Creştinism şi iudaism, divergenţe şi confluenţe – aspecte actuale – Părintele Policarp Pârvuloiu

I. Preliminarii

„A fi evreu nu e o stare, ci o rană.”[1]

Izvorâtă din iudaism, noua religie creştină s-a distanţat treptat de sinagogă,  ajungându-se până la antagonisme directe. Iudeii au avut mult de suferit din partea romanilor, dar, din nefericire şi din partea creştinilor când imperiul se va creştina. Iniţial autorităţile romane nu făceau distincţie între iudei şi creştini; împăratul Claudius va alunga din Roma pe iudei din pricina deselor certuri privind persoana lui Chrestus (Hristos), măsură care a afectat indirect şi pe creştini (v. Suetonius, Vita Claudii, XXV, 4 : „Iudaeos impulsore Chresto assidue tumultuantis Roma expulit. „)

Problema continuităţii-discontinuităţii creştinism-iudaism a fost o preocupare constantă a creştinismului timpuriu, îmbrăcând forme extreme în cazul marcionismului (de respingere integrală a elementelor semite din creştinism).

Tradiţia creştină va asimila scriptura ebraică, interpretând-o şi recuperând-o deseori alegoric, dar, în general se va contura un proces de „deziudaizare a creştinismului”[2], în special la nivel practic. În curând, însă, noua religie, devenită independentă, îşi permite să revendice masiv elemente de doctrină, cult, organizare, etc. din iudaism. Are loc o „reiudaizare a creştinismului”. Biserica creştină este acum adevăratul Israel, „sinagoga lui Dumnezeu”[3].

Ruptura de iudaism devenise totală încă de la sfârşitul secolului I d.Chr. De altfel, în Palestina, creştinismul dobândise mai mulţi adepţi printre coloniştii greci decât printre iudei. Elocvente sunt în acest sens primele texte creştine, alcătuite în limba greacă, multă vreme idiomul privilegiat al creştinilor. Un mic manual destinat creştinilor din Siria, unde ei erau numeroşi, înfăţişează liturghia şi actele de cult, botezul, postul, rugăciunea, împărtăşania, ca şi organizarea internă, disciplinată, a Bisericii (cu valorizarea ierarhilor, episcopi şi diaconi, fără nici o aluzie la iudaism). Relaţiile cu sinagogile fuseseră total rupte în timpul rebeliunii generalizate a iudeilor din 115-117 d.C, creştinii rămânând loiali Imperiului, încât autorităţile imperiale au început să-i disocieze de iudei. După reprimarea răscoalei iudeilor din 132-135 d.C. şi transformarea Ierusalimului în cetate păgână, comunitatea creştină de aici, una dintre cele care păstrase contacte cu iudeii, a fost dezorganizată şi apoi marginalizată. În general creştinii aspirau la o autentică inserţie în societatea greco-romană[4].

Aceasta este viziunea istoric raţionalistă asupra creştinismului, considerat ca o facţiune disidentă a iudaismului, o sectă religioasă care va cunoaşte o dezvoltare prodigioasă, depăşind stadiul unei „erezii” şi devenind o adevărată religie universală. Abordarea iudaică asupra problemei este întrucâtva similară.

II. Perspectiva iudaică asupra creştinismului

Încă de la apariţie, creştinismul a fost valorizat negativ de către iudei, situat adesea mai prejos decât păgânismul şi decât erezia samarinenilor, iar evangheliile au fost considerate adevărate cărţi de magie, cum afirmă iudeul Trifon din dialogul cu acelaşi nume al apologetului creştin Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful. Creştinii au fost văzuţi nu doar ca apostaţi crezând în mai mulţi zei(v. Sfânta Treime, politeism camuflat în perspectiva iudaică)[5] şi admiţând imanenţa desăvârşită a lui Dumnezeu Cel absolut transcendent şi fără chip, ci şi ca suspecţi de trădare faţă de romani[6]. În plus, le-au fost aduse diverse acuzaţii de imoralitate care s-au perpetuat peste veacuri. În rugăciunea zilnică a sinagogii au fost introduse blesteme cumplite (birchat hamminîm) împotriva membrilor noii „secte.” Toledot Jeshu, celebra relatare legendară a vieţii şi activităţii Mântuitorului din Talmud ni-L prezintă pe Iisus Hristos în mod blasfemator, acuza principală şi repetată obsedant fiind că a dus pe Israel în rătăcire cu ajutorul magiei.

O problemă delicată şi controversată este şi următoarea: ce rol şi ce responsabilitate  şi-au asumat iudeii în persecuţiile împotriva creştinilor? Unii autori au admis aproape fără rezerve că rolul lor a fost considerabil. Potrivit Sfântului Ioan Hrisostom, iniţiativa ar fi pornit nu de la împăraţii romani, ci de la iudeii înşişi. Lapidara formulă a lui Tertulian este în memoria tuturor: „Synagogas Judeorum fontes persecutionum”[7].

Să ne ferim să răspundem acuzaţiilor excesive ale autorilor creştini  printr-o deculpabilizare totală. Iudeii i-au persecutat efectiv pe creştini atunci când au fost în stare, adică la ei acasă, în Palestina. În diaspora, rolul lor este mult mai modest. Denunţând erezia creştină, ei au ajutat Roma să facă deosebirea între cele două religii şi să descopere pericolele pe care considerau că le-ar ascunde cea nouă. Rolul lor s-a diminuat, probabil, pe măsură ce conflictul între Biserică şi societate devenea mai acut[8]. Cel mai frecvent, rolul iudeilor se reducea la o participare deosebit de activă, dar concretă, materială, dacă dăm crezare anumitor texte. Astfel o implicare a evreilor în acţiuni directe anticreştine avem consemnată în Viaţa Sfântului Ioan cel Nou, scrisă de Grigore Ţamblac la începutul veacului al XV-lea, de unde aflăm că martiriul acestui sfânt a produs jubilaţie în comunitatea evriească, mai mult, unul dintre evrei aduce la îndeplinire condamnarea la moarte: “astfel fiind tras Sfântul Ioan de acel nemilostiv călăreţ, când a ajuns pe la locuinţele jidoveşti şi alerga trecând pe uliţele lor, mulţime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era târât de calul acela, şi strigând şi strâmbând feţele lor, aruncau în el cu ce se întâmpla a avea în mâini, râzând fără de rânduială. Unul din acei jidovi, alergând în casa sa şi ajungând calul ce târa pe sfânt, i-a tăiat cinstitul şi sfântul lui cap.”[9] Analiza acestui act martiric trebuie făcută cu obiectivitate, totuşi intervenţia evreilor se poate să fi fost autentică, poate nu chiar până la implicare concretă. Prezenţa lor nu poate fi suspectă precum susţinea M. A. Halevi[10] care vedea o reiterare şi o proiectare mitică a martiriului hristic în suferinţele oricărui mucenic creştin[11]. Sau este foarte posibil ca scrierea hagiografică să reflecte unele prejudecăţi şi stereotipuri antiiudaice ale monahismului ortodox.

Evul mediu, însă, cu numeroasele tribulaţii şi pogromuri cunoscute de către sinagogă din partea statului şi a creştinilor[12] a amplificat tensiunea dintre iudei şi creştini. Creştinii au fost asimilaţi cu Edom, duşmanul permanent al vechilor evrei şi creştinismul considerat idolatrie[13]. Cu toate acestea, au existat din ambele părţi[14] tentative de apropiere şi fructuoase întreprinderi de sinteză, dialog şi chiar sincretism, ca în cazul fascinantului fenomen al cabalei creştine.[15] În epoca modernă iudaismul însuşi a fost influenţat de către creştinism[16].

Atitudinile moderne ale iudaismului faţă de creştinism au devenit mai nuanţate, începând mai ales cu Haskalah, creştinismul fiind acum o religie legitimă care însă îşi ignoră deliberat sau nu coloratura şi rădăcinile specific iudaice[17]. Iudaismul contemporan afirmă, în flagrantă opoziţie cu relatările evanghelice, că nu elitele iudaice contemporane cu Mântuitorul ar fi vinovate de acuzarea şi condamnarea Lui, ci exclusiv autorităţile romane. În plus, se accentuează iudaitatea Mântuitorului[18], considerându-se că adevăratul întemeietor al creştinismului ar fi Sfântul Apostol Pavel cel care L-ar fi divinizat pe umilul Rabbi Iehoshua din Nazaret. Iată cuvintele lui Isidor Epstein: „Pe de altă parte, Pilat a impus Sanhedrinului politic responsabilitatea de a menţine ordinea romană în provincie. Acest Sanhedrin trebuia să aresteze toate persoanele suspecte de complot împotriva Romei, iar atunci când o acuzaţie criminală era limpede, să-l predea pe acuzat romanilor pentru o judecată aspră. În faţa unui asemenea Sanhedrin politic a fost adus Iisus sub acuzaţia politică potrivit căreia el ar fi încercat să se facă rege al evreilor. Temându-se că, dacă nu urmează procedura normală în cazul unei acuzaţii criminale, ce părea suficient de întemeiată şi pentru ca evreii să nu-şi piardă puţina independenţă naţională care le mai rămăsese (cf. Ioan. 11, 48-50), Sanhedrinul  l-a trimis pe Iisus înaintea lui Pilat. La porunca acestuia din urmă, Iisus, ca de altfel mulţi alţi evrei acuzaţi de instigare, au fost crucificaţi de Roma. Fariseii se ţineau deoparte de întreaga afacere. Diferendul lor cu Iisus era de natură religioasă. Niciodată ei nu l-au criticat pentru pretenţiile sale mesianice. În toate cazurile, când ei l-au contrazis, a fost din cauza dispreţului său faţă de interpretările lor tradiţionale a legilor Torei şi a „barierelor” ridicate în jurul ei. În acest sens, diferendul dintre Iisus şi farisei nu avea nimic a face cu acuzaţia politică pentru care Iisus a compărut înaintea marelui preot şi a colegilor săi, şi pentru care nu ar fi putut interveni chiar dacă ar fi vrut. Şi nu este vorba de nici un fariseu care să fi participat la judecată, şi cu atât mai puţin de decizia de a preda pe Iisus romanilor. Crucificarea lui Iisus a pus capăt tuturor speranţelor politico-naţio­nale pe care discipolii săi şi le puseseră în el. Ei au căzut deci în apocaliptism pentru a explica moartea sa, şi au căutat să se liniştească făcând din el un Mesia ceresc, care urma să reapară neîntârziat şi să domnească pe pământ. Aşa a debutat în acea epocă secta iudeo-creştină -care avea să se separe într-o zi de iudaism şi să devină Biserica creştină. Primii aderenţi ai acestei secte au fost evrei din toate punctele de vedere, afară de unul singur: ei îl considerau pe Iisus ca Mesia. Altceva ei n-au schimbat. Au continuat să frecventeze Templul şi, fără îndoială, Sinagoga, după obicei, respectând se pare în toate privinţele practicile evreieşti. Credinţa lor că Mesia a venit nu era un motiv de discordie între ei şi ceilalţi evrei. Dar, în câteva decenii, sub influenţa lui Pavel, Biserica creştină a modificat concepţia sa despre Iisus în asemenea manieră, încât el nu a mai fost un simplu om, ci de fapt un al doilea Dumnezeu, credinţă care contrazicea unitatea lui Dumnezeu, aşa cum o înţelegeau evreii. De îndată ce această modificare a fost săvârşită, nu a mai fost posibil ca iudeo-creştinii să mai rămână în iudaism, iar ruptura definitivă dintre cele două grupuri a devenit inevitabilă.”[19]

Această viziune asupra începuturilor creştinismului este total diferită de ceea ce s-a petrecut acum 2000 de ani. Pentru problematica procesului Mântuitorului se poate studia cartea lui Ioan Fruma şi Grigorie T. Marcu,  Procesul Mântuitorului: studiu juridic şi teologic, Editura Romcart, Bucureşti, 1992.

Cu regret trebuie să precizăm că pretenţia iudaismului de a fi absolvit de acuzaţia de deicid nu va putea fi satisfăcută de creştinismul autentic niciodată. Acest fapt reprezintă o absurditate pentru orice creştin deoarece ar contrazice în mod inacceptabil Evangheliile, precum şi întreaga Sfântă Tradiţie şi cultură creştină. Atitudinea evreilor poate fi cea a lui Richard Wurmbrand, evreu convertit la creştinism: în România, în 1945, marele rabin Alexandru Şafran, la un congres al tuturor cultelor, ţinut la Bucureşti, sub ocârmuirea regimului comunist, a cerut, în faţa întregului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române si a reprezentanţilor celorlalte culte, adunaţi la acel congres, să se termine o dată pentru totdeauna cu acuzaţiile aduse împotriva evreilor în legătură cu uciderea lui Iisus care, în realitate, a fost condamnat 1a moarte de procuratorul roman şi nu de evrei, iar ca urmare, ei nu poartă nici o răspundere. Ca răspuns la cutezanţa marelui rabin, s-a auzit atunci un glas care a răsunat în toată adunarea. Era glasul evreului misionar creştin Richard Wurmbrandt, care i-a strigat lui Şafran (si celorlalţi rabini prezenţi) câteva cuvinte cu putere profetică: voi, care reprezentaţi Sinagoga si Îl tăgăduiţi pe Mesia, până nu veţi sta în genunchi în faţa Crucii şi până când nu veţi cere iertare Răstignitului pentru fărădelegea comisă, nu vi se cade să-I pomeniţi numele! La aceste cuvinte, rostite, ca altădată, de proorocii Vechiului Testament, tot clerul ortodox, de faţă la acel congres hibrid, a izbucnit în ovaţii şi aplauze, în timp ce marele rabin şi suita lui au părăsit ostentativ adunarea, într-o larmă generală, iar congresul s-a spulberat. În aceeaşi zi, Wurmbrandt a fost arestat şi condamnat la 14 ani închisoare[20].

III. Perspectiva creştină asupra iudaismului

III. 1. Perspectiva creştin-ortodoxă

Din secolul al II-lea până în secolul al IV-lea, dezbaterea între iudei şi creştini s-a desfăşurat pe planul controversei teologice şi a discuţiilor biblice, o abundentă literatură atestând intensitatea acestei dezbateri. Mai multe genuri literare sunt astfel reprezentate: tratate, omilii, culegeri de testimonia, diatribe, etc. Polemica iudeo-creştină se concentrează pe câteva teme esenţiale: condiţia mesianică şi soteriologică a lui Iisus, rolul Legii, chemarea neiudeilor la mântuire[21].

Dezbaterile împotriva iudeilor sunt purtate mai ales de scriitori proveniţi dintre păgâni şi contribuie la modelarea ortodoxiei creştine. Autorii din secolele al III-lea şi al IV-lea, înmulţesc demonstraţiile credinţei creştine. Urmează apoi invectivele împotriva împietririi ireductibile a iudeilor. Printre operele cele mai de seamă ale perioadei anteniceene trebuie amintite: Epistola lui Varnava, Ariston de Pella, Dialog între Jason şi Papiscus despre Hristos; Miltiade, Împotriva iudeilor; Apolinarie de Hieropolis, Împotriva iudeilor, Justin, Dialog cu iudeul Trifon; Hipolit(?), Demonstraţie împotriva iudeilor ş.a.

Pentru secolul al IV-lea, vom nota autorii creştini cu lucrări polemice: Eusebiu al Cezareii, Demonstratio Evanghelica; Eusebiu al Emesei, Împotriva iudeilor, pierdută; Diodor din Tars, Împotriva iudeilor, pierdută de asemenea; Epifanie al Salaminei, Panarion; Ioan Hrisostom Împotriva iudeilor şi Neamurilor cum că Hristos este Dumnezeu; Opt omilii împotriva iudeilor; Pseudo-Grigorie de Nyssa, Testimonia adversus Iudaeos; Pseudo-Ioan Hrisostom, Împotriva iudeilor, neamurilor şi ereticilor; câteva Omilii ale lui Afraat.

Lumea antică a cunoscut cu mult înainte de răspândirea creştinismului reacţii antiiudaice[22]. Dar antiiudaiismul creştin, care se întrevede deja chiar înainte de triumful Bisericii şi care se precizează în secolul al IV-lea, îmbracă o nuanţă foarte specială şi aspecte absolut noi.

Starea de spirit ostilă iudeilor a luat naştere, pare-se, imediat ce propovăduirea creştină se îndepărtează de Israel, unde înregistrează mai multe eşecuri decât succese, şi se îndreaptă către neamuri. Antiudaiismul creştin este la început expresia dezamăgirii în faţa îndărătniciei lui Israel. Principala originalitate a antiudaismului creştin constă în natura argumentării sale şi în procedeele sale de luptă. În timp ce temele obişnuite ale antiudaismului păgân nu erau de obicei decât nişte afirmaţii gratuite, scriitorii creştini vin cu texte scripturistice. Exegeza antiudaică a Bibliei, anticipând încă din trecut reproşurile pe care Biserica avea să le facă iudeilor pentru uciderea lui Hristos, tinde să demonstreze, prin desfăşurarea propriei lor istorii şi prin mărturia proorocilor, că poporul aşa-zis ales a fost întotdeauna un popor scelerat. Încăpăţânaţi, ucigaşi, înrobiţi trupului, iudeii sunt cu adevărat prada şi uneltele celui viclean, „avându-l pe diavol în suflete”[23].

Ştim, de asemenea, că monahii, a căror influenţă a fost atât de însemnată în istoria Bisericii răsăritene, începând din secolul al IV-lea, erau protagoniştii luptei împotriva iudeilor şi militanţi ai antiudaismului. În aceeaşi perspectivă trebuie situat şi judecat şi reproşul, rar formulat de către păgâni, al lăcomiei iudaice, reproş formulat frecvent de către creştini: iudeilor le plac banii, luxul, desfătarea pântecelui, toate formele de bogăţie[24].

Uneori, însă, în Orient, şi în special în Palestina, în Frigia sau în Galatia, creştini iudaizanţi adoptă obiceiuri şi prevederi iudaice. În Antiohia ei caută vindecare prin practicile cultuale ale unor medici iudei. Jurămintele sunt făcute pe Tora; creştini participă la posturile şi la sărbătorile iudaice[25]. În Occident, contactele între creştini şi iudei sunt mai rare, căci iudeii erau mai puţin numeroşi. În Africa, însă, sunt atestate practici asemănătoare.

Sinoadele interzic aceste abuzuri. Sinodul din Elvira denunţă cultul sabatic, rivalitatea dintre binecuvântările iudaice şi cele creştine pentru asigurarea fertilităţii ogoarelor, meselor în comun[26]. Sinodul este mai sever faţă de căsătoriile cu eretici şi cu iudei decât faţă de cele cu păgâni. În Orient, conciliul de la Laodiceea interzice şi aceste abuzuri[27]. Aceste canoane aveau uneori chiar putere de lege.

Polemica antiiudaică în Biserică „era aproape la fel de frecventă ca şi slujba însăşi – după cum afirmă Juster – astfel, ea se impunea credinciosului, îi modela mentalitatea, elabora şi consolida zilnic sentimentele sale antiiudaice”[28].

Autori şi oratori bisericeşti se întrec în imaginaţie şi elocvenţă pentru a ridica expresia sfintei lor mânii la înălţimea subiectului. Sfântul Grigorie de Nyssa oferă o mostră remarcabilă a acestor violente diatribe: „Ucigaşi ai Domnului, asasini ai proorocilor, răzvrătiţi şi plini de ură faţă de Dumnezeu, ei încalcă Legea, ţin piept harului, se leapădă de credinţa părinţilor lor. Tovarăşi ai diavolului, neam de năpârci, turnători, calomniatori, minţi întunecate, plămadă fariseică, sinedriu al demonilor, blestemaţi, vrăjmaşi a tot ce este frumos…”[29].

Sfântul Ioan Hrisostom rămâne, fără îndoială, maestrul imprecaţiei antiiudaice. Aflăm adunate la el toate reproşurile, toate injuriile împotriva sinagogii. La el se vede cel mai bine această fuziune de elemente preluate din curentul antiiudaic popular şi acuzele specific teologice. El reprezintă, de asemenea, în Biserica primară, prin calitatea antiiudaismului său, un caz-limită[30]. Acest antiiudaism transpare în întreaga operă, însufleţind îndeosebi cele opt Omilii ale sale Împotriva iudeilor[31], ţinute la Antiohia, între toamna anului 386 şi toamna lui 387.

Motivul susţinerii acestor omilii este dat de apropierea sărbătorilor iudaice, care se succed fără întrerupere: sărbătoarea Trompetelor, cea a Corturilor, posturile.

La gândul că anumiţi creştini judecă auguste ritualurile iudaice şi le frecventează adunările ca pe nişte locuri sfinte, Hrisostom îi atacă pe iudei numindu-i „nenorociţi, nefericiţi…”[32]. El motivează aceasta prin faptul că iudeii au fost copleşiţi de Dumnezeu cu daruri, dar le-au respins pe toate: „Sunt într-adevăr nenorociţi şi mizerabili, după ce au respins atâtea comori pe care Cerul le revărsa în mâinile lor şi pe care le-au respins cu încăpăţânare”. Sinagoga este considerată „lăcaşul demonilor”[33], căci „…demonii locuiesc în sufletele iudeilor”[34].

Oratorul se îndreaptă către iudaizanţi, cărora încearcă să le arate întreaga oroare a purtării lor. În curând îi lasă, pentru a se năpusti iarăşi asupra iudeilor, cauză a tuturor relelor. „Jafuri, lăcomie, trădare faţă de cei sărmani, hoţii, trafic de mărfuri”, o zi întreagă n-ar ajunge pentru enumerarea viciilor lor. Erau devoraţi de acestea înainte de venirea lui Hristos. Uciderea Mântuitorului a umplut paharul nelegiuirilor lor. Şi după toate acestea, mai sunt creştini care să se alăture riturilor acestor criminali, vânduţi demonului trup şi suflet! Tonul următoarelor omilii, consacrate discutării teologice a unor puncte precise, este mai calm[35].

În a şasea omilie, polemica redevine foarte agresivă: Oratorul îşi propune să explice actuala situaţie mizerabilă a iudeilor. Cultul iudaic, odinioară venerabil şi cu adevărat dumnezeiesc, nu mai este decât o caricatură de cult: „Acum, totul la ei este grotesc, zeflemea, batjocură şi ruşine”. Prezenţa cărţilor sfinte nu este de-ajuns pentru a sfinţi sinagoga. Postul este considerat de sfântul Părinte drept „necurat şi criminal”[36] şi de aceea el îndepărtează credincioşii de posturile spurcate ale iudeilor.

Sfântul Ioan Hrisostom încurajează credincioşii din Antiohia să nu aibă legături cu iudeii şi să nu mai respecte obiceiurile iudaice căci „întrucât vremea celor mai desăvârşite a venit, să nu ne întoarcem înapoi, să nu mai ne ţinem de zile, răstimpuri, ani, ci să urmăm în toate cele Biserica cu credincioşie, să avem mereu în vedere dragostea şi pacea înainte de toate.”[37]

Nici statul roman devenit treptat creştin nu va adopta o atitudine mai puţin intransigentă. Legislaţia primului secol al imperiului creştin, fără a schimba în profunzime statutul iudeilor acordat de Iulius Cezar, a creat treptat pentru iudei o situaţie nouă, din ce în ce mai inconfortabilă. Atitudinea împăraţilor creştini faţă de iudaism este deosebit de complexă, pentru că preocupările religioase se interferează cu mobiluri de ordin politic. Deţinători ai autorităţii şi moştenitori ai principilor păgâni, suveranii sunt în acelaşi timp membri şi protectori ai Bisericii creştine – ortodoxă sau ariană, nu are importanţă – care-i împinge să reducă din ce în ce mai mult privilegiile recunoscute iudeilor. Influenţa autorităţii ecleziastice asupra legislaţiei privitoare la iudei este incontestabilă. Ca şi în materie de erezii, Codul Teodosian este adesea tributar unor canoane sinodale. În materie de iudaism, intervenţia personală a unui demnitar bisericesc explică anume remaniere a legislaţiei: Sfântul Ambrozie a făcut să fie modificată legea cu privire la protecţia sinagogilor[38]. La sfârşitul secolului IV, influenţa lui Ambrozie, pe lângă Teodosie şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur asupra credincioşilor agravează situaţia iudeilor.

Neutralitatea oficială a autotrităţilor faţă de sinagogă este repede destrămată în practică de politica din ce în ce mai binevoitoare a împăraţilor faţă de creştinism. Urmează o rupere a echilibrului: măsurile procreştine sunt însoţite de măsuri antiiudaice. Statutul iudaic se alterează tot mai mult. Restricţiile nu vizează la început decât activitatea exterioară a iudaismului, relaţiile acestuia cu lumea creştină şi păgână[39].

De la o neutralitate oficială, se trece repede la măsuri de discriminare. Pentru perioada lui Teodosie, aceste măsuri tind să izoleze comunităţile iudaice de mediul creştin. Toate aceste preocupări figurează în legile statului roman: „contagiunea” iudaică este o ciumă de temut de care creştinii trebuie feriţi, îndepărtându-i de un contact necurat. Principalele măsuri legislative luate în acest sens se referă la interzicerea căsătoriilor mixte, interzicerea prozelitismului iudaic, însoţite de o protecţie acordată iudeilor convertiţi, precum şi interzicerea circumciderii sclavilor, ceea ce i-a determinat chiar pe împăraţii creştini să interzică iudeilor de a avea sclavi creştini[40].

Cu toate acestea, în veacurile următoare situaţia iudeilor nu va deveni atât de apăsătoare ca în Apus. Marginalizarea va constitui un fapt evident, dar convieţuirea şi colaborarea cu creştinii va fi în general paşnică. Fără îndoială, cultul creştin ortodox va păstra până astăzi rânduieli liturgice şi formulări suficient de stranii ca să contrarieze orice teolog creştin[41]. Din nefericire, uneori, în Ortodoxia contemporană se aud reiterate mai mult sau mai puţin furibund vechile calomnii antiiuidaice, dintre care se detaşează net calomnia omorului ritual.

Totuşi Biserica Ortodoxă nu a putut accepta compromisurile făcute de romano-catolici în privinţa atitudinii faţă de iudaism. Iată un punct de vedere, care, deşi extrem de dur, reflectă, cu unele amendamente poziţia ortodoxă, care nu poate fi decât una fermă de afirmare a erorii în care se află iudaismul care L-a respins pe Mesia şi Dumnezeu Însuşi:  „acţiuni misionare de o orientare spirituală cu totul greşită s-au manifestat, în ultima vreme, în Catolicism, şi faţă de mozaism, în vederea convertirii evreilor la Creştinism. În acest scop, căutând să li se niveleze drumul pentru a-i apropia de Biserică şi a le uşura – după părerea Vaticanului – accesul la botez, s-a mers cu cedările până la măsluirea unor adevăruri evanghelice şi istorice[42]. Ca urmare, s-a înţeles să se atenueze cât mai mult răspunderea pe care o poartă evreii, ca neam şi ca indivizi, pentru răstignirea Mântuitorului, păcat pe care Hristos nu l-a iertat, ci mai greu l-a acuzat. Aceasta nu înseamnă însă că o discriminare cu caracter antisemit ar fi cât de puţin justificată, ci dimpotrivă, ar fi foarte reprobabilă. Căci fiecare om este o parte din umanitatea în care se reflectă Divinitatea, si el trebuie iubit cu dragostea cu care Hristos S-a jertfit pentru el. Dar, de la această atitudine creştină, faţă de care se cuvine toată înţelegerea evanghelică, şi până la a se arăta îngăduinţă faţă de spiritul antihristic al iudaismului sau pînă la a minimaliza uciderea sacrilegă, săvârşită în numele întregului neam evreiesc si al urmaşilor săi, este o distanţă enormă. Căci blestemul cu care au fost blestemaţi preoţii şi poporul apasă si azi pe fiecare evreu care continuă să se lepede de Hristos şi să-I hulească numele.

Un asemenea punct de vedere, cu care Biserica Ortodoxă nu va putea fi niciodată de acord, este pe cât de greşit, pe atât de primejdios, prin capitularea în faţa iudaismului, ca rezultat al infiltraţiilor masonice în mijlocul ierarhiei catolice. O asemenea atitudine lasă uşa deschisă şi altor posibile concesii care se vor face Masoneriei si angajează la răspunderi foarte grave ierarhia Bisericii Catolice.

Pretenţia ca evreii să fie absolviţi de învinuirea uciderii lui Hristos a fost ridicată, în mai multe rânduri, chiar din mijlocul cercurilor iudaice. În anii din urmă, seful rabin din România spunea: „în loc de a îmbrăţişa cu dragoste si recunoştinţă poporul care păstrează curat si nealterat străvechiul Legământ, s-a şoptit mereu, fie cavalerilor îmbrăcaţi în armură de cruciaţi, fie monahilor învesmântaţi în sutană, fie ţăranului neştiutor că acest popor e vinovat de deicid. Râuri de sânge au curs de pe urma acestei absurde îmbinări de noţiuni, care admite că Dumnezeu poate fi ucis şi dezminte însăşi versiunea faptelor, aşa cum este ea narată de Scriptura cea nouă. (…) Trebuie să răsune un zguduitor si universal Peccavi care să pună capăt absurdelor născociri ale unui dramatic trecut si să pună bazele unei înfrăţiri.”[43]

Deci conform acestui punct de vedere, propriu iudaismului, nu evreii ar trebui să se pocăiască pentru nelegiuitul lor sacrilegiu, ci creştinii ar trebui să recunoască păcatul, printr-un zguduitor si universal Peccavi. Ca un ecou întârziat de acum două mii de ani, al învinuirilor aduse de marele preot de atunci împotriva lui Hristos, pătrunde acum glasul şefului rabin Moses Rosen împotriva creştinilor care nu s-au pocăit pentru absurdele lor născociri despre cei care L-au răstignit pe Domnul.

Iată relatarea evanghelică: „Însă arhiereii şi bătrânii au aţâţat mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Iar dregătorul, răspunzând, le-a zis: Pe cine din cei doi voiţi să vă eliberez? Iar ei au răspuns: Pe Baraba. Şi Pilat le-a zis: Dar ce voi face cu Iisus, ce se cheamă Hristos? Toţi au răspuns: Să fie răstignit!  A zis iarăşi Pilat: Dar ce rău a făcut? Ei însă mai tare strigau şi ziceau: Să fie răstignit!  Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea.  Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! „ (Matei 27, 20-25). Iar când, la locul numit Gologota Iisus a zis: Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac, El se referea la ostaşii romani – păgâni şi inconştienţi, care împlineau ordinul execuţiei, fără să-şi dea seama de cele ce făceau – iar nu la acei care i-au cerut răstignirea şi şi-au luat asupra lor şi a copiilor lor Fărădelegea acestui sacrilegiu. „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor.” (Ioan 15, 22). „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.” (Ioan 15, 24). Iar lui Pilat, Iisus i-a răspuns: „De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are.” (Ioan 19, 11).

Iisus nu i-a iertat. Dar Vaticanul a căutat să circumscrie răspunderea sacrilegiului comis numai la acuzatorii lui direcţi de atunci, absolvind tot restul Israelului de implicaţiile acestei Fărădelegi. Dar pentru că blestemul cu care s-a blestemat norodul a fost rostit de bătrânii sinedriului, de preoţi şi de mai marele preot, el a căzut asupra întregului popor şi nu numai a celor de faţă. Iar dacă ar fi să se facă azi un sondaj printre rabinii, cărturarii si bătrânii acestui popor, cu privire la hotărârea luată de înaintaşii lor faţă de Iisus, crede oare Conciliul Vaticanului că s-ar desolidariza ei de acea hotărâre sau că ar contesta consecinţele acelui blestem arhieresc?

Iată de ce, evreilor care vor să primească botezul credinţei ortodoxe, Biserica le cere, pe temeiul Tradiţiei, ca la prima cateheză să se facă, între altele, următoarele lepădări, cuprinse în Evhologhiu: Mă lepăd de toată credinţa iudaică si blestem toată hula lor pe care o au asupra Domnului Iisus Hristos, asupra Preacuratei Maicii Sale asupra tuturor Sfinţilor şi asupra tuturor creştinilor. Mă lepăd de cele ale legii vechi, ca de cele ce acum au trecut, şi de alte obiceiuri evreieşti, cele de Dumnezeu hulitoare, si de blestemata lor carte, Talmudul, precum şi de toate tălmăcirile acestuia, şi le blestem pe ele.

În afara absolvirilor pe care Catolicismul le-a acordat evreilor pentru starea de păcat în care se află faţă de Hristos, Biserica Romei a întreprins şi alte acţiuni deosebit de vinovate, ca orientare spirituală şi canonică, privind relaţiile dintre creştinism si iudaism.

În luna august 1968, a avut loc în America Latină, la Bogota, prima reuniune la scară continentală între catolici si evrei, cu participarea a 27 de personalităţi, printre care şi cardinalul Raul Silva Henriquez de Santiago de Chile, dimpreună cu mai mulţi episcopi. Cu această ocazie s-au formulat o serie de concluzii mai importante. În ceea ce priveşte comunităţile religioase, reuniunea a recomandat o colaborare cât mai strânsă între organizaţiile evreieşti si cele creştine, hotărând, între altele: Să se desfăşoare o lucrare comună, pe cât posibil mai extinsă şi unitară, a celor două confesiuni religioase fată de necesităţile umane; să se încurajeze ţinerea reciprocă de cursuri, de seminarii si conferinţe, pe tot cuprinsul continentului latino-american, pe teme specifice, susţinute de teologi evrei si creştini, care să-şi expună propria religie si cultură etc.

Între temele propuse figurează: Israelul si locul său în teologia evreiască; Mântuirea în creştinism şi în iudaism; Ateismul, etc. Dar reuniunea de la Bogota a mai hotărât: Revizuirea cărţilor de texte ale catehismelor, ale manualelor de rugăciuni, ale dicţionarelor si enciclopediilor pentru a elimina orice formă de prejudiciere reciprocă; promovarea, în ambele comunităţi, a cunoaşterii liturghiilor respective; participarea evreilor si a creştinilor la rugăciuni în comun, servindu-se de Tanak (Vechiul Testament). În acest scop, textele biblice şi de rugăciuni vor fi alese cu grijă pentru a se elimina pasajele care se pot preta la controverse, iar pentru rugăciunile în comun va fi preferabil să se utilizeze alte formulări decât acelea pe care le comportă în mod obişnuit liturghia.

Prin asemenea iniţiative, devenite acte normative pentru Biserica Catolică, se nesocotesc cu totul canoanele apostolice care interzic, sub pedeapsa caterisirii si a afurisirii, clericilor sau laicilor să facă rugăciuni împreună cu ereticii sau cu cei înlăturaţi din obştea creştinilor.

Dacă această acţiune este oprită şi condamnată de Biserică, cu cât mai grav este faptul că asemenea rugăciuni si formulări din Vechiul Testament se oficiază nu cu ereticii, care sunt totuşi creştini, ci cu evreii talmudişti, desconsiderând canoanelor ecumenice si, mai mult, cu binecuvântarea oficială a Bisericii! Cât despre revizuirea cărţilor de texte ale catehismelor, manualelor de rugăciuni etc., în vederea eliminării oricărei forme de prejudiciere reciprocă, aceasta înseamnă schimonosirea credinţei creştine în scopul de a fi pe placul mozaismului, adică a „Sinagogii Satanei”[44], înseamnă a răstălmăci Predaniile Sfinţilor Părinti si a perverti duhul credinţei creştine!”[45]

Totuşi, Biserica Orotdoxă nu poate adopta în întregime această atitudine extremistă, ci va fi necesar să urmeze calea de mijloc. Astfel de paşi au fost făcuţi, deşi rămân controversaţi. De exemplu, în februarie 1972 un eveniment ecumenic „fără precedent” a avut loc la New-York. Aici, pentru prima oară în istorie – potrivit Arhiepiscopului Iakovos al New-Yorkului – Biserica Ortodoxă Greacă (Arhidioceza Greacă a celor două Americi) a intrat într-un „dialog” teologic oficial cu reprezentanţii cultului mozaic, în cele două zile de discuţii s-a ajuns la rezultate foarte precise care pot fi considerate simptomatice pentru rezultatele viitoarelor „dialoguri cu religiile necreştine”. Teologii greci au căzut de acord cu „revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei şi iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile.”

Falsa înţelegere a raporturilor creştinismului cu iudaismul şi elenismul s-a datorat concepţiei conform căreia dogma hristologică şi cea a Sfintei Treimi ar fi de origine elenistă, iar creştinismul o elenizare a iudaismului. În realitate, Biserica Ortodoxă susţine că nu creştinismul s-a desprins de iudaism, ci iudaismul de creştinism, deoarece dogmele creştine există încă de la primele versete ale Bibliei iudaice, Vechiul Testament. Aşadar, creştinismul este continuarea firească, dezvoltarea organică a iudaismului, propriu-zis creştinismul este iudaismul autentic, iar iudaismul actual este o înţepenire în forme religioase perimate, absolutizarea unui legământ şi a unor prescripţii religioase care au avut un caracter temporar şi relativ. Aceste afirmaţii se regăsesc începând cu Evangheliile[46] şi sunt o constantă a întregii teologii autentice creştine.[47]

III. 2. Perspectiva romano-catolică şi protestantă

În Apus, ca şi în Răsărit, legislaţia ecleziastică şi cea laică au fost discriminatorii la adresa iudeilor, care nu aparţineau corpului sacramental al societăţii medievale, creştină prin excelenţă; dimpotrivă se situau într-o ordine opusă, demonică, anticreştină: „sinagoga lui Satan”.

Demn de remarcat este faptul că extrem de rar romano-catolicii au fost de acord cu persecutarea evreilor. Papii, episcopii, clericii şi teologii romano-catolici s-au opus cel mai adesea vehement masacrelor, jafurilor, pogromurilor, botezurilor forţate la care au fost supuşi evreii, deşi au dorit şi au militat activ pentru convertirea evreilor la creştinism. Reforma şi protestantismul în general nu au schimbat atitudinea faţă de sinagogă. Au existat puseuri antiiudaice în rândurile noilor creştini[48] şi o acerbă mişcare de misiune din parte puritanilor şi a cercurilor calvine şi pietiste ăn veacul al XVII-lea. Paralel cu aceste mişcări s-au cristalizat şi curente de apropiere şi sinteză între iudaism şi creştinism, mai ales din partea[49] umaniştilor[50].

Vechea paradigmă de dispreţ şi de negare a iudaismului a persistat până în perioada contemporană, în forme mai mult sau mai puţin creştine(v. iluminismul). Secolul al XX-lea aduce o semnificativă nuanţare a raportării teologiei creştine la prezenţa dilematică, statornică, viabilă şi puţin sfidătoare a iudaismului. „Bisericii creştine, în calitate de popor nou al lui Dumnezeu îi este imposibil să acţioneze sau să discute în vreun fel împotriva vechiului popor al lui Dumnezeu.”[51] Astfel, mulţi gânditori creştin moderni s-au străduit să înţeleagă propriul creştinism ca pe o modalitate de împlinire a făgăduinţelor biblice care nu ar submina legitimitatea şi autenticitatea existenţei iudaice. Unii savanţi încearcă să corecteze viziunea încetăţenită în teologia creştină a unui iudaism postbiblic pietrificat, mort sau fosilizat, lipsit de dinamism spiritual.

Pe lângă aceste aspecte, într-un posibil dialog interreligios[52], teologii creştini nu vor putea ignora fenomenul secular al sionismului şi al statului Israel.[53]

Paşi importanţi au fost făcuţi în 1960 la Conciliul Vatican II când o decizie a episcopilor reuniţi aici a afirmat că acuzaţia uciderii Mântuitorului Iisus Hristos nu poate fi imputată tuturor evreilor contemporani cu Acesta, nici evreilor care trăiesc astăzi.

Glasul pontifului roman este semnificativ: „Evreii, mahomedanii şi creştinii sunt trei expresii ale aceluiaşi monoteism, iar glasul tradiţiei lor autentice şi străvechi este şi cel mai cutezător şi mai plin de încredere din istorie. De ce nu ar fi posibil atunci ca, în loc să genereze opoziţii ireconciliabile, numele acestui unic Dumnezeu să ducă la un respect reciproc, la înţelegere şi coexistentă paşnică? De ce să nu privim cu încredere la ziua în care, fără nici un prejudiciu adus dezbaterii teologice, vom descoperi ceea ce este atât de evident şi totuşi atât de greu de acceptat – si anume că, în calitate de fii ai aceluiaşi Tată, suntem prin urmare cu totii fraţi?” (Papa Paul al Vl-lea, La Croix, aug.11, 1970)

Actualul papă, Benedict al XVI-lea în data de 28.06.2006 a subliniat relaţia ce uneşte creştinismul şi iudaismul Adresându-se celor aproximativ 25.000 de persoane aflate astăzi în Piaţa San Pietro, la audienţa generală, Papa a continuat seria de meditaţii săptămânale în care reflectă asupra celor doisprezece Apostoli, pentru a ilustra originea şi identitatea Bisericii. Autor al uneia dintre epistolele Noului Testament, Iacob cel Mic a intervenit la Conciliul din Ierusalim, în aprinsa dezbatere despre ne-evreii convertiţi la creştinism, dacă aceştia trebuie sau nu să se supună legii mozaice, a amintit Papa. După cum scrie în Faptele Apostolilor, toţi Apostolii prezenţi au fost de acord că noii creştini provenind din neamuri nu trebuie să fie circumscrişi. Convertiţii trebuiau doar să se abţină de la obiceiul idolatru al mâncării cărnii animalelor oferite ca sacrificiu zeilor, şi de la „indecenţă”, un termen care probabil se referea la uniunile maritale fără consimţământ, a spus Papa Benedict. „În practică era o problemă de aderare la doar câteva interdicţii, importante mai degrabă pentru legislaţia mozaică”, a explicat Pontiful. „Astfel, s-au obţinut două rezultate importante şi complementare, ambele valide.” Pe de o parte „se recunoaşte relaţia indestructibilă ce leagă creştinismul de religia iudaică, matricea sa mereu vie şi validă; pe de altă parte creştinilor de origine păgână li se permite să îşi conserve propria identitate sociologică, pe care altcumva ar fi pierdut-o dacă ar fi fost constrânşi să respecte aşa-numitele percepte mozaice. În esenţă atunci s-a iniţiat o practică a respectului reciproc, care, cu toate nefericitele neînţelegeri care au urmat, a căutat prin însăşi natura ei să apere tot ceea ce era caracteristic celor două părţi.”[54]

Deşi Occidentul creştin[55] s-a apropiat mult mai mult de iudaism decât Biserica Ortodoxă, vechile calomnii antiudaice, printre care şi infamanta acuză a omorului ritual sunt reluate şi astăzi în mediile catolice sau protestante, tipărindu-se lucrări care sintetizează nelegiurile şi cruzimile care ar fi fost săvârşite de către iudaism împotriva duşmanului său perpetuu, creştinismul.

III. 4. Politică şi religie în Orientul Mijlociu

Este banală constatarea că în Orientul Mijlociu politica întreţine cu religia raporturi complexe, confuze si mai curând conflictuale. Aceasta este cel puţin concepţia liberală dominantă în Occident, conform căreia aceste două entităţi nu se împacă, în chip evident, deloc. Religia, deţinătoare a Adevărului, este domeniul absolutului. Politica, furnizoare de adevăruri multiple, este cel al relativului. Cea dintâi doreşte să arate calea către mântuirea veşnic, cea de a doua nu caută decât să călăuzească oamenii pe căile nesigure ale lumii pământeşti.

Soluţionarea delicatelor probleme de aici nu poate ignora doi factori esenţiali: religia şi istoria şi nici nu se poate axa preponderent asupra uneia sau alteia din părţile implicate în conflict: evrei, musulmani şi creştini.

Există însă şi tendinţa contrară specifică unor facţiuni arabe sau evreieşti, aceea de a discuta unilateral cu creştinismul sau cu iudaismul, excluzând-o pe cealaltă[56]. Pe de altă parte există un însemnat număr de arabi creştini în Israel şi un altul de palestinieni creştini. Aceştia constituie o minoritate extrem de vulnerabilă şi nu pot fi decât priviţi cu suspiciune, atât de evrei, cât şi de musulmani, minoritate adeseori considerată ca exponent al puterii Occidentale. Un paradox de altfel, dacă (excluzând neo-conservatorismul nord american) luăm în considerare faptul că politica Occidentul actual secularizat este departe de idealurile şi valorile creştine autentice, dacă nu chiar anticreştină cum consideră unii. Există, fără îndoială, motivaţii istorice pentru dorinţa evreilor şi arabilor de a nu accepta o prezenţă importantă a creştinismului în Orientul Apropiat.

Totuşi efectele prezenţei creştinismului sunt cu mult mai complexe, aceste putând constitui o posibilă soluţie. Astfel, o alianţă anticreştină iudeo-arabă este de neconceput, în vreme ce una a evreilor şi creştinilor da. Fiecare comunitate avrahamică îşi poate aduce contribuţia la crearea unui „nou Orient Mijlociu” după expresia lui Shimon Peres, dar, activitatea de pacificare se impune a antrena în egală măsură participarea celor trei religii monoteiste.

Concluzii

Născut în mediu iudaic, creştinismul nu s-a putut menţine acolo. La originile Bisericii, de îndată ce creştinismul a dobândit, prin Sfântul Pavel, conştiinţa autonomiei sale, relaţiile iudeo-creştine ne apar, de la bun început, ca un conflict între două religii.

Două religii care-şi contestă reciproc dreptul la existenţă. În ochii iudeilor, creştinismul este o uzurpare. În schimb, pentru creştini iudaismul reprezintă supravieţuirea unei etape depăşite[57].

Biserica Ortodoxă, cu toate exagerările şi aşa-zisele extremisme şi atitudini „fundamentaliste” a fost tolerantă faţă de sinagogă, aşteptând cu răbdare întoarcerea acestora la Hristos, convertirea evreilor la creştinism fiind unul dintre semnele care vor vesti apocalipsa.

Pentru a înţelege complicatele, sinuoasele şi bizarele tribulaţii ale iudaismului se cuvine recitirea profetului Daniel, prima « schemă » a istoriei omenirii. Evreilor le revine meritul de a fi introdus conştiinţa istorică şi noţiunea de “istorie” în… istoria universală. Ceea ce a generat cristalizarea noului concept este conştiinţa ebraică veşnic tensionată, necontenit scrutând înfrigurată viitorul când va sosi Mesia şi va instaura regatul “păcii fără de hotar”….Domnul “este Cel ce schimbă timpurile şi ceasurile” (Daniel 2:21). Cel ce “stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, pe care o dă cui vrea şi poate să ridice peste ea pe cel mai de jos dintre oameni” (Daniel 4:14). Împărăţiile sunt libere, pot încălca Legea lui Dumnezeu, Dumnezeu însă, deşi le îngăduie, lucrează tainic un “lucru minunat” şi necrezut, care va fi destăinuit în Ziua Domnului (Amos 5:18), ziua judecării întregii istorii[58].

S-a spus că evreii au deraiat de la scopul lor din istorie prin absolutizarea Legii văzute ca valoare în sine dar nu ne raliem la această perspectivă.

Popor al istoriei, axă a istoriei, popor cu o istorie care nu e altceva decât Revelaţia lui Dumnezeu în destinul istoric al popoarelor (Nicolai Berdiaev), popor care a dat – după doctrina creştină – pe  Mântuitorul lumii, popor care a devenit astfel “rudă de sânge” cu Dumnezeu, “poporul ales” este cel pentru care Stăpânul istoriei are o “dragoste veşnică” (III Regi 10:9). În plus ştim foarte bine că Dumnezeu nu-şi ia înapoi chemarea şi darurile (Romani 11:29) nicidecum dragostea…

Destinul poporului iudeu rămâne învăluit în nepătruns mister căci… “Cine este asemenea poporului Tău Israel, singurul popor de pe pământ, pentru care a venit Dumnezeu, ca să şi-I câştige de popor, să-Şi preaslăvească numele Lui şi să săvârşească lucruri mari şi minunate, înaintea poporului Tău, pe care Tu ţi l-ai câştigat de la Egipteni, izgonind popoarele şi zeii lor?”( II Regi 7:23).

Aşteptăm convertirea iudeilor? Nu ştim ce cerem![59] Să nu uităm că “mântuirea din iudei este” (Ioan 4:22) şi că un antisemit nu poate fi creştin. A fi antisemit înseamnă a fi anti-Hristos. Piatra de poticnire a creştinilor(!) şi a evreilor este Hristos… “Doar când Hristos se va pogorî de pe cruce, iudeii se vor converti. Hristos poate coborî de pe cruce doar atunci când iudeii se vor converti” (Leon Bloy).

Remarca scriitorului creştin Tertulian din De Pudicitia VIII:9 este mai actuală astăzi decât oricând: ” Este potrivit ca un creştin să se bucure, nu să se îndurereze din cauza restaurării Israelului, deoarece întreaga noastră speranţă este legată de aşteptarea rămăşiţei lui Israel.”[60]

Bibliografie selectivă

Izvoare

1. ***Izvoare si mărturii referitoare la evreii din România (IMER), vol. I, Bucureşti, Editura Hasefer, 1995
2. Encyclopedia Judaica, second edition, Fred Skolnik, Editor in Chief,  Michael Berenbaum, Executive Editor, vol IV, MacMillan Referrence, USA, An imprint of Thomson Gale, a part of The Thomson Corporation in association with Ketter Publishing House, LtD., Jerusalem, New York, 2007

Lucrări

1. Enelow, H.G., A jewish view of Jesus, New York, The MacMillan Company, 1920
2. Cioran, Emil,  Caiete III, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2000
3. Cizek, Eugen, Istoria Romei, Bucureşti, Paideia, 2002.
4. Epstein, Isidor, Iudaismul. Origini şi istorie. Traducere de Ţicu Goldstein, Bucureşti, Hasefer, 2003
5. Fruma, Ioan; Marcu, Grigorie T., Procesul Mântuitorului: studiu juridic şi teologic, Editura Romcart, Bucureşti, 1992
6. Gaudemet, Jean, L’Eglise dans l’empire romain (IV e-V e siècles), Paris, Sirey, 1958
7. 7. Gopin, Marc, Holy War, Holy Peace How Religion Can Bring Peace to the Middle East, Oxford University Press, New Zork, 2002.
8. 8. Halevi, M.A., Problema hazarilor şi comunitatea evreiască din Cetatea Albă pe la 1300, în Lya Benjamin, Evreii din România în texte istoriografice, Bucureşti, Editura Hasefer, 2004, p. 412-416.
9. 9. Küng, Hans, Iudaismul, traducere de Edmond Nawrotzky-Török, Bucureşti, Hasefer
10. 10. Matzoukas, Nikolaos, Istoria filosofiei bizantine, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman şi Nicuşor Deciu, Bucureşti, Editura bizantină, an neprecizat
11. 11. Munier, Charles, L’Eglise en l’Empire romain (I^er‑III^e siècle), Paris, Cujas, 1979
12. 12. Parkes, J., The conflit of the Church and the Synagogue, London, Soncino, 1934
13. 13. Pelikan, Jaroslav, Tradiţia creştină.O istorie a dezvoltării doctrinei, traducere de Silvia Palade, Iaşi, Polirom, 2004
14. 14. Rânduiala primirii la ortodoxie a celor de alte credinţe, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1966
15. 15. Simon, Marcel, Verus Israel. Etude sur les relations entre chrétiens et juifs dans l’Empire Romain (135-425), Paris, de Boccard, 1964
16. 16. Sorley, W. R., Jewish christians and Judaism, a study in the history of first two centuries, London, Cambridge Deighton Belland Co, 1881.
17. 17. Weinstock, Harris, Jesus the Jew, New York and London, Funk and Wagnals Company

Articole şi studii

1. • M. Simon, La polémique antijuive de saint Jean Chrysostome et le mouvement judaïsant d’Antioche, in «Annuaire de l’Institut de philologie et d’histoire orientales et slaves» 4 (1936), p. 140-1

ANEXĂ

PRINCIPALELE  CANOANE APOSTOLICE  ŞI  ALE  SINOADELOR  ECUMENICE  PRIVITOARE  LA  EVREI

1. 1. Dacă vreun Episcop, ori Presbiter, ori Diacon, sfânta zi a Paştilor mai-nainte de echinocţiul de primăvară cu Iudeii o va săvârşi, să se caterisească.” (canonul 6 apostolic)
2. 2. „Dacă vreun Cleric, sau mirean va intra în Sinagoga Iudeilor, sau a Ereticilor, spre a se ruga, să se şi caterisească, şi să se afurisească.” (canonul 64 apostolic)
3. 3. „Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau oricine din catalogul Clericilor, va posti împreună cu Iudeii, sau va prăznui cu dânşii, sau ar primi de la dânşii ospăţurile praznicului, precum azime, sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar de va fi mirean, să se afurisească.” (canonul 70 apostolic)
4. 4. Nici unul din cei ce se numără în Ieraticeasca tagmă, sau mirean, să mănânce azimile cele de la Iudei, nici să se împrietenească cu aceştia, nici la boale să-i cheme, şi doftoríi de la dânşii să primească, nici în băi nicidecum să se scalde împreună cu aceştia. Iar de s-ar apuca cineva a face una ca aceasta; de va fi Cleric, să se caterisească, iar de va fi mirean, să se aforisească. [canonul 11, Sinodul Trullan (V-VI ecumenic), 691-692]
5. 5. „Dacă vreun creştin ar aduce unde de lemn la Altarul păgânilor, sau în Sinagoga Iudeilor, în sărbătorile lor, sau lumânări ar aprinde, să se afurisească.” (canonul 70 apostolic)
6. 6. “Fiindcă rătăcirindu-se oarecare din religia evreilor, li s-a părut că amăgesc pe Hristos Dumnezeul nostru, făţărnicindu-se a fi Creştini, însă întru ascuns lepădându-se de Hristos, şi întru nearătare serbând Sâmbetele, şi alte Iudaiceşti făcând. Hotărâm, ca aceştia, nici la împărtăşire, nici la rugăciune, nici în Biserică să se primească, ci arătat a fi după a loruşi religie Evrei, şi nici pe copiii lor ai Boteza, nici robi a cumpăra, sau a câştiga. Iar dacă cu curată Credinţă se va întoarce vreunul dintr-înşii, şi va mărturisi din toată inima, defăimând obişnuirile şi lucrările cele ale loruşi, întru atâta încât şi alţii să se mustre şi să se îndrepteze. Acesta să se primească, şi copiii lui să se Boteze. Şi să se asigure ei a se depărta de evreieştile meşteşugiri. Iar de nu vor urma aşa, nici cum să se primească.” (canonul 8 al sinodului Al VII-lea ecumenic, Niceea, 787)

Din PIDALION, sau cârma corăbiei înţelese a Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici a Ortodocşilor. Adică toate Sfintele Canoane, a Sfinţilor Apostoli, a Sfintelor Sinoade Ecumenice, locale şi a Sfinţilor Părinţi de pe alocurea. Traduse din greceşte în româneşte de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Chirio Chir Venianin Costachi.Tipărită prin sârguinţa şi cheltuiala Prea Cuviosului Arhimandrit şi Stareţ al Sfintelor Mânăstiri Neamţul şi Secul, Chir Neonil.Îndreptate şi îndeplinite de Protosinghelul Neofit Scriban în tipografia Sfintei Mânăstiri Neamţul, în anul 1844 de Ieromonahul Teofan şi de Monahul Cleopa tipograful.

---

[1] Emil Cioran, Caiete III, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2000, p. 222

[2] Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei, traducere de Silvia Palade, Iaşi, Polirom, 2004, p 45.

[3] Ibidem, p.48-49.

[4] Eugen Cizek, Istoria Romei, Bucureşti, Paideia, , 2002, p

[5] W. R. Sorley, Jewish christians and Judaism, a study in the history of first two centuries, Cambridge Deighton Bel land Co, London, 1881.

[6] Vezi refugierea lor la Pella peste Iordan în vremea războiului din anii 66-70.

[7] „Sinagogile iudeilor, izvoarele persecuţiilor” (Scorpiace X.)

[8] Marcel Simon, Verus Israel. Etude sur les relations entre chrétiens et juifs dans l’Empire Romain (135-425), Paris, de Boccard, 1964, p.149.

[9] ***Izvoare si mărturii referitoare la evreii din România (IMER), vol. I, Bucureşti, Editura Hasefer, 1995

[10] Problema hazarilor şi comunitatea evreiască din Cetatea Albă pe la 1300, în Lya Benjamin, Evreii din România în texte istoriografice, Bucureşti, Editura Hasefer, 2004, p.414

[11] În istoria creştinismului există numeroase informaţii care atestă implicarea evreilor în persecutarea creştinilor. Acestea trebuie interpretate cu multă obiectivitate şi nepărtinire.

[12] În special cei romano-catolici.

[13] Cf. Encyclopedia Judaica, second edition, Fred Skolnik, Editor in Chief,  Michael Berenbaum, Executive Editor, vol IV, MacMillan Referrence, USA, An imprint of Thomson Gale, a part of The Thomson Corporation in association with Ketter Publishing House, LtD., Jerusalem, New York, 2007 sub voce christianity.

[14] Dacă teologii evrei şi cei arabi citeau operele teologilor celorlalte două religii avrahamice, teologii creştini vor parcurge scrierile religioase iudaice sau musulmane abia spre sfârşitul Evului mediu, odată cu apariţia cabalei creştine.

[15] Cf. The Christian Kabbalah, a symposium edited by Joseph Dan together with the catalogue of an exhibition at the Houghton Library, Harvard University, 12 March – 26 April 1996

Harvard College Library, Cambridge, 1997

[16] De pildă critica şi filologia biblică occidentală a influenţat studiile biblice iudaice, dar şi pe plan cultic şi organizatoric comunităţile protestante şi-au pus amprenta asupra celor iudaice.

[17] Cf. H. G. Enelow, A jewish view of Jesus, New York, The MacMillan Company, 1920, p. 63 ş.u.

[18] Cf. Harris Weinstock, Jesus the Jew, New York and London, Funk and Wagnals Company, 1902.

[19] Cf. Isidor Epstein, Iudaismul. Origini şi istorie. Traducere de Ţicu Goldstein, Bucureşti, Hasefer, 2003, p. 133-136.

[20] Mihai Urzică, Biserica şi viermii cei neadormiţi sau cum lucrează în lume «taina farădelegii» Editura Anasatasia 1998, p.  296.

[21] Charles Munier, L’Eglise en l’Empire romain (I^er‑III^e siècle), Paris, Cujas, 1979,  p.146; Idem,

[22] Singura cauză a antisemitismului greco-roman rezidă în separatismul evreilor şi în religia lor. Noţiunea de rasă, teoriile pseudo-ştiinţifice ale rasismului contemporan sunt străine mentalităţii antice.

[23] V, Sf. Ioan Hrisostomul, Omilii împotriva iudeilor.

[24] De pildă Fericitul Ieronim, In Is. 2, 8.

[25] Jean Gaudemet, L’Eglise dans l’empire romain (IV e-V e siècles), Paris, Sirey, 1958, p.624.

[26] Vezi şi J. Parkes, The conflit of the Church and the Synagogue, London, Soncino, 1934, p.174.

[27] J. Parkes, op.cit., p.256.

[28] Jean Juster, Les Juifs dans l’Empire romain. Leur condition juridique, économique et sociale, t.I, Paris, 1914, Geuthner, vol. I, pp.335.

[29] cf. Marcel Simon, Verus Israel…, pp.255-256.

[30] Marcel Simon, Verus Israel…, p.262.

[31] Cf. M. Simon, La polémique antijuive de saint Jean Chrysostome et le mouvement judaïsant d’Antioche, in «Annuaire de l’Institut de philologie et d’histoire orientales et slaves» 4 (1936), p. 140-153

[32] Ibidem.

[33] Ibidem

[34] Ibidem

[35] Marcel Simon, Verus Israel…, p.258.

[36] Ibidem,

[37] Ibidem,

[38] cf. Marcel Simon, Verus Israel…, p.267.

[39] Marcel Simon, Verus Israel…, p.156.

[40] Marcel Simon, Verus Israel…, p.50.

[41] Cf. Rânduiala primirii la ortodoxie a celor de alte credinţe, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1966, p. 6-23.

[42] Declaration sur les relations de l’Eglise avec les religions non chretiennes – la religion juive, în “Les Actes du Concile Vatican II”, vol. III, pp. 162-165.

[43] Dr. Moses Rosen, Rădăcinile Bunului Măslin, din cartea În lumina Torei, 1971, pp. 183-185

[44] De altfel o sintagmă neotestamentară din Apocalipsă.

[45] Mihai Urzică apud http://www.sihastru.net/mirem/crez_orth/catolic_urzica.html#14

[46] Cf. Matei 5, 17, afirmaţia Mântuitorului: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”

[47] Cf. pe larg Nikolaos Matzoukas, Istoria filosofiei bizantine, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman şi Nicuşor Deciu, Bucureşti, Editura bizantină, an neprecizat.

[48] V Martin Luther, Despre evrei şi minciunile lor.

[49] Limba ebraică devine odată cu resuscitarea interesului pentru limbile clasice un obiect de studiu esenţial pentru teologia creştină, pentru traducerea şi exegeza Vechiului Testament.

[50] V. Cabala creştină.

[51] Hans Küng, Iudaismul, traducere de Edmond Nawrotzky-Török, Bucureşti, Hasefer, 2005, p. 552.

[52] Astfel de dialoguri au avut loc în Biserica ortodoxă, precum şi în Occident.

[53] A cărui constituire a descumpănit numeroşi teologi creştini.

[54] Cf.  http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=12297&lang=r

[55] Chiar Reforma este considerată de istorici ai culturii drept o „reiudaizare” a creştinismului.

[56] Marc Gopin, Holy War, Holy Peace How Religion Can Bring Peace to the Middle East, Oxford University Press, New Zork, 2002, p. 279.

[58] Ziua Judecăţii Universale când, potrivit învăţăturii creştine, vor fi judecate nu doar faptele oamenilor ci şi popoarele, regatele, imperiile în ansamblu.

[59] Matei 20:22.

[60] „Christianum enim de restitutione Iudaei gaudere et non dolere conueniet, siquidem tota spes nostra cum reliqua Israelis expectatione coniuncta est.”