Imn al Învierii – Valeriu Gafencu (1921-1952)


Va cheama Domnul slavei la lumina,
Va cheama mucenicii-n vesnicii,
Fortificati biserica crestina
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Sa creasca-n inimile voastre
Un om nascut din nou armonios,
Pe sufletele voastre sa se-mplante
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul noptii bate
Si Iisus coboara pe pamant;
Din piepturile noastre-nsangerate
Rasuna Imnul Invierii sfant.

Veniti crestini, luati lumina
Cu sufletul smerit, purificat;
Veniti flamanzi, gustati din cina,
E nunta Fiului de Imparat.

4 gânduri despre „Imn al Învierii – Valeriu Gafencu (1921-1952)

  1. Elena Frandeş

    Binecuvântaţi, Părinte, textul meu de cenaclu:
    Tu, Cela ce vii în taină printre noi…
    L-am văzut cu ochii mei pe Iisus, căci numai El putea fi în trupul acoperit de bandaje al acelui tânăr preot de mănăstire, nevoit să-şi lase comunitatea din Nordul Moldovei, unde era atât de iubit şi să vină în capitală, la tratament.
    Unii L-au recunoscut, alţii nu. L-a recunoscut infirmiera, care îi pansa rănile, în spital. L-a văzut ţinând sfânta Liturghie pe dulăpiorul lui cu medicamente. A văzut bolnavul din patul de lângă El, despre care doctoriţa spusese că nu mai prinde Sfintele Paşti, vindecându-se miraculos şi cerând externarea.
    În Joia Mare, rănile tânărului preot începură să sângereze puternic. Cele din palmă, cele de la picioare şi coasta…
    – Trebuie să ies din schimb, ce mă fac cu matale, părinte? privi ea disperată la alezele îmbibate de sânge. Nici n-am voie să vă pansez de atâtea ori…
    – Lasă-le dezvelite, surâse El. Se vor închide singure, spre seară.
    Atunci, femeia cu cinci copii, care locuia într-un apartament de trei camere, i-a propus să vină la ea să petreacă sărbătorile, căci spitalul se golea, ca de obicei, când personalul de îngrijire se împuţina.
    – Am să vă fac acasă la mine injecţiile şi pansamentele, părinte, că numai pentru dumneavoastră ar trebui să vin din celălalt capăt de oraş, la spital, iar în zilele astea mijloacele circulă prost şi copiii mi-ar sta tot pe drumuri, că bărbatul se pune pe băut când are libere şi nu-i mai pasă de nimic.
    El acceptă deîndată. Îşi strânse în geanta neagră Cartea Sfântă şi puţinele lucruri, îşi puse rasa şi plecă, pentru a nu se mai întoarce acolo nicicând. Nu s-a întrebat dacă va găsi un pat sau o saltea unde să doarmă, în casa aceea săracă; dacă va exista un colţ liniştit, în care să-şi facă rugăciunea. Fusese chemat, deci acolo era nevoie de el.
    Copiii L-au recunoscut şi ei, deîndată. Au îngenuncheat în jurul Lui, cerând binecuvântare. Bărbatul cel păcătos se ruşină de sticla pe care o ţinea în mână, în Săptămâna Patimilor şi vru să arunce vinul, dar oaspetele i-o ceru cu un surâs:
    – Am nevoie, pentru Liturghie şi împărtăşanie. Mi-o dai? Mi-o dai „de tot”?
    Ochii aceia albaştri, privindu-l până în străfundul slăbiciunii lui, îl eliberară pe om de înşelăciunea prin care „îşi făcea viaţa frumoasă”. Nici măcar forma de sticlă nu-l mai tentă vreodată, de atunci.
    – Întindeţi-vă, să vă fac tratamentul, părinte, cred că v-a obosit drumul cam tare.
    – Nu-i nevoie, nu mai sângerez. Ai pe aproape vreo biserică?! Trebuie să mă spovedesc şi eu.
    Îl însoţi la părintele X, dar acesta nu-L recunoscu. Îl spovedi cu asprime, ca pe un chiulangiu de la nevoinţele mânăstirii.
    Episcopul îl vizită acasă pe tânărul preot bolnav, la familia cea milostivă. Fu izbit de lumina şi ordinea acelui loc, atât de înghesuit.
    – Este o pace, aici, parcă s-ar ţine mereu Liturghia, rosti Î.P.S., uimit.
    – Chiar se ţine, Părinte, surâse El.
    – Ţi-e dor de altar? Vrei să slujeşti în biserică? Poţi?!
    – Da, Părinte.
    – Îţi scriu un transfer la biserica de aici. Tot nu face faţă părintele X, la câtă lume îi vine. Şi în acelaşi timp, îţi faci tratamentele.
    – Nu ştiu dacă m-ar agrea. Cred că preferă mai curând un diacon, doi…
    – Doar nu-ţi pasă Ţie că vei fi umilit şi scuipat…
    Tânărul monah surâse. De data asta, chiar şi preoţii cei mari…
    Doar X rămase să-i facă viaţa de iad.
    – N-am nevoie de al doilea preot! urlă el la episcop. În biserica mea încap numai o sută de persoane. Ce să facă al doilea preot?
    – Este un monah muribund, cum poţi să-i trânteşti uşa în nas? Rănile Lui sunt o comoară pentru orice biserică. S-a întâmplat că a ta e mai aproape de familia care-l îngrijeşte.
    Preotul X se ruşină. Avea o vilă cu multe camere şi nici măcar nu i se pretindea să-l ia la el.
    – Bine-bine. Dacă mă rogi Sfinţia ta…
    Nu-i îngădui însă preotului-monah să cânte nici măcar o frază din Sfânta Liturghie. Îi repartiză doar lectura tăcută a paginilor cu nume, scrise strâmb, neciteţ. Dar El nu părea incomodat, ci sufla o Lumină asupra fiecărei rostiri, simţindu-se nepus de fericit. Împărtăşea copiii, cădelniţa, făcând înconjurul mulţimii tot mai numeroase care se aduna lângă biserică, surâzând cu iubire oricărui credincios. Mersese vestea că aici se petrec vindecări miraculoase.
    În prima zi de Paşti, când X căuta cunoscători de limbi străine, pentru acea liturghie specială, îl întrebă şi pe tânărul preot:
    – Tu în ce limbă ai putea liturghisi? Am găsit voci pentru latină, greacă, franceză, spaniolă, engleză şi rusă.
    – În aramaică şi ebraică, răspunse cu simplitate monahul. Le ştiu din copilărie.
    Şi nici acum X nu bănui nimic. La sfârşitul slujbei mulţumi tuturor tinerilor care îl însoţiseră în cântarea poliglotă a Liturghiei. Îl pomeni chiar şi pe părintele monah,
    – …care de fapt nu este preot(ul nostru), ci un pacient, are mai multe afecţiuni şi… ajută şi el pe-aici…
    În clipa aceea, toate lumânările pascale s-au stins. Lumea părăsi tăcută biserica, deşi X nu contenea să vorbească. Vocea i se stinse însă şi ea. Atunci îl apucă panica. Unde, unde este Vindecătorul, pe care din egoism şi mândrie nu voise să-L recunoască?
    Îl văzu ghemuit, cu capul căzut pe altar. Pentru prima oară simţi îngrijorare şi milă.
    – Doamne, ce mă fac? E sărbătoare şi nici Salvările nu vin! Te rog, scapă-L Tu!
    Încercă să-L ridice şi Îi văzu faţa, scăldată în lacrimi. Privirea Lui îl cutremură:
    – Şi de haina preoţiei te-ai gândit să mă jefuieşti, frate al meu?
    – Iartă-mă, iartă-mă! Fii binevenit în biserica mea. În biserica Ta! Voi împărţi de azi încolo Liturghia cu Tine. O frază eu, una Tu. Tot ce am voi împărţi cu Tine. Numai dă-mi glasul înapoi, Vindecătorule!
    Preotul-monah îl îmbrăţişă, apoi îi atinse uşor gâtul cu degetele subţiri, diafane.
    – Hai să cântăm împreună un imn de Slavă Tatălui, rosti El cu bucurie. Nu vreau altceva de la tine.
    În ziua aceea, femeia milostivă la care locuia preotul-pacient nu mai avu de schimbat bandaje. Toate Rănile Lui se închiseseră.

    Apreciază

    Răspunde
  2. Crestin

    Poezia ca poezia, dar Valeriu Gafencu mai are si alte lucrari…Are si un indrumar de Spovedanie, spre exemplu… Ar fi bine daca preotii duhovnici l-ar consulta si s-ar inspira in munca lor. (Imi place acolo mai ales un pasaj unde spune autorul precum ca, atunci cand se ia in considerare greseala cuiva, sa se analizeze si contextul in care s-a realizat caderea.) Eu Unul, care sunt patit, am ramas nespovedit si neimpartasit in postul acesta, pentru ca… cu toate ca, toti preotii il reprezinta pe Dumnezeu, nu cred ca este corect ca sa se practice metoda „en-gross” … Pana nu gasesc un adevarat „Valeriu Gafencu”, ma spovedesc inaintea lui Dumnezeu, direct.

    Apreciază

    Răspunde
  3. Pingback: Imn al Învierii! de Sf. Valeriu Gafencu « † DOAR ORTODOX †

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.