Arhim. Paulin Lecca – Jurnal duhovnicesc (de descărcat integral)
„Fiii neascultării nu vor să asculte decât de propriile lor păreri și nu vor să facă decât voile lor proprii. Și de aceea, de veacuri, ei merg spre erezie și schismă. (…) Un preot simplu a spus odată, în fața unor asemenea oameni înșelați, un mare adevăr: Din toate păcatele vă voi scoate, dar din mândria sfințeniei, n-am să vă pot scoate!.”
*
Seara, fratele Ion, nebun de-a binelea, era străjuit de vărul lui. Stând amândoi în aceeași chilie, la un moment dat fratele Ion îl lovește peste obraz.
– De ce dai, frate Ioane? – îl întrebase vărul său.
– Mă, tu dacă întorceai și celălalt obraz, ieșea dracu’ din mine – răspunse fratele Ion – care, totuși, își dădea seama c-a intrat cel rău într-însul.
Având chilia la etaj, a doua zi fratele Ion a sărit pe fereastră în pielea goală și a luat-o spre pădure. Nimeni nu l-a mai găsit toată ziua. Dar spre seară, fratele Ion venise gol-goluț dinspre pădure.
– Nu ți-e rușine, frate Ioane? – îl întrebase un călugăr.
– Nu, pentru că sunt ca Adam în Rai – răspunse Ion.
Dar când a zărit Biserica, s-a lăsat pe vine, acoperindu-și rușinea. Închis din nou în altă chilie, fratele Ion a început să dărâme soba și să baricadeze ușa. Alți doi frați, mai voinici și mai curajoși, au cerut binecuvântarea de la părintele stareț ca să intre la el și să-l lege. Dar, după ce l-au imobilizat, au zărit deasupra ușii o legătură ciudată.
– Ce ai aici, frate Ioane – îl întrebase unul dintre frați.
– „Sfânta împărtășanie!”…
Dar, când frații au desfăcut legătura, au găsit într-însa numai necurățenii, ca la „liturghia neagră” a sataniștilor…
Într-o cumplită bătaie de joc, diavolul îl „cumineca” cu propria lui scârnă, răzbunându-se asupra lui. Desigur, fratele Ion a fost dus la spitalul din Sibiu, dar medicii nu l-au putut ajuta cu nimic. Când a ieșit, m-am întâlnit cu el la mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta, unde mi-a povestit cele de mai de sus. Atunci, i-am spus:
– Frate Ioane, boala frăției tale nu e de spital. Spovedește-te la un duhovnic, spune tot ce mi-ai spus până acum și atunci te vei vindeca.
Fratele Ion m-a ascultat. S-a spovedit, a spus tot cu deplină sinceritate și a scăpat de diavolul care îl scosese din minți. Cei ce nu cunoșteau condițiile în care a înnebunit fratele Ion, ziceau că și-a ieșit din minți din cauza rugăciunii Iui Iisus. Cauza însă, după cum se vede, a fost însă viciul său nemărturisit, dar și mândria sfințeniei.
Tot în acest timp, părintele Nifon de la Frăsinei a fost la mănăstirea de la Sâmbăta. Părintele A. îl întrebă:
– Îl cunoști pe fratele Victor?
– Îl cunosc, preacuvioase.
– Spune-i din partea mea să nu mai zică „Doamne Iisuse”, fiindcă o să înnebunească. Mi-a venit cam greu să aud asemenea cuvinte din partea „sfântului” de la Sâmbăta. Eu însă m-am analizat și m-am întrebat: Pentru ce mă rog neîncetat? De ce implor mila Mântuitorului Iisus? Ca să devin sfânt? Nu! Ca să dobândesc clarviziunea și să fac minuni? Nu! Eu mă rog, precum nenorocitul aflat pe fundul prăpastiei, care cere ajutorul Iui Dumnezeu. Și atunci am continuat să zic rugăciunea lui Iisus, spovedindu-mă cu toată sinceritatea, ca întotdeauna, luptându-mă cu patimile trupești și sufletești pe viață și pe moarte.
[…]
Plin de bucurie, am revenit din nou la liniștea mea de altădată. Mă gândeam să nu mai plec nicăieri. Dar, după ce am stat o bună bucată de vreme, primesc o scrisoare de la Părintele Ioan Kulîghin, duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, care mă chema să vin neapărat la București, la mănăstirea Antim, în calitate de translator. Am invocat diferite motive și, în mod delicat, l-am refuzat pe ucenicul starețului Ambrozie de la Optina. A doua oară m-am pomenit cu o scrisoare din partea părintelui Gherontie care mă ruga foarte insistent să vin la Bucureşti. Am refuzat și invitația Părintelui Gherontie,
Dar a treia scrisoare, venită de la Părintele Ioan Kulîghin, pe care-1 cunoscusem în Odessa, a fost decisivă. Acest mare duhovnic mă ruga să vin în numele sfintei ascultări ce purcede de la Dumnezeu. Și atunci, spre necazul părintelui stareț și al fraților, am luat-o spre București. Am ajuns însă prea târziu, căci Părintele Ioan Kulîghin fusese arestat și dus înapoi în Rusia.
Totuși, Sandu Tudor m-a reținut la mănăstirea Antim, unde am tradus „Sbornicul” și „Pelerinul”. Spre primăvară, colegul meu neofit, Nica, îmi comunică, plin de entuziasm, că la Patriarhie a venit o fetiță care avea vedenii.
– E o sfântă – mă asigură colegul. E nevinovată ca un miel.
Și tocmai când mă pregăteam să merg la Patriarhie, Florica, așa o chema pe fată, vine cu un grup de credincioase la Antim. La intrare, a văzut-o și părintele Benedict Ghiuș, care s-a ex-primat astfel:
– Dacă fetița aceasta are atâta nevinovăție în ochii ei, oare cum o fi fost Maica Domnului?
Când a intrat în Biserică, Florica îndată s-a lăsat în genunchi în fața analogului din dreapta, și-a așezat mâinile pentru rugăciune precum copiii, începând să se roage. Dar rugăciunea n-a durat mult, căci peste vreo cinci minute, Florica a căzut pe spate, vorbind despre „Doamne-Doamne”, despre Rai, despre îngeri… O doamnă trece pe lângă ea și zice:
– Ferice de ea, a căzut în extaz!
Pentru mine acest extaz era cu un semn de întrebare: de ce Florica adoarme, de ce cade în transă? În „Viețile Sfinților” nu există asemenea cazuri. Sfinții intrau în extaz, dar ei rămâneau în picioare sau în genunchi, cu ochii deschiși și lucizi.
L-am întrebat, pe Andrei Scrima, dacă e posibil ca sfinții să cadă în transă, fiindcă eu știam că, numai la spiritism, femeile-medium cad în transă, posedate de un duh demonic. Fratele Andrei Scrima s-a repezit la niște „sfinte” catolice, dar răspunsul lui nu m-a lămurit.
În altă zi, fiind invitată de doamna S., Florica cere câteva ouă, le sparge într-o cratiță și începe să le amestece, zicând că așa i-a spus „Doamne-Doamne”. Acesta a fost al doilea semn de întrebare. Nici acest soi de „vrăji” nu există în „Viețile Sfinților”.
Într-o dimineață, vine Florica la mine cu cărticica de rugăciuni, spunându-mi că a găsit într-însa o floare pe care ea n-a introdus-o acolo, iar „Doamne-Doamne” ar fi spus s-o împartă în două, legând-o separat în mici legături, pe care să le purtăm, eu și ea, la gât. Deși acesta a fost pentru mine al treilea semn de întrebare, totuși m-am supus, concesiv, primind o parte din floare.
Altădată, îmi spune: „Doamne-Doamne” i-a poruncit să ne aducă la cunoștință că, în noaptea următoare, se vor petrece lucruri mari, supranaturale și, de aceea, noi trebuie să facem utrenia la miezul nopții. Când i-am spus părintelui stareț Vasile, acesta a început să-și facă cruce, zicând:
– Da, eu cred… Cred și în Petrache Lupu… Vă dau voie să faceți utrenia la miezul nopții.
Când ne-am adunat vreo patru inși la utrenie, părintele Damian a dat binecuvântarea, iar părintele Adrian Făgețeanu a început să citească cei șase psalmi. În acest timp, Florica se așezase în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului și-și începuse obișnuita ei convorbire cu duhurile de dincolo. Și fiindcă vorbea destul de tare, părintele Adrian s-a oprit din citit și ne-a întrebat:
– Dacă psalmii lui David sunt inspirați de Duhul Sfânt, ce duh vorbește prin Florica de mă întrerupe din citit? Au doar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al rânduielii și al păcii?
Într-adevăr, părintele Adrian a pus o întrebare foarte serioasă, care ne-a dat mult de gândit. În altă zi, îmi spune Florica din partea lui „Doamne-Doamne” că, noi doi trebuie să mergem undeva în județul Buzău, să ridicăm o troiță și apoi să facem o mănăstire de fecioare. Rămăsesem mai nedumerit ca oricând. Nu eram nici preot, nu aveam nici o experiență și tocmai eu să fac o mănăstire de fecioare? Și de ce neapărat împreună cu Florica? Nu se ascundea aici vreo cursă diabolică?
Era o mare primejdie să merg cu cercetarea înainte, de capul meu. Aici voile și părerile proprii nu aveau ce căuta. Trebuia să mă adresez unui duhovnic neutru, care să-mi dea un sfat. L-am ales în persoana monseniorului Ghica. Acesta abia se întorsese din străinătate și, în 1947, se afla în București. M-a primit cu multă bunăvoință. L-am întrebat cum am putea deosebi vedeniile înșelătoare de cele dumnezeiești. Monseniorul mi-a răspuns astfel:
- Dacă dumneata ai avut o vedenie sau altcineva îți povestește viziunea pe care a avut-o, să te duci și să-i spui duhovnicului la care te spovedești. Și duhovnicul îți va spune adevărul, pentru că prin dânsul vorbește Dumnezeu.
În continuare, monseniorul Ghica mi-a istorisit cum, în urmă cu patruzeci de ani, a consultat trei duhovnici, întrebându-i dacă e bine să primească hirotonia în preot sau nu. Toți trei, deși se aflau în diferite orașe ale Franței, au răspuns, fără să aibă vreo legătură între ei, că e bine să rămână frate, deci să nu primească preoția. Dar, după patruzeci de ani de misionarism prin Brazilia și Africa, o femeie cu vedenii i-a spus că trebuie să primească hirotonia. Ca să verifice adevărul, monseniorul Ghica s-a dus din nou la cei trei duhovnici, întrebându-i dacă e bine să rămână mai departe frate. Și atunci toți trei au răspuns nu, de data aceasta, trebuie să primească preoția.
Sfatul monseniorului mi-a prins de minune. M-am dus la duhovnicul meu (adică la părintele Benedict), la care mă spovedeam și i-am spus:
- Preacuvioase, astăzi, la ora patru după masă, Florica va avea o vedenie la mine în chilie. Vă rog să veniți și sfinția voastră, ca să vă spuneți opinia.
Cu câteva minute înainte de ora patru, în chilia mea de la Antim se afla Florica așezată pe patul meu, concentrată într-o cărticică de rugăciuni, mai era părintele Benedict, așezat smerit pe un scaun de lângă ușă, doamna S. cu fiica ei și eu cam pe la mijloc. Florica știa dinainte când va veni „Doamne-Doamne”. Cineva dintre noi a spus că e ora patru, dar Florica a răspuns imediat:
– Ceasul acela nu merge bine. Mai sunt încă două minute.
Și într-adevăr, peste două minute fata cade pe spate, doamna îi potrivește picioarele pentru a sta mai comod, apoi „convorbirea” începe ca la telefon:
– „Doamne-Doamne”, de ce ești supărat?
Pentru prima oară am auzit că „Doamne-Doamne” s-ar fi supărat…
– „Doamne, Doamne”, trebuie să plece cineva?
Era cineva printre noi care incomoda.
– Spune „tu” cine trebuie să plece, că ei nu „știe” cine trebuie să plece, îi vorbea Florica, fără a ține seamă de acordul gramatical.
– Da? – zise Florica în continuare. Să rămână părintele Victor (deși eu eram numai frate), să rămână doamna S. și Lucica (fiica ei).
Satana, căci el era, n-a spus direct cine trebuie să plece, ci a spus cine trebuie să rămână, ca cel necitat să priceapă, să se ridice și să plece. Și smeritul părinte Benedict Ghiuș, parcă-1 văd, a stat câteva secunde, s-a ridicat și a zis:
– Da. Trebuie să plec!
Întâmplarea a avut efectul unei lovituri de ghioagă în capul meu. Eu care-1 știam pe părintele Benedict încă de când eram elev seminarist, eu care-1 știam ca pe cel mai bun călugăr sub toate raporturile, să-l văd acum alungat ca pe un preot nevrednic, care este mai prejos nu doar decât mine, ci și decât doamna S. și fiica ei…
Totuși, am rămas pe Ioc, să văd cum se termină toată drăcovenia. Ca de obicei, voiam să cercetez problema pe toate fețele și să merg până în pânzele albe. Vedeam că diavolul vrea să mă arunce întâi în prăpastia mândriei (că aș putea fi „mai bun”, „mai cuvios” și chiar „mai plăcut” lui Dumnezeu decât părintele Benedict) și apoi să mă arunce în prăpastia păcatelor (cine m-ar mai fi scos din această prăpastie, dacă rămâneam în înșelare, precum sărmana Florica sau cei care-i susțineau rătăcirea?). Eram interesat acum să văd ce mai zice Florica, în transa ei care încă nu se terminase. Doamna S, se apropiase de ea și îi punea întrebări. Florica, deși era adormită, auzea și răspundea întrebărilor ei.
Printre altele, a spus că va veni Patriarhul Alexei al Moscovei la noi în țară, deși noi știam acest lucru. Apoi ne-a mai „anunțat” că regele Mihai va fi alungat din țară, eveniment pe care deja îl aflasem. Ca unul care nu are o lucrare lăuntrică, de pocăință și smerenie, diavolul vorbea prin Florica numai lucruri exterioare, de suprafață, căci nu ne putea da ceea ce el însuși nu are. Ex nihilo nihil. Dar, când doamna i-a vorbit despre părintele A., atunci Florica a răspuns:
– Duceți-mă la iubitul meu A.! – deși Florica nu-1 cunoștea și nici nu auzise de el.
Ca să văd ce va ieși până la urmă, am cerut binecuvântarea părintelui stareț Vasile, l-am luat pe părintele Adrian și am plecat împreună cu Florica la părintele A., viețuitor la o mănăstire din nordul țării.
Pe drum, i-am spus fetei cum părintele A. „citește gândurile”, deci să nu ascundă nimic, ci să mărturisească tot ce are pe suflet, crezând că dacă-i spune totul, părintele A. își va da seama că fata este înșelată de diavol și ne va preveni să ne păzim de cursele Iui. Dar, spre mirarea noastră, părintele A. nu numai că nu ne-a prevenit, dar o aproba imprudent pe fată, într-un mod inacceptabil.
La un moment dat a început să circule zvonul că Florica a damblagit. Zăcea într-o casă dincolo de pârâu. Dorind să văd ce s-a întâmplat, am văzut o mulțime de fete și femei trecând râul spre acea casă. Eram sigur că acolo este și părintele A. Am ajuns ultimul. Când am apărut în cadrul ușii, părintele A. stătea pe scaun cu spatele spre mine și cu fața spre Florica, întinsă pe pat și comportându-se întocmai ca o fată capricioasă.
– Ia, lasă-mă în pace! – îi spunea părintelui A.
Apoi, după o pauză, poruncea pe același ton:
– Dă-mi lumânarea!
Femeile care mă văzuseră în cadrul ușii au început să se întoarcă spre mine, iar părintele A., simțind că ele își întorc capetele, s-a întors și el spre ușă, dar, văzându-mă, a oprit „bâlciul”.
După o vreme, sărmana Florica s-a umplut de buboaie mari pe tot trupul, iar în cele din urmă a căzut pe podele, precum epilepticii, cu spume la gură, stând așa, nefericita, vineri, sâmbătă și Duminică. Se speriase lumea de ea. Atunci, n-am mai stat pe gânduri. Mi-am luat rămas bun de la părintele A., mulțumindu-i pentru ospitalitate. Mi-am luat rămas bun de la Florica și ușurat, simțind cum mi s-a luat un pietroi de pe suflet, am luat-o spre Frăsinei, scăpat ca din ghearele unei fiare sălbatice. Mai târziu, m-am interesat de Florica. Mi s-a spus că s-a dus la Brașov, unde a devenit prostituată, dar o puneam mereu la rugăciuni. După această pățanie, l-am întrebat pe părintele stareț:
– Preacuvioase, cum credeți: ar fi fost mai de folos pentru mântuirea sufletului meu, dacă rămâneam numai în Frăsinei sau mai de folos sunt pentru mântuirea sufletului aceste experiențe din diferite locuri, în care am fost trimis sau chemat?
– Eu cred că ai mai mult folos din pelerinajele sfinției tale - mi-a răspuns părintele stareț.
Când starețul Zosima i-a spus, cu limbă de moarte lui Alioșa, să se ducă și să sufere în lume, cred că s-a gândit la acest folos dublu: pentru mântuirea sufletului său, dar și pentru mântuirea altora.
Ajuns la Frăsinei, i-am scris părintelui A. o scrisorică cu următorul conținut: „Preacuvioase părinte A., aveți milă de Sângele pe care Domnul nostru Iisus Hristos L-a vărsat pentru noi toți, aveți milă de turma pe care o păstoriți și aveți milă de sufletul sfinției voastre.”. Poate mai târziu o fi ascultat, dar sigur nu sunt, fiindcă n-am văzut o lepădare publică a sa de toate acele rătăciri spiritiste și erezii steineriene! (Nota 3)
[…]
La 28 septembrie 1940, când am plecat la mănăstirea Frăsinei, eram absolvent al Facultății de Teologie, dar nu aveam licență.
– Mai întâi să-ți dai teza de licență – îmi spusese Gala Galaction – și apoi să pleci la mănăstire!
– Pentru mântuirea sufletului meu n-am nevoie de licență - îi răspundeam profesorului meu, pregătindu-mă de plecare!
Dar iată, atunci când era vorba să mă fac ucenicul părintelui A., Mitropolitul Nicolae Bălan nu voia să mă primească, la mănăstirea de la Sâmbăta, nelicențiat. Și atunci, părintele A. a hotărât să-mi iau strictul necesar și să mă prezint la Academia din Sibiu. M-am prezentat așa cum eram, cu o rasă de dimie, părul mare și desagii în spate. În curtea Academiei, mă strigase un preot voinic, în vârstă și cu gambetă pe cap:
– De unde ești?
– De la mănăstirea Frăsinei.
– Și ce cauți aici?
– Am venit să mă înscriu la Academie.
– Păi, nu te primesc!
N-am mai scos un grai. M-am întors să-i spun părintelui A., care mă întrebase cum arăta preotul, punându-mă să repet de câteva ori cele spuse de acela.
După ce a rămas pe gânduri, părintele A. mi-a dat însă asigurarea că Maica Domnului nu m-a părăsit, iar când m-am ridicat, mi-a dat binecuvântarea să mă întorc la Frăsinei.
Peste vreo săptămână, a venit un frate după mine, chemându-mă să mă prezint la Academie, pentru că Mitropolitul mi-a aprobat cererea. De data aceasta n-am mai putut obține blagoslovenia părintelui Simeon, care nu era de acord cu plecarea mea. Mai trecuse un timp și iar am dat ochii cu părintele A.
– Uite, acum Facultatea din Cernăuți se află la Suceava, du-te acolo și îți susține teza de licență. E păcat să rămâi fără licență, după ce ai făcut cei patru ani de teologie.
– N-am bani – i-am zis, gândindu-mă că n-am salariu, iar părintele stareț nu mă ajută la nimic.
– „Fă ce poți” – mi-a răspuns părintele A. – „restul îl împlinește Dumnezeu”. Nu știam atunci, că acesta este un citat din „Urmarea lui Hristos”. (Nota 5)
[…]
Când am sosit la mănăstirea de la Sâmbăta cu rezultatul, părintele A. s-a aprins de mânie și, cu ochi scânteietori, mi-a zis:
– Faci niște țicneli… Acum, du-te înapoi și depune jurământul.
– Dar nu mă lasă conștiința să acționez împotriva adevărului, încercai să mă îndreptățesc.
– Aruncă asupra duhovnicului toată răspunderea și du-te înapoi ca să depui jurământul – îmi zise părintele A., hotărât.
Am făcut ascultare. Dar când m-a văzut, decanul m-a întrebat:
– Cum de atunci n-ai vrut să juri, iar acum ești hotărât să o faci?
- Mi-a spus duhovnicul să arunc asupra lui toată răspunderea și să depun jurământul.
Am depus jurământul – împreună cu prietenul meu Victor Moise – și m-am întors cu diploma de licență. Am făcut ce am putut, iar restul l-a împlinit Dumnezeu…
[…]
Părintele A., Ioan, Veronica și Petru
Într-o seară liniștită de vară, ședeam pe banca de la malul lacului de la mănăstirea Sâmbăta și admiram frumusețile naturii. Părintele Nicolae Mladin, fostul meu coleg de facultate și actualul Mitropolit, se apropiase încet pe la spate și se așezase lângă mine.
– Ce părere ai despre părintele A.? – mă întrebase el, fără să mai facă vreo introducere.
– Deocamdată, n-am nici o părere. Cred că sunt prea păcătos și nu-l înțeleg – i-am răspuns – gândindu-mă că părintele A. are clarviziune și e socotit un om sfânt…
– Ce anume nu înțelegi? – insistase Părintele Mladin.
– Iată, de pildă, de atâta vreme mi-a tot spus să-mi iau licența, ca să mă închinoviez la Sâmbăta. Acum, după ce-am luat-o, nici nu vrea să stea de vorbă cu mine. Spunându-i că aș vrea să mă spovedesc la el, a fugit pur și simplu, de nu l-am mai putut ajunge din urmă…
Odată stătea la o masă din curte, iar în jurul lui mai multe femei de la țară și câțiva țigani. M-am apropiat să ascult și eu un cuvânt de folos. Atunci, părintele A., ridicând ochii spre mine, a întrerupt conversația și le-a zis celor prezenți:
– Îl vedeți pe „ăsta”? I s-a lungit barba de când mă tot roagă să-l primesc aici și eu nu-1 primesc – zise el, râzând batjocoritor.
Când era la mănăstirea Bistrița, m-am dus de la Govora pe jos, cu același gând de a mă face ucenicul lui. Dar părintele A. m-a întâmpinat cu atâta ostilitate și dispreț, încât m-am retras în bisericuță, am intrat într-o strană în fața icoanei Mântuitorului și am început să rostesc rugăciunea lui Iisus cu inima îndurerată și zdrobită. La un moment dat, mi-a venit o umilință atât de profundă, de nici nu mai știu cum am ajuns în genunchi în fața icoanei Mântuitorului. Mi se părea că Domnul Iisus îmi spunea: „Nu te mâhni, Eu sunt cu tine, nu te voi părăsi niciodată”. Plângeam în hohote de atâta bucurie și mângâiere.
Când m-am dus la părintele A. pentru a-mi lua rămas bun, el a observat pe chipul meu o pace, o liniște, o siguranță și o lumină, cu totul deosebite, fiind destul de respectuos. Acestea sunt nedumeririle mele și, de aceea, zic că nu-l cunosc.
– Eu, însă, îl cunosc. Am venit odată cu el aici. Pe când era încă neîmbrăcat în haină călugărească, se ocupa cu ghicitul în palmă. Femeile din satele vecine ziceau între ele: „Hai la popa vrăjitorul!”. Când Mitropolitul Bălan a văzut că vine lumea să-l caute, a zis: „Să-l facem preot, ca să folosească lumea care vine la el…”. Și așa l-a făcut preot, iar părintele A. se ocupa în continuare cu chiromanția, dar și cu alte științe oculte… (Nota 10)
– Aveți dreptate, preacuvioase, i-am confirmat părerea. Tot la Bistrița, la despărțire, părintele A. mi-a dat o carte introdusă în două plicuri mari, unul în altul, atrăgându-mi atenția, în mod special, să nu le dezlipesc și să nu umblu înăuntru, ci s-o dau în mâna părintelui Pandoleon. I-am respectat dorința, cu toată evlavia și frica. Dar, când am trecut cu traista prin Govora Băi, milițienii m-au crezut colportor. M-au dus la Miliție, m-au controlat și apoi m-au întrebat ce se află în plic.
– Nu știu, i-am răspuns. Un preot de la Bistrița mi l-a dat, ca să-l transmit unui preot de la Govora.
– Lasă că vedem noi îndată, au zis milițienii, ducând cartea acasă la șeful miliției.
Peste puțin mi-au restituit plicul desfăcut. Era o carte de Rudolf Steiner, în care se vorbea despre clarviziune, aură, etc.
Creștinii din vechime își începeau lucrarea cu pocăința, smerenia și dragostea, ajungând la sfințenie. E de mirare, deci, că cel ce își începe lucrarea cu practici oculte poate ajunge un impostor?
În 1959, am avut prilejul să fiu găzduit în București chiar în casa unde trăgea părintele Ioan de la mănăstirea din V. Stăpânul casei, un înfocat adept al mișcării religioase din acea mănăstire, era colonel în retragere. Știind că e bun prieten cu părintele Ioan, n-am îndrăznit să suflu nici o vorbă împotriva rătăcirilor respective. Dar seara, colonelul m-a condus în camera mea și s-a așezat pe un scaun, zicându-mi;
– Trei lucruri nu-mi plac la părintele Ioan!
Interesat și surprins totodată, am ciulit urechile.
– Părinte – începuse colonelul – eu am fost toată viața soldat. Întotdeauna m-am supus și am ascultat de comandanții mei. Și dacă primeam ordin să trec prin foc, prin foc treceam. Dar părintele Ioan, nu știu ce fel de preot este. De propriul tată nu ascultă, de Episcopul care l-a hirotonit nu ascultă, de Episcopul din Galați nu ascultă. Și, ceea ce e de neconceput, nu mai ascultă nici de Patriarh și nici de Sfântul Sinod. Și atunci, dacă nu ascultă de reprezentanții Bisericii, se pune întrebarea: de cine ascultă?
Al doilea lucru care nu-mi place este că, fiind invitat de multe ori în Sfântul Altar, văd, în momentul invocării Duhului Sfânt, atunci când ridică mâinile la rugăciune, cum maica Veronica pune mâna pe Sfânta Masă. Oare e permis ca o femeie să pună mâna pe Sfânta Masă, mai ales în momentul cel mai important? Oare, dacă maica Veronica n-ar pune mâna pe Sfânta Masă, Duhul Sfânt n-ar mai coborî peste Sfintele Daruri?
Și un al treilea lucru, care iarăși nu-mi place deloc, este că părintele Ioan, deși are chilie, nu doarme în ea, ci la ușa maicii Veronica. Acest lucru m-a scandalizat și l-am întrebat personal:
– Părinte Ioan, de ce nu dormi în chilia sfinției tale, ci te culci la ușa maicii Veronica?
– Eu o păzesc pe măicuța – mi-a răspuns părintele Ioan.
– Dar, dumneata o păzești? N-o păzește Maica Domnului?
Observațiile înțeleptului colonel le-au făcut și alții, dar fiii neascultării nu vor să asculte decât de propriile lor păreri și nu vor să facă decât voile lor proprii. Și de aceea, de veacuri, ei merg spre erezie și schismă.
Când eram la mănăstirea G., am aflat mai multe despre maica Veronica. Mănăstirea G. era sucursala mănăstirii V.. Surorile sărace care nu aduceau la V. o anumită sumă de bani, o mașină de cusut sau o vacă, erau trimise la G.. Cu o asemenea soră, am avut prilejul să stau de vorbă într-o Duminică.
– Soră, ai văzut-o pe maica Veronica când are vedenii? – am întrebat-o ca pe una ce era în cunoștință de cauză.
– Da – mi-a răspuns sora.
– Unde?
– Chiar la mine în chilie.
– Și cum a fost?
– Măicuța a căzut jos, a adormit…
– Și cât a stat pe podele?
– Cam o jumătate de oră.
– Și apoi?
– Și apoi, măicuțele au ridicat-o pe pat. Măicuța și-a deschis ochii. Se vedea că era obosită și istovită. După aceasta, povestea ce a văzut și ce a auzit.
Dacă n-aș fi avut o tristă experiență cu Florica, nefericita copilă care adormea ca și Veronica, poate că eram și astăzi derutat de vedeniile încă mai nefericitei maici Veronica. Acum însă, după ce s-a măritat, și-a dat arama pe față, a rămas, cum se spune în Apocalipsa, „goală, de tot goală”, ca desfrânata cea mare.
În chilia mea din G. intrase tatăl unei surori care era originar din M. Când am auzit că e din satul lui Petru, l-am invitat să șadă și să-mi spună ceva despre „sfântul” din M.
Bietul om ezita. Tăcea. Nu voia să spună măcar un cuvânt.
– Frate, eu sunt duhovnic. Pe mine mă întreabă multă lume despre Petru. Și eu nu știu ce să spun – i-am mai zis.
– Părinte, mi-e rușine să spun, se fâstâci omul.
Eu, totuși, am insistat din ce în ce mai mult. În sfârșit, tatăl fetei săltă capul hotărât să spună tot.
– Părinte, înainte de a veni încoace, venise la Petru o doamnă din Caracal. Doamna era stearpă și venise cu evlavie la „sfântul” Petru ca să se roage pentru ea și s-o „dezlege” de sterpătură. Ea citise Biblia și știa că la Dumnezeu toate sunt cu putință. Ar fi dorit să aibă un copil.
Petru a ascultat-o, apoi i-a spus să se dezbrace și să se întindă pe pat, ca s-o ungă cu untdelemn pe pântece. Fără să bănuiască ceva, femeia a făcut cum i-a spus „sfântul”. Și când ea s-a întins, Petru a comis un gest absolut nepotrivit. Biata femeie a sărit, țipând și plângând. Nici n-a știut cum a ieșit pe ușă, povestind decepționată ce-a pățit.
Da, și Sfântul Iacob Pustnicul a căzut în păcat, dar Petru a dat dovadă de pocăința lui Iacob Pustnicul? Și dacă nu are nici o mustrare de conștiință, nu dovedește prin aceasta că pomul rău face roade rele?
[…]
Un preot simplu a spus odată, în fața unor asemenea oameni înșelați, un mare adevăr: „Din toate păcatele vă voi scoate, dar din mândria sfințeniei, n-am să vă pot scoate!”.
[…]
Nota 3
În urmă cu mulți ani, ne-au fost citite în manuscris numeroase pagini din acest jurnal duhovnicesc, cerându-ni-se părerea de către Părintele Paulin Lecca, pe atunci stareț la sfânta mănăstire Arnota. Pe vremea aceea nu existau prea multe astfel de jurnale cunoscute la noi, poate nici unul, dar denumirea generică de „jurnal duhovnicesc” este cea mai potrivită pentru a sugera ritmicitatea travaliului unui astfel de înscris lăuntric. De aceea am păstrat-o și noi, chiar dacă între timp au mai apărut câteva astfel de jurnale duhovnicești, toate foarte interesante și de mult folos sufletesc. Facem această precizare, pentru că o denumire generică este un bun comun într-o gândire comunitară autentică și într-o comuniune harică reală.
Mai adăugăm acum, la publicarea acestui jurnal într-o carte (cu binecuvântare arhierească) încă ceva important din punct de vedere duhovnicesc. Știind bine că Părintele Paulin primea obiecțiile sincere, argumentate și corecte din punct de vedere teologico-cultural, i-am spus: folosul unor astfel de pățanii pentru lămurirea credincioșilor imprudenți sau lesne încrezători este cât se poate de real și evident, în cazul în care este receptat cu smerenie, pentru a-i feri de „vedenisme”, „onirisme”, „spiritisme”, „hipnotisme”, „mediumnisme” și alte asemenea înșelări demonice, dar pe sfinția voastră v-au ferit de greșeală, rugăciunile Bisericii, rugăciunile duhovnicului și discernământul duhovnicesc dobândit prin multe nevoințe și încercări, deși participarea la astfel de farse „spectaculoase” ale forței obscure din univers constituie un păcat!
De asemenea, nici părerea monseniorului Ghica, Dumnezeu să-l ierte, cu toate meritele sale culturale și misionare, nu am primit-o fără rezerve și obiecții teologice și duhovnicești serioase, fiindcă nu credem că e normal și prudent să te preoțești la îndemnul unei oarecare „femei cu vedenii” sau a unor „îndrumători” catolici extrem de imprudenți, care-și ajustează „sfaturile” după criterii cel puțin naive, de nu cumva de-a dreptul fanteziste! O asemenea hotărâre ciudată nu poate fi luată în considerație de ortodocși, fiindcă noi ne călăuzim numai după Sfânta Predanie și învățăturile Sfinților, cercetând cu atenție, grijă și îndelungă sfătuire duhovnici luminați și încercați, iar influențele ocultofile din viața monseniorului, (re)cunoscute de altfel, nu ne inspiră deloc încredere…
Părintele Paulin Lecca (ne amintim cu exactitate convorbirea, fiindcă ne-a fost un oaspete drag după operație, locuind o vreme în casa noastră) ne-a ascultat cu multă atenție, ne-a privit cu bucurie și ne-a zis: „Iubite frate întru Hristos Domnul, mulțumește-i lui Dumnezeu fiindcă te-a acoperit cu Mila Sa, iar duhovnicilor pentru felul în care te-au călăuzit și te-au îndemnat să trăiești…”.
Apoi glumind, cum făcea de obicei când îmi exprimam cuviincios, dar ferm, clar și argumentat, opiniile, bazându-mă pe încrederea duhovnicească pe care o aveam în sfinția sa: „Iată, mi-am aflat stareț prevăzător, chiar și acum, când mi s-a apropiat funia de par!”. Vorbea de multe ori în dodii despre plecarea sa, dar se pregătea smerit pentru acea clipă, de care și sfinții se sfiau, rugându-se neîncetat.
Ne gândim, tot mai mult în ultima vreme, să pregătim pentru publicare și scrisorile pe care le-am primit de-a lungul timpului de la Părintele Paulin, pentru a se bucura mai mulți credincioși de experiența sa duhovnicească. Deși ele sunt doar crâmpeie de viață, unele extrem de obișnuite, totuși pot fi de mare folos, tocmai fiindcă descriu întâmplări prin care poate trece oricine!
[…]
Nota 5
Lucrare plină de mândrie ascunsă, cu destule înșelări și erori teologice, după cum pertinent comentau, mai târziu, Părintele Paulin și un vrednic Arhiereu, care ne-au îndemnat să le semnalăm!
[…]
Nota 10
Pe vremea în care părintele A. se afla prin apropiere de București, mai mulți creștini mă tot îndemnau stăruitor să merg la dânsul, fiindcă ar fi „clarvăzător” și-mi poate spune trecutul, prezentul și viitorul. Deja aflasem mai multe lucruri ciudate despre felul de a fi al părintelui, iar insistențele și laudele excesive mă făceau și mai reticent: „Vă mulțumesc frumos, fraților, dar nu merg!”.’
La un moment dat, un frate de credință contrariat de refuzul meu ferm, întrucât știa bine că, pe vremea aceea, nu pierdeam aproape nici un drum de folos la vreun părinte duhovnicesc, chiar îmi zisese:
– „De ce, frate doctor, vă e teamă cumva că părintele o să vă dea păcatele pe față?”.
Zâmbind, binevoitor, i-am zis:
– „Nu, frate, nu mi-e teamă deloc, fiindcă deja mi le-am dat singur pe față înaintea lui Dumnezeu și a duhovnicului meu, om cu viață sfințită și sfințitoare. Și oricum, lipsa de tact, ca să nu zic grosolănia, nu are nimic comun cu duhovnicia reală. Apoi, părintele A. nu are ce să-mi spună în plus; trecutul mi-l știu, iar rănile păcatelor mă ard și-acum; prezentul mi-1 vede toată lumea, chiar și frăția ta, neavând în el decât căință și ceva nădejde de îndreptare; iar viitorul, nu-1 știe cu adevărat decât numai Bunul, Dreptul și Milostivul Dumnezeu, Care la vremea potrivită, prin iconomia Sa de nepătruns, mă va pregăti pentru el…
De ceva, totuși, mă sfiesc, frate! Mi-e teamă că îi voi spune, între patru ochi, părintelui A., cum, cu toate străduințele sale misionare și „vizionare”, a început să greșească de când nu mai ascultă de nimeni; nici măcar de Părintele Stăniloae, pe care l-a ajutat o vreme în mod real, iar cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele!”.
Despre ședințele de spiritism și ideile eretice steineriene ale acestui ieromonah, aflat în înșelare, mai știau Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Benedict Ghiuș, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Profesor Dumitru Radu ș.a., toți atrăgându-i atenția cu bunăvoință că greșește, dar fără folos.
Iar pictura sa de la Biserica Drăgănescu-Mihăilești, mult lăudată de „novatori”, este în mod explicit sincretistă și ecumenistă, irizând erezia, cu „inovații” inacceptabile și elemente catoliciste introduse printre erminiile ortodoxe, chipurile sfinte exprimând mai degrabă un demonism latent decât dumnezeire, pe care le-au sesizat specialiștii ortodocși din domeniu, dar și unii creștini atenți și luminați.[1]
[1] Arhimandrit Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, îngrijitor ed.: dr. Ioan Gându, Ed. Studion, Bacău, 2013, pp. 52-53, 65-71, 89-90, 95, 109-113, 120, 381-382, 386-387.
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 
Andreea pe mai 7, 2015 la 3:20 pm
https://saccsiv.wordpress.com/2015/04/27/parerea-mea-despre-parintele-arsenie-boca-parintele-arsenie-boca-despre-yoga-intr-o-pictura-din-biserica-draganescu/comment-page-4/#comment-266995
Fratilor, cititi aici si va cruciti:
Fenomenul sectei inochentistilor. Asemanari izbitoare cu Arsenie Boca:
https://izestrea.wordpress.com/2014/04/16/paul-leca-despre-inochentie-de-la-balta-si-inochentisti/
Apreciază
Răspunde
Andreea pe mai 7, 2015 la 4:41 pm
https://saccsiv.wordpress.com/2015/04/27/parerea-mea-despre-parintele-arsenie-boca-parintele-arsenie-boca-despre-yoga-intr-o-pictura-din-biserica-draganescu/comment-page-4/#comment-267004
Mai cititi si aici despre niste ”minuni” si ”profetii” asemanatoare celor ale lui Arsenie Boca.
Linkul este de pe un site rusesc (Eu nu stiu boaba de rusa, deci nu am inteles decat ce scrie in romana). Probabil este vreun site al inochentistilor din ziua de azi.
http://innokentievcy.jimdo.com/%D0%B0%D0%B3%D0%B8%D0%BE%D0%B3%D1%80%D0%B0%D1%84%D0%B8%D1%8F/pre-scurt-via%C5%A3a-%C5%9Fi-faptele-sf%C3%A2ntului-p%C4%83rintelui-nostru-inochentie-de-la-balt%C4%83/
Apreciază
Răspunde
Andreea pe mai 7, 2015 la 7:38 pm
https://saccsiv.wordpress.com/2015/04/27/parerea-mea-despre-parintele-arsenie-boca-parintele-arsenie-boca-despre-yoga-intr-o-pictura-din-biserica-draganescu/comment-page-4/#comment-267017
Un citat din viata lui Inochentie de Balta, intemeietorul sectei inochentistilor (a se vedea linkurile pe care le-am dat mai sus). Cititi si comparati cu minunile lui Arsenie Boca.
”Despre minunile Părintelui Inochentie cu bolnavii
Spunea o fată: “Еu еram bolnavă, lunatică şi am umblat cu părinţii mei pe la diferiţi doctori, dar boala aşa şi nu mi-au mai vindecat. Iar boala asta a mea, tаrе mă mаi muncеа… Аm аuzit de Părintele Inochentie şi m-am dus la el, cu mare credinţă, că poate cu puterea lui Dumnezeu m-oi vindeca. Аjugând la Dânsul la Balta, numai m-au Blagoslovit şi îndată boala m-aulăsat. Şi au trecut de atuncea câţiva-i ani buni, dar boala, Slavă Domnului nu mă mai încearcă.”
О femeie dela Rădoaia cu numele Ileana, spunea: “Еu аvеаm copil de ţâţă şi era tare bolnav, şi m-am dus cu dânsul la Părintele Inochentie. Iar pе drum aproape de Balta, mi-o murit copilu’. Când am ajuns eu la Balta, m-am aşezat jos în ograda Mănăstirii cu coplaşu mort în braţe şi plângeam. Pre Părinţelu nu-l ştiam cum arată, că până atunci nu-l mai văzusem niciodată. Şi numai iată că văd un Călugăr cu Crucea în mână, că iese dintr-o grădiniţă şi vine drept la mine. Se apropie de mine şi mă întreabă: “De ce plângi?” Iar eu i-am spus că mi-o murit copilu. Atunci el o Blagoslovit copilu cu Sfânta Cruce şi l-o sărutat. Şi apucându-l de nas l-o zgâlţâiet puţin, şi i-o strigat: “Scoală măi, nu dormi!” Atunci scumpul meu copilaş, o sărit şi s-o apucat de gâtul lui… Iar el mi-o dat copilu înapoi şi mi-o zis: “Dă-i să mănânce şi nu mai spune nimănui.” Pe urmă eu am cunoscut că acel Călugăr era Părinţelu.”
Spunea iarăşi o fată pe nume Ioana, din Cosăuţii Sorocii: “Eu m-am dus odată la Balta, la Părintele Inochentie şi era acolo un om orb de amândoi ochii, pre care Părinţelu l-au vindecat. Mai era şi unu Ştefan din Cosăuţi, care s-au dus la Părintele Inochentie cu mâinile şi picioarele paralizate. Şi numai din Blagoslovenie s-au vindecat acel Ştefan de boala lui”.
Iar un frate cu numele Neculai spunea: “Era un tânar la noi în sat, care slujea pe vremea aceea în armata împăratului Neculai. Şi venind el odată în concediu, au văzut cum toţi flăcăii şi fetele din sat dela noi se duc la Mănăstire, la Părinţelu. Văzând el că rămâne satul pustiu de flăcăi şi fete mari, s-au hotărât să meragă cu dânşii. Dar pe drum se gândea: “Nu care cumva să fie vre-o înşălăciune acolo la Balta, să mă ferească Dumnezeu…” Şi luându-se cu drumul, cu flăcăii şi cu fetele, au uitat de acel gând. Şi când au ajuns la Balta au văzut în ograda Mănăstirii şi după ogradă, c-am la vreun kilometru, numai norod.
Părintele Inochentie sta în faţa norodului cu Crucea în mână şi Blagoslovea. Ostaşul văzând atâta norod s-au gândit în sinea lui, că nu mai ajunge el la Părintele de atâta norod ce era. Dar cum sta el şi se tot gândea cum să facă ca să ajungă la Părinţelu, iată că deodată, fără voia lui au pornit aşa printre norod, înspre Părintele Inochentie. Şi fără să-şi dee sama când şi cum au ajuns drept în faţă, în primul rând, c-am pe la mijloc. Părintele Inochentie Blagoslovea într-un capăt al norodului şi când au ajuns în dreptul lui i-au zis: “Apoi să ştii draga Popii, că nu-i înşălăciune aici la Balta, nu.” Şi atunci ca din pământ au răsărit o mulţime de căţei negri şi urâţi, care foşgăiau preste tot. Iar Părintele Inochentie i-au zis: “Iaca, asta-i înşălăciune, draga Popii.” Şi îndată au dispărut acea vedenie. Aceasta au vazut-o numai ostaşul.”
Si altele, de exemplu:
”Despre cum au făcut Părintele Inochentie din iarnă,
primăvară şi au încălzit norodul care îngheţa de frig
Norodul se înmulţea văzând cu ochii, încât nu mai încăpea prin clădirile Mănăstirii Muromski. Iar arhimandritul Mercurie, căuta numai rău la Părintele Inochentie şi la norodul care venea la el.
Şi la 4 Februarie1913, Mercurie au început a da afară norodul de prin clădiri. Nu-i mai primea nici măcar în ograda Mănăstirii, cu toate că norodul aducea de toate celea, atât la Părintele Inochentie, cât şi lui Mercurie cu ai săi slujitori. Şi pe seama norodului care venea la Părintele Inochentie, ei nu mai duceau lipsă de nimica. Aşa de bine, ca după venirea Părintelui Inochentie la Muromski, această Mănăstire n-au mai dus-o nici odată. Însă ordinul, ca să alunge norodul dela Mănăstire, îi venea lui Mercurie dela Sinod… Iarna era grea şi lungă, şi era un ger de nici păsările nu zburau. Iar prin împejurimile Mănăstirii nu era nici o casă de locuit, căci era Pustietate, iar Mercurie îi alunga şi din Biserică. Atunci norodul, mânat de gerul cel cumplit, s-au adunat într-una din clădirile Mănăstirii, fără de voia lui Mercurie. Dar n-au încăput toţi şi o mare parte din norod, dintre care mulţi erau copii, au rămas afară. Stăteau şi plângeau de frig pe subt pereţii Mănăstirii. Părintele era în chilia lui şi când au venit, şi au văzut norodul cu copiii plângând pe subt pereţi de frig, au zis: “Oare n-am scoate noi vara de-asupra şi am pune iarna de desubt?” Şi numai cât au intrat Părintele înapoi în chilia lui, că afară îndată s-au şi încălzit, şi au început a curge picături de apă de prin streşini. Iar norodul au mers afară de ograda Mănăstirii, pe subt pereţi, că era cald ca primăvara…”
Sau despre proorociile lui:
”Proorocirile Părintelui despre mutarea Sa din viaţa aceasta,
despre Grădina Raiului, despre cum se va strica de tot Legea
Creştinească şi despre cum mai apoi iarăşi se va înnoi
Părintele Inochentie ne-au spus cu vre-o patru săptămâni mai înainte, despre ieşirea sa din viaţa aceasta vremelnică: “M-oi duce degrabă la altă Împărăţie şi voi schimba cuşma cu Împaratul…” Iar fraţii ziceau: “Vom veni şi noi Părinte după tine, măcar şi în Germania!” Dar Părintele le zicea: “Acolo n-o să mai puteţi veni voi la mine, cum veniţi aici cu maşina şi cu căruţile. Iar cine a vrea să vină, să vină. Numai curaţi sa fiţi, trupeşte şi sufleteşte, nu cu călcâile măscărite.”
Părintele Inochentie mai zicea adeseori: “Degrabă mi se va da o chilie în Biserica din Peşteră şi oi şedea acolo. Voi pre mine nu mă veţi vedea, dar eu pre voi vă voi vedea. Până m-or scoate şi de-acolo, că eu n-am loc nicăieri în lumea asta, că sânt gras şi nu încap în toată lumea… Ş-apoi, mă voi da pentru puţină vreme după uşă, ca să văd ce vor face ei şi voi fără mine…”
Iar cu două săptămani înainte de Anul Nou, Părintele au scos pre toţi lucrătorii dela Peşteră, i-au pus în rând câte doi, i-au numărat şi au zis: “Aceasta este oastea Popii. Iar eu de-acum nu voi mai şedea mult cu voi, în surcelele iestea, m-oi râdica şi eu mai Sus. Mai stau până la Anul Nou, ş-apoi m-oi duce dela voi…” Şi luând un harbuz, l-au trântit odată de pământ de s-au desfăcut în vre-o nouă bucăţi şi au început a le călca în picioare. A mai rămas numai o bucăţică întreagă, iar Părintele ne-au zis: “Aveţi noroc că a mai rămas o bucăţică…” Prin aceasta Părintele Inochentie au arătat, că toate Cârdurile le-or călca în picoare, dar al lui va rămânea. Şi au zis: “Mai mult de trei ani, nu-ţi şedea voi pe aicea. Apoi vă veţi duce în Pustie, să vă luptaţi cu juvinile cele sălbatice. Acum nu vă ajung chilii în Peşteră, iaca, nu-i departe vremea şi vor rămânea chiliile pustii, iar podelele din Peşteră s-or boi cu sânge şi păreţii s-or înroşi. Aici la Grădină şi în Peşteră, vor şedea odată de cei pletoşi. Toţi tâlharii, curvarii şi cei ce suduie de Dumnezeu şi de toate cele Sfinte, vor avea loc în Biserică. Numai voi singurii nu ve-ţi avea loc, ca şi mine. Până s-a descoperi, ş-apoi vă vor căuta ca pre iarba cea de leac. Toată Legea se va strica, numai într-un colţ va rămânea şi vor veni toţi întru acel colţ, şi vor lua Lege Nouă. Toate Bisericile se vor strica, numai Una mică va rămânea, Mamă la toate Bisericile şi toţi la Ea vor veni şi dela Dânsa vor lua şi vor îndrepta Legea…”
Nu mai spun de felul in care stia gandurile si faptele oamenilor, ca este leit Arsenie Boca.
FRATILOR, VA ROG SA CITITI SI MA ROG LA DUMNEZEU SA NU VA SMINTITI, DAR ASTA E, ARSENIE BOCA ESTE UN INSELAT, BA CHIAR MAI RAU, UN HRISTOS MINCINOS.
ApreciazăApreciază
Părintele Paulin Lecca despre Inochentie de la Balta și inochentiști:
https://izestrea.wordpress.com/2014/04/16/paul-leca-despre-inochentie-de-la-balta-si-inochentisti
Paulin Lecca, DE LA MOARTE LA VIAȚĂ, Editura Paideia, 1997, pp. 143-152:
ApreciazăApreciază
Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească:
https://resurse-ortodoxe.ro/text/inochentismul
Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credința Ortodoxă, pp. 56-59:
https://archive.org/details/cleopa-ilie-calauza-in-credinta-ortodoxa/page/n26/mode/1up
N. Popovschi, Mişcarea dela Balta sau inochentismul în Basarabia, Chişinău, 1926:
https://mariusmioc.wordpress.com/2015/04/03/miscarea-dela-balta-sau-inochentizmul-in-basarabia-pe-saitul-meu-documente-despre-istoria-romanilor/
ApreciazăApreciază