Hotărârile celor Șapte Sinoade Ecumenice


*

Sinodul Intai Ecumenic de la Niceea (325)

Despre dumnezeirea lui Iisus Hristos
Impotriva arienilor

Credem intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atotputernic, Facatorul tuturor celor vazute si celor nevazute. Si intr-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nascut din Tatal, Unul Nascut, adica din [fiinta] Tatalui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iar nu facut, Cel de-o-fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut, atat cele din cer cat si cele de pe pamant; Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat si S-a intrupat si S-a facut om, a patimit si a inviat a treia zi, S-a inaltat la ceruri si va veni sa judece viii si mortii; si in Duhul Sfant.

Iar pe aceia care spun ca a fost o vreme cand [Fiul lui Dumnezeu] nu era si ca inainte de a Se fi nascut nu era, si ca S-a facut din cele ce nu erau, sau dintr-un alt ipostas sau substanta, sau pe aceia care spun ca Fiul lui Dumnezeu este schimbator sau stricacios, pe [toti] acestia Biserica apostoleasca si soborniceasca ii da anatemei.

*

Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol (381)

Despre Duhul Sfant
Impotriva pnevmatomahilor

Credem intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atotputernic, Facatorul tuturor celor vazute si celor nevazute. Si intr-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nascut din Tatal, Unul Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii, lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iar nu facut, Cel de-o-fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut, Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si S-a facut om; si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat, si a patimit si S-a ingropat, si a inviat a treia zi, dupa Scripturi, si S-a inaltat la ceruri, si sade de-a dreapta Tatalui, si iarasi va sa vina, sa judece vii si mortii, a Carui imparatie nu va avea sfarsit. Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a grait prin prooroci. Si intru una sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica. Marturisim un [singur] botez spre iertarea pacatelor. Asteptam invierea mortilor si viata veacului ce va sa vina. Amin.

*

Sinodul al treilea Ecumenic de la Efes (431)

Despre Maica Domnului
Impotriva nestorienilor

Sinodul de la Niceea a formulat aceasta marturisire de credinta: (Urmeaza Crezul celor 318 parinti de la Niceea – Sinodul I Ecumenic:) Credem…

Sinodul a hotarat ca toti sa primeasca aceasta sfanta marturisire de credinta; caci este dreapta si indeajuns pentru mantuirea lumii. Dar pentru ca unii se prefac a o marturisi si a o primi, dar rastalmacesc puterea intelesurilor dupa placul lor, si stalcesc adevarul, fiindca sunt fiii ratacirii si copiii pierzaniei, a fost de trebuinta sa se adauge insuflatele marturii ale Sfintilor Parinti drept-credinciosi care sunt chezasie pentru felul in care au inteles si au indraznit sa propovaduiasca [adevarul], incat sa fie limpede, si pentru ca toti cei care au o credinta dreapta si nepatata sa il inteleaga, sa il talcuiasca si sa il propovaduiasca in acest fel.

(Nota: aici se afla un florilegiu de texte adunate din scrierile Parintilor si actele privitoare la preotul Harisie).

Dupa citirea acestor documente, Sfantul Sinod a hotarat ca nimanui nu ii este ingaduit sa propovaduiasca, sa scrie sau sa alcatuiasca o alta marturisire de credinta decat cea statornicita de Sfintii Parinti adunati la Niceea impreuna cu Duhul Sfant.

Cei care vor indrazni sa alcatuiasca o alta marturisire de credinta, sa o marturiseasca celor ce vor sa vina la cunoasterea adevarului fie din ratacirile elinesti [paganesti], fie de la cele iudaicesti sau de la oricare alta erezie, [aceia], daca sunt episcopi sau clerici, vor fi caterisiti, episcopii din treapta episcopiei si clericii din cler; daca sunt laici, vor fi dati anatemei.

In acelasi chip, daca vreunul dintre episcopi sau clerici sau laici vor fi aflati crezand sau invatand cele infatisate in expunerea preotului Harisie despre intruparea Fiului lui Dumnezeu Cel Unul Nascut, sau invataturile cele stricate si rastalmacite ale lui Nestorie, adaugate [acestora], sa fie supusi osandirii acestui Sfant Sinod Ecumenic, astfel incat episcopul vadit sa fie indepartat din treapta episcopiei si depus, iar clericul de asemenea sa fie caterisit; daca este laic, sa fie dat anatemei, precum s-a zis.

*

Sinodul al patrulea Ecumenic de la Calcedon (451)

Despre cele doua firi ale lui Hristos
Impotriva monofizitilor

Sfantul si Marele si Ecumenicul sinod strans cu harul lui Dumnezeu si la indemnul prea binecredinciosilor si de Dumnezeu iubitorilor de Hristos imparati, augustii Valentinian si Marcian, in Calcedon, metropola eparhiei Bi-thiniei, in biserica Sfintei Mucenite Eufimia, cea biruitoare in Hristos, a hotarat cele ce urmeaza:

Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, intarind pe ucenicii Sai in cunoasterea credintei, a spus: ,pacea Mea v-o dau voua, pacea Mea o las voua”, pentru ca nimeni sa nu se separe de aproapele sau in dogmele credintei, ci la fel sa se arate cu totii in propovaduirea adevarului. Dar fiindca cel rau nu inceteaza sa semene ne-ghina lui printre semintele bunei credinte, si pururea nascoceste ceva nou impotriva adevarului, pe aceasta Stapanul cunoscand-o mai inainte, cu purtare de grija pentru neamul omenesc a ridicat cu ravna pe acest binecredincios si evlavios imparat sa cheme la sine pe mai marii preotimii din toate partile, astfel incit, sub lucrarea harului lui Hristos, Stapanul nostru, al tuturor, sa indeparteze de la oile lui Hristos toata ciuma inselaciunii, calauzindu-le iarasi sa se ingrase cu mladitele adevarului.

Ceea ce am facut si noi, incuviintand sa indepartam dogmele ratacite, reinnoind fara ratacire credinta Parintilor, propovaduind tuturor Crezul celor 318 [Parinti] si scriind precum insisi Parintii care au aratat aceasta intelegere a noastra privitoare la dreapta credinta, adica cei 150 de Parinti care, adunandu-se dupa aceea la Constantinopol, au adoptat aceeasi marturisire de credinta. Hotaram, asadar, pazind si noi randuiala si toate izvoadele credintei statornicite de Sfantul Sinod tinut odinioara la Efes, ai carui intaistatatori de vesnica pomenire au fost Celestin al Romei si Chiril al Alexandriei, sa straluceasca iarasi marturia credintei drepte si fara cusur a celor 318 Sfinti si Fericiti Parinti adunati la Niceea pe vremea imparatului de vrednica pomenire – Constantin, si sa se intareasca cele hotarate de catre cei 150 de parinti la Constantinopol, spre nimicirea ereziilor care aparusera atunci si spre intarirea credintei sobornicesti si apostolesti, care este a noastra.

(Urmeaza Crezul celor 318 parinti de la Niceea – Sinodul I Ecumenic:) Credem…

(Si cel al celor 150 de parinti adunati la Constantinopol – Sinodul II Ecumenic:) Credem…

Asadar, era de-ajuns pentru desavarsita cunoastere si intarirea bunei credinte acest intelept si mantuitor Crez al harului dumnezeiesc, caci invata desavarsit despre Tatal si Fiul si Sfantul Duh si infatiseaza intruparea Domnului celor ce o primesc cu credinta.

Insa de vreme ce aceia care se straduiesc sa lepede propovaduirea adevarului si prin propriile erezii au nascocit desertaciuni, unii indraznind sa strice [invatatura despre] taina iconomiei Domnului pentru noi si tagaduind numirea de Nascatoare de Dumnezeu data Fecioarei [Maria], iar altii scornesc [invatatura despre] contopire si amestecare, inchipuindu-si nebuneste ca este o singura fire din trup si dumnezeire, nascocind grozavia ca, prin contopire, firea dumnezeiasca a Celui Unul Nascut este patimitoare.

Pentru aceasta, Sfantul si Marele si Ecumenicul Sinod adunat aici, voind sa starpeasca orice uneltire potrivnica adevarului, invatand propovaduirea cea neclintita de la inceput, a hotarat mai intai sa ramana neatinsa credinta celor 318 Sfinti Parinti, si, din pricina celor ce lupta impotriva Duhului Sfant, a intarit invatatura despre fiinta Duhului predanisita de catre cei 150 de Parinti adunati nu demult in cetatea imparateasca, pe care acestia [cei 150 de Parinti] au facut-o cunoscuta tuturor, nu ca si cum ar adauga ceva care lipsea celor hotarate mai inainte, ci lamurind, dupa marturia Scripturilor, invataturile lor despre Sfantul Duh impotriva celor care incearca sa tagaduiasca stapanirea Sa.

Iar pe de alta parte, din pricina celor care au incercat sa strice taina iconomiei si care cu nerusinare spun ca Cel Nascut din Sfanta Fecioara Maria nu este decat un simplu om, Sinodul Sfant a incuviintat scrisorile sinodale ale Fericitului Chiril, pastor al Bisericii Alexandriei, catre Nestorie si cei din Rasarit, ca fiind potrivite pentru tagaduirea smintelii lui Nestorie spre dreapta talcuire a celor ce, manati de cucernica ravna, doresc sa priceapa Crezul cel mantuitor.

Acestora li s-a adaugat, cu indreptatire, si epistola lui Leon, intaistatatorului marii si vechii Rome catre cel intre sfinti – Arhiepiscopul Flavian, scrisa pentru surparea cugetarilor stricate ale lui Eutihie, intrucat [aceasta epistola] conglasuieste cu marturisirea marelui Petru, fiind un stalp de sustinere [a adevarului] impotriva atacurilor [rau credinciosilor]. Sta impotriva si celor care incearca sa imparta taina Iconomiei intr-o doime de fii. Ii indeparteaza din adunarea celor sfinti pe cei care indraznesc sa spuna ca dumnezeirea Fiului Cel Unul Nascut este patimitoare; le sta impotriva si celor care isi inchipuie o amestecare sau contopire a celor doua firi ale lui Hristos; ii indeparteaza pe cei care ratacesc [spunand ca] chipul de rob pe care Hristos l-a luat de la noi este ceresc sau din alta substanta; si ii da anatemei pe cei care scornesc rataciri, cum ca inainte de unire erau doua firi, iar dupa unire a ramas una.

Urmand asadar Sfintilor Parinti, noi invatam intr-un glas ca marturisim pe Unul si acelasi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Insusi desavarsit intru dumnezeire cat si intru omenitate, Insusi Dumnezeu adevarat si om adevarat din suflet rational si din trup, de-o-fiinta cu Tatal dupa dumnezeire si de-o-fiinta cu noi dupa omenitate, intru toate asemenea noua afara de pacat, nascut din Tatal mai inainte de veci dupa dumnezeire si, la plinirea vremii, Acelasi nascut pentru noi si pentru a noastra mantuire din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, dupa omenitate, Unul si Acelasi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Nascut, cunoscandu-se in doua firi, fara amestecare, fara schimbare, fara impartire, fara despartire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricata din pricina unimii, ci mai degraba pastrandu-se insusirile fiecarei firi intr-o singura persoana si intr-un singur ipostas, nu impartindu-se sau despartindu-se in doua fete, ci Unul si Acelasi Fiu, Unul Nascut, Dumnezeu Cuvantul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la inceput proorocii, precum El insusi ne-a invatat despre Sine si precum ne-a predanisit noua Crezul Parintilor.

Acestea toate fiind statornicite de noi cu mare grija si acrivie, Sfantul Sinod Ecumenic a hotarat ca nimanui nu ii este ingaduit sa infatiseze, sa scrie sau sa alcatuiasca, nici [el insusi] sa gandeasca, nici sa invete pe altul o alta marturisire de credinta. Cat despre cei care indraznesc sa alcatuiasca o alta [marturisire de] credinta, sa o infatiseze altora spre invatatura, sau sa raspandeasca un alt Crez celor care vor sa se intoarca la cunostinta adevarului de la ratacirile elinesti sau iudaicesti sau de la oricare alta erezie, acestia, daca sunt episcopi sau clerici, sa fie indepartati [episcopii de episcopie si clericii de cler], iar daca sunt monahi sau laici, sa se dea anatemei.

*

Sinodul al cincilea Ecumenic de la Constantinopol (553)

Despre unirea firilor in ipostasul lui Hristos
Impotriva defaimatorilor invataturii Sfantului Chiril

I. Daca nu marturiseste cineva o singura fiinta a Tatalui si Fiului si a Sfantului Duh, o singura putere si virtute, o [Sfanta] Treime de-o-fiinta, o dumnezeire cinstita in trei ipostasuri sau persoane, unul ca acesta sa fie anatema. Caci unul este Dumnezeu Tatal de la Care [sunt] toate, unul [este] Domnul Iisus Hristos prin Care [s-au facut] toate si unul [este] Sfantul Duh intru Care [sunt] toate [cele ce sunt].

II. Daca cineva nu marturiseste ca sunt doua nasteri ale lui Dumnezeu Cuvantul, una mai inainte de veci, din Tatal, fara timp si fara trup, si cealalta, la plinirea vremii, a aceluiasi Cuvant Care S-a coborat din cer si S-a intrupat din Sfanta si Cinstita Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria si S-a nascut din ea, unul ca acesta sa fie anatema.

III. Daca cineva spune ca unul este Dumnezeu Cuvantul Care a facut minuni si altul Hristos care a patimit, sau spune ca Dumnezeu Cuvantul S-a unit cu Hristos nascut din femeie, sau ca este in El ca cineva in altcineva si nu unul si acelasi Iisus Hristos, Domnul nostru, Dumnezeu Cuvantul intrupat si facut om, acelasi facator de minuni si [acelasi] patimitor de bunavoie care a indurat in trupul Sau suferintele, unul ca acesta sa fie anatema.

IV. Daca cineva spune ca unirea lui Dumnezeu Cuvantul cu omul S-a facut dupa har sau dupa lucrare sau dupa egalitatea demnitatii sau dupa autoritate, relatie, afect, virtute sau dupa bunavointa, ca si cum Dumnezeu Cuvantul ar fi cautat sa fie pe placul omului de la care sa aiba o buna si frumoasa slavire, precum zice smintitul Teodor; fie dupa omonimie, potrivit careia nestorienii numind Iisus si Hristos pe Dumnezeu Cuvantul, iar pe om luat separat Hristos si Fiul, vorbind in mod vadit de doua persoane se prefac ca vorbesc de o singura persoana si de un singur Hristos numai dupa numire, cinstire, demnitate si inchinare: dar daca nu marturiseste ca unirea lui Dumnezeu Cuvantul cu trupul insufletit de un suflet rational si intelegator s-a facut dupa alcatuire, adica dupa ipostas, precum au invatat Sfintii Parinti; si daca nu marturiseste din acest motiv singurul Sau ipostas, care este Domnul nostru Iisus Hristos, Unul din Sfanta Treime, unul ca acesta sa fie anatema. Caci in multe chipuri a fost inteleasa aceasta unire; unii urmand nelegiuirea lui Apolinarie si Eutihie, sustinand disparitia celor unite, marturisesc o unire prin amestecare, altii, gindind precum Teodor si Nestorie, adepti ai despartirii, introduc o unire prin relatie. Pe cand Sfanta Biserica a lui Dumnezeu respinge nelegiuirea celor doua erezii si marturiseste unirea dupa alcatuire a trupului cu Dumnezeu Cuvantul, adica [unirea] dupa ipostas. Caci unirea dupa alcatuire in taina lui Hristos nu numai ca pastreaza fara amestecare elementele unite, dar nu primeste nici despartirea.

V. Daca cineva intelege singurul ipostas al Domnului nostru Iisus Hristos ca si cum ar presupune mai multe ipostasuri si incearca prin aceasta sa introduca in taina lui Hristos doua ipostasuri sau doua persoane, si dupa ce a introdus doua persoane, vorbeste de o persoana dupa demnitate, cinstire si inchinare, cum au scris in nebunia lor Teodor si Nestorie, si [care] cleveteste ca Sfantul Sinod din Calcedon ar fi folosit expresia un singur ipostas in acelasi inteles nelegiuit; si nu marturiseste ca Dumnezeu Cuvantul S-a unit cu trupul dupa ipostas, si din aceasta pricina este un singur ipostas sau o singura persoana, si ca in acest sens Sfantul Sinod din Calcedon a marturisit un singur ipostas al Domnului nostru Iisus Hristos, unul ca acesta sa fie anatema. Caci Santa Treime nu a primit adaugare de persoana sau ipostas dupa intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, Unul din Sfanta Treime.

VI. Daca cineva spune intr-un sens impropriu, nu dupa adevar, ca Sfanta, Cinstita si pururea Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu dupa relatie, ca si cum ar fi nascut un simplu om si nu ca Dumnezeu Cuvantul S-a intrupat si S-a nascut din ea, ci, dupa spusa lor, zamislirea omului este transferata lui Dumnezeu Cuvantul, ca si cum S-ar fi unit cu omul care S-a nascut; si cleveteste Sfantul Sinod de la Calcedon, spunand ca acela o numeste pe [Sfanta] Fecioara Nascatoare de Dumnezeu in acel inteles stricat inchipuit de Teodor; sau daca cineva o numeste nascatoare de om sau nascatoare de Hristos, ca si cum Hristos nu ar fi Dumnezeu, dar n-o marturiseste pe aceasta cu adevarat si cu tarie Nascatoare de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Cuvantul nascut de Tatal inainte de veci S-a intrupat din ea la plinirea vremii, si cu dreapta credinta Sfantul Sinod de la Calcedon o marturiseste Nascatoare de Dumnezeu, unul ca acesta sa fie anatema.

VII. Daca cineva zicand in doua firi nu marturiseste ca in dumnezeire si omenitate este cunoscut Unul Iisus Hristos, Domnul nostru, ca sa arate astfel deosebirea firilor din care S-a facut fara amestecare unirea de negrait, fara sa Se preschimbe Cuvantul [lui Dumnezeu] in firea trupului si nici firea trupului sa treaca in firea Cuvantului (#caci fiecare ramane ce este in firea sa chiar dupa unirea ipostatica), dar daca ia aceasta expresie despre taina lui Hristos in sensul unei impartiri sau daca, marturisind numarul firilor intr-Unul Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu Cuvantul intrupat, nu intelege asa cum trebuie deosebirea firilor din care este alcatuit, deosebire care nu este suprimata prin unire (caci Unul este din ambele firi si cele doua firi [sunt] prin Unul), ci foloseste numarul pentru a sustine firi deosebite [avand] fiecare ipostasul ei, unul ca acesta sa fie anatema.

VIII. Daca cineva marturisind ca unirea dumnezeirii cu omenitatea s-a facut din doua firi, sau vorbind de o singura fire intrupata a lui Dumnezeu Cuvintul nu intelege aceasta asa cum ni le-au predanisit Sfintii Parinti, adica [in sensul ca] unirea dupa ipostas s-a facut pornind de la firea dumnezeiasca si cea omeneasca si s-a desavarsit intr-Unul Iisus Hristos, sau daca prin aceasta expresie incearca sa introduca o singura fire sau substanta a dumnezeirii si a trupului lui Hristos, unul ca acesta sa fie anatema. Caci zicand ca S-a unit dupa ipostas Cuvantul Fiul cel Unul, noi nu afirmam ca s-a produs un fel de contopire reciproca a firilor, ci credem ca s-au unit Cuvantul cu trupul, fiecare dintre firi ramanand ceea ce era. Iata de ce Unul este Hristos, Dumnezeu si om, acelasi de-o-fiinta cu Tatal dupa dumnezeire, de-o-fiinta cu noi dupa omenitate. Caci Biserica lui Dumnezeu respinge si anatemizeaza atat pe cei care taie si despart in parti taina dumnezeiestii Iconomii a lui Hristos, cat si pe cei care introduc [in ea] amestecare.

IX. Daca cineva spune ca Hristos este inchinat in doua firi, si de aici introduce doua inchinari, una [cuvenita] lui Dumnezeu Cuvantul si a doua [cuvenita] omului; sau daca cineva, pentru a suprima trupul [Sau] si pentru a introduce amestecul dumnezeirii cu omenitatea, luandu-le impreuna, inchipuie o [singura] fire sau o substanta, si se inchina astfel lui Hristos, si nu se inchina cu aceeasi inchinare lui Dumnezeu Cuvantul intrupat impreuna cu trupul Sau, precum a primit Biserica lui Dumnezeu inca de la inceput, unul ca acesta sa fie anatema.

X. Daca cineva nu marturiseste ca Cel ce a fost rastignit in trup, Domnul nostru Iisus Hristos, este Dumnezeu adevarat, Domnul slavei si Unul din Sfanta Treime, unul ca acesta sa fie anatema.

XI. Daca cineva nu da anatemei pe Arie, pe Eunomie, pe Macedonie, pe Apolinarie, pe Nestorie, pe Eutihie si pe Origen, impreuna cu scrierile lor nelegiuite, si pe toti ceilalti eretici care au fost osanditi si anatemizati de catre Sfanta Biserica Soborniceasca si apostoleasca si de cele patru Sfinte Sinoade mai sus numite, si pe toti cei care au gandit sau gandesc cele asemenea ereticilor mai sus pomeniti si care au ramas in nelegiuirea lor pana la moarte, unul ca acesta sa fie dat anatemei.

XII. Daca cineva ia apararea rau-credinciosului Teodor al Mopsuestiei, cel ce a zis ca unul este Dumnezeu Cuvantul si altul [este] Hristos care, tulburat de patimile sufletului si de poftele trupului, de cele mai rele eliberandu-se cate putin si astfel imbunatatindu-se prin inaintarea faptelor sale a ajuns fara cusur prin purtarea sa, a fost botezat ca simplu om in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh; si prin botez s-a invrednicit sa primeasca harul Sfantului Duh si infierea si i se aduce inchinare in persoana lui Dumnezeu Cuvantul aidoma unei icoane imparatesti, si dupa inviere a devenit neschimbator in gandurile sale si cu totul fara de pacat. [Si iarasi] a mai zis acelasi nelegiuit Teodor ca unirea dintre Dumnezeu Cuvantul si Hristos este de acelasi fel cum [este cea despre care] zice Apostolul pentru barbat si femeie: cei doi vor fi un singur trup. Si pe langa toate celelalte nenumarate blasfemii a indraznit a zice ca dupa Inviere, cand Domnul a suflat asupra ucenicilor zicand: luati Duh Sfant (Ioan 20, 22), nu le-a dat Sfantul Duh, ci a suflat numai de forma; inca mai zice si ca marturisirea lui Toma, atunci cand [acesta] a atins mainile si coasta Domnului dupa Inviere, acele cuvinte: Domnul meu si Dumnezeul meu! (Ioan 20, 28) Toma nu le-ar fi spus despre Hristos, ci, inspaimantat de minunea Invierii, Toma L-a laudat pe Dumnezeul care L-a inviat pe Hristos. Mai rau inca: in talcuirea pe care a dat-o Faptelor Apostolilor, acelasi Teodor il compara pe Hristos cu Platon, cu Mani, cu Epicur si Marcian, zicand ca asa cum fiecare dintre ei, dupa ce si-a inventat propria invatatura i-a facut pe ucenici sa se numeasca platonicieni, manihei, epicurei si marcioniti, tot asa si Hristos, dupa ce Si-a inventat o invatatura, I-a numit pe ucenici crestini, dupa numele Sau.

Daca cineva ia apararea sus numitului, prea necredinciosului Teodor, si a scrierilor lui nelegiuite prin care el a raspandit blasfemiile de mai sus, cat si altele nenumarate impotriva Marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, si daca nu il anatemizeaza pe el, scrierile lui nelegiuite si pe toti cei care il incuviinteaza si il apara, sau sustin ca ideile lui sunt ortodoxe, ca si pe cei care au scris in apararea lui si a scrierilor lui nelegiuite si pe cei care cugeta sau au cugetat vreodata asemenea lui [Teodor] si au ramas pana la sfarsit intr-o astfel de erezie, sa fie anatema.

XIII. Daca cineva ia apararea nelegiuitelor scrieri ale lui Teodoret impotriva credintei adevarate, impotriva primului Sfant Sinod din Efes, impotriva Sfantului Chiril si a celor douasprezece capete ale sale, si pe toti care au scris in apararea rau-credinciosilor Teodor si Nestorie, si a celor care au aceleasi pareri cu mai sus numitii Teodor si Nestorie si ii primesc pe ei si ratacirea lor, si din aceasta cauza ii numesc necredinciosi pe invatatorii Bisericii care invata unirea lui Dumnezeu Cuvantul dupa ipostas; daca nu anatemizeaza nelegiuitele scrieri si pe cei care au gandit si mai gandesc inca unele asemenea, precum si toate scrierile impotriva dreptei credinte si impotriva Sfantului Chiril si a celor douasprezece capete ale sale, precum si cel care a ramas intr-o asemenea ratacire pana la moarte, unul ca acesta sa fie anatema.

XIV. Daca cineva ia apararea epistolei scrise, dupa cum se zice, de catre Ibas catre Maris Persul, in care se neaga faptul ca Dumnezeu Cuvantul S-a intrupat din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, [ca] S-a facut om; zicand ca cel nascut din ea este un simplu om [care este] numit Templu, ca unul este Dumnezeu Cuvantul si altul omul; si [pe] cel intru sfinti Chiril, propavaduitorul dreptei credinte a crestinilor, il resping ca [fiind] eretic si pentru ca ar fi scris asemenea rau credinciosului Apolinarie; si acuza cel dintai Sfant Sinod din Efes ca ar fi osandit sa fie depus Nestorie fara judecata si cercetare; [si acea epistola] numeste cele douasprezece capete ale celui intre sfinti Chiril necredincioase si potrivnice dreptei credinte si ii indreptateste pe Teodor si Nestorie cu invataturile si scrierile lor nelegiuite. Daca cineva, asadar, ia apararea sus numitei epistole si nu o anatemizeaza atat pe ea cat si pe aparatorii ei si pe cei care zic ca este ortodoxa cel putin in parte, si pe cei care au scris sau scriu in favoarea acesteia sau a nelegiuirilor din ea, si pe cei care indraznesc s-o incuviinteze pe ea sau nelegiuirile pe care le contine, facand referire la numele Sfintilor Parinti si al Sfantului Sinod din Calcedon, si raman intru acestea pana la moarte, sa fie anatema. Dupa ce noi am marturisit astfel cele primite din Sfintele Scripturi, din invatatura Sfintilor Parinti si din cele hotarate despre una si aceeasi credinta de catre cele patru [Sfinte] Sinoade mai sus pomenite; dupa ce i-am osandit pe eretici si nelegiuirea lor, si necredinta celor care au incuviintat si incuviinteaza cele trei capete mentionate mai sus, si care au perseverat si persevereaza in ratacirea lor; daca cineva incearca sa transmita, sa invete sau sa scrie ceva potrivnic celor hotarate de noi, daca este episcop sau cleric sa fie indepartat din episcopie sau preotie, ca unul care lucreaza cele straine preotiei si rangului bisericesc; daca este calugar sau laic, sa fie anatema.

*

Sinodul al saselea Ecumenic de la Constantinopol (680-681)

Despre cele doua lucrari ale lui Hristos
Impotriva monotelitilor

Fiul Cel Unul Nascut si Cuvantul lui Dumnezeu Tatal, Cel facut om intru toate asemenea noua, afara de pacat, Hristos Adevaratul nostru Dum-ne-zeu, a propovaduit cu tarie prin cuvintele Evangheliei: Eu sunt lumina lumii. Cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla intru intuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan 8, 12), si iarasi pacea Mea va dau voua (Ioan 14, 27). Lasandu-se calauzit cu dumnezeiasca intelepciune, invatandu-ne pacea prin aceste dumnezeiesti cuvinte, prea blandul nostru imparat, atlet al Ortodoxiei, potrivnic al heterodoxiei, reunind acest Sfant Sobor Ecumenic, a adunat trupul intreg al Bisericii. Pentru aceea, Sfantul nostru Sinod Ecumenic, dupa ce a alungat ratacirea necredintei care s-a aratat in ultima vreme si urmand fara abatere calea cea dreapta a Sfintilor Parinti cunoscuti, a conglasuit cu cele cinci [sfinte] Sinoade Ecumenice [de pana acum]; adica [fiind de acord] cu cei 318 Sfinti Parinti adunati la Niceea impotriva smintitului Arie; cu sinodul celor 150 de barbati purtatori de Dumnezeu adunati la Constantinopol impotriva lui Macedonie, luptatorul impotriva Duhului Sfant, si Apolinarie cel rau credincios; de asemenea [si acordul cu] cel dintai sinod al celor 200 de cinstiti barbati adunati la Efes impotriva lui Nestorie, cel cu minte de iudeu, si cu cei 600 de barbati de Dumnezeu insuflati, adunati la Calcedon, impotriva lui Eutihie si Dioscor, cei urati de Dumnezeu; si, mai mult inca, cu Sfantul Sinod al cincilea care s-a adunat aici impotriva lui Teodor al Mopsuestiei, Origen, Didim si Evagrie, si impotriva scrierilor lui Teodoret contra celor douasprezece capete ale vrednicului Chiril, si impotriva epistolei catre Maris Persul, epistola pusa pe seama lui Ibas. Marturisind intru totul fara innoiri dumnezeiestile hotarari ale bunei credinte si respingand invataturile rau credincioase, Sfantul nostru Sinod Ecumenic, insuflat de Dumnezeu, pecetluieste Crezul marturisit de catre cei 318 Parinti si intarit de catre cei 150 de Parinti cugetatori de Dumnezeu, Crez pe care celelalte Sfinte Sinoade l-au primit si l-au intarit cu bucurie spre nimicirea oricarei rataciri ucigatoare de suflet.

(Urmeaza Crezul de la Niceea si Constantinopol): Credem…

Sfantul Sinod ecumenic a hotarat: pentru desavarsita cunoastere si intarire a credintei ortodoxe acest Crez ortodox al harului dumnezeiesc ar trebui sa fie indestulator; dar fiindca incepatorul rautatii nu a incetat de la inceput sa gaseasca un conlucrator in sarpe si prin el sa introduca veninul in firea omeneasca, tot asa si acum n-a incetat sa gaseasca unelte potrivite pentru a-si indeplini voia, adica pe Teodor, fost episcop de Faran, pe Serghie, pe Pyrhos, Pavel si Petru, care au ocupat scaunul intaistatatorilor cetatii imparatesti [Constantinopol], si Honorius, fost papa al vechii Rome, Chir, fost episcop al Alexandriei, Macarie, de curand asezat pe scaunul Antiohiei, si ucenicul sau, Stefan. Prin acestia, [diavolul] n-a incetat sa starneasca tulburari in intreaga Biserica, semanand in poporul ortodox, prin invataturi noi, erezia unei singure vointe si a unei singure lucrari in cele doua firi ale Unuia din Sfanta Treime, Hristos adevaratul nostru Dumnezeu; [erezie] care se potriveste cu kakodoxia [smintita ratacire] a raucredinciosilor Apolinarie, Sever si Themistie, care ravneste cu cuget viclean sa nimiceasca si desavarsirea intruparii Aceluiasi si Unicului Domn Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, aratand blasfemiator lipsa de vointa si nelucra-rea in trupul Sau insufletit [cu suflet rational].

A ridicat atunci Hristos, Dumnezeul nostru, un imparat credincios, un nou David, gasindu-l barbat dupa inima Sa, care n-a dat – dupa cum sta scris – somn ochilor sai si dormitare genelor sale, pana ce nu a gasit prin acest Sobor al nostru, sfant si de Dumnezeu adunat, desavarsita propovaduire a dreptei credinte, dupa Cuvantul lui Dumnezeu: Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor (Matei 18, 20).

Acest Sfant Sinod Ecumenic a primit cu credinta si cu bratele deschise propunerea facuta de catre Preasfintitul si Preafericitul papa al vechii Rome, Agathon, imparatului nostru dreptmaritor si preacredincios, Constantin, [propunere] care i-a respins nominal pe cei care au propovaduit si au invatat, dupa cum s-a spus mai sus, o singura vointa si o singura lucrare in iconomia lui Hristos Cel intrupat, adevaratul nostru Dumnezeu.

La fel a primit si propunerea sinodala a Sfantului Sinod al celor 125 de episcopi iubitori de Dumnezeu [adunati] sub acelasi preasfintit papa, [propunere] facuta de imparatul nostru de Dumnezeu inteleptit, ca fiind de acord cu Sfantul Sinod de la Calcedon si cu Tomosul Preasfintitului si Preafericitului papa al vechii Rome, Leon, catre sfantul Flavian, [papa Leon] pe care acest Sinod l-a numit stalp al Ortodoxiei; si in acord [de asemenea] cu epistolele sinodale scrise de fericitul Chiril catre episcopii din Rasarit impotriva lui Nestorie.

Urmand asadar celor cinci Sfinte Sinoade Ecumenice si alesilor Sfinti Parinti, [Sinodul de fata] hotaraste si marturiseste intr-un glas ca Domnul nostru Iisus Hristos [este] adevaratul nostru Dumnezeu, Unul din Sfanta Treime cea de-o-fiinta si de viata facatoare, desavarsit in dumnezeire si, de asemenea, desavarsit in omenitate; acelasi Dumnezeu adevarat si om adevarat alcatuit din suflet rational si trup; de-o-fiinta cu Tatal dupa dumnezeire si de-o-fiinta cu noi dupa omenitate, intru toate asemenea noua afara de pacat (cf. Evrei 4, 15), Cel dupa dumnezeire nascut din Tatal mai inainte de veci si la plinirea vremii, pentru noi si pentru a noastra mantuire, [nascut] dupa omenitate din Sfantul Duh si din Maria Fecioara [cea care este] cu indreptatire si dupa adevar Nascatoare de Dumnezeu.

Unul si acelasi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Nascut, in doua firi, fara amestecare, fara schimbare, fara impartire si fara despartire, fara ca deosebirea firilor sa se piarda din pricina unimii, ci mai degraba pastrandu-se insusirile fiecarei firi, unite intr-o singura persoana si intr-un singur ipostas; nu impartindu-se sau despartindu-se in doua persoane, ci Unul si Acelasi Fiu, Unul Nascut, Dumnezeu Cuvantul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la inceput proorocii, si El insusi, Iisus Hristos, ne-a invatat [despre Sine] si precum ne-a predanisit noua Crezul Sfintilor Parinti.

[Noi] propovaduim la fel, dupa invatatura Sfintilor Parinti, ca in El sunt doua voiri sau vointe firesti si doua lucrari firesti, fara desparti-re, fara schimbare, fara impartire si fara amestecare. Si cele doua vointe firesti nu sunt, cum au zis ereticii necredinciosi, potrivnice una alteia, ci vointa Sa omeneasca urmeaza celei atotputernice si dumnezeiesti, fara a i se impotrivi sau rezista, ci mai degraba supunandu-i-se. Caci a trebuit ca vointa cea trupeasca sa fie miscata de vointa dumnezeiasca si supusa ei, dupa [cum spune] preainteleptul Atanasie (cf. PG 25, XXVII). Caci precum trupul Sau este numit si trupul lui Dumnezeu Cuvantul, tot asa vointa Sa trupeasca este numita si este [cu adevarat] a lui Dumnezeu Cuvantul, precum El insusi spune: M-am coborat din cer nu ca sa fac voia Mea, ci voia Tatalui care M-a trimis. El numeste a Sa voia proprie, de vreme trupul a fost al Sau.

Caci in acelasi fel precum trupul Sau insufletit, preasfant si preacurat nu a fost nimicit prin indumnezeire, ci a ramas intre limitele sale si rostul sau, tot astfel si vointa Sa omeneasca [fiind] indumnezeita nu s-a nimicit, ci mai degraba a fost salvata, dupa cum spune [sfantul] Grigorie de Dumnezeu Cuvantatorul: „Caci vointa [trupeasca a] Mantuitorului nu este potrivnica lui Dumnezeu, fiind cu totul indumnezeita” (Grigore de Nazianz, Oratio XXX, 12; PG 36, 117).

[Noi] preamarim doua lucrari firesti nedespartite, neschimbate, neimpartite si neamestecate in Domnul nostru Iisus Hristos, adevaratul nostru Dumnezeu, adica o lucrare dumnezeiasca si o lucrare omeneasca, dupa cum Leon Cuvantatorul de Dumnezeu, spune lamurit: „Fiecare fire lucreaza in comuniune cu cealalta ceea ce ii este propriu, Cuvantul lucrand cele ce sunt proprii Cuvantului si trupul savarsind cele ce sunt proprii trupului” (Leon I, Tomus ad Flavianum). Caci noi nu suntem de acord [ca ar exista] o singura lucrare dupa fire a lui Dumnezeu si a fapturii [firea omeneasca a lui Hristos], ca sa nu ridicam faptura la fiinta divina si nici sa coboram maretia firii dumnezeiesti la nivelul fapturilor.

Caci noi recunoastem ca minunile si patimirile sunt ale Unuia si Aceluiasi dupa una sau cealalta dintre firile Sale care stralucesc intr-un singur ipostas, precum a grait vrednicul Chiril. Pazind intru-totul neamestecarea si nedespartirea, marturisim totul in putine cuvinte: crezand ca Unul din Sfanta Treime este si dupa intrupare Domnul nostru Iisus Hristos, adevaratul nostru Dumnezeu, marturisim ca cele doua firi stralucesc intr-un singur ipostas in care a aratat minunile si patimirile, dupa iconomie, din timpul petrecerii Sale [in lume], nu dupa inchipuire, ci intru adevar.

Deosebirea firilor este recunoscuta intr-un singur ipostas dupa aceea ca si una si alta voiesc si lucreaza ceea ce le este propriu, una in comuniune cu cealalta. Pentru aceasta noi marim doua vointe si doua lucrari firesti, caci sunt impreuna lucratoare spre mantuirea nea-mu-lui omenesc.

Acestea fiind statornicite de catre noi cu mare grija si scumpatate, hotaram ca nu ii este ingaduit nima-nui sa alcatuiasca o alta marturisire de credinta, sau sa scrie, sau sa compuna, sau sa cugete, sau pe altii sa-i invete [asemenea].

[Iar] cei care vor indrazni sa alcatuiasca, sa raspandeasca, sa invete sau sa transmita un alt Crez celor ce voiesc sa se converteasca de la ratacirile paganesti sau de la cele iudaicesti sau de la oricare alta erezie si la cunostinta adevarului sa vina, sau vor [indrazni] sa introduca expresii noi sau cuvinte nascocite pentru a rasturna cele hotarate de noi, daca sunt episcopi sau clerici sa fie caterisiti, [inlaturati] episcopii din episcopie si clericii din cler, iar daca sunt monahi sau laici, sa fie anatema.

*

Sinodul al saptelea Ecumenic de la Niceea (787)

Despre cinstirea sfintelor icoane
Impotriva prigonitorilor icoanelor

Sfantul si Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui Dumnezeu si datorita hotararii dreptcredinciosilor si iubitorilor de Hristos, imparatii nostri Constantin si mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oara la Niceea, slavita metropola a provinciei Bithinia, in sfanta biserica a lui Dumnezeu numita Sfanta Sofia, urmand predaniei Bisericii Sobornicesti, a hotarat cele ce urmeaza:

Cel care ne-a daruit noua lumina cunostin-tei Sale si ne-a izbavit din intunericul nebuniei idolesti, Hristos Dumnezeul nostru, dupa ce Si-a facut mireasa Sfanta Sa Biserica Soborniceasca cea fara pata sau zbarcitura (Efes. 5, 27), a fagaduit sa vegheze asupra ei, zicand cu tarie sfintilor Sai ucenici: Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului (Matei 28, 20). Aceasta fagaduinta nu a facut-o insa numai acelora, ci prin ei [a facut-o] si noua, celor care am crezut prin ei in numele Lui (Ioan 17, 20).

Insa unii oameni, nesocotind acest dar, inaripati de catre vrajmasul cel viclean, s-au indepartat de judecata cea dreapta si, impotrivindu-se predaniei Bisericii Sobornicesti, au pacatuit intru intelegerea adevarului, [si], precum zice proverbul, nu si-au brazdat bine ogorul si mainile lor nu au avut ce culege.

Ei au indraznit sa defaime podoaba bineplacuta lui Dumnezeu a sfintelor asezaminte, numindu-se preoti fara sa [si] fie; despre care Dumnezeu striga prin profeti: multime de pastori au calcat via Mea; calcat-au cu picioare-le lor partea Mea… (Ieremia 12, 10). Caci urmand unor oameni nelegiuiti, increzatori in propriile cugete, au clevetit Sfanta Biserica, Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, si nu fac deosebire intre curat si necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana Domnului si a sfintilor Sai ca pe statuile idolilor diavolesti.

De aceea, intru bunavointa Sa, Domnul Dumnezeul nostru, nesuferind ca cel ascultator sa fie vatamat de o asemenea ciuma, prin ravna dumnezeiasca si cu aprobarea lui Constantin si a Irinei, preacredinciosii nostri imparati, ne-a chemat de peste tot pe noi, intaistatatorii preotiei, pentru ca dumnezeiasca predanie a Bisericii Sobornicesti sa isi regaseasca taria prin hotararea noastra soborniceasca.

Cercetand si examinand cu multa acrivie si avand in vedere scopul adevarului nu inlaturam nimic, nu adaugam nimic, ci pastram neschimbate [toate] cele bune ale Bisericii Sobornicesti; si urmam cele sase Sfinte Sinoade Ecumenice, mai intai pe cel reunit in stralucita metropola Niceea, [si] impreuna cu el pe cel care a avut loc in cetatea imparateasca de Dumnezeu ocrotita [a Constantinopolei].

(Urmeaza Crezul niceeo-constantinopolitan): Credem…

Ne lepadam si anatemizam: pe Arie si pe cei care cugeta asemenea lui si ii impartasesc nelegiuita credinta; pe Macedonie si pe cei dimpreuna cu el, numiti cu indreptatire luptatori impotriva Duhului Sfant; [noi] marturisim si ca Stapana noastra, Sfanta [Fecioara] Maria, este pe deplin si cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, pentru ca a nascut in trup pe Unul din Sfanta Treime, pe Hristos Dumnezeul nostru, dupa cum a invatat mai intai Sinodul din Efes care a alungat pe necredinciosul Nestorie si pe cei dimpreuna cu el, pentru ca a introdus [invatatura despre] doimea de persoane.

Impreuna cu acestea, marturisim si cele doua firi ale Celui ce S-a intrupat pentru noi din Preacurata Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, marturisindu-L Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, precum si Sinodul din Calcedon a proclamat, indepartan-du-i din curtea dumnezeiasca pe blasfemiatorii Eutihie si Dioscor; si impreuna cu ei pe Sever, Petru si [intreaga] ceata blasfemiatoare; impreuna cu ei dam anatemei si nascocirile lui Origen, Evagrie si Didim, urmand celui de-al cincilea Sinod intrunit la Constantinopol.

Apoi marturisim doua vointe si doua lucrari, dupa insusirea firilor in Hristos, asa cum a proclamat si Sinodul al saselea [Ecumenic] de la Constantinopol, respingand pe Serghie, pe Honorius, Chir, Pyrhus, Macarie, toti [acestia fiind] oameni neiscusiti in dreapta credinta si pe [toti] cei care cugeta asemenea lor.

Si, rezumand, zicem: [noi] pastram neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise, incredintate noua [cu sfintenie]. Intre ele se afla si zugravirea icoanelor, in acord cu relatarea propavaduirii evanghelice, in vederea intaririi credintei in intruparea, adevarata si nu inchipuita, a lui Dumnezeu Cuvantul, [acestea] aducandu-ne bun folos; caci lumina cu care se lumineaza intre ele [propovaduirea si icoana] este spre marirea amandurora.

Asa stand lucrurile, inaintand pe calea imparateasca si urmand invatatura [de Dumnezeu] insuflata a Sfintilor nostri Parinti si a Predaniei Bisericii Sobornicesti, caci noi recunoastem ca ea este a Duhului Sfant Care locuieste intr-insa, hotaram cu toata grija si acrivia: impreuna cu imaginea cinstitei si de viata facatoarei cruci, in sfintele biserici ale lui Dumnezeu sa se puna si: cinstitele si sfintele icoane, pictate sau lucrate in mozaic, sau facute din materii potrivite, pe sfintele vase si vesminte, pe ziduri si scanduri, in case si pe drumuri; icoana Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos si a Preacuratei Stapanei noastre, Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, ale cinstitilor ingeri si ale tuturor sfintilor si dreptilor barbati.

Caci cu cat mai des sunt vazute acestea, prin icoane, cu atat mai mult cei care privesc la ele sunt adusi a-si aminti si a iubi prototipurile [icoanelor] si a le da cuvenita sarutare si cinstita inchinare; nu cinstirea adevarata, care dupa credinta se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot asa] cum se face cu semnul sfintei si de viata facatoarei cruci, cu sfintele Evanghelii, si cu toate lucrurile sfinte; intru cinstirea lor se vor face tamaieri si se vor aprinde lumini [lumanari], dupa evlaviosul obicei al celor de demult. Caci cinstirea [acordata chipului] urca la prototip (cf. Sfantul Vasile cel Mare: Despre Sfantul Duh 18, 45; PG 32, 149), si cel care se inchina la icoana se inchina persoanei zugravite in ea.

In acest fel se intareste invatatura Sfintilor nostri Parinti, adica Predania Bisericii Sobornicesti, [Biserica] ce a primit Evanghelia de la un capat la altul al pamantului; asa urmam lui Pavel, care a grait in Hristos, [si intregii] cete dumnezeiesti a Apostolilor si sfinteniei Parintilor nostri, tinand cu tarie predaniile pe care le-am primit (cf. II Tes. 2, 15), cantand astfel profetic lauda biruintei Bisericii: bucura-te, fiica a Sionu-lui! Ridica-ti glasul, fiica a Ierusalimului, bucura-te si te veseleste din toata inima. Caci Domnul a inlaturat toate judecatile impotriva ta si te-a izbavit din mana potrivnicilor tai; Domnul este Imparat in mijlocul tau; [tu] nu vei mai vedea nici o nenorocire (Sof. 3, 14) si pacea va fi cu tine totdeauna.

[Iar] cei care cuteaza sa cugete sau sa invete altfel, sau, urmand blestematilor eretici, [indraznesc] sa dispretuiasca predaniile Bisericii, nascocind sau lepadand ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoana zugravita, fie sfinte moaste de mucenici, sau [indraznesc] sa cugete stramb si viclean pentru a rastalmaci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Sobornicesti, inca si [de vor indrazni cu necuviinta] sa foloseasca in chip profan sfintele vase sau sfintele manastirilor: poruncim ca toti acestia, daca sunt episcopi sau clerici, sa fie caterisiti, iar daca sunt monahi sau laici, sa fie indepartati de la impartasanie [sa fie afurisiti].

7 gânduri despre „Hotărârile celor Șapte Sinoade Ecumenice

  1. Lumina lina

    Impresionant este cum – cei 17 episcopi – la Sinodul al VII (Niceea) – desi cazusera in eres – defaimand Sfintele icoane (batjocorindu-le si calcandu-le in picioare) – « si-au venit in fire » recunoscandu-si greseala si cerand iertare. Si, cum preabunul Dumnezeu este (si) milosard (inima miloasa) a « inspirat » atat pe Patriarhul Tarasie, pe cei 350 de Sfinti Parinti dar si pe binecredinciosii imparati Constantin si Irina – de a-i primi in Sobor – astfel ca numarul Sfintilor Parinti – participanti – a ajuns la 367.

    Sunt cinstiti in ziua de 11 octombrie – daca aceasta zi cade duminica – daca nu, in duminica urmatoare.
    Anul acesta se cinstesc pe 17 octombrie (Duminica a 21-a dupa Rusalii).

    O praznuire (mai generala) a cinstitorilor Sfintelor icoane se face in Duminica Ortodoxiei.

    Apreciază

    Răspunde
  2. irina

    E bine sa cunoastem dreapta credinta si mai ales sa traim ortodox. Aici as face doua observatii:
    1. de multe ori, diavolul nu mai razboieste cu alte ispite sau pacate pe ortodocsii care trec la erezii. Se multumeste cu asta, ca dovada a faptului ca asta e cel mai mare pacat. Apostazie. Lepadare de Hristos. Ba mai mult, batjocorire a Lui prin tot felul de nascociri ale mintii omenesti bolnave.
    2. Dupa indelungi cercetari, nu am reusit sa descopar folosul virtutilor ereticilor, din moment ce ei nu se afla in adevar, ci in inselare. Se pare ca se descurca mai bine cu virtutile care tin de aceasta lume, dar pierd mintuirea, nefiind in adevar. Sunt si cei ce nu stiu sau pt care erezia in care s-au nascut e credinta si calea lor spre Dumnezeu. Dar asta e alta discutie.

    Apreciază

    Răspunde
  3. irina

    CUVÂNT DESPRE ORTODOXIE ŞI
    DESPRE NEORTODOCŞI
    sfântul Ignatie Briancianinov

    La începutul cuvântului nostru în Duminica
    Ortodoxiei pare firească întrebarea: „ce este
    Ortodoxia?”
    Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi lăudare a lui
    Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea lui Dumnezeu în
    Duh şi adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de
    către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit
    omului. Duhul este slava creştinilor. Unde nu există Duh,
    acolo nu există Ortodoxie.
    Unde nu este Ortodoxie,
    acolo nu este nici mântuire
    Nu există Ortodoxie nici în învăţăturile şi
    filozofările omeneşti, stăpânite de intelectul mincinos şi
    înşelător, rod al căderii. Ortodoxia este învăţătura
    Sfântului Duh, dată omului de Dumnezeu întru
    mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici
    mântuire. „Oricine va voi să se mântuiască, mai întâi de
    toate trebuie să se ţină de credinţa sobornicească; iar
    cine n-o va păstra întreagă şi fără de prihană, acela va
    pieri în veci” (Simbolul Sfântului Anastasie cel Mare).
    Pentru a păstra în siguranţă acest zălog al nostru,
    L
    7
    astăzi Sfânta Biserică enumera public, în auzul tuturor,
    acele învăţături generale propagate de satana – expresie a
    vrăjmăşiei contra lui Dumnezeu – care defăimează
    lucrarea mântuirii noastre şi ne-o răpesc. Biserica
    demască aceste învăţături ca pe nişte lupi înfricoşători, ca
    pe nişte şerpi veninoşi, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi.
    Păzindu-ne de toate acestea şi scoţându-i din prăpastia
    pierzaniei pe cei înşelaţi de acestea, Biserica predă
    anatemei acele învăţături şi pe cei ce le urmează cu
    îndărătnicie.
    Cuvântul „anatema” semnifică îndepărtare,
    respingere (blestemul lui Dumnezeu). Atunci când
    Biserica predă anatemei o învăţătură, înseamnă că acea
    învăţătură conţine hula împotriva Duhului Sfânt.
    Aşadar, în scopul mântuirii, aceasta trebuie să fie
    respinsă şi îndepărtată, tot aşa cum otrava este ţinută
    departe de alimente.
    Atunci când o persoană este predată anatemei,
    înseamnă că acea persoană şi-a însuşit învăţătura
    hulitoare în mod irevocabil, lipsindu-se de mântuire el
    însuşi şi lipsindu-i şi pe apropiaţii lui, cărora le-a
    transmis felul său de gândire. Iar când acea persoană se
    decide să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească
    învăţătura Bisericii Ortodoxe, după rânduiala Bisericii,
    este datoare să anatematizeze falsa învăţătură de care era
    legat mai înainte şi care îl duce la pierzanie, îl înstrăina
    de Dumnezeu, îl forţa să duşmănească pe Dumnezeu, să
    hulească pe Duhul Sfânt, şi îl menţinea în comunicare cu
    satana.
    8
    Cugetarea omenească inclusă în
    învăţătura credinţei creştine se numeşte
    erezie
    Toate învăţăturile omeneşti, cuprinzând propria
    cugetare inspirată din intelectul înşelător, din
    înţelepciunea trupească a oamenilor strecurate abil în
    învăţătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu,
    pricinuiesc moartea veşnică. Cugetarea omenească
    inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie,
    iar urmarea acestei învăţături – rea-credinţă…
    Inima lor cea nesocotită s-a întunecat –spune
    Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la
    adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu – zicând că sunt
    înţelepţi, au ajuns nebuni; de aceea Dumnezeu i-a dat
    necurătiei, după poftele inimii lor… ca unii care au
    schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună; pentru
    aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară.
    Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale
    desfrânării. Apollinarie era stăpânit de patima
    destrăbălării. Eutihie era orbit mai cu seamă de pofta de
    arginţi, iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice
    închipuire.
    Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al
    înţelepciunii trupeşti, sunt născoceli ale duhurilor
    necurate. Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui
    Dumnezeu – zice Sfântul Ignatie Teoforul – deoarece prin
    însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale
    şarpelui plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare:
    duhurile necurate au căzut de la înălţimea demnităţii
    duhovniceşti; ele au căzut în cugetarea trupească de la
    9
    cea duhovnicească.
    La oameni, binele este amestecat cu răul, şi de aceea
    devine netrebuincios; la duhurile necurate
    precumpăneşte şi acţionează numai răul. Cel mai mare
    păcat al lor era ura nestăvilită faţă de Dumnezeu,
    exprimată printr-o straşnică şi neîncetată hulire a Lui. În
    trufia lor, demonii s-au ridicat mai presus de Dumnezeu
    însuşi. Ei au prefăcut ascultarea de Dumnezeu, firească
    făpturilor vii, într-o sălbatică împotrivire, într-o vrajbă de
    neîmpăcat. De aceea căderea lor este atât de profundă, iar
    plaga morţii veşnice, hărăzită lor, este incurabilă. Patima
    lor esenţială este mândria. Ei sunt prea plini de o
    nemaipomenită şi neroadă vanitate.
    Erezia este o armă de temut în mâinile demonilor!
    Cu ajutorul ereziilor, aceştia au dus la pierzanie popoare
    întregi; răpindu-le pe neobservate creştinismul, ei l-au
    înlocuit cu o doctrină blasfemitoare şi i-au conferit acestei
    ucigătoare învăţături titlul de creştinism reformat,
    veritabil, purificat.
    Erezia este un păcat făptuit în special
    de către intelect
    Acest păcat, fiind acceptat cu mintea, se transmite
    duhului, se răspândeşte în tot trupul, păgânindu-l în
    întregime, întrucât acesta are însuşirea de a se păgâni şi a
    se molipsi prin comunicare cu duhurile necurate. Păcatul
    acesta trece neobservat şi pare de neînţeles pentru cei ce
    nu cunosc îndeajuns creştinismul. Iată de ce, în mrejele
    sale cad cu atâta uşurinţă: simplitatea, candoarea,
    necunoştinţa, mărturisirea superficială şi indiferentă a
    10
    credinţei creştine.
    Într-o perioadă au fost atinşi de erezie chiar şi unii
    cuviincioşi ai lui Dumnezeu, precum Ioanichie cel Mare,
    Gherasim din Iordan şi alţii. Dacă aceşti sfinţi bărbaţi,
    care-şi duceau viaţa doar în grija de mântuire, n-au
    cunoscut de îndată hula mascată împotriva lui
    Dumnezeu, ce vom zice de cei ce-şi petrec zilele
    scufundaţi în preocupări lumeşti şi având o noţiune cu
    totul neîndestulătoare asupra creştinismului? Cum vor
    recunoaşte şi erezia, când aceasta apare ferchezuită sub
    masca înţelepciunii, cucerniciei şi sfinţeniei?
    Iată din ce cauză întregi noroade s-au plecat cu atâta
    uşurinţă sub jugul ereziei. Din aceeaşi cauză devine
    foarte anevoioasă întoarcerea de la erezie la dreapta
    credinţă, cu mult mai anevoioasă decât întoarcerea de la
    buna-credinţă la idolatrie.
    Ereziile mai apropiate de ateism sunt mai lesne de
    recunoscut şi de lepădat decât ereziile nu prea depărtate
    de dreapta credinţă, şi de aceea mai acoperite, împăratul
    roman, marele Constantin, cel egal cu apostolii, într-o
    scrisoare către Sfântul Alexandru, Patriarhul Alexandriei,
    acuzatorul ereziarhului Arie, îl roagă să curme disputa ce
    tulbura liniştea şi pacea, prin cuvinte deşarte. Dar, prin
    aceste cuvinte numite deşarte, era tăgăduită
    Dumnezeirea Domnului lisus Hristos, era desfiinţat
    creştinismul.
    Iată cum necunoştinţa, şi în cazul acestui bărbat
    sfânt, râvnitor, fusese înşelată prin viclenia ereziei,
    nerecunoscută de el.
    11
    Sfânta Biserică totdeauna a considerat ca absolut
    necesar tratamentul grozavei plăgi a ereziei prin
    anatema
    Atunci când Fericitul Teodoret, episcopul Cirului, sa
    înfăţişat la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic,
    intenţionând să se justifice contra acuzaţiilor ce i se
    aduceau, Părinţii prezenţi la Sinod i-au cerut, mai întâi
    să-l anatematizeze pe ereziarhul Nestorie. Teodoret, care,
    în fond, îl dezaproba pe Nestorie, dar nu atât de hotărât,
    precum era respins de Biserică, încerca să se explice.
    Părinţii însă i-au cerut din nou să-l predea anatemei,
    hotărât şi fă__________ră rezerve, pe Nestorie şi a lui învăţătură.
    Teodoret iarăşi voia să se disculpe, şi atunci Părinţii
    i-au cerut cu fermitate ori să-l anatematizeze de îndată pe
    Nestorie, ori îl vor socoti eretic pe Teodoret însuşi, în cele
    din urmă, Teodoret l-a anatematizat pe Nestorie şi
    celelalte eresuri ale vremii. Aducând slavă lui
    Dumnezeu, Părinţii l-au proclamat pe Teodoret păstor
    drept credincios. Din partea sa, Teodoret nu mai dorea să
    se explice, după ce pricinile ce-l îmboldeau să dea
    explicaţii fuseseră extirpate din sufletul său (Flerg, Istoria
    creştinismului).
    Iată deci, singura atitudine corectă a duhului
    omenesc cu privire la înfricoşătoarea plagă a ereziei.
    Biserica vesteşte:
    “Cei ce şi-au predat cugetul lor în ascultare faţă de
    descoperirea dumnezeiască, slujind-o pe ea, pe aceştia
    să-i fericim şi să-i lăudăm; iar celor ce se împotrivesc
    adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea lui Dumnezeu,
    Carele aşteaptă întoarcerea şi căinţa lor, dacă n-au voit
    12
    să urmeze Sfintelor Scripturi şi Tradiţiei Bisericii
    Soborniceşti, să fie excomunicaţi şi predaţi anatemei”.
    “Celor ce neagă existenţa lui Dumnezeu şi susţin
    că această lume s-a autoorganizat şi că toate se petrec
    fără ajutorul providenţei dumnezeieşti, aşa, ca din
    întâmplare: anatema!”’,
    “Celor ce afirmă că Dumnezeu nu este Duh, ci
    materie şi care nu-L recunosc ca Sfânt, Atotmilostiv,
    Preaînţelept, Atotştiutor, rostind alte asemenea
    blasfemii: anatema!”;
    “Celor ce îndrăznesc să declare că Fiul lui
    Dumnezeu n-ar fi de o fiinţă cu Tatăl, deasemenea
    Duhul Sfânt, Carele este de conceput: că Tatăl, Fiul şi
    Duhul Sfânt n-ar fi Unul Dumnezeu: anatema!”;
    “Celor care spun că venirea în lume a Fiului lui
    Dumnezeu întrupat, patimile Sale de bunăvoie,
    moartea şi învierea Sa nu sunt necesare izbăvirii de
    păcate şi mântuirii noastre: anatema!”;
    “Celor care nu acceptă harul răscumpărării
    propovăduit de Evanghelie, ca singurul nostru mijloc
    de îndreptăţire în faţa lui Dumnezeu: anatema!”;
    “Celor care se îndoiesc de fecioria Preacuratei
    Fecioare Măria înainte de naştere, în timpul naşterii şi
    după naştere: anatema!”;
    “Celor care nu cred că Duhul Sfânt i-a înţelepţit pe
    prooroci şi pe apostoli şi a prevestit prin gura lor
    adevărata cale spre mântuire, prin atâtea minuni,
    mărturisind că Duhul şi acum sălăşluieşte în inimile
    adevăraţilor creştini şi-i călăuzeşte spre orice adevăr:
    anatema!”;
    “Celor care nu recunosc nemurirea sufletului,
    sfârşitul acestui veac, judecata ce va să vină, răsplata
    cerească pentru faptele cele bune şi osânda pentru
    13
    păcate: anatema!”;
    “Celor care refuză Tainele Sfintei Biserici a lui
    Hristos: anatema!”;
    “Celor care nu recunosc Sinoadele Sfinţilor Părinţi
    şi Predaniile lor, în conglăsuire cu revelaţia
    dumnezeiască şi păstrate cu sfinţenie de către Biserica
    Ortodoxă şi Sobornicească: anatema!”
    *
    Adevărul dumnezeiesc S-a întrupat ca prin Sine să
    ne mântuiască pe noi, cei morţi ca urmare a primirii şi
    însuşirii de către noi a ucigătoarei minciuni. Dacă veţi
    rămâne în cuvântul Meu – grăieşte Hristos – dacă veţi
    primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei,
    sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte
    Adevărul şi Adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 31—32).
    Numai acela va rămâne credincios învăţăturii lui
    Hristos, care respinge cu hotărâre şi va respinge pururea
    orice învăţătură născocită de duhurile necurate şi de
    oamenii potrivnici învăţăturii lui Hristos, înţelepciunii
    dumnezeieşti, care ne-a lăsat legământ să păstrăm
    unitatea şi inviolabilitatea lor.
    Înţelepciunea dumnezeieştii Revelaţii se păstrează
    întreagă şi neştirbită doar în sânul Bisericii Ortodoxe de
    Răsărit. Amin!
    14
    DESPRE MÂNTUIREA
    NEORTODOCŞILOR
    Ce este erezia?
    rezia este împlinirea în faptă, în cuvânt sau în
    gând a următoarelor:
    – Abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici
    Ortodoxe;
    – Credinţa că, dacă eşti creştin, dacă crezi, dacă eşti
    religios, credincios, mistic, spiritual, etc., fără a fi ortodox, te
    poţi mântui;
    – Credinţa şi mărturisirea că te poţi mântui (şi) prin
    tehnici, asane, meditaţii, formule (mantre), gnoză, cunoaştere,
    raţiune, ştiinţe, filosofii, concepte, doctrine umaniste
    (iluminist-idealiste, revoluţionare şi religioase);
    – Credinţa şi afirmarea că Hristos a fost un mare învăţat,
    un mistic, un iluminat, un înţelept, un guru, un iniţiat cu
    puteri paranormale, oculte, vrăjitoreşti, un şef spiritual, un fel
    de mare şaman venit din ceruri astrale, ori strălucită
    personalitate a umanităţii, iar nu însuşi Dumnezeu-Cuvântul;
    – Credinţa, părerea şi propovăduirea că mântuirea nu este
    doar în Biserică şi că nu este nevoie să fii ortodox ca să te
    mântuieşti.
    Spre întărirea celor de mai sus, Sfântul Ignatie
    Briancianinov răspunde unei femei, care – asemenea
    „creştinilor” de azi – nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, şi
    puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi.
    E
    15
    Astfel, Sfântul Ignatie scrie1:
    „Ce spectacol vrednic de plâns în hohote: creştinii
    care nu ştiu în ce constă propriu-zis creştinismul! Privirea
    noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat: rareori
    vedem câte o excepţie, rareori putem întâlni, în
    numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care
    e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt!
    Întrebarea pe care o puneţi d-voastră a devenit o
    întrebare obişnuită astăzi: De ce să nu se mântuiască
    păgânii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici? Spuneţi că
    printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i
    pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui
    Dumnezeu!… Mai mult, spuneţi că: „aceasta este contrar
    chiar raţiunii umane. Doar ereticii sunt şi ei creştini. Să te
    socoti mântuit, iar pe membrii altor credinţe pierduţi, este o
    nebunie, este o trufie fără margini”… (îi scria acea femeie
    Sfântului Ignatie).
    Iisus Hristos singurul mijlocitor
    al mântuirii noastre
    Creştinilor, îi răspunde Sfântul, voi vorbiţi despre
    mântuire, dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au
    nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi
    pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată
    adevărata învăţătură despre acest obiect, învăţătura
    Sfintei, Universalei Biserici: Mântuirea constă în
    restaurarea după chipul lui Dumnezeu. Această
    comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc
    1 Volumul IV, Propovedanii ascetice si scrisori cãtre mireni
    16
    prin căderea în păcat a protopărinţilor.
    Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute.
    Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor
    virtuoşi, cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în
    fărădelegi, ne naştem în păcat. Voi pogorî la fiul meu,
    plângând, în iad, zice sfântul patriarh Iacov despre el
    însuşi şi despre sfântul său fiu, Iosif cel cast şi minunat.
    Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu
    doar păcătoşii, ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâta
    se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta este
    preţul virtuţilor firii noastre căzute!
    Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu
    sau, cu alte cuvinte, ca omul să obţină mântuirea era
    necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului
    omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un
    arhanghel, nu de vreo fiinţă şi mai înaltă, dar mărginită şi
    creată, ci a fost săvârşită de însuşi nemărginitul
    Dumnezeu.
    Pedepsele, partea neamului omenesc, au fost
    înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor
    omeneşti a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. Toate
    faptele bune omeneşti neputincioase, pogorâtoare în iad,
    au fost înlocuite cu o singură faptă bună, plină de putere:
    credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii Lau
    întrebat pe Domnul: Ce să facem ca să facem lucrurile
    lui Dumnezeu?, Domnul le-a răspuns: Acesta este lucrul
    lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe Care L-a trimis El.
    17
    Ne mântuieşte credinţa în Hristos,
    nu „faptele bune”
    Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire:
    credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai
    prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu,
    prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert
    dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre
    păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în
    comuniune cu Dumnezeu!…
    Nu!… Biserica a recunoscut întotdeauna că există un
    singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a
    recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute
    pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi
    făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce
    urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că
    păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu
    au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai
    pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni,
    când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă
    repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în
    Răscumpărătorul.
    „Mântuirea” fără Hristos
    Creştinilor! Cunoaşteţi-L pe Hristos! înţelegeţi că
    voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind
    mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune!
    Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în
    Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă,
    cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. Căci
    18
    cugetăm, zice Sfântul Apostol Pavel, că omul se
    adevereşte prin credinţa fără faptele legii. Căci adevărul
    lui Dumnezeu prin credinţa lui Iisus Hristos în toate şi
    asupra tuturor credincioşilor este fără deosebire. Toţi
    au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu,
    suntem însă iertaţi în dar, prin harul Lui, cu izbăvirea
    întru Iisus Hristos.
    Veţi replica poate: Sfântul Apostol Iacov cere neapărat
    fapte bune: el învaţă că credinţa fără fapte e moartă.
    Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi
    că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai
    Sfintei Scripturi, fapte de credinţă, iar nu faptele bune ale
    firii noastre căzute. El cere credinţa vie, învederată de
    faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre
    căzute! El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam,
    fapta în care s-a învederat credinţa dreptului; iar fapta
    aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său
    unul născut.
    Să-ţi înjunghii fiul spre jertfire nu e deloc o faptă
    bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a
    poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă…
    Boala „raţiunii sănătoase”
    Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea
    sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în
    dumneavoastră? Dacă sunteţi creştini trebuie să aveţi
    noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele,
    după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe
    unde!
    Evanghelia ne învaţă că, prin cădere, noi ne-am
    19
    agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre
    căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de
    ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează
    caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să
    rămână o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai
    pe mâna călăuzitoare a credinţei şi, sub această
    conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă
    întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său
    credincios raţiunea Adevărului sau Judecata
    Duhovnicească, temelia judecăţii duhovniceşti fiind
    Dumnezeu.
    Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă,
    noi, creştinii, cunoaştem că este o raţiune atât de
    bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătăcită, încât
    vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu
    paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care
    o compun şi prin lepădarea lor. Deşartă e rătăcirea minţii
    omeneşti, când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul
    Dumnezeu! Când caută să explice inexplicabilul, să-L
    supună consideraţiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O
    asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!…Tu,
    care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura lui
    Hristos…
    Ereticii nu sunt creştini
    Dumneavoastră spuneţi că ereticii sunt aceeaşi
    creştini ca şi noi. De unde aţi scos una ca asta? Doar poate
    vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre
    Hristos, datorită nemărginitei sale ignorante, se va arăta
    de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii,
    20
    fără să deosebească sfânta credinţă creştină, de puii
    blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel
    judecă cu privire la acestea adevăraţii creştini!
    Numeroasele soboare de Sfinţi au primit cununa
    muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi
    îndelungate chinuri, închisoarea, exilul, decât să-şi dea
    acordul la părtăşania cu ereticii în învăţătura lor
    hulitoare de Dumnezeu.
    Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia
    ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul
    molipsit de boala groaznică a ereziei e mort sufleteşte,
    străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu
    diavolul şi cu pieirea lui…
    Cu deosebire se remarcă la eretici ura neîmpăcată
    către fiii adevăratei Biserici şi setea lor de a se adapă cu
    sângele acestora! Erezia se conjugă cu încrâncenarea
    inimii, cu o groaznică întunecare şi stricare a minţii,
    erezia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de
    ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această
    infirmitate! Orice erezie conţine într-însa hula împotriva
    Duhului Sfânt; fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o
    lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul
    Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu.
    De la vechile erezii la noile erezii
    Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor
    măşti schimbătoare, tindeau către un acelaşi scop: negau
    Dumnezeirea Cuvântului şi deformau dogma întrupării.
    Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările
    Duhului Sfânt. Cu hule îngrozitoare ei negau
    21
    Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate
    aspectele în care Biserica Universală recunoştea lucrarea
    Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări
    omeneşti, şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire!
    Desigur, dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici o
    tâlhărie, nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat? E
    renegat Fiul lui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul
    Sfânt, nu mii mult!
    Cel care a primit şi se ţine de o învăţătură hulitoare
    de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dumnezeu cu gura,
    acela nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale
    firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu săi
    refuze mântuirea?!…
    Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca
    şi a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaştere a
    creştinismului!…
    Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de
    Hristos! Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! Căci
    altfel veţi plânge veşnic!…
    Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi Sfinţilor
    Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, studiaţi în scrierile Sfinţilor
    Părinţi cum trebuie înţeleasă corect Sfânta Scriptură, ce
    vieţuire, ce gânduri şi ce simţăminte se cuvine să aibă un
    creştin.
    22
    DESPRE FAPTELE BUNE
    ALE NEORTODOCŞILOR
    Faptele celor ce nu cred în Hristos
    ar cine nu crede în Fiul lui Dumnezeu? Nu
    cel care pe faţă, cu hotărâre se leapădă de El,
    ci şi acela care, numindu-se creştin, duce
    viaţă păcătoasă, aleargă după desfătări trupeşti; cel al
    cărui dumnezeu este pântecele; cel al cărui dumnezeu
    este argintul şi aurul; cel al cărui dumnezeu e slava
    pământească; cel care a cinstit ca pe un dumnezeu
    înţelepciunea pământească cea vrăjmaşă lui Dumnezeu,
    că tot cela ce face rele urăşte Lumina şi nu vine la
    Lumină, ca să nu se vădească faptele Lui; iar cel ce face
    adevărul vine la Lumină, ca să se arate lucrurile lui, că
    întru Dumnezeu sunt lucrate (In. 3, 20-21).
    Fără lepădare de sine, omul nu e în stare de
    credinţă; raţiunea lui căzută luptă împotriva credinţei,
    cerând cu obrăznicie lui Dumnezeu socoteală pentru
    lucrările Lui şi dovezi pentru adevărurile descoperite de
    El omului; inima căzută vrea să ducă viaţa căderii, către a
    cărei omorâre năzuieşte credinţa; trupul şi sângele,
    neluând aminte la mormântul ce le stă înainte în oricare
    ceas, vor şi ele să îşi trăiască viaţa lor, viaţa stricăciunii şi
    a păcatului.
    D
    23
    În ce trebuie să credem?
    „Credinţa”, a zis Preacuviosul Simeon Noul Teolog,
    „în înţelesul larg al acestui cuvânt, cuprinde în sine toate
    Dumnezeieştile Porunci ale lui Hristos: ea e pecetluită de
    încredinţarea că în porunci nu este nici o buche care să
    nu aibă rost, că totul în ele, până la o iotă, e viaţă şi
    pricină a vieţii veşnice”.
    Să crezi în dogmele propovăduite de Evanghelie, să
    le înţelegi şi să le mărturiseşti după învăţătura neştirbită
    a Bisericii Ortodoxe de Răsărit, singura ce cuprinde
    învăţătura evanghelică în toată curăţia şi plinătatea ei. Să
    crezi în tainele rânduite în Biserică de însuşi Domnul,
    păstrate de Biserica de Răsărit în toată plinătatea lor. Să
    crezi în sfintele, de viaţă făcătoarele porunci evanghelice,
    care pot fi împlinite fără greşeală numai în sânul Bisericii
    celei adevărate, a căror plinire o alcătuieşte aşa-numita
    de către Părinţi credinţă lucrătoare a creştinului, în
    dogme e Teologia predată de însuşi Dumnezeu.
    Lepădarea dogmelor este o hulă împotriva lui
    Dumnezeu ce se numeşte necredinţă; schimonosirea
    dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se
    numeşte erezie.
    Criteriul faptelor bune
    Credinţa Ortodoxă în Hristos, pecetluită prin Taina
    Botezului e îndestulătoare pentru mântuire şi fără fapte,
    arunci când omul n-are timp să le săvârşească: fiindcă
    credinţa îl înlocuieşte pe om cu Hristos, şi faptele bune
    omeneşti cu meritele lui Hristos. De-a lungul vieţii
    24
    pământeşti, însă, este neapărată nevoie de fapte.
    Ca fapte bune îi sunt recunoscute creştinului numai
    acelea care sunt împlinire a poruncilor evanghelice, prin
    care se hrăneşte, trăieşte credinţa lui, prin care este
    sprijinită viaţa lui în Hristos: fiindcă singurul care
    lucrează în creştin trebuie să fie Hristos. Cel botezat nu
    are dreptul să facă după curii îi dau ghes simţirile inimii,
    care depind de înrâurirea trupului şi sângelui asupra
    acesteia, oricât ar părea de bune aceste simţiri: îi sunt
    primite doar faptele bune către a căror săvârşire inima
    este îmboldită de către Duhul Sfânt şi Cuvântul lui
    Dumnezeu, care sunt ale firii înnoite de Hristos.
    „Faptele bune” ale firii căzute
    Sunt orbi cei ce pun preţ pe aşa numitele de către ei
    „fapte bune” ale firii căzute. Aceste fapte au lauda lor,
    preţul lor, în vreme şi între oameni, nu însă înaintea lui
    Dumnezeu, înaintea Căruia toţi s-au abătut, împreună
    netrebnici s-au făcut (Rom. 3, 12).
    Cei ce nădăjduiesc în faptele bune ale firii căzute nu
    L-au cunoscut pe Hristos, n-au priceput taina
    răscumpărării, sunt prinşi în cursele propriei filosofări
    mincinoase, ridicând împotriva credinţei lor care este pe
    jumătate moartă şi se clatină din împotrivire prostească:
    „Oare Dumnezeu este atât de nedrept încât să nu dea răsplata
    mântuirii veşnice faptelor bune săvârşite de închinătorii la idoli
    şi de eretici?”
    Aceşti „judecători” pun nedreptatea şi neputinţa
    judecăţii lor pe seama judecăţii lui Dumnezeu. Dacă
    faptele bune săvârşite potrivit simţirilor inimii ar aduce
    25
    mântuirea, venirea lui Hristos ar fi fost de prisos, n-ar
    mai fi fost nevoie de răscumpărarea lumii prin patimile şi
    moartea pe cruce a Dumnezeului-Om, nici de poruncile
    evanghelice. Este învederat că cei ce socot că mântuirea
    se poate dobândi şi numai prin faptele firii căzute
    nimicesc însemnătatea lui Hristos, leapădă pe Hristos.
    În chip nelegiuit s-au oştit împotriva credinţei
    iudeii, cerând de la credincioşi împlinirea rânduielilor
    rituale ale Legii vechi; în chip nelegiuit fiii lumii vrăjmaşe
    lui Dumnezeu, ce sunt străini de cunoaşterea cea tainică
    şi totodată vie a lui Hristos, cer de la cei ce cred în
    Hristos fapte bune potrivite cu înţelegerea şi simţirile firii
    căzute. Cel ce crede în Hristos trage împotriva simţirilor
    inimii sabia lui Hristos şi îşi sileşte inima, tăind cu sabia
    ascultării faţă de El nu doar pornirile păcătoase vădite, ci
    şi acele porniri care par bune la arătare, dar în fapt sunt
    potrivnice legilor evanghelice şi, astfel, este întreaga
    lucrare a omului care se ia după imboldurile firii căzute.
    Faptele părute bune, făcute din imboldurile firii
    căzute, fac să crească în om „eu”-ul sau, nimicesc
    credinţa în Hristos, sunt potrivnice lui Dumnezeu;
    faptele credinţei omoară egoismul în om, fac să crească în
    el credinţa, fac să crească în el Hristos. De vei mărturisi
    cu gura ta pe Domnul Iisus, spune Apostolul, şi vei crede
    întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te
    vei mântui: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu
    gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. 10, 9-10).
    26
    Dreapta credinţă, adevărata faptă bună
    Credinţa adevărată şi vie aduce omului mântuirea,
    chiar dacă acesta o mărturiseşte doar cu gura. Ea i-a adus
    mântuirea tâlharului răstignit pe cruce; a adus mântuire,
    prin pocăinţă, multor păcătoşi în ultimele clipe, cele
    dinainte de moarte, ale vieţii lor.
    Atât de însemnată, de neapărat trebuincioasă este
    pentru mântuire mărturisirea cu gura a credinţei inimii şi
    încredinţării sufletului, că sfinţii mucenici din toate
    veacurile creştinismului, începând cu înşişi Apostolii lui
    Hristos, s-au învoit mai degrabă a răbda chinuri lungi şi
    înfricoşate, a vărsa sângele lor ca apa, decât a rosti
    lepădarea de Hristos, fie aceasta şi prefăcută, numai cu
    gura, tară ca inima să ia parte.
    Dumnezeu cere de la om pentru a-l mântui numai
    credinţa vie, adevărată. Aceasta, ca zălog al mântuirii şi
    fericirii veşnice, trebuie să fie pentru creştin mai de preţ
    decât viaţa lui pământească. Mucenicia este roadă
    adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, dăruite prin
    credinţă. Mucenicia este roadă credinţei. Această faptă au
    hulit-o şi o hulesc cei ce pun mare preţ pe faptele firii
    omeneşti căzute: în orbirea lor, ei numesc această
    preasfântă nevoinţă a celor mari la suflet „urmare a
    nebuniei”.
    Atât de însemnată este fiecare idee a dogmelor date
    de Dumnezeu, că sfinţii mărturisitori, asemenea
    mucenicilor, au pecetluit mărturisirea de credinţă
    ortodoxă cu pătimiri grozave şi râuri de sânge. Potrivit
    însemnătăţii credinţei în lucrarea mântuirii, şi păcatele
    împotriva ei au o deosebită greutate în cumpăna dreptei
    judecăţi a lui Dumnezeu: toate aceste păcate sunt de
    27
    moarte, adică sunt împreunate cu moartea sufletului şi le
    urmează veşnica pierzanie, muncile veşnice în adâncurile
    iadului.
    Cea mai rea faptă – necredinţa
    Păcat de moarte este necredinţa: ea leapădă
    singurul mijloc de mântuire, credinţa în Hristos. Păcat de
    moarte este lepădarea de Hristos: ea Îl lipseşte pe cel care
    se leapădă de credinţa vie în Hristos, ce se arată şi se
    păstrează prin mărturisirea cu gura. Păcat de moarte este
    erezia: ea cuprinde în sine hulirea lui Dumnezeu şi îl face
    pe cel molipsit de ea străin de adevărata credinţă în
    Hristos. Păcat de moarte este deznădăjduirea: ea este
    lepădare a credinţei lucrătoare, vii în Hristos.
    Vindecarea de toate aceste păcate de moarte este
    credinţa adevărată, sfântă, vie în Hristos. De o
    însemnătate covârşitoare în faptele credinţei este
    mărturisirea cu gura: marele dătător de lege al
    israilitenilor, văzătorul de Dumnezeu Moisi, a fost lipsit
    de intrarea în pământul făgăduinţei îndată ce a rostit, cu
    privire la o faptă a credinţei, cuvinte ce arătau o oarecare
    îndoială (Numeri 20, 10-12).
    De ucenicii unui oarecare pustnic mare din Egipt s-a
    depărtat harul botezului îndată ce acesta, stând de vorbă
    cu un evreu, a rostit, în simplitatea sa, un cuvânt de
    îndoială cu privire la credinţa creştină.
    Istoria bisericească povesteşte că în primele timpuri
    ale creştinismului, în vremea prigoanelor, unii păgâni
    mărturiseau cu gura pe Hristos cu prefăcătorie, în glumă
    şi în bătaie de joc, iar harul dumnezeiesc îi adumbrea de
    28
    îndată: într-o clipă se prefăceau din păgâni înrăiţi în
    creştini râvnitori şi pecetluiau cu sângele lor mărturisirea
    pe care la început o rostiseră ca pe o luare în deşert.[…]
    Credinţa în Iisus Hristos,
    mai presus de toate faptele bune
    Cel ce crede în Hristos, de va şi muri cu moartea
    păcatului, iarăşi va învia prin pocăinţă (In. 11, 25), şi
    vedem pe mulţi dintre sfinţi că au căzut din înălţimea
    sfinţeniei în adâncul unor păcate grele, iar apoi, cu
    ajutorul credinţei şi al pocăinţei insuflate de aceasta, s-au
    liberat din adâncul cel puturos şi întunecat, au suit iarăşi
    la înălţimea curăţiei şi sfinţeniei.
    Deznădăjduirea dă în vileag necredinţa şi egoismul
    ce se aflau dinainte în inimă: cel ce crede în sine şi
    nădăjduieşte în sine nu se va scula din păcat prin
    pocăinţă; se va scula prin ea cel ce crede în Hristos,
    Atotputernicul Răscumpărător şi Doctor.
    Credinţa este din auzire (Rom. 10, 17): ascultă
    Evanghelia, care-ţi vorbeşte, şi pe Sfinţii Părinţi, care o
    tâlcuiesc; ascultă-i cu luare aminte şi, puţin câte puţin, se
    va sălăşlui în tine credinţa vie, care va cere de la tine
    plinirea poruncilor evanghelice şi te va răsplăti pentru
    această împlinire cu nădejdea neîndoielnică a mântuirii.
    Ea te va face următor al lui Hristos pe pământ, împreună
    moştenitor cu El în cer. Amin.

    Apreciază

    Răspunde
  4. irina

    Sfîntul Efrem Sirul (+379)
    „Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi! Vai de cei cîţi murdăresc sfînta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii!
    Atunci, la a doua venire a Domnului, se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi curăţia Botezului, de am păstrat credinţa curată de orice eres şi pecetea neştearsă şi haina neîntinată. Se cuvine ca toţi cei ce se apropie de Dumnezeu şi vor să se învrednicească vieţii celei veşnice, să păzească mai înainte de toate Credinţa Ortodoxă neîntinată. Dar nu trebuie să fie trădată nepreţuita comoară a credinţei nici în schimbul dobîndirii vreunei vrednicii, nici pentru linguşirile ocîrmuitorilor, nici pentru a evita frica de ei.
    Cuvine-se deci să ne învrednicim de orice osteneală pentru dreapta mărturisire a Domnului nostru Iisus Hristos. Să fugi de purtarea frăţească faţă de schismatici şi eretici! Mai mult, să te fereşti de erezia acelora care Îl despart în două pe unicul nostru Domn Iisus Hristos! Aceştia cred în chip contrar celor 318 Sfinţi Părinţi care sau întrunit la Niceea.
    Pe eretici, ca pe nişte blasfemiatori şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci cîini şi lupi şi porci şi antihrişti, după cum zice Domnul: Nu daţi cele sfinte cîinilor! (Matei 7:6). Şi Ioan zice că mulţi antihrişti sau arătat (I Ioan 2:18). Pe aceştia deci, nu se cuvine să-i iubim, nici să ne întreţinem cu ei, nici să ne rugăm împreună cu ei, nici să mîncăm împreună, nici să-i primim în casă, nici să-i salutăm, ca să nu ne facem părtaşi faptelor lor celor viclene.
    Păcatul fără iertare e fapta care se îndreaptă împotriva Duhului Sfînt şi păcatele tuturor ereticilor, pentru că au blasfemiat şi blasfemiază pe Duhul Sfînt. Acestora nu li se va ierta păcatul nici în viaţa aceasta, nici în viaţa ce va să fie, pentru că s-au opus lui Dumnezeu Însuşi, de la Care se dă izbăvirea.” (Cuvinte şi învăţături)
    Sfîntul Vasile cel Mare (+380)
    „Vădita necredinţă a ereticilor ne vatămă puţin. Cu toate acestea, cei ce poartă piele de oaie şi se prezintă pe dinafară cu chip paşnic, sfîşie dinlăuntru oile cele înţelegătoare ale lui Hristos şi vatămă mult, înşelîndu-i pe cei mai simpli. Aceştia sunt mai periculoşi şi greu se apară cineva de ei. Ce lucru îndrăzneţ nu au făcut aceşti înnoitori? Din aceasta pricină, i-a despărţit Biserica şi sau rupt de ortodocşi şi au făcut mincinoasa adunare. Totuşi, trebuie să cunoaşteţi că, prin harul lui Dumnezeu, nu sunteţi singuri, ci aveţi pe mulţi împreună cu voi care apără Ortodoxia Sfinţilor Părinţi, care au alcătuit la Niceea evlavioasele dogme ale Credinţei.
    Una este fapta care se pedepseşte acum cu asprime: nepăzirea Predaniilor Părinţilor. Să ne luptăm pînă la sfîrşit … nu pentru bani, nu pentru slavă… ci pentru a dobîndi de obşte comoara credinţei sănătoase şi să rămînem luptîndu-ne.”

    Apreciază

    Răspunde
  5. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Religia in scoli intr-o tara unde dumnezeu e banul / “ZIARUL LUMINA” PROMOVEAZA EREZIA MONOFIZITA/ Critici rusesti fata de ofensiva impotriva identitatii, libertatii si familiei… (STIRI SI RECOMANDARI RELIGI

  6. Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir despre Sinodul al VIII-lea Ecumenic

    Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir despre Sinodul al VIII-lea Ecumenic
    https://ro.orthodoxwiki.org/Sinoade_Ecumenice

    […]

    Cuviosul Nil Izvorâtorul de Mir spune că în viitor va avea loc un Sinod pe care îl numește Sinodul al VIII-lea Ecumenic (rezultă de aici că cele considerate de unii ca fiind al Optulea și al Nouălea nu sunt ecumenice):

    Și oare câtă tulburare are să se facă în timp de 100 de ani, adică de la 7400 până la 7500 de la zidirea lumii? Ce răpiri or să se facă? Ce amestecare de sânge, stricare de copii, sodomie, curvie, preacurvie și toate alte fărădelegi pierzătoare, și pricire neînce-tată, încât nu o să se găsească nici începutul, nici sfârșitul între toate neamurile? Și pe urma celor mai de sus o să se facă al optulea Sobor. Acesta o să aleagă binele din rău și pravoslavia din eresuri, precum la arie se alege grâul din pleavă și din paie: grâul pentru oameni și paiele pentru foc. […] Și atunci o sa se facă o adunare (sobor) ca să șadă pe douăsprezece scaune. Adică după pierzarea agarenilor o sa se facă al optulea sobor, și acesta o să aleagă fierbințeala din cenușa cea rece, adică pe cei cu evlavie și nevoitori o să-i aibă la mare cinste. Iar răceala, adică pe cei fără de evlavie și defăimători ai vieții monahicești, o să-i arunce în loc netrebnic.[4]

    [4] Sfântul Cuvios Nil CAVSOCALIVITUL Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, 2011, p. 96, 254.

    [4] Sfântul Cuvios Nil CAVSOCALIVITUL Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, 2011, p. 96, 254.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.