce?

Şi de vom vrea a prăznui cu dragoste Patima şi Înviiarea Domnului, şi de pohtim a priimi destoinicéşte pre Domnul, Cel ce vine spre mântuirea noastră, trebue să lepădăm veşmintele omului celui vechiu, adecă să zdrobim şi să sfărâmăm obiceaiurile şi pohtele noastre céle vechi şi aşa Îi vom face întimpinare priimită şi cinstită! Şi împreună cu pruncii cei mici, carii sânt făr’ de răutate, să strigăm din inimă umilită, cu bucurie sufletească şi cu cucerie: „Bine e cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Osana întru cei de sus”.

*

Al cincilea cuvânt de învăţătură la Dumineca Florilor

„Ziceţi fétii Sionului: <Iată Împăratul tău vine la tine blând şi mântuind>”, ne povesteşte Mathei evanghelistul, în Evangheliia de astăzi.

La acest preacinstit şi sfânt praznic de astăzi aflu doao lucruri împrotivitoare, carele amândoao deodată, întru acestaş ceas îmi pricinuiesc şi veselie şi întristare. Văz, de-o parte, pre Mântuitoriul lumii că întră biruitoriu în Ierusalim, însoţit cu de tot féliul de rânduială şi de vârstă omenească, dintru carii unii mergea înainte şi alţii urma. Alţii tăia ramuri din copaci şi alţii aşternea hainele lor pre pământ. Alţii Îl lăuda şi alţii Îi cuvânta măriri: „Osanna, Fiiul lui David”. Şi de bucurie tot sufletul mi să veseléşte.

De altă parte iară văz pre acestaş Mântuitoriu Hristos că apropiindu-Se de Ierusalim, varsă lacrămi amară pentru dânsul, din ochii Lui cei dumnezeeşti. „Şi văzând cetatea (zice evanghelistul) au plâns pentru dânsa”. Şi de multă întristăciune mi să amăraşte inima şi stau de mă mir cum poate aici de să uneşte lumina cu întunéricul, liniştea cu furtuna, săltările cu suspinul, bucuriia cu întristarea, cântările cu lacrămile? Cum aşa amăraşte dulcele Iisus cu plânsul bucuriia biruinţii Sale? Cum nu Se veseléşte împreună cu norodul ce-L laudă? Cum nu Se bucură cu cei ce-L propoveduesc, pretutindenea, Împărat: „blagoslovit Cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israil”?

Plânge, feţii miei, între bucurii, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru căci întră întru nemulţumitoarea de cetate, cu totul blând pentru ca să o mântuiască de păcatele ei. „Ziceţi fétii Sionului” i proci.

Şi în loc de a afla într-însa pocăinţă şi umilinţă, află sudălmi şi necinstiri, află inima ei gata să-l osândească spre moarte. Acest féliu de plată sânt obicinuiţi oameni a da lui Dumnezeu, când cu milostivirea Lui cea de margine îi chiamă la pocăinţă şi pohtéşte să-i mântuiască.

Şi iaste cu putinţă să aibă pricină să Se întristéze astăzi Hristos şi să plângă şi pentru voi, fiii miei cei sufleteşti, carii cu stâlpări şi cu ramuri aţi venit cu toţii véseli întru întâmpinarea Lui. Însă, pentru ca să se cunoască adevărul, vă pohtesc să-mi dăruiţi puţinică ascultare pentru ca să se mângăe şi cuceriia voastră şi dorinţa mea!

La învăţătura ce am făcut în a dooa Duminecă a Postului, de veţi ţine minte, aţi auzit cât iaste fără de asămânare milostivirea lui Dumnezeu şi cu câtă dragoste părinţească chiamă pre păcătoşi la pocăinţă; că numa pentru acest sfârşit au rânduit Dumnezeu în Sfânta Lui Besérică acéste 40 de zile ale Postului acestuia, pentru ca să aibă păcătoşii pricină să se pocăiască de păcatele lor şi Dumnezeu să-Şi arate cătră ei milostivirea Lui. Au rânduit această vréme să fie ca o zeciuială a anului, nu pentru Dânsul, ci pentru folosul nostru, pentru ca să lăsăm răutăţile, pentru ca să înfrânăm patemile, pentru ca să supunem trupul, pentru ca să facem lucruri creştineşti şi plăcute lui Dumnezeu, să hrănim pre săraci, să miluim pre cei streini, să ertăm pre cei greşiţi, să arătăm dragoste cătră Dumnezeu şi cătră vecinul nostru, iar mai vârtos pentru ca să ne curăţim cugetele noastre de tina păcatului şi să cérem ertăciune de la Dumnezeu pentru necinstele ce I-am făcut peste tot anul, cu gândul, cu cuvintele şi cu lucrurile céle făr de lége.

Acum toate acéstia, oare, făcutu-li-am? Oare cine iaste sluga cea credincioasă şi înţeleaptă? (Întreb şi eu, cu gura Mântuitoriului Hristos, după cum zice la 24 de capete a lui Mathei): „Pre carele viind Domnul Lui va afla făcând aşa?”. Cine iaste creştinul acela carele într-acéste sfinte zile ş-au plătit datoriia? Cine iaste acel drept în credinţă şi îmbunătăţat, carele să fie postit şi sufletéşte şi trupéşte, să se fie pocăit de păcatele lui, să fie alergat cu umilinţă adevărată la milostivirea lui Dumnezeu şi să ceară ertăciune? Cine iaste sluga cea credincioasă şi înţeleaptă?

Marele Vasilie, la cuvântul al doilea ce face pentru post, zice cum că îngerii a fieştecării besérici au câte o carte, întru caré de la începutul postului scriu pre cei ce să postesc, pen’ ca să ştie cei ce nu-şi fac datoriia. Besérica încă are o carte, caré au luat-o de la Hristos, după a Căruia învăţătură sânt să se întrébe toţi câţi să laudă a fi creştini, următori lui Hristos şi fii adevăraţi ai sfintei bisérici. Şi oare ce carte socotiţi să fie aceasta? Iaste acéia ce stă în lăuntru, în Sfântul Jărtăvnic, pre Sfântul Prestol, căriia ne închinăm cu toţii şi o crédem, adecă iaste Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie.

În cartea îngerilor poate să fie mulţi nescrişi sau pentru vreo nevoe lumească, sau pentru vreo boală trupească, cu carele li s-au zăticnit postul, iar în cartea beséricii iaste să se afle, negreşit, scrişi toţi, şi cei tineri şi cei bătrâni, bogaţii şi săracii, arhiereii şi preoţii, boiarii şi stăpânitorii, şi toţi câţi mărturisesc dreapta credinţă. Pentru căci cine nu să va afla într-acea carte, nu să va învrednici împărăţiei ceriului.

Pentru această sfântă carte, prorocind David, cu duhul zice un lucru preaslăvit la Psalomul 138, care mă pune la mare mirare. Şi cuvintele lui sânt acéstia: „Şi în cartea Ta toţi să vor scrie: zile să vor zidi şi nimeni întru dânşii”. Adecă, zice că în cartea lui Dumnezeu toţi să vor scrie şi cum că să vor rândui nişte zile despărţite, întru carele nimeni nu să va afla scris. Acéste cuvinte a lui David foarte mi să par întunecate şi nepricepute.

Eu ştiu din Scriptură cum că în cartea lui Dumnezeu nu numai să scrie fieştecarele, ci să scriu încă şi a fieştecăruia, şi faptele céle bune ce au lucrat, şi păcatele ce au făcut, şi zilele şi ceasul şi locul întru carele le-au făcut. Că zice iarăş David: „Şi cel nelucrat de mine au cunoscut ochii Tăi”.

Dară, oare care sânt zilele acélia întru carele nici unul nu va fi scris? Multe sânt peste tot anul, iar mai multe ale Sfântului Post. Întru acéste zile mă tem adevărat că nimeni nu să va fi scris în cartea lui Dumnezeu, căci aşa mi se pare cum că nimeni n-au făcut pocăinţă adevărată.

Cartea lui Dumnezeu iaste Sfânta Evanghelie, precum am şi mai zis. Nu zic pentru célialalte zile ale anului, ci numai pentru acéstia ale Sfântului Post. Cine s-au scris într-însa? Cine au făcut acélea ce l-au învăţat Evangheliia?

În Dumineca de Lăsata secului de brânză ne-a învăţat Evangheliia să ertăm pre vrăjmaşii noştri, pentru ca să ne iarte şi pre noi Părintele cel ceresc, să nu facem lucrurile noastre în făţărie, să nu adunăm comori pre pământ, ci comorile să le adunăm în ceriu, unde nici moliile, nici rugina nu o strică şi unde furii nu o sapă, nici o fură. Şi acéstia, cine din noi le-au făcut? Au trecut acea zi şi în carte nimeni nu s-au scris. „Zile să vor zidi şi nimenea întru dânşii”.

Au venit Dumineca cea dintâi a Postului, întru caré au zis Evangheliia cum că Fiiul lui Dumnezeu ne-au văzut supt smochin: smochinul iaste semnul păcatului. Şi din noi care creştin au lăsat păcatul? Cine s-au asemânat lui Nathanail să alérge cu pohtă şi cu dragoste cătră Hristos, să-L mărturisească „Fiiul lui Dumnezeu” şi să urască din tot sufletul pre blestematul de smochin, pre păcatul? Au trecut zioa şi în carte nu s-au scris nimeni, carele să se fie pocăit. „Zile să vor zidi şi nimenea întru dânşii”.

Au venit a dooa Duminecă a slăbănogului, şi cu pilda cărturarilor şi a fariseilor, carii au clevetit pre Hristos şi-L făcea hulitor pentru căci erta păcatele, zicând: „ce grăiaşte Acesta aşa hule?”, ni-au învăţat Evangheliia să părăsim clevetirile, să nu grăim de rău pre vecinul nostru, să nu-i zicem cuvinte grozave, să nu-l necinstim. Şi cine au făcut-o aceasta? Cine şi-au oprit limba de la rău şi buzele lui să nu grăiască vicleşug? Au rămas şi într-acea zi cartea nescrisă. „Zile să vor zidi şi nimenea întru dânşii”.

Au venit a treia Duminecă a Închinării Cinstitei Cruci, întru caré ne sfătuia Hristos să ne lepădăm de lume, să fugim de deşertăciuni şi să rădicăm crucea Lui: „Cine va vrea – zice -, să vie după Mine, să se lépede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să vie după Mine”. Şi carele din creştini au primit sfatul Lui? Cine au făcut acel lucru plăcut lui Dumnezeu? „Zile să vor zidi şi nimenea întru dânşii”. Au trecut şi acea zi şi nimenea nu s-au scris.

Au venit a patra Duminecă şi ni-au pus Evangheliia de faţă pe fiiul acelui om ce avea din copilărie duh mut. Şi oare, câţi s-au învăţat dintru aceasta să tacă păcatele céle streine şi să-şi ispoveduiască cu umilinţă, precum să cade, păcatele lor? „Zile să vor zidi şi nimenea întru dânşii”. Câţi era obicinuiţi să-şi ascunză greşalele şi să nu-şi vădească păcatele lor, la duhovnic, au rămas iarăşi aceia, precum au fost şi mai înainte. Au trecut şi zioa acéia şi în carte nimeni nu s-au scris.

Au sosit şi a cincea Duminică, a fiilor lui Zevedeu, şi cu dojana ce le-au făcut Hristos, zicându-le: „Nu ştiţi ce cereţi” au vrut să ne înveţe să nu fim trufaşi, să nu cérem măriri deşarte, să nu purtăm grijă pentru bogăţii şi pentru slave trecătoare, ci pentru împărăţiia lui Dumnezeu. Şi cu aceasta ce am sporit? Că au rămas şi într-acea zi cartea nescrisă şi nimeni întru dânşii.

Şi la cea de pe urmă au venit şi zioa de eri, a lui Lazăr, carele de patru zile zăcea în groapă şi au înviiat. Şi cine, au din cei tineri, au din cei bătrâni, s-au sculat din groapa păcatului? Cine ş-au deşchis ochii să vază lumina darului? Cine au ascultat glasul Fiiului lui Dumnezeu, Carele cu pilda lui Lazăr îl chiema la pocăinţă? Au trecut şi această zi şi cu dânsa s-au săvârşit şi Sfântul Post şi unde să se scrie cineva în sfânta carte? „Zile să vor zidi şi nimenea întru dânşii”.

Dară, acéstia sânt rodurile pocăinţii? Acest folos ne-au mijlocit postul? Această dobândă au făcut zeciuiala acestui an? Precum văz eu, şi pentru noi are pricină să Se întristeze Hristos, precum să întrista şi plângea şi pentru Ierusalim, când întra cu ramuri şi cu stâlpări.

Dară, când vor fi zilele acélia întru carele au să facă creştinii hotărâre să schimbe firea, să schimbe viaţa şi să se facă îmbunătăţiţi, de nu vor fi acéstia ale postului, carele să numesc zilele plângerii şi ale umilinţei? Ci, acéstea iată că au trecut făr’ de folos şi nu iaste cu putinţă vrémea ce au trecut să se mai întoarcă înapoi! Acum dară, ce altă vréme ni-au mai rămas pentru ca să putem să ne scriem în cartea lui Dumnezeu, cu o pocăinţă adevărată şi cu ispovedanie?

Văz în Sfânta Scriptură la Eşire, în trei capete, cum când au chiemat Dumnezeu din rug pre Moisi şi i-au descoperit cum că va prin mijlocul lui să mântuiască din robiia lui Faraon pre neamul jidovesc, i-au poruncit să meargă să zică acéste cuvinte: „Aşa să zici fiilor lui Israil: Domnul Dumnezeul jidovilor ne-au chiemat pre noi să mérgem cale de trei zile în pustiiu să-I facem jărtvă”. Această poruncă iaste taină ascunsă şi trebuie să o descoperim, pentru ca să se înţeleagă. Aici vedem patru lucruri: Eghipet, Faraon, Moisi şi trei zile în pustiiu.

Eghipetul iaste lumea aceasta neascultătoare şi vicleană, întru care iaste întins întunerécul păcatului, unde să omor toate întâi născute, adecă sufletele céle cuvântătoare, unde să prefac apele în sânge, adecă faptele omeneşti în sudălmi şi în batjocură lui Dumnezeu, unde stăpâneşte lăcusta şi omida, adecă apucăturile, strâmbătăţile, ura, zavistiia şi vrajba.

Faraon iaste diavolul, carele cu înşelăciunile şi cu vicleşugurile, adecă cu desfătările trupului, cu deşertăciunile céle lumeşti, cu pohtele céle réle prinde pre oameni în cursă şi ţine robiţi pre creştini, carii sânt noul Israil şi norodul cel ales a lui Dumnezeu.

Moisi sânt eu, nevrédnicul păstoriul vostru, şi câţi alţi arhierei propoveduesc Evangheliia, carii sântem trimişi de Dumnezeu să vă chiem la pocăinţă, să faceţi jărtvă lui Dumnezeu, să-I jărtvuiţi tot sufletul vostru, tot gândul vostru şi toată inima voastră, că aşa zice David: „Jărtvă lui Dumnezeu, duh zdrobit şi inimă înfrântă”, şi Apostolul Pavel: „Jărtve ca acéstia sânt plăcute lui Dumnezeu”. Aşa ne iaste poruncit la al doilea cap al lui Ioil: „Trâmbiţaţi – zice – cu trâmbiţă în Sion, sfinţiţi post, strigaţi slujbă, adunaţi norod, sfinţiţi adunare, alégeţi bătrâni, adunaţi prunci”.

Şi de vréme ce acéste 40 de zile ale Sfântului Post le-aţi trecut în Eghipetul patemilor, întru grijile vieţii, întru deşărtăciunile lumii, Dumnezeu, Carele iaste tot cu totul milostiv şi îndurătoriu, iară vă chiamă pre toţi în pustiiu, adecă întru această sfântă săptămână, caré să cuvine să fie pustie, adecă slobodă de griji, de păreri lumeşti, de desfătări, de mâncări şi de odihne trupeşti şi vă rânduiaşte cale de trei zile, carele sunt acéste trei zile ce au mai rămas, adecă luni, marţi şi miercuri, pentru ca să vă curăţiţi cu pocăinţa, pentru ca să vă îndreptaţi cu ispovedaniia, pentru ca să vă împodobiţi cu lucrurile céle sufleteşti şi pentru ca să vă gătiţi cu rugăciuni şi cu milostenii, în zioa cea mare şi înfricoşată a Sfintelor Taini. Să aduceţi lui Dumnezeu jărtvă de laudă, să vă împreunaţi cu Trupul şi cu Sângele Fiiului lui Dumnezeu, să vă uniţi toţi cu Dumnezeu şi toţi să vă scrieţi în cartea Lui.

Acuma iaste cu putinţă să se afle cineva atâta de vrăjmaş luiş, cât să lase să treacă şi acéste trei zile şi să rămâe nepocăit, să rămâe nemişcat din Eghipetul răutăţilor, să rămâe lipsit de darul şi de milostivirea lui Dumnezeu, ce-l chiamă la pocăinţă?

Aceasta iaste, feţii miei, vrémea cea bine priimită, ce zice marele Pavel. Şi zilele aceştii sfinte săptămâni sânt zilele mântuirii, întru care să cuvine să răscumpărăm vrémea, caré în deşărt o am pierdut; pentru căci célialalte zile ce aşteptăm sânt vicléne, sânt zilele lumii, zilele trupului, zilele deşărtăciunii, întru carele nu s-au folosit cei ce au umblat. Şi întru acéstia trebue să se vază cuceriia voastră, întru acéstia să strălucească râvna creştinătăţii voastre, întru acéstia să cunoască lumea putéria credinţii voastre.

Norodul ce au ieşit astăzi întru întâmpinarea Mântuitorului Hristos – zice Sfânta Evangheliie la Mathei în 24 de capete – cum că unii au aşternut veşmântele lor pre cale şi alţii frângea stâlpări den copaci şi aşternea pre cale şi măcar că Mathei nu zice ce fel de stâlpări era, iar Ioan zice că era stâlpări de finic şi Luca zice că era stâlpări de maslin, şi aceasta să cuvine să facă fieştecare creştin într-acéste zile, pentru ca să cinstească Patemile lui Hristos şi pentru ca să priimească cu vrednicie Dumnezeeştile Taini, să aştearnă pre pământ veşmântele lui şi să ţie în mână stâlpări de finic şi de maslin.

Veşmântele – zice dumnezeescul Theofilact – cum că închipuesc trupul, că trupul iaste veşmânt sufletului. Drept acéia, să cuvine să supue neştine trupul sufletului, să-l smerească cu posturi, cu ţineri şi cu strimtorimi, pentru ca să se facă lăcaş Dumnezeului celui viu şi vas curat Fiiului lui Dumnezeu.

Stâlpările céle de finic închipuesc răbdarea, iar céle de maslin închipuesc îndurarea. Şi să cuvine acéste doao bunătăţi să le arate creştinul mai mult decât célialalte întru acéste sfinte zile şi cu acéstia să priimească pre Mântuitoriul lumii; să rabde puţinică scârbă pentru dragostia Celuia ce au răbdat crucea şi moartea. Acésta să se înţelepţească întru voi, caré şi în Hristos Iisus, ne învaţă marele Pavel la toate simţirile au pătimit Domnul nostru: la vedére, la auz, la miros, la pipăire şi la gust; şi la toate simţirile iaste cu cale şi cu dreptate să pătimească cine iaste creştin şi următoriu Mântuitoriului: ochii lui să vérse lacrămi, pentru ca să-şi plângă păcatele; urechile lui să asculte cu răbdare în toate zilele cetaniile besericeşti, cântările şi slujbele; cu mirosul să nu mirosească alta făr’ numai mirosul cel duhovnicesc, ce iase din sfintele cuvinte şi din darul Duhului Sfânt. Gustul să păzească post desăvârşit şi ţinére cu pâine şi cu apă, numai să împlinească trebuinţa şi nu cu bucatele céle de multe feliuri şi cu băuturile céle multe. Pipăirea iară, pentru căci iaste decât célialalte simţiri mai vinovată, să cuvine să se smerească mai mult decât célialalte, cu neodihna, cu metanii şi cu alte osteneli cu câte să înfrânează trupul.

Şi acéstia sânt stâlpările céle de finic; dară n-ajung numai acélia, ce trebuesc şi stâlpările céle de maslin.

Când au mers priiatenii lui Iov să-l vază la acea nevoe mare ce i s-au întâmplat, zice Sfânta Scriptură cum că au stătut 7 zile numai uitându-se la el, făr’ de a-i grăi un cuvânt măcar. Şi aceasta să cuvine să facă şi sufletele céle creştineşti într-această săptămână. De iubesc pre Fiiul lui Dumnezeu, să se uite la El, să tacă şi să se minunéze; să gândească pentru a cui dragoste pătiméşte un Dumnezeu făr’ de păcate şi dimpreună să simţă durére pentru durerile Lui, să se întristéze pentru întristarea Lui şi dimpreună să pătimească cu Dânsul cu gândul şi cu inima.

Şi aşa făcând, într-acest fél, veţi răscumpăra vrémea postului, ce au trecut făr’ de folos; vă veţi face vrédnici să vă împreunaţi cu Preacuratele Taini ale Mântuitoriului, vă veţi scrie făr’ de nici o îndoială în cartea lui Dumnezeu. Şi Domnul nostru Iisus Hristos, viind blând şi mântuind, va avea pricină nu să se întristéze, nici să vérse lacrămi pentru sufletele voastre, ci să vă blagoslovească, să vă sfinţească şi să îmbogăţească cu darul Lui cel dumnezeesc, a Căruia noianul milostivirii să fie pururea acoperemânt, putére şi mântuire sufletelor voastre. Amin.

2 gânduri despre „Cuvinte la Duminica Florilor – Intrarea Domnului în Ierusalim – Sfântul Antim Ivireanul

  1. Cristian

    Fiind prima data cand citesc din scrierile Sf Antim, am simtit admiratie pentru nivelul inalt al interpretarii teologice, ca si pentru nivelul implicarii ca pastor duhovnicesc, pentru cunoasterea starii si purtarii credinciosilor prezenti si a invataturilor si indemnurilor morale potrivite. La fel modul in care considera datoria de slujitor in fata lui Dumnezeu cu multa responsabilitate. Degaja putere si intelepciune. Multumim ca Sf Antim se roaga pentru noi , romanii.

    Apreciază

    Răspunde
    1. Părintele Mihail Autor post

      Sfântul Antim Ivireanul este un colos al oratoriei creștine, și un mare mistic. Numai având experiența rugăciunii a putut el să-l mărturisească pe Hristos fără să se lege de scaune și obiecte, a putut să tălmăcească Sfânta Evanghelie în chip original, dar în continuitate perfectă cu Sfinții Părinți… Nu e el cunoscut, nici apreciat la adevărata lui statură duhovnicească, nici în România, nici în Georgia chiar, nici în alte țări unde a trimis Sfântul Antim cărți de slujbă și de învățătură creștine (Siria – liturghierul și ceaslovul în arabă). Va trebui să îl facem cunoscut lumii pe cât de mare a fost el – o adevărată vistierie a darurilor duhovnicești.

      Apreciază

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.