”Prizonierul” lui Vasile Voiculescu


Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea
Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…
– Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea – eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!
– Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataracată mă inundă bucuria:

– Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier…
– „Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă.” – Ah, gemui, pier…

O clipă, inima mi se făcuse Cer.

Duminică, 2 decembrie 1951, Bucureşti

2 gânduri despre „”Prizonierul” lui Vasile Voiculescu

  1. Lumina lina

    Eu – te mai rog, Stapane – acum …si inc’o data
    Sa ma mai rabzi – eu, sluga – ce vin sa ma inchin,
    Si, dintru’ale Tale, putea-voi eu, vreodata,
    Sa Iti aduc, Stapane, miros frumos de crin?

    Ma straduiesc, Te caut – dar Te si pierd – aiurea
    Sunt …fara de cuvinte – fiinta de nimic,
    Dar sunt si-a Ta faptura si indraznesc, Stapane,
    Nadajduind la Viata – cea fara de sfarsit.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.