Despre înșelare (I) – Comparaţie între mistica lui Francisc de Assisi şi cea a Sfântului Serafim de Sarov


Din cartea lui Iov aflăm că diavolul, începătorul răutății și al hulei, tatăl minciunii și ucigașul de oameni, după îngăduința lui Dumnezeu, ”l-a lovit” pe Dreptul Iov și cu răni de lepră pe tot trupul, urmărind să-l arunce pe Iov în răzvrătire față de Dumnezeu – Creatorul lui. Dar Iov, răbdând cu stăruință și nădejde în mila lui Dumnezeu, a fost pomenit și preamărit de Însuși Dumnezeu pentru credința lui nestrămutată.

Însă, diavolul, urzitorul vicleniei, nu a încetat să-i înșele pe oameni, ca să-i îndepărteze pe oameni de la Adevărul dumnezeiesc, uneori apelând și la ”semne și minuni” cu care să-i întrețină înregimentați într-o concepție și într-o conduită lipsite de harul, viața și binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea și face multe giumbușlucuri, jonglerii de idei, trucuri iluzioniste, sugestii în masă chiar, uneori cu ”arătări din viitor”, alteori cu ”mesaje din lumea de dincolo”, ca să ”învedereze” calea rătăcirii și a răzvrătirii de Dumnezeu.

Dacă Domnul Hristos – Dumnezeul Cel Viu și Adevărat nu Se dezminte, nu Se tăgăduiește pe Sine, nici nu-Și schimbă învățăturile și legea odată cu trecerea vremii, păstrând prin Biserica Sa Dreptslăvitoare calea mântuirii deschisă tuturor oamenilor, în afara ortodoxiei (dreptei înțelegeri și slăviri a lui Dumnezeu) colcăie duhurile mincinoase și mereu inventive la a confirma formele de înșelare mai vechi și la a plăsmui altele noi (erezii, ideologii, sincretisme filozofico-artistice, metode terapeutice, diete, rețete și sporturi de ”afirmare personală”, etc).

Diavolul vrea ca să-i pună pe oameni pe piste false și să-i întrețină în aceste rătăciri, inducându-le și mărindu-le mândria, slava deșartă, minciuna, chiar și unele foloase materiale. În creștinismul apusean, papalist și protestant, este propovăduit un hristos mincinos, un dumnezeu străin de Revelația dumnezeiască, plăsmuit în teoriile eretice și pătimașe ale oamenilor păcătoși și înșelați de diavol. De aceea, ”minunile” din romano-catolicism și din celelalte ideologisme ”creștine” sunt diversiuni ale diavolului care au rostul de a-i ține pe oameni în exaltarea înșelării, îndepărtându-i de calea strâmtă a realei pocăințe, a dreptei și roditoarei credințe.

Articolul de mai jos a fost publicat initial în revista Synaxis: Orthodox Christian Theology în the 20th Century, Vol. 2, pag. 39-56, sub semnătura lui George Macris (acum plecat la Domnul), care a fost preot în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, în Portland, Oregon. Revista Synaxis este publicată de mănăstirea Noul Ostrog din Canada.

  • În timpul rugăciunii, înaintea mea s-au ivit două lumini deosebite – într-una l-am recunoscut pe Creator, în cealaltă m-am văzut pe mine. (Francisc vorbind despre rugăciunea sa)
  • El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări şi, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât simţea mai mult o slăbire, o prefacere a luminii duhovniceşti a adevărului în sinea sa. (L.N. Tolstoi, “Părintele Serghie”)
  • Cei cu adevărat curăţiţi se văd pe sine nevrednici de Dumnezeu. (Sf. Isaac Sirul)
Cercetând datele biografice ale lui Francisc din Assisi, un lucru vrednic de atenţie legat de mistica acestui ascet romano-catolic este manifestarea stigmatelor pe trupul său. Romano-catolicii văd această manifestare aparte ca fiind pecetea Duhului Sfânt. În cazul lui Francisc, aceste stigmate au luat pe trupul său forma semnelor suferinţelor lui Hristos.

Stigmatele lui Francisc nu reprezintă un fenomen rar printre nevoitorii din lumea romano-catolică. În general, stigmatele par să fie o trăsătură a misticii romano-catolice, atât înainte de Francisc, cât şi după el. De pildă, Peter Damian vorbeşte despre un călugăr care avea pe trupul său o imagine a Sfintei Cruci. Cezar din Geisterbach povesteste despre un novice pe a cărui frunte se putea vedea urma unui cruci. [1] De asemenea, există multe informaţii care arată că după moartea lui Francisc au apărut mai multe stigmate care au fost cercetate de mai mulţi cercetători, în special în vremurile noastre. Potrivit spuselor lui V. Guerier, aceste fenomene aruncă ele însele o lumină asupra originii lor. Multe au făcut obiectul unei cercetări atente, fiind descrise în amănunt, aşa cum este cazul Veronicăi Giuliani (1660-1727) care s-a aflat sub îngrijirea unui doctor; al Luisei Lato (1850-1883) descris de dr. Varleman, [2] şi al Madelainei N. (1910) descris de Janat. [3]

În cazul lui Francisc din Assisi, trebuie arătat că Biserica romano-catolică a arătat o mare cinstire faţă de stigmatele lui. Fenomenul a fost primit ca o mare minune. La doi ani de la moartea sa, Papa l-a sanctificat pe Francisc. Principalul motiv al beatificării au fost stigmatele miraculoase de pe trupul lui, care au fost acceptate ca dovadă a sfinţeniei. Acest lucru prezintă un interes deosebit pentru creştinii ortodocsi, dat fiind că nu există nimic de felul acesta în vieţile sfinţilor Bisericii Ortodoxe – unul dintre aceştia fiind şi Serafim din Sarov, un sfânt din Rusia.

Trebuie arătat aici că relatările istorice despre stigmatele lui Francisc nu ridică nici un semn de îndoială în lumea cercetătorilor. În această privinţă, se face trimitere la Sabbatier care a cercetat viaţa lui Francisc şi îndeosebi stigmatele sale. Sabbatier a ajuns la concluzia că stigmatele erau fără îndoială adevărate. Sabbatier a încercat să găsească o explicaţie a stigmatelor în domeniul necercetat al patologiei psihice – undeva între psihologie şi fiziologie. [4]

Înainte de a formula o explicatie a stigmatelor lui Francisc din punctul de vedere al misticii ortodoxe – scopul principal al acestei lucrări – vom cerceta stigmatele ca fenomen fiziologic, dat fiind că această abordare va contribui cu informaţii importante la o ulterioară apreciere ortodoxă a misticii “sfântului” romano-catolic.

Guerier include în lucrarea sa despre Francisc constatările ştiinţifice ale lui G. Dumas, care a studiat procesul apariţiei stigmatelor din punct de vedere psiho-somatic. [5] Iată mai jos concluziile la care a ajuns Dumas în legătură cu stigmaticii:

  1. Trebuie să recunoaştem sinceritatea stigmaticilor, precum şi faptul că stigmatele apar de la sine, adică nu sunt răni auto-pricinuite în timp ce persoana se află într-o stare de inconştienţă.
  2. Rănile stigmaticilor sunt privite ca fenomene legate de sistemul circulator (vasele de sânge) şi reprezintă efecte ale sugestiei mintale asupra digestiei, circulaţiei sângelui şi secreţiei glandulare. Aceasta poate duce la răni la nivelul pielii.
  3. Rănile stigmaticilor apar în timp ce ei sunt într-o stare extatică, care apare atunci când cineva este cuprins de un anume fel de imagine pe care o contemplă, cedându-i controlul.
  4. Stigmatele apar nu numai ca rezultat al închipuirii pasive a unei răni pe propriul trup, dar, potrivit mărturiei acestora, şi atunci când închipuirea este însoţită de lucrarea activă a imaginii însăşi – cel mai adesea asemenea unei raze sau suliţe ascuţite care iese din rana contemplată şi care pătrunde în trupul stigmaticului. Deseori, aceasta se petrece treptat şi nu de la prima vedenie, până într-acolo încât imaginea contemplată în timpul răpirii mistice dobândeşte un control total asupra individului aflat în contemplaţie.

Dumas a stabilit următoarele criterii generale pentru apariţia stigmatelor: toţi stigmaticii suferă o durere insuportabilă în părţile afectate ale trupului, indiferent de forma pe care o iau stigmatele – urma unei cruci pe umăr, urme de spini pe cap sau, în cazul lui Francisc din Assisi, răni pe mâini, picioare şi coastă. Alături de durere, ei simt o mare desfătare la gândul că sunt vrednici să sufere împreună cu Iisus, să poarte, aşa cum a făcut El, păcate de care nu sunt vinovaţi. [6] (Desigur, aceasta se leagă de dogma romano-catolică a „satisfacerii divine”, învăţătură străină Bisericii Ortodoxe.) [7]

Generalizările lui Dumas sunt foarte interesante pentru că implică faptul că în procesul apariţiei stigmatelor, separat de starea emoţională produsă (o înălţare emoţională a inimii), un important rol este jucat şi de a) un element mintal; b) o închipuire mintală care implică o suferinţă aparte; c) auto-sugestie, cum ar fi o serie de impulsuri mintale şi voite în sensul preluării suferinţelor prezentate în închipuire; d) sentimente fizice – durere şi, în fine, e) apariţia semnelor (a rănilor) – stigmatele.

Observaţiile lui Dumas cuprind niste factori mai mult decât emoţionali (pe care William James îi consideră a fi sursa misticismului) [8] care joacă un rol egal, dacă nu chiar mai mare în apariţia stigmatelor. Aceştia pot fi ordonaţi astfel:

  1. O intensă muncă de închipuire mintală,
  2. Sugestie,
  3. Sentimente senzuale,
  4. Manifestări fiziologice.

Semnificatia acestora o vom prezenta mai târziu. Redăm mai jos o scurtă analiză ştiinţifică privind stigmatele în general, cu date specifice legate de extazul şi vedeniile lui Francisc, aşa cum apar ele în lucrarea Fioretti, ceea ce ne va ajuta să înţelegem temeiul vedeniilor, precum şi o descriere a fenomenului.

Stigmatele lui Francisc din Assisi, datorate vedeniilor sale, sunt urmare a unei anumite rugăciuni. Este vorba de o rugăciune puternică prin care acesta cerea să simtă şi el patimile lui Hristos, în trupul şi în sufletul său. În rugăciunea sa, Francisc dorea să aibă parte de acele suferinţe nu numai în sufletul său, ci şi în trupul său. Astfel, predându-se pe sine unei rugăciuni extatice, el nu renunţă la trup, ci chemă asupră-i nişte simţăminte pământeşti, adică trupeşti – cu alte cuvinte o suferinţă fizică.

Rugăciunea lui Francisc nu a rămas fără răspuns. Cronicile spun că “Francisc s-a simţit cu totul transformat în Hristos”. Această preschimbare nu era numai în duh, ci şi în trup; nu numai la nivelul simţămintelor duhovniceşti şi psihologice, ci şi la nivelul celor trupeşti. Cum se petrecea de fapt vedenia?

Întâi de toate, într-un fel destul de neaşteptat pentru el, Francisc văzu ceva pe care l-a zugrăvit ca minunat: un serafim cu şase aripi, asemenea celui înfăţişat de Prorocul Isaia, coborându-se din cer la el. (Întâia parte a vedeniei). Apoi, după ce serafimul se apropie, Francisc, însetat după Iisus şi simţindu-se “transformat în Hristos”, începu să-l vadă pe Hristos în serafim, pironit pe o cruce. Potrivit cronicarului, “acest serafim veni aşa de aproape de sfânt, încât Francisc putu zări desluşit pe serafim chipul Celui răstignit”. (A doua parte a vedeniei). Francisc recunoscu chipul lui Hristos în serafim atunci când Acesta se coborî la el. [9] Atunci simţi patimile lui Hristos pe trupul său, dorinţa lui de a le simţi fiind împlinită. (A treia parte a vedeniei). Începură apoi să apară stigmate pe trupul său. Se părea că rugăciunea lui înfocată şi stăruitoare primea în cele din urmă răspuns. (A patra parte a vedeniei).

Complexitatea uimitoare a vedeniei lui Francisc este ceva deosebit. Peste vedenia de început a serafimului care, aparent, se pogorâ din cer la Francisc, începe să apară o altă imagine – cea după care înseta cel mai mult Francisc, anume imaginea lui Hristos cel răstignit. Felul în care se desfăşoară aceste vedenii ne lasă sentimentul că cea dintâi vedenie (cea a serafimului), atât de bruscă şi neaşteptată, depăşea hotarele închipuirii lui Francisc care dorea să-l vadă pe Hristos cel răstignit şi să simtă pătimirile Lui. În felul acesta, putem înţelege cum a reuşit o concepţie atât de complexă – cuprinzând ambele vedenii, ambele chipuri, serafimul şi Hristos – să-şi găsească loc în starea de conştienţă a lui Francisc.

Experienţa lui Francisc din Assisi este deosebită şi de un mare interes pentru creştinii ortodocşi, deoarece, aşa cum am arătat mai sus, nu întâlnim nimic de felul acesta în tradiţia Bisericii Ortodoxe, cu lungul ei şir de nevoitori, şi nici în istoria trăirilor mistice. De fapt, toate lucrurile de care a avut parte Francisc prin stigmatele sale reprezintă chiar acele manifestări împotriva cărora ne-au prevenit, în repetate rânduri, Părinţii Bisericii!

Amintind felul în care nevoitorii Bisericii Ortodoxe întelegeau cea mai înaltă rugăciune duhovnicească, după cum este înfăţişată în Filocalie, trebuie subliniat că ei priveau această rugăciune în contextul nevoinţelor lor personale, ca o lucrare sinergetică (omul împreună-lucrând cu Dumnezeu) pentru dobândirea desprinderii nu doar de cele trupeşti sau „simţitoare”, ci şi de gândurile „înţelegătoare”. Această desprindere este o înălţare duhovnicească nemijlocită a omului către Dumnezeu, atunci când însuşi Sfântul Duh se roagă pentru nevoitor cu “suspinuri negrăite”. [10] De pildă, Sf. Isaac Sirul, în Îndrumările sale, spune că “sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, întru Dumnezeu şi numai întru Dânsul îşi află pacea. Slobozeşte-te mai întâi de toate legăturile cele dinafară, apoi inima ta se va putea lipi de Dumnezeu; căci lipirea de Dumnezeu vine după depărtarea de lume.” [11] Cel mai vădit îndemn este cel al Sfântului Nil Sinaitul, care atrage atenţia asupra presupusei experieri a Dumnezeirii de care a avut parte Francisc. În Cuvânt despre rugăciune, el previne: “Să nu doreşti, nici să cauţi vreun chip sau înfăţişare la vremea rugăciunii. Să nu tânjeşti după vedenii ale simţurilor sau după îngeri sau puteri sau după Hristos, căci îţi vei pierde mintea, luând lupul drept păstor şi închinându-te vrăjmaşilor draci. Începutul rătăcirii minţii este slava deşartă, care face mintea să încerce şi să-şi închipuie Dumnezeirea în oareşcare chip sau înfăţişare” [12]

Rugăciunea extatică a lui Francisc a primit răspuns – însă, potrivit cuvintelor Sfinţilor Isaac şi Nil, în chip vădit nu de la Hristos. Cronica spune că “Francisc s-a simţit cu totul transformat în Hristos”, preschimbat nu doar în duh, dar şi în trup, adică nu numai la nivelul trăirilor duhovniceşti şi mintale, ci şi la nivelul celor trupeşti. În vreme ce Francisc era pe deplin încredinţat că fusese înălţat către Logosul dumnezeiesc, apariţia trăirilor trupeşti nu poate, după Sfântul Isaac, să vină de la o putere duhovniceşte bună.

Trăirile trupeşti ale lui Francisc pot fi explicate ca fiind lucrarea închipuirii minţii sale, care lucra odată cu extazul spiritual. Este greu de spus, în acest caz, ce anume predomina în rătăcirea lui Francisc: mândria lui religioasă sau psihismul (închipuirea mintală); în orice caz, psihismul era destul de puternic. Acest lucru este adeverit de aspectele neobişnuitei vedenii pe care a avut-o Francisc după ce s-a simţit preschimbat cu totul în Iisus, fiind un caz foarte grav de plani (înşelare sau rătăcire), ce-şi are rădăcinile, după Sfântul Nil, în slava deşartă.

Caracterul exagerat al exaltării lui Francisc, care se poate vedea din descrierea vedeniei sale, reiese şi mai limpede atunci când o asemănăm cu măreaţa vedere a lui Hristos avută de Sf. Serafim din Sarov, atunci când slujea ca diacon în Joia Mare. [13]

Spre deosebire de Francisc, Sf. Serafim nu a căutat să se simtă “preschimbat în Iisus”, prin rugăciuni şi nevoinţe. El se ruga simplu şi adânc, plângându-şi păcatele. În timpul rugăciunii, ca urmare a deosebitelor sale lucrări de nevoinţă, a crescut într-însul puterea tainică a Harului, pe care n-a simţit-o şi nici n-a conştientizat-o. Aflându-se în faţa prestolului (altarului) cu inimă fierbinte, precum în cuvintele lui Ilie din Ekdik “…sufletul, depărtându-se de toate cele din afară, se uneşte cu rugăciunea, iar acea rugăciune, asemenea unei văpăi care cuprinde sufletul aşa cum focul învăluie fierul, descoperă cele înfricoşate”, [14] Sf. Serafim s-a văzut deodată în faţa tainicei Puteri Dumnezeieşti. Sf. Serafim nu şi-a închipuit, nici n-a visat, nici nu şi-a dorit o asemenea vedenie. Însă atunci când aceasta s-a petrecut, a fost atât de uimit, încât i-au trebuit două ceasuri ca să-şi vină în fire. Mai târziu, a povestit însusi ce i s-a întâmplat. Mai întâi, s-a minunat văzând o lumină mai presus de fire, asemenea soarelui. Apoi l-a văzut pe Fiul Omului în slavă, strălucind mai puternic decât soarele, cu lumină negrăită şi înconjurat de puterile ceresti asemenea unui “roi de albine”. Venind prin poarta de apus (a altarului), Hristos s-a oprit în faţa amvonului şi, ridicându-si mâinile, i-a binecuvântat pe cei ce slujeau şi pe cei ce se rugau. Apoi vedenia a dispărut.

Pentru studiul nostru, ne vom opri asupra câtorva aspecte din relatarea vedeniei Sfântului Serafim. Mai întâi, spre deosebire de rugăciunea lui Francisc, rugăciunea Sfântului Serafim nu cuprinde nimic care să sugereze, nici măcar pe alocuri, că şi-ar fi dorit vreun semn văzut al prezenţei dumnezeieşti. Cu atât mai puţin se gândea că ar fi fost vrednic de a se “preschimba în Iisus”, aşa cum se ruga Francisc. Principala trăsătură a rugăciunii Sfântului era o smerenie adâncă, arătată prin mărturisirea cu glas tare a păcătoşeniei, urmată de o pocăinţă adâncă. Înţelesul acestui lucru, aşa cum au arătat în nenumărate rânduri Părinţii Bisericii, este că smerenia adevărată îl păzeşte pe om să nu cadă în slavă deşartă.

Un al doilea aspect profund al rugăciunii Sfântului Serafim este faptul că el nu cere nici o arătare cerească din partea lui Dumnezeu. În afară de pocăinţa lui, în rugăciune nu se mai găseşte nimic din afară – vreun gând sau vreo închipuire. Desigur, aceasta corespunde pocăinţei Sfântului, din cuvintele sale vădindu-se că niciodată nu s-a gândit că ar fi atins cumva vreun nivel de vrednicie când, în ciuda păcatelor sale, să poată cere lucruri sfinte. Dacă ar fi gândit despre sine în acest fel, ar fi alunecat uşor în înşelare. Rugăciunea Sfântului Serafim era menită, dimpotrivă, tocmai pentru ceea ce învrednicit de arătarea dumnezeiască. Sf. Maxim Mărturisitorul, în Întâia Sută despre Dragoste, spune aşa: “Cel ce nu a dobândit încă cunoştinţa lui Dumnezeu însuflat de dragoste, cugetă lucruri înalte despre cele ce face după Dumnezeu. Dar omul ce a primit acestea rosteşte şi el în inimă cuvintele strămoşului nostru Avraam, când i s-a arătat Dumnezeu – Eu sunt pământ şi cenuşă (Facerea 18:27).” [15]

Potrivit vedeniei Sfântului Serafim, trebuie remarcat că cea mai înaltă stare duhovnicească, dobândită în felul arătat de nevoitorii Filocaliei, se iveşte în inima omului în afara sferelor mintale şi simţitoare, şi, prin urmare, în afara sferei închipuirii mintale. Avva Evagrie, în ale sale Scrieri despre viaţa Făptuitoare – Către Anatolie, spune:

Mintea nu va vedea locul lui Dumnezeu în ea, decât dacă se ridică deasupra tuturor gândurilor despre cele lumesti şi zidite; şi nu se poate ridica deasupra lor decât dacă se slobozeşte de patimile care o leagă de cele simţite şi de gândurile tulburătoare despre acestea. Se va slobozi de patimi cu ajutorul bunelor-săvârşiri şi de gândurile simple cu ajutorul cugetării duhovniceşti; dar le va goni până şi pe ele atunci când i se va arăta acea lumină care, la rugăciunii, arată locul lui Dumnezeu. [16]

De obicei, experierea unirii tainice a omului cu Dumnezeu este, aşadar, foarte greu de exprimat în cuvinte omeneşti. Se întâmplă totuşi ca acei oameni ce şi-au lucrat despătimirea să primească vedenii, dar în marea lor parte aceste vedenii sunt trecătoare şi se arată omului ascuns al inimii – ele vin din lăuntru. Sf. Isaac Sirul spune: “De eşti curat, cerul este întru tine; şi întru tine vei vedea îngeri, şi cu ei şi în ei, pe Domnul îngerilor.” [17] Părinţii Bisericii Ortodoxe învaţă că toate aceste trăiri sunt dincolo de orice aşteptare a celui smerit, pentru că nevoinţa şi smerenia să îl fac să se simtă nevrednic.

Întorcându-ne la vedenia Sfântului Serafim, se poate vedea că a avut următoarele trăsături:

  1. Simplitate;
  2. Pocăinţă;
  3. Smerenie;
  4. O vedenie neobişnuită, dincolo de cele simţite şi raţionale;
  5. Înălţare sau cutremurare duhovnicească.

Accentuând acest din urmă aspect, Sf. Isaac, pomenit mai sus, explică: “…ivirea unei vedenii mai presus de conştiinţă, dăruită de Puterea de Sus, este primită de suflet – în el netrupeşte, dintr-odată şi pe neaşteptate; este descoperită şi arătată dinlăuntru pentru că, după cuvintele lui Hristos, “împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este ” – Această vedere înlăuntrul icoanei, întipărită în mintea ascunsă (mintea cea de sus) se arată pe sine fără nici un gând despre ea.” [18]

Din cele de mai sus, dacă e să facem o comparaţie între cele două vedenii şi între ce au trăit Francisc şi Sf. Serafim prin acestea, găsim o mare deosebire între mistica celor doi. Mistica Sfântului Serafim apare ca o înălţare cu totul duhovnicească, ceva dăruit nevoitorului, asemenea unui dar al unei vedenii duhovniceşti, ca o luminare de sus a minţii sale, [19] în timp ce trăirea spirituală a lui Francisc este o mistică născută din voia sa şi întunecată evident de propria închipuire şi propriile simţiri.

O altă deosebire între cei doi este relaţia diferită pe care şi-o exprimă faţă de Hristos. Spre deosebire de Sf. Serafim, care trăieşte puterea duhovnicească a lui Hristos în inima sa şi îl primeşte pe Hristos în inimă, Francisc primeşte în închipuirea sa simţiri îndeosebi din viaţa pământească a lui Hristos. Francisc intră în aspectul exterior al patimilor lui Hristos. Această trăire a venit la el la Monte La Verna ca din afară.

În acelaşi timp cu dorinţa lui foarte puternică de a trăi patimile lui Hristos, există şi hotărârea sa de a imita şi alte aspecte pământeşti ale vieţii lui Iisus. Nu numai ca şi-a trimis proprii “apostoli” în diferite părţi ale pământului ca să propovăduiască, dându-le aceleaşi porunci pe care le-a dat Mântuitorul apostolilor Săi, [20] dar chiar a închipuit înaintea ucenicilor săi, nu cu mult înainte de moartea sa, însăşi Cina cea de Taină. “A refăcut”, scrie biograful său, “acea masă sfântă pe care Domnul a servit-o cu ucenicii Săi pentru ultima oară.” [21] Această faptă nu poate fi îndreptăţită de viaţa sa spirituală, oricât de de aspră a fost nevoinţa lui sau oricâte virtuţi ar fi lucrat. Este cel mai limpede semn, din punct de vedere ortodox, al severităţii căderii sale în înşelare duhovnicească.

Înainte de a merge mai departe, trebuie să arătăm pe scurt ce înseamnă această stare numită plani. În termeni generali, potrivit Mitropolitului Antonie Hrapovitki, plani (prelest, în limba rusă) [înselarea sau rătăcirea, în limbajul ascetic românesc, n.tr.] apare de obicei atunci când diavolul îl amăgeşte pe un om, făcându-l să creadă că a primit vedenii dumnezeieşti (sau alte daruri ale Harului). Apoi cel viclean îi întunecă mereu mintea, încredinţându-l de închipuita sa sfinţenie, şi îi făgăduieşte puterea de a lucra minuni. Cel viclean îl poartă pe un astfel de nevoitor în vârf de munte sau pe acoperişul unei biserici, şi îi arată un car de foc sau un alt lucru minunat care să-l ducă în ceruri. Cel înşelat păşeşte înainte (primind închipuirea) şi se prăvăleşte în hău, fiind sortit pierii fără de pocăinţă. [22]

Ceea ce reiese din această scurtă prezentare a înşelării este faptul că omul care trăieşte astfel de lucruri cade de regulă într-o formă de mândrie, de obicei slavă deşartă, de unde şi închipuirea că a ajuns la o aşa înălţime încât crede că nu mai trebuie să vegheze asupra primejdiei păcatului sau a hulei împotriva lui Dumnezeu. Cu adevărat, acesta este un păcat drăcesc şi, prin definiţie, cel mai greu de dat în vileag – de unde şi importanţa şi stăruinţei neîncetate a scrierilor duhovniceşti pe ascultarea şi smerenia în nevoinţă până în cea din urmă clipă a vieţii pământeşti.

Am arătat deja mai sus că vedenia lui Francisc cuprinde semne vădite ale înşelării duhovniceşti. Ceea ce rămâne este, aşadar, o descriere a lucrării şi faptelor lui Francisc, care arată măsura misticii sale. Prezentând câteva aspecte ale vieţii lui Francisc şi comparându-le cu aspecte din viaţa Sfântului Serafim din Sarov, vom putea trage o concluzie finală privind mistica acestor doi nevoitori. Trebuie arătat aici că evenimentele descrise reprezintă caracteristici generale ale celor doi.

Scrie în Fioretti că odată Francisc nu a reuşit să ţină un post aşa cum se cuvenea, din pricina unei boli. Acest lucru l-a frământat într-atâta, încât s-a hotărât să se pocăiască şi să se pedepsească singur. Cronicarul scrie:

…a poruncit oamenilor să se strângă pe o ulită din Assisi, pentru o predică. Când a încheiat predica, le-a spus acestora să nu plece nici unul, până ce nu se va întoarce; s-a dus în catedrală cu multi fraţi şi cu Petru din Catani, şi i-a spus lui Petru să facă ce-i va zice, potrivit votului ascultării şi fără împotrivire. Acesta din urmă i-a răspuns că nu poate şi că nu trebuie să dorească sau să facă nimic împotriva voii lui [a lui Francisc]. Atunci Francisc şi-a dat jos haina şi i-a poruncit lui Petru să-i pună o frânghie la gât şi să-l tragă afară, pe jumătate gol, înaintea mulţimii căreia îi predicase. Francisc i-a poruncit unui alt frate să umple o cupă cu ţărână şi, urcându-se în locul unde predicase, să-i verse ţărâna pe cap. Acesta însă nu l-a ascultat, fiindcă era foarte tulburat de aşa poruncă. Însă fratele Petru a apucat frânghia şi a început să-l tragă pe Francisc după el, aşa cum îi poruncise acesta. El însuşi plângea cu amar în timpul acesta, iar ceilalţi fraţi erau scăldaţi în lacrimi de milă şi durere. Când Francisc a ajuns astfel, pe jumătate gol, înaintea mulţimii din locul unde predicase, le-a spus: ‘Voi şi toţi cei ce aţi părăsit lumea după pilda mea şi urmaţi calea vieţii fraţilor, spuneţi despre mine că sunt sfânt, dar mă căiesc înaintea Domnului şi a voastră pentru că în vremea bolii mele am mâncat carne şi mâncare cu carne’. [23]

Desigur, păcatul lui Francisc nu era atât de mare încât să merite asemenea formă extremă de căinţă, dar aceasta era o trăsătură constantă a evlaviei lui Francisc. Se străduia să idealizeze orice lucru pe care era silit să-l facă; se străduia să idealizeze chiar şi lucrarea de nevoinţă a pocăinţei.

Idealizarea de către Francisc a faptelor creştine de nevointă se poate vedea şi din atitudinea lui atunci când făcea milostenie. Semnificativ este felul în care se purta Francisc cu cerşetorii. În ochii lui, aceştia erau nişte făpturi de o foarte înaltă ţinută, faţă de ceilalţi oameni. Potrivit învăţăturii mistice romano-catolice, un cerşetor este purtătorul unei misiuni sfinte, fiind icoana lui Hristos cel sărman şi pribeag. De aceea, prin învăţăturile sale, Francisc îşi silea ucenicii să cersească. [24]

În fine, înflăcărarea idealistă a lui Francisc se poate vedea şi din retrăirile de către el a patimilor pământesti ale lui Hristos. În biografia lui Francisc stă scris că ” îmbătat fiind de dragoste şi milă pentru Hristos, fericitul Francisc a luat odată de jos o bucată de lemn. Tinând-o cu mâna stângă, îşi freca dreapta de ea, asemenea unui arcuş pe o vioară, în timp ce murmura un cântec franţuzesc despre Domnul Iisus Hristos. Cântecul îl făcu să plângă de milă faţă de patimile lui Hristos şi, cu cele mai adânci suspine, căzu în meditaţie, privind în tăria cerului…” [25]

Nu este nici o îndoială, după cum şi biografii lui Francisc dovedesc în mod eufemistic, că acest important întemeietor al Ordinului Franciscanilor era foarte teatral în actele sale de pocăinţă, arătând destul de vădit că îi lipseşte şi cea mai elementară trezvie, necesară unei vieţi de nevoinţă ce caută dobândirea adevăratei smerenii. De fapt, ori de câte ori sunt prezentate în Fioretti momentele de smerenie ale lui Francisc, acestora nu le lipseşte niciodată presupunerea că îi vorbeşte Dumnezeu, de pildă prin gura fratelui Leon, [26] sau faptul că se crede ales de Dumnezeu “să vadă în tot locul binele şi răul”, atunci când este cercetat de fratele Masseo pentru smerenia sa. [27] Este adevărat că Francisc îşi înfăţişează răutatea şi păcătoşenia, dar aceste mărturisiri sunt lipsite de păreri de rău sau de vreun alt semn că s-ar socoti nevrednic înaintea lui Dumnezeu. Deşi vorbea adesea despre smerenie şi le dădea franciscanilor învăţături în această privinţă, el însuşi s-a smerit în foarte putine momente din viaţa sa, desi aceste momente singulare au fost deosebite; însă, chiar şi aşa, a existat întotdeauna un element de exagerare şi de melodramă. Nimic nu poate fi mai lămuritor în această privintă decât propriile cuvinte către fratii de mănăstire. La un moment dat, le-a spus ucenicilor: “Nu văd la mine nici un păcat pentru care să nu fi făcut mărturisire şi pocăinţă. Căci Domnul, în mila Sa, mi-a dat darul de a vedea desluşit în rugăciune cu ce i-am greşit sau plăcut.” [28] Evident, aceste cuvinte sunt foarte departe de adevărata smerenie. Ele seamănă mai degrabă cu vorbirea omului mulţumit de sine (fariseul) care, în pildă, stătea în templu, în timp ce vameşul stătea umil într-un colţ, rugându-l pe Dumnezeu cu smerenie adevărată: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.

Atunci când punem alături faptele de “smerenie” ale lui Francisc cu lupta de o mie de zile a Sfântului Serafim de pe stâncă, vedem o mare deosebire. Acolo, luptându-se cu patimile, [29] Sf. Serafim striga cu cuvintele vameşului, iarăsi şi iarăsi: ” Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Nu este nimic exaltat aici, nici o înfăţişare ostentativă. Sf. Serafim se referă, pur şi simplu, la singurele lucruri care i-au mai rămas pentru a dobândi iertarea, adică a. recunoaşterea patimilor sale; b. căinţă pentru starea sa duhovnicească rea; c. nevoia de a birui patimile; d. conştientizarea neputinţei şi nevredniciei sale de a face singur aceasta; e. chemarea sinceră şi arzătoare a milei Domnului.

Chiar şi în ultimii ani ai vieţii, după ce Sf. Serafim a avut parte de multe experienţe duhovnicesti mai presus de fire precum şi de o părtăşie nemijlocită cu Dumnezeu, el nu a căzut niciodată în mulţumirea de sine sau în îngăduinţă faţă de sine. Se poate vedea aceasta din deja cunoscuta discuţie cu N. Motovilov, [30] precum şi din discuţia cu monahul Ioan, atunci când aceştia au avut parte, prin Harul Domnului, de o lumină neobişnuită. Într-adevăr, Sf. Serafim nici nu a putut descrie mai apoi acea trăire luminoasă. De asemenea, se ştie prea bine că Sf. Serafim primise deosebitul dar al înainte-vederii, ca şi pe cel al prorociei. Inimile oamenilor care veneau la el i se arătau asemenea unei cărţi deschise, dar niciodată nu şi-a stricat aceste minunate daruri primite prin asumarea vreunei importanţe sau prin vreo îngăduinţă. Cuvintele şi faptele sale (opuse celor ale lui Francisc din Assisi – acesta credea că şi-a ispăşit păcatele şi că acum este bineplăcut lui Dumnezeu) sunt pe potriva învăţăturilor nevoitorilor Filocalici, despre omul smerit. Iată cuvintele Sfântului Isaac Sirul:

Cei cu adevărat curaţi cugetă întotdeauna în inima lor că sunt nevrednici de Dumnezeu. Şi că sunt cu adevărat curăţiţi se vede din faptul că se văd pe sine vrednici de plâns şi nevrednici de grija lui Dumnezeu, şi mărturisesc aceasta într-ascuns şi pe faţă, şi fac acestea prin Sfântul Duh, astfel că nu rămân fără de griji şi nevoinţă, care le sunt de folos cât timp petrec în această viaţă . [31]

Mişcările sufleteşti ale lui Francisc către smerenie, asemenea întâmplării descrise mai sus şi care a avut loc în piaţa din Assisi, erau în general momente rare. De obicei smerenia lui apărea nu ca un sentiment, ci ca o recunoaştere raţională a slabelor lui puteri în comparaţie cu puterea dumnezeiască a lui Hristos. Aceasta se vede deslusit din vedenia pe care a avut-o pe Monte La Verna, când “două lumini deosebite” – după cum spune cronica – “s-au ivit înaintea lui Francisc: una în care l-a recunoscut pe Creator, iar cealaltă în care s-a recunoscut pe sine. Şi în acea clipă, văzând acestea, el s-a rugat: Doamne! Ce sunt eu înaintea Ta? Ce însemnătate am eu, un vierme neînsemnat al pământului, sluga ta neînsemnată, pe lângă puterea Ta?” Prin această recunoaştere, Francisc, în acea clipă, era cufundat în contemplarea în care a zărit adâncimea nebănuită a milei dumnezeieşti şi prăpastia nimicniciei sale.

Inutil s-o mai spunem, această primă relatare a celor două lumini “deosebite” arată caracterul cognitiv al cererii sale adresate ulterior lui Dumnezeu – care, în esentă, reprezintă o comparaţie foarte îndrăzneaţă. Apare deci o contradicţie gravă în relatare, care nu poate fi comparată în nici un fel cu lucidele relatări scripturistice sau patristice despre smerenie.

Smerenia Sfântului Serafim, aşa cum am arătat, nu era o vedere raţională a păcatelor sale, ci o trăire profundă şi statornică. În învăţăturile sale, atât cele vorbite cât şi cele scrise, nu se arată nicăieri că el se compara cu Dumnezeirea, trăgând astfel concluzii despre starea sa duhovnicească. El s-a preocupat neîncetat de o singură miscare sufletească: cea dată de nevrednicia sa, care duce la zdrobirea inimii. Theofan Zăvorâtul, un nevoitor rus din Biserica Ortodoxă, a vorbit astfel despre aceasta: “Domnul îl primeste doar pe omul care se apropie de El cu un simţământ al păcătoşeniei. Astfel, El respinge pe toţi cei care se apropie de El cu un simţământ de curăţie.” [32]

Dacă, în urma celor de mai sus, ar trebui să tragem acum o concluzie despre smerenia lui Francisc în temeiul învăţăturilor ascetice pentru monahi privitoare la smerenie, din Filocalie, atunci misticul latin nu pare să fie o pildă de smerenie creştină. La gândul că îi bineplăcea lui Dumnezeu, el adăuga, în bună parte, şi gândul curăţiei proprii. În cadrul acestui studiu ortodox asupra misticii lui Francisc, se poate spune acelasi lucru şi despre cele relatate în romanul lui Lev Tolstoi, Părintele Serghie: “El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări şi, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât mai mult simtea o slăbire, o preschimbare a luminii duhovniceşti a adevărului într-însul.” [33]

Amintindu-ne de îndemnul Sfântului Nil, amintit mai sus, această tristă cercetare a roadelor duhovniceşti ale ascetismului lui Francisc este un corolar; o înşelare premergătoare celei deosebit de grave pe care a avut-o pe Monte La Verna, unde a vestit că şi el a devenit un mare luminător.

Astfel, gândul lui Francisc că şi el era tot o “lumină”, că a primit darul de a şti cum să se facă bineplăcut lui Dumnezeu, este combătut de cuvintele părintelui vieţii de nevointă, Antonie cel Mare, care învaţă că dacă omul nu are cea mai adâncă smerenie, o smerire din toată inima, din tot sufletul şi trupul său, atunci nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. [34] Aceste cuvinte ale Sfântului Antonie arată că numai smerenia adâncă poate scoate afară gândul viclean care duce la înălţarea de sine şi la mulţumirea de sine. Numai această smerenie, pătrunzând în trupul şi sângele nevoitorului, poate, potrivit duhului învăţăturii nevoitorilor creştin ortodocsi, să-l mântuiască de legăturile pătimase ale cugetului mândru.

Smerenia este singura putere care poate lega mintea de jos cu mişcările ei pătimaşe [35], făurind în sufletul omului acel pământ bun pentru creşterea nestânjenită a minţii de sus [36] şi ducând, apoi, prin Harul Domnului, la cea mai înaltă treaptă a vietii de nevoinţă – cunoaşterea lui Dumnezeu. “Omul înţelept întru smerenie”, spune Sf. Isaac Sirul, “este izvorul tainelor veacului ce va să fie.” [37]

ÎNCHEIERE

Pricina de căpătâi care a nimicit viaţa ascetică a lui Francisc poate fi atribuită stării fundamentale a Bisericii romano-catolice, în care a crescut şi a fost învăţat acesta. Date fiind acele vremuri şi starea Bisericii Romane în ansamblu, adevărata smerenie nu se putea ivi în sufletul oamenilor. “Vicarul lui Hristos pe pământ”, cu ale sale pretenţii de autoritate duhovnicească şi temporală, era un reprezentant al mândriei duhovniceşti. Nu se poate închipui o mândrie mai mare decât gândul infailibilităţii (negreşelniciei) personale [38]. Această cădere nu putea să nu afecteze spiritualitatea lui Francisc şi, în general, spiritualitatea romano-catolicilor. Asemenea Papei, şi Francisc suferea de mândrie. Acest lucru se poate vedea din cuvântul său de despărţire către franciscani, atunci când a rostit: “Acum mă cheamă Dumnezeu, şi vă iert pe toţi, fraţilor, atât pe cei de aproape, cât şi pe cei de departe, de toate greşelile şi răutăţile, şi vă şterg păcatele atât cât îmi stă în putere”. [39]

Aceste cuvinte arată că pe patul de moarte, Francisc însuşi se simţea destul de puternic ca să ierte păcatele, asemenea Papei. Se ştie că iertarea păcatelor, în afara Tainei Spovedaniei şi a Împărtăşaniei, era un atribut exclusiv papal [40]. Asumarea de către Francisc a acestui prerogativ trebuie să se fi făcut pe temeiul credinţei în sfinţenia proprie.

Spre deosebire de el, nevoitorii sfintei Ortodoxii nu şi-au îngăduit niciodată să-şi atribuie dreptul de a ierta păcate. Toţi au murit cu gândul proprii păcătoşenii şi cu nădejdea că Dumnezeu, în mila Sa, le va ierta păcatele. Este de ajuns să ne amintim cuvintele marelui nevoitor din Thivaida veacului al cincilea, Sfântul Sisoe. Înconjurat de fraţii strânşi lângă patul său de moarte, el părea să vorbească cu făpturi nevăzute, după cum spune cronica; fraţii l-au întrebat: “Părinte, spune-ne cu cine vorbeşti?” Sf. Sisoe a răspuns: “Sunt îngerii care au venit să mă ia, dar mă rog de ei să îmi mai lase răgaz de pocăinţă.” Atunci când fraţii, ştiind că Sisoe era desăvârşit în virtuţi, au răspuns “Tu nu ai nevoie de pocăinţă, părinte”, Sfântul le-a zis: “Adevărat vă spun, nici nu stiu dacă am pus început pocăinţei.” [41]

În sfârşit, aşa cum am arătat mai sus, mistica lui Francisc din Assisi arată că acest mult-cinstit întemeietor al Ordinului Franciscanilor şi-a trăit viaţa într-o înşelare crescândă, începând din clipa în care a auzit porunca de a înnoi biserica romano-catolică, în vedenia lui Hristos cel răstignit avută pe Monte La Verna, şi până în ceasul morţii sale. Oricât de uimitor le-ar putea părea unora, el a avut multe trăsături specifice lui Antihrist, care se va arăta şi el feciorelnic, virtuos, foarte moral, plin de dragoste şi milă, şi care va fi privit ca sfânt (ba chiar ca Dumnezeu) de către cei care au înlocuit Sfânta Predanie a Bisericii cu un romantism carnal.

Lucrul trist este faptul că dobândirea unei adevărate legături duhovniceşti cu Hristos nu a fost niciodată posibilă pentru Francisc, căci, aflându-se în afara Bisericii lui Hristos, îi era cu neputinţă să primească Harul dumnezeiesc sau vreunul dintre darurile Sfântului Duh. Darurile sale, însă, au venit de la un alt duh.

NOTE DE FINAL (trimiterile sunt în mare parte către ediţiile în limba engleză a lucrărilor mentionate)


[1] Guerier, V., Francisc, pag. 312-313.

[2] Luisa Lato, în vârstă de 17 ani, având de obicei o sănătate bună, cădea în fiecare zi de vineri într-un extaz; îi curgea sânge din coastă şi pe palmele şi picioarele ei apăreau răni de felul celor de pe trupul Mântuitorului, aşa cum sunt ele reprezentate pe crucifixe.

[3] Guerier, pag. 314-315.

[4] Ibid., pag. 308.

[5] Dumas, G., “La Stigmatisation chez les mystiques cretiens,” Revue des deux Mondes, 1 May 1907; în Guerier, pag. 315-317.

[6] Guerier, pag. 315.

[7] Potrivit ortodocşilor, Crucea nu a fost o necesitate impusă lui Dumnezeu şi nici sângele Fiului Său unul-născut un izvor de mulţumire pentru Dumnezeu Tatăl, aşa cum învaţă scolasticii latini. Ideea de “împlinire a dreptăţii divine a lui Dumnezeu” nu apare nicăieri în Scriptură şi nici în scrierile Sfinţilor Părinti, ci este o născocire a lui Anselm de canterbury (pe la anul 1100), dezvoltată apoi de Toma d’Aquino pentru a deveni învăţătura soteriologică oficială în Apus (spre comparaţie, a se vedea Athanasie cel Mare, Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu).

[8] Este evident din comparatia făcută în această scriere că “mistica” din Biserica Ortodoxă se află dincolo de toate cele sufleteşti şi raţionale. În viaţa ascetică, norma pentru aceasta o reprezintă despătimirea sau desprinderea de toate nevoile, trăirile şi chiar gândurile, fie ele bune sau rele (vezi Avva Evagrie către Anatolie, citată mai sus, pag. 9).

[9] Vezi viaţa Sfântului Isaac Zăvorâtul de la Pesterile Pecerska, God’s Fools. Synaxis Press, Chilliwack, B.C., Canada, 1976, pag. 21.

[10] Hiper-conştiinţa, pag. 292-293, ediţia a doua.

[11] Kadloubovsky, E. and Palmer, G., Early Fathers from the Philokalia, “St Isaac of Syria, Directions on Spiritual Training,” Faber and Faber, Londra, 1959. (mentionată mai departe ca Early Fathers).

[12] Early Fathers, pag. 140, par. 114, 115, 116.

[13] Sfântul Serafim de Sarov, pag. 61-62 (ediţia rusă), citată în notele traduse din rusă, vezi mai sus.

[14] Filocalia, Vol 3, pag. 322, par. 103 (ed. grecească).

[15] Early Fathers, pag. 297, 47.

[16] Op. cit., pag. 105, par. 71.

[17] Works of St. Isaac the Syrian, ediţia a treia, predica 8, pag. 37.

[18] Filocalia, Vol 2, pag. 467, par. 49. Trebuie să menţionăm aici că acest cuvânt al lui Isaac Sirul – în sensul că o vedenie este neaşteptată – nu trebuie înţeles ca o regulă absolută pentru toate aceste vedenii. Ca exceptie, unii asceti sfinţi au avut vedenii neobişnuite pe care însă le-au putut anticipa; au avut un fel de presentiment asemenea unei proorocii negândite, o proorocie despre un lucru iminent. Un asemenea lucru i s-a întâmplat Sfântului Serghie din Radonej la sfârsitul vietii. Întâmplarea este descrisă în detaliu în lucrarea rusească Hiperconştiinţa, pag. 377 (Bibliografia nu i-a fost disponibilă autorului. Citatul provine din notele traduse din rusă, vezi mai sus.)

[19] Vezi nota 13, cap. 1, pag. 13-22.

[20] “Mergeţi câte doi în toate părţile pământului, propovăduind pacea oamenilor şi iertarea păcatelor.” Guerier, pag. 27 (conf. Marcu 6:7-12.)

[21] Guerier, pag. 115.

[22] Antonie Hrapovitki, Mărturisire: Lecturi despre taina pocăinţei. Holy Trinity Monastery Press, Jordanville, N.Y., 1975.

[23] Guerier, pag. 127 (sublinierea noastră).

[24] Op. cit., pag. 129.

[25] Op. cit., pag. 103-104.

[26] Brown, Raphael, The Little Flowers of St. Francisc. Image Books, Garden City, N.Y., 1958, pag. 60.

[27] Ibid., pag. 63.

[28] Guerier, pag. 124.

[29] Cuvântul patimi, folosit aici, semnifică toate impulsurile contra-naturale ale omului (mândrie, deşertăciune, invidie, ură, lăcomie, gelozie s.a.) care provin din neascultarea şi din căderea strămosilor Adam şi Eva.

[30] Motovilov, N.A., A Conversation of St. Serafim. St Nectarios Press, Seattle, 1973 (retipărită).

[31] Works of St. Isaac the Syrian, ediţia a 3-a, predica 36, pag. 155.

[32] Collected Letters of Bishop Theophan, partea a doua, Scrisoarea 261, pag. 103.

[33] Posthumus Artistic Works of L. Tolstoy, Vol 2, pag. 30.

[34] Filocalia, Vol 1, pag. 33.

[35] Hiper-conştiinţa, Despre patimile minţii, ediţia a 2-a, pag. 65-74.

[36] Vezi mai sus, Despre mintea de jos şi mintea de sus, pag. 6-23.

[37] Works of St. Isaac the Syrian, pag. 37.

[38] Compară cu Dostoevsky, Marele Inchizitor în Fraţii Karamazov.

[39] Sabbatier, pag. 352.

[40] În secolul 15 Luther a protestat împotriva acestei prerogative exprimată prin acordarea de indulgenţe.

[41] Lives of Saints, Book 11, pag. 119-120.


33 de gânduri despre „Despre înșelare (I) – Comparaţie între mistica lui Francisc de Assisi şi cea a Sfântului Serafim de Sarov

  1. M.

    Mintea noastra poate orice(nu numai in domeniul acesta religios), daca este puternica, sustinuta de afect si se respecta anumite reguli mintale(legi ale psihicului). Se spune : „A voi, inseamna a putea, daca stii cum sa vrei”.

    Pe de alta parte, aparitiile, semnele acestea sunt inevitabile. Diferenta intre Francisc de Asissi si Sfantul Serafim de Sarov, fiind ca Francisc face din ele un scop si nu merge mai departe, pe cand Sfantul Serafim de Sarov le considera nesemnificative in urcusul sau catre Dumnezeu. Daca nu le ignoram, nu putem merge mai departe. Multi bine intentionati s-au oprit aici, considerand ca au ajuns la tinta, ratacindu-se.
    Mai presus de cel care aplica(rugaciunea, contemplatia ….) este cel care obtine rezultate.(Si aceste semne, indiferent de cine ne sunt date, arata ca am ajuns pe o anumita treapta duhovniceasca ; deoarece si „inselaciunile”, ca si roadele, ne sunt date tot in functie de treapta pe care ne aflam). Dar mai presus de cel care obtine rezultate, este cel care IL cunoaste pe Dumnezeu. Adica, scopul trebuie sa fie Dumnezeu, care este mai presus de toate aceste aparitii inselatoare ori obtinere de puteri(puterea vindecarii sau altele).
    Orgoliul este mereu motiv de cadere, de aceea trebuie sa avem permanent in minte. „Nu eu fac, ci Dumnezeu face prin mine”, „Faca-se Voia Ta, Doamne!”. Noi putem orice, dar nu ne este permis orice. Poate inainte de a ne ruga pentru ceva anume, trebuie sa il intrebam pe Dumnezeu cum sa ne rugam, sa ii cerem lui Dumnezeu sa ne arate daca este permis sa cerem ceva.

    Apreciază

    Răspunde
  2. Pustnicul Digital

    Hristos a inviat!

    Cata ratacire si mandrie… Totusi o mandrie perversa pe care o cunosc din experienta si care nu se bazeaza pe lauda personala (ce sfant sunt) ci pe impresionarea subtila a celorlalti. Ei aduc apoi laudele necesare (citat din articol: ‘ziceti ca sunt sfant’ sau chiar doar: ‘ganditi ca sunt sfant’ e deajuns).

    E cea mai parsiva forma de mandrie pentru ca, atunci cand o constientizezi, nu mai esti sigur daca ceea ce faci (chiar daca in ascuns) nu este cumva din dorinta de lauda (chiar daca nu este nici macar lauda ‘la vedere’ ci doar o intiparesti in sufletul celor influentati).

    Si vrajmasul te poate tine in sah doar strecurandu-ti indoiala ca ceea ce faci este din mandrie. Un paradox!

    Bine spun Sfintii Parinti cand zic de mandrie ca e cea mai rea patima fiindca se hraneste cel mai bine din virtuti nu din patimi.

    Alte referinte interesante la ‘pseudo-sfintii papistasi’:
    http://eresulcatolic.50webs.com/miracole.html
    http://eresulcatolic.50webs.com/falseteofanii.html

    Doamne ajuta.

    Apreciază

    Răspunde
    1. M.

      Pustnicul…, de cand am fost la cursuri la Catedrala Sfantul Iosif nu ii mai critic pe catolici. A meritat sa fac o „cura”, chiar numai pentru cultura generala, pentru spiritualitate in general. Te invit sa ii cunosti personal pe fratii ioaniti, spre exemplu. Sa vezi cata deschidere au preotii catolici fata de oameni, cum sunt monahii, cum se face interpretarea Scripturilor.
      A fost suficient sa aud o predica sustinuta de Prof Matthieu Gosse despre Voia lui Dumnezeu in viata noastra, ca sa traiesc cu adevarat acea zdrobire a inimii pe care se pune atata accent in ortodoxism.
      Pana sa ii cunosc personal, ii criticam! Depinde perspectiva din care privim lucrurile.

      Dumnezeu are oamenii sai in toate bisericile si, cum „ograda” catolicilor este cea mai larga, acolo sunt cei mai multi.
      Sper sa nu fiu inteles gresit…Fiecare cu biserica lui, credinta lui…

      Apreciază

      Răspunde
      1. Lumina lina

        Avem tot ce ne trebuie in Sfanta Biserica al carui Cap este Insusi Hristos.Domnul – Biserica Drepslavitoare – Ortodoxa.

        De mergeti si cercetati si „alte locuri” – fie si numai sub intentia nevinovata de „cunoastere” -inseamna ca inca nu ati (re)cunoscut PĂSTORUL si, evident. nici Turma Sa.

        Vorbiti de « fratii ioaniti ». Cunoasteti istoria Fratiilor (Cavalerilor) – ioaniti, templieri, rosacrucieni? Si care este scopul lor – real? Ca asa….si satana poate lua chip de inger de lumina ca sa insele, nu?

        Mai spuneti:
        « Sper sa nu fiu inteles gresit…Fiecare cu biserica lui, credinta lui”.
        Eu mi-as permite sa va intreb:

        1. De cate ori a Inviat Hristos – Domnul?
        2. Cand se coboara Sfanta Lumina si…de ce atunci?

        Iertati-ma – dar nici parintele Sofian Boghiu – acest Apostol – nu v-a convins? Caci ati fost o perioada ucenica dansului…

        No comment!

        Apreciază

        Răspunde
    2. unul

      Catre Pustnicul digital,

      hmm, foarte interesant ce afirmi. Ma vad pe mine insumi in cele spuse, eu cel care credeam despre mine ca sunt ceva, ca am dobandit ceva, simteam si mai simt, dar acum constientizez, un fel de autosuficienta, un fel de magulire proprie si de toate acestea eram f convins ca vin de la Dumnezeu. In ce inselare m-am putut afla…
      As vrea sa discutam mai en détails despre lucrurile astea. Uite ID-ul meu daca voiesti a-mi da un semn. aecrimc@yahoo.com

      Apreciază

      Răspunde
  3. ellaina

    In biserica Romanao-Catolica, cu parere de rau o spun (ca una care a trecut si prin catolicism) lipseste Duhul. Cea mai mare problema a lor – care a nascut toate ereziile – este „rationalismul” (o problema generala a occidentului de altfel).. .de aceea nu il accepta nici astazi pe Sf Grigorie Palama pt ca „nu pot face saltul peste rationalitate -Pr Gh Calciu”.
    Tot ceea ce ei numesc minuni sunt de fapt inselari diavolesti, false exaltari ale minti. Personal nu cred in nici unul din sfintii catolici (desi m-am rugat si eu multi ani si la ei si chiar am vizitat multe din locurile lor de „pelerinaj”…), cred insa ca cine cauta cu sinceritate, Bunul Dumnezeu ii va descoperi in cele din urma ca se afla in inselare si ii va arata calea. De aceea avem obligatia sa ne rugam si pt eretici.

    Apreciază

    Răspunde
  4. Micael Nicolas

    Wow,se pare că acesta este un blog ultra-ortodox .
    Ellaina,ce vrei sa zici,oare că,catolicii nu au sfinţii,oare Francesco di Assisi este sau nu sfânt după tine?!
    Nu uitaţi oameni buni că aproape un mileniu întreg creştinii au fost o singură biserică,ceea ce s-a întâmplat în 1054 când s-a produs marea schismă,asta s-a produs din cauza marilor orgolii specific omeneşti,dar să aruncăm vină doar pe catolicii pentru această nefericită ruptură mi se pare foarte exagerat,este ca si cum am invinuii doar femeia când aceasta este practic „obligată” să facă un avort,mai cu seama când relaţia cu tatăl celui nenăscut e prea tânar şi nu-i arde de obligaţii parintale.
    Suntem absolut toţi vinovaţi de ruperea bisericii lui Hristos în două bucăţi mari,care erau numite atât de frumos de către fostul Papă polonez „cei doi plămâni ai bisericii”,ortodoxia şi catolicismul.
    Să excluzi pe celălant doar că nu-ţi impărtăşeste în totalitate concepţiile despre cređinţă este absurd !

    Apreciază

    Răspunde
    1. irina

      Nu exista ultra-ortodocsi. Exista doar ortodocsi si eretici. Ortodoxia este dreapta credinta. Erezia este intelegerea strimba a acesteia. Ortodoxia este UNA, ca si Biserica. Erezii sunt multe. Ortodocsii nu exclud pe nimeni. Dau anatemei credintele gresite, nu au nimic cu persoanele care cred astfel. Aceste persoane se pot intoarce cu adevarat la Hristos, atita timp cit mai sunt inca in viata, cunoscind si marturisind credinta cea dreapta si dind anatemei erezia in care s-au aflat. Asta ca sa nu fie si ele date anatemei (diavolului, vesnic, de Dumnezeu, dreptul judecator) Ce ziceti?! Incercati sa respirati cu celalalt plamin, cum spunea papa? 🙂 Dar mai intii, sa cunoasteti ortodoxia cu adevarat, fara complexe, idei preconcepute sau smintindu-va de unele persoane. Va va fi de mare folos daca veti deveni ortodox. Nu numai acum, ci si in vesnicie. Doamne ajuta!

      Apreciază

      Răspunde
  5. Lumina lina

    Daca avem – sau nu avem – voie sa ne rugam pentru eretici, dau mai jos un exemplu, dialogul dintre duhovnic si ucenicul – ce avea aceasta dilema:

    Pr. Savatie: – Părinte, tatăl meu e ateist, a făcut propagandă pe vremea comunismului şi nu se schimbă nici azi. Sînt mulţi călugări care au părinţi şi fraţi necredincioşi. Pentru aceştia, părinte, se poate să ne rugăm?

    Pr. Selafiil – Ei, Doamne, Tu l-ai zidit pe om, Tu fă cum ştii cu zidirea Ta. Acolo spune că dacă-i eretic n-avem voie să ne rugăm pentru eretici. Doamne, Tu l-ai zidit pe om, fă cum ştii cu dînşii şi iartă-i pe toţi şi ne iartă şi pe noi păcătoşii. Să-i dăm la Dumnezeu, dar Dumnezeu ştie ce să facă cu dînşii, că doar îs ai Lui. A lui Dumnezeu este credinţa, nu a noastră, şi El o dă cui ştie El şi cînd ştie. Dar noi, oamenii, nu putem nimic. Mîntuieşte-mă, Doamne, şi mă miluieşte, “păcatele tinereţii şi ale neştiinţei mele nu le pomeni”…

    Apreciază

    Răspunde
  6. Lumina lina

    Sfantul Ierarh Marcu al Efesului spune ca: „Noi (ortodocsii), de fapt am rupt toate legaturile cu latinii tocmai fiindca sunt eretici” .

    Sfantul Ioan Maximovici ii considera pe acestia cazuti din har:
    „… multimea credinciosilor bisericii din Apus care cazusera deja din sanul Bisericii Sobornicesti, pierzand prin aceasta darul Duhului Sfant”.

    Talcuind Canonul 46 Apostolic, Sfantul Nicodim Aghioritul citeaza 3 Sfinti Parinti, care ne invata ca: „Nici un eretic nu da sfintenie prin taine” [Sfantul Leon, Epistola catre Nichita] si ca „Botezul celor rau cinstitori de Dumnezeu nu sfinteste” [Sfantul Ambrozie, Cuvant pentru cei ce se catehisesc]., ceea ce inseamna ca botezul catolic nu este valabil.

    Cuviosului Serafim Rose, in cartea sa, „Ortodoxia si religia viitorului” spune:
    „Romano-catolicii si protestantii de astazi nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne miram ca ei nu sunt capabili sa-l deosebeasca de inselatoriile dracesti”.

    Sfantul Ignatie Briancianinov este sceptic in privinta miracolelor catolicilor:
    „O mare parte dintre nevoitorii bisericii apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti – aceasta dupa caderea ei de la Biserica rasariteana si indepartarea Sfantului Duh de la ea – s-au rugat si au ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti paruti sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inselarea isi ridica deja in chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosita la eretici credinta dogmatica. Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost intotdeauna «extatica» din pricina neobisnuitei lor infierbatari trupesti si patimase. Intr-o asemenea stare se afla Ignatiu de Loyola, intemeiatorul ordinului iezuitilor”.

    (…)

    Text preluat de la adresa :
    http://eresulcatolic.50webs.com/miracole.html

    Apreciază

    Răspunde
  7. Elena Frandeş

    Dintotdeauna, din copilărie, când o făptură fără apărare era atacată în grup, săream în ajutorul ei, chiar dacă atacatorul era din gaşca mea. Evident, am fost adesea părăsită, pentru această atitudine. Astăzi mi-o asum din nou.
    Sunt ortodoxă, dar vreau să-l apăr pe Sfântul Francisc de Assisi. Mă doare sufletul că un părinte rus loveşte cu insulte şi bănuieli în „Il Poverello”, că îl consideră lipsit de smerenie pe cel îndrăgostit de „Doamna Sărăcie”, doar fiindcă:
    – avea exaltare în rugăciune;
    – avea stigmatele lui Iisus.
    Sunt ortodoxă, dar iubirea mea pentru Iisus mă face să simt bucuria încă de la primele cuvinte ale rugăciunii. Oare ar trebui să-mi reduc la tăcere această bucurie, de frica exaltării, de teama că rugăciunea mea este prea „catolică”?! Cam asta mă face să înţeleg pledoaria preotului rus.
    Mulţi dintre tinerii noştri studiază în Apus şi nu au întotdeauna în acel oraş o biserică ortodoxă, dar catedrala catolică este chiar în drumul lor spre facultate. Este un păcat să intre şi să caute acolo liniştea rugăciunii?Iubirea lui Iisus şi a Sfintei Fecioare?! Mai ales că acele catedrale, glorioase cândva, acum sunt goale, nu ca bisericile noastre, neîncăpătoare de lume.
    Am o prietenă, care a prins în anul V o bursă în Austria. La un moment dat, şi-a dat seama că este însărcinată. De acasă, i s-a spus „să se descurce”, fiindcă data naşterii pică prost şi îşi ratează licenţa. Este ortodoxă, dar neavând cui cere sfat acolo, a intrat în catedrala catolică a oraşului şi a căzut la picioarele Theresei de Lisieux, a cărei icoană mare a întâmpinat-o la intrare. Această sfântă catolică i-a primit rugăciunile şi a întărit-o să nu renunţe la copilul ei. Evident, i s-a dat numele Marie-Therese.
    Acest copil, a cărui naşă am fost, botezând-o într-o biserică ortodoxă, ori de câte ori este dusă de mamă sau de mine la împărtăşanie, numai în biserici ortodoxe, nu este numită pe numele său întreg, i se spune doar Maria.
    Am văzut copii botezaţi cu nume de actori sau de personaje din filme (Mannix, Izabel sau poate Jezebel?) şi cărora li se dă totuşi împărtăşanie pe numele lor de botez. Sunt numele sfinţilor catolici mai demne de dispreţ decât personajele americane care apar pe ecran cu pistolul în mână, ba îl mai şi descarcă la câteva secvenţe distanţă?!
    Îndrăznesc să mă rog pentru Unitatea în Iisus şi Sfânta Fecioară a bisericilor ortodoxă şi catolică, pentru iubirea dintre sfinţii lor, pentru un timp în care, oferindu-i-se euharistia finuţei mele, să i se spună pe numele întreg, primit la sfântul botez. Pe numele sfintei care i-a salvat viaţa.

    Apreciază

    Răspunde
  8. Elena Frandeş

    Dacă un sfânt catolic, cum este Tereza de Lisieux, poate susţine în rugăciune o femeie însărcinată ortodoxă, a cărei familie exercită presiuni să renunţe la prunc, n-ai să mă convingi că prin sfânta catolică, pledând pentru Viaţă, lucrează satana. De ce nu vrei să accepţi ideea Unităţii, ca rezolvare a unui conflict fără sens? Nu ne rugăm la Sfânta Liturghie: Unirea Credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm?
    De ce lupţi pentru adâncirea divizării, defăimând sfinţii catolici şi nu pentru împăcare? Crezi că astfel slujeşti Voia lui Dumnezeu? El este Viaţă, Pace şi ne-judecare.
    Da, mi-e milă de oricine, chiar şi de tine. Altfel cum mi-aş putea iubi duşmanul? Şi crede-mă, o fac cu tot sufletul.

    Apreciază

    Răspunde
    1. nicolae

      „Nu ne rugăm la Sfânta Liturghie: Unirea Credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm?”
      Se refera la altceva.

      Apreciază

      Răspunde
    2. irina

      De ce lupti pt impacare daca aceasta nu se face cu scopul impartasirii de Duhul Sfint, ci este doar lumeasca, superficiala? Vezi impacarea ca extindere a puterii lumesti a papei si imperiului catolic? Daca sunt erezii in catolicism (=rupturi de la Adevar) cum poate fi unitate? Unitatea teritoriala, asta conteaza? Sau marturisirea Adevarului mintuitor?

      Apreciază

      Răspunde
  9. Ana

    Elena Frandes „Mulţi dintre tinerii noştri studiază în Apus şi nu au întotdeauna în acel oraş o biserică ortodoxă, dar catedrala catolică este chiar în drumul lor spre facultate. Este un păcat să intre şi să caute acolo liniştea rugăciunii?”

    Iti faci biserica in casa, si nu mergi la catolici.

    Fata aia a fost disperata si ajutorul ei nu a venit de la sfanta respectiva. Deseori facem greseala sa credem ca ALTI sfinti ne pot ajuta. Avem inger pazitor, o avem pe Maica Domnului.

    Ori ingenunchea acasa ori pe strada ori intr-un parc, tot la fel de mare ajutor avea. Maria, minunat nume. Sa-ti traiasca fina.

    Apreciază

    Răspunde
  10. nicolae

    Asa cum spunea un ganditor despre civilizatia antica greaca ca ar fi cazut din cauza „neintelegerii numerelor irationale” din matematica, neluand in seama caderea din 1054, am putea spune ca occidentul, in cazul acesta catolicismul,a cazut si cade prin neintelegerea suprarationalului.
    Sa iertam „gresitilor nostri” dar sa nu iubim pacatul. Iar pacat in greaca inseamna „ratacire”-daca sunt rataciti, sa ne rugam pentru ei. Aceasta o spune un pacatos care a venit la lumina din catolicism, iar acum este foarte atent sa nu devina hipercorect, dar marturiseste Sfanta Ortodoxie.

    Apreciază

    Răspunde
  11. Lumina lina

    Stergeti Parinte postarea de dinainte – va rog!

    Diferenta intre LITURGHIA ORTODOXA si liturghia catolica este ca in Liturghia ortodoxa DOMNUL SE FACE PREZENT CU TRUPUL SI SANGELE SAU PRIN CHEMAREA SFANTULUI DUH, pe cand in liturghia catolica NU se afirma lucrarea prezenta a Duhului Sfant. (…) „
    (Parintele Dumitru Staniloae)

    http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/diferenta-dogmatica-liturgica-intre-liturghia-ortodoxa-catolica-protestanta-neoprotestanta-68448.html

    „Substantialitatea: La sfintirea Sfintelor Daruri catolicii NU FAC RUGACIUNEA DE INVOCARE A SFANTULUI DUH, cum facem noi la Sfanta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, Nu au rugaciunea de pogorare a Duhului Sfant, peste Daruri.”
    (Parintele Cleopa)

    http://www.credo.ro/catolicism.php

    Dna. Frandes, este lesne de inteles din ce spun cei doi Parinti (mai sus) ca nu exista decat UN SINGUR DUH – DUHUL ADEVARULUI – care se afla numai in Biserica Dreptmaritoare ORTODOXA.
    Citeste cu atentie link-urile de sus.

    Dna. Frandes, sa nu-ti „fie mila” de cei ce si-au (re)cunoscut Pastorul si se afla in Turma Sa – si care – cu dragoste – iti arata Lumina (d-ta fiind prea departe…la Cenaclu) – caci ei au „gasit” Calea.

    Ai grija, dna. Frandes – sa nu smintesti pe careva – mai „proaspat” in ale credintei – cu ineptiile (spuse din nestiinta) ca: „Vai de cel prin care vine sminteala !…” (Matei 18, 6 -7 )

    Exaltarea mistica, certitudinea ca putem sa avem mila „de toti” si sa „ne iubim dusmanii” …asa – fara nici o nevointa – nu pare o afirmatie credibila, darmite sincera.
    Asta ca tot este numit acest topic – Despre inselare…

    “Adevarul credintei nu se ascunde de dragul pacii. Mai bine un razboi vrednic de lauda, decat o pace care te desparte de Dumnezeu!”
    (Sfantul Maxim Marturisitorul)

    Ferice de cei care au inteles ca trebuie sa urmeze acestor modele: Pastori si Invatatori – mari Dascali ai lumii si Ierarhi!

    Fie Doamne, mila Ta spre noi!

    Apreciază

    Răspunde
  12. Elena Frandeş

    Ai dreptate soră a mea, sau frate?!
    Locul meu este la Cenaclu. Izgonirea ta nu mă jigneşte, ba chiar aleg să te ascult. Voi intra aşadar într-un post al tăcerii şi voi răspunde printr-un citat:
    „Totuşi, mă tem… că din prea multă ”ortodoxie” nu le dorim mântuirea neortodocşilor. Poate nici a tuturor ortodocşilor… Şi tare mă tem să nu o ratăm şi noi… Ar trebui să ne bucurăm când întâlnim un neortodox, sau un ortodox rătăcit. Să mulţumim Tatălui nostru că ne-a dat o nouă şansă a mărturisirii iubirii Lui şi a lui rugându-ne pentru mântuirea lui, purtându-i neputinţele, răbdându-i neştiinţele, pansându-i rănile şi alinându-i durerile… Şi pentru el a venit Hristos. Şi ni l-a adus nouă înainte ca să-l îngrijim, nu ca să-l judecăm. Ca să-l luminăm prin iubire, nu ca să-l întunecăm prin izgonire. Ca să-l împodobim cu harul lui Hristos, nu ca să-l dezgolim de orice virtute… Nu care cumva din nedibăcia noastră vreun suflet să se smintească şi calea mântuirii să fie defăimată!”
    Este din Pater Mihail. („Ortodoxie = smerenie + dragoste” un text apărut pe situl http://www.lumeacredintei.com)
    Poate că sunt un ortodox rătăcit. Rugaţi-vă pentru mine, Părinte!

    Apreciază

    Răspunde
    1. Părintele Mihail Autor post

      Eei, doamna Elena, nu vă tulburați. Să pornim cu și mai mare dor către Domnul Hristos în rugăciune și în bunăvoință. Dar să-i cerem mereu Domnului să ne dea înțelepciune sfântă, ca să deosebim darul Duhului Sfânt de plagiatul-iluzia-trucul înșelării. La catolici sunt foarte multe și mari și contemporane rătăciri… Până și papa Benedict Ratzinger a inițiat acum 2 luni o anchetă legată de aparițiile și mesajele de la Medjugorje, despre care noi am spus de la început că sunt lucruri necurate… Eu sugerez altora, și asta fac și eu, mai multă precauție în aprecierea ”sfinților” papaliști, care după 1054 afirmau mari și grave rătăciri dogmatice și mistice. De aceea, Biserica nu-i recunoaște de sfinți pe cei ce-l hulesc pe Dumnezeu prin gândirea și viața lor… Dumnezeu nu face minuni în locuri unde oamenii Îl hulesc pe El. Dar Dumnezeu ascultă rugăciunea smerită a celui ce-L ascultă, Îl urmează și-L laudă cu dreaptă înțelegere și cu dreaptă făptuire.

      Apreciază

      Răspunde
    2. irina

      Daca nu primeste lumina, se izgoneste singur. Nu poti da nimanui ceva cu sila. Iar ca sa primesti un dar ai nevoie de smerenie si mai intii sa recunosti ca esti sarac si lipsit…

      Apreciază

      Răspunde
    3. irina

      E o diferenta intre a lupta pentru credinta si … a fi luptat. Voi, catolicii, credeti ca luptati. Dar de fapt, sunteti luptati. Si nu va ginditi ca cel care va lupta va este vrajmas. Ce veti zice cind veti ajunge in imparatia cerurilor si veti vedea ca Duhul Sfint nu purcede si de la Fiul? Sau ca papa NU a fost loctiitorul lui Hristos pe pamint? Sau ca purgatoriul nu exista? Aici va bateti in cuvinte si dezbinati turma lui Hristos, dar ce veti zice cind veti sta in fata lui Dumnezeu si veti vedea ca ati mintit si ati inselat cu invataturile voastre? Veti ferici pe cei care v-au invatat asa?

      Apreciază

      Răspunde
  13. ella

    Nici un om lucid nu poate garanta că vede,știe,are tot timpul adevărul,mai ales că realitatea are diferite”foi de ceapă”,pe care nu le putem cunoaște în totalitate.E groaznic să te iei mereu în serios și să fi sigur că ai mereu dreptate.Că soluția și adevărul tău,este întodeauna corectă și adevărată.Nu trebuie să-ți imaginezi că există un singur fel,al tău,autentic,pe care să-l impui și altora.Cu atăt mai mult…,cine poate spune cu exactitate,cănd vorbim despre Dumnezeu,ce este deajuns de Adevărat și neîndeajuns?Cine este sfănt și cine este impostor?!E nevoie de nuanțe.Evident,că în nuanțe te poți și pierde dacă sănt prea multe.Nici ortodoxia și nici catolicismul nu merg singure,chiar dacă sănt separate.Însă,una este evoluția firească spre Unitate,și alta este sugrumarea ortodoxiei de către catolicism.Ori și mai mult,uciderea ortodoxiei.Ideea construcției ecumenice este o nebunie,care ne-ar putea fi fatală.Dacă Dumnezeu va vrea,și dacă va avea forța să evolueze,creștinismul va face asta singur,prin devenirea lui.Pănă la schisma din”54,Biserica a fost una.Și pănă la creștinarea barbarilor,Europa nici nu exista ca conștiință completă.În altă ordine de idei,cred că-i mare păcat să credem că lui Dumnezeu îi plac stupiditățile care se spun în numele Lui sau impostura virtuoasă(Francisc de Assisi?)a celor care cred că pot să-L ducă,fiindcă n-au înțeles că El e Atotștiutor,și asta spre norocul nostru.Însă pericolul,după umila mea părere,începe aici:mulți oameni nu mai intră nici în Biserică,zicănd că le este lehamite de acest război stupid,între Biserici.Și,și mai mulți sănt îngroziți de fenomenul ăsta,încăt nu mai cutează să mai aibă opinie.Sigur,prudența face parte din înțelepciune,dar nu toată prudența e chiar bună.Trebuie reacție și reacțiune.Cum?Din aforismele lui Vladimir Ghika,l-am reținut pe unul,în care spune că”bunătatea este o formă mai subtilă a Justiției”.De ce să devii rival cu un semen de-al tău?Dacă te uiți ăn ochii oamenilor și vezi o pălpăire de umanitate,opinia nu mai importă!!

    Apreciază

    Răspunde
    1. irina

      In plan omenesc e valabil ce spuneti. Insa noi vorbim despre dreapta credinta, nu despre pacatele ortodocsilor. Credinta ortodoxa ramine sfinta, oriciti ortodocsi ar pacatui sau ar ajunge in iad. Cind vorbim despre Adevar, nu vorbim despre adevarul si dreptatea noastra, ci despre cele marturisite de Biserica, de-a lungul a 2000 de ani. Acesta e adevarul si ortodoxia. Noi gresim, suntem pacatosi, il rastignim pe Hristos cu pacatele noastre. Dar ortodoxia Bisericii ramine, ca si sfintenia ei. Dispute, certuri si chiar moarte a celor ce au marturisit ortodoxia au fost dintotdeauna. Diavolul a cautat si gasit mereu pretexte ca sa-i departeze pe oameni de la ortodoxie. Nu vedeti ca sunt peste 1000 de secte, grupari si grupulete crestine?! Si cei care s-au smintit (pina si de Hristos ca persoana, cind traia pe pamint) au fost destui. Insa sa stam bine, sa luam aminte la noi insine, ca sa nu ne prinda cursele acestea! Ortodoxia este sfinta. Si trebuie traita, pina la sfirsitul veacurilor. Sa nu ne lepadam de ea, caci ne lepadam de propria noastra mintuire. Credeti-ma! Indiferent sub ce motiv ne-am departa de Biserica si de ortodoxie!

      Apreciază

      Răspunde
  14. ella

    Sincer,nu v-as fi raspuns nimic,daca n-as fi remarcat si din celelalte comentarii modul”pătimas”și siguranța cu care vă impuneți opinia.Înțeleg ca o astfel de atitudine să vină din partea unui preot,care poate vorbi și în calitate de parte și de judecător.Și fără a dorii a intra într-o polemică cu dv.,și nici măcar într-un dialog(al surzilor),se pare că nu ați înțeles absolut nimic din cele spuse de mine.Cand am vorbit despre adevăr,desigur,am făcut-o în primul rănd…”în plan omenesc”.Apoi,extrapolănd,am făcut referire la Adevărul lui Dumnezeu.Păi…,să mă ierte toți cei care v-or citi și nu le v-or convenii,dar dacă judecăm Adevărul lui Dumnezeu cu criteriile noastre mundane,înseamnă că săntem….Cu ce drept,și-n calitate de ce,să vin eu să trasez directive și verdicte,că un om,un prunc,născut în rit catolic,s.a.m.d,este sortit din fașă pieirii?!Căci după dv.este un eretic!Cu toate anatemele pe el.De ce?Că n-a avut ca dv.,ca mine,șansa și norocul să se nască în Dreapta Credință.Că așa a vrut Dumnezeu!Ca el să existe în acea”cultură,în acele valori”.Mutilate de alții…,și percepute de el ca”Adevăr”.Că nu are Adevărul Întreg.Ca noi!Oare asta ne dă mai mult preț în ochii lui Dumnezeu?Tare mi-e teamă,că cu o astfel de atitudine repetăm și imităm la milimetru poporul evreu,care,mizănd pe”apartenența parentală” la Moise și Avraam(noi pe ortodoxie)se credeau”INVINCIBILI”.Blamăndu-i și dorindu-le ereticilor iadul,ne încolonăm cu toții ideii lui Cioran:”Decăt unul în Rai,mai bine toți în iad.Și căt mai adănc!”Și mergănd pe același fir,nu demult,la Trinitas tv.un preot prof.,Gabor(și nu mai știu cum),spunea:că nu se stipulează nici în Biblie nici în invățătura creștină,că la Judecata universală vom fi judecați în funcție de credință,rit etc,ci vom fi întrebați doar despre…IUBIRE.Afirmației îi dau un credit total,nu că vine din gura unui teolog prof.,ci pentru că…..IUBIREA este atributul lui Dumnezeu.Dar intoleranți și egolatrii cum săntem……(nu vă mai străduiți să mă”convingeți”…)

    Apreciază

    Răspunde
    1. Părintele Mihail Autor post

      Mda, iti trebuie ceva credință și viață curată ca sa intelegi ca nu te poti mântui hulindu-L pe Hristos. Noi nu-i atacăm pe eretici ca persoane, ci le dorim mântuirea, mâhniți că ei sunt într-o cale care duce spre pierzare. Nădăjduim să-i cheme și pe ei Dumnezeu la Adevărul Lui, la mântuirea pe care au gustat-o Sfinții Lui Apostoli, Prooroci, Ierarhi, Mucenici, Călugări, Fecioare, Împărați și Oameni sumpli și smeriți. Și nădăjduim să fim și noi pe calea mântuirii în Biserica lui Hristos urmând viața și învățătura Sfinților, nu imaginația noastră și justificările leneșe ale unei vieți păcătoase… Trebuie să ne curățim sufletele și trupurile de neștiință, de necredință, de patimi, prin înfrânare de la păcate și prin iubirea de Dumnezeu, de Biserică și de semeni. Dumnezeu să ne ajute pe toți!

      Apreciază

      Răspunde
    2. Irinel

      Mi-a placut foarte mult pledoaria dumneavoastra! Incepusem sa ma tem ca am intrat pe un sit de minti bolnave sau ca eu sunt singurul bolnav de aici.

      Apreciază

      Răspunde
  15. ella

    DOAR Dumnezeu știe că nici cu găndul și nici cu sufletul,nu mi-am dorit să-L hulesc!Am făcut-o căndva,și-am suferit enorm…Însă,la ghilotină dacă mă trimiteți,și tot n-am să înțeleg acest război stupid între Biserici,chiar și ortodoxe,în care fiecare parte vine cu”trupa lui de comando”,și se atacă reciproc.Ori această atitudine cu iz de supremație(d-na;d-șra irina)În mod sigur,dacă răspunsul mi-ar fi venit de la oricine altcineva n-aș fi ținut cont de el.Venind de la dv.,am să mi-l însușesc.Eu însă n-am să spun ca d-na Elena Frandeș:”Rugați-vă ptr.mine,Părinte!”,căci odată cu răspunsul,mi s-a născut iar teama,bănuiala,convingerea,că eu nu fac parte din”cei aleși”,că lupta mea era pierdută dinainte de-a o începe….

    Apreciază

    Răspunde
    1. Părintele Mihail Autor post

      Tot omul este ales de Dumnezeu pentru mântuire. Tristețea mare e că omul nu vrea să se mântuiască, să învieze din robia diavolului, a leneviei, a morții… Nu poți fi doar spectator, la propria viață, la viața celorlalți. Trebuie să fii activ, viu, în credință, nu căldicel…

      Apreciază

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.