Despre unele semne, minuni, profeții și arătări (forme de înșelare demonică) – fragmente din cartea JURNAL DUHOVNICESC a Părintelui Arhimandrit Paulin Lecca


Arhim. Paulin Lecca – Jurnal duhovnicesc (de descărcat integral)

„Fiii neascultării nu vor să asculte decât de propriile lor păreri și ‎nu vor să facă decât ‎voile lor proprii. Și de aceea, de veacuri, ‎ei merg spre erezie și schismă. (…) Un preot simplu a spus odată, în fața unor asemenea oameni ‎înșelați, un mare ‎adevăr: Din toate păcatele vă voi scoate, dar ‎din mândria sfințeniei, n-am să vă ‎pot scoate!‎.”

*

Seara, fratele Ion, nebun de-a binelea, era străjuit de vărul lui. Stând amândoi în aceeași chilie, la un moment dat fratele Ion îl lovește peste obraz.

‎   – De ce dai, frate Ioane? – îl întrebase vărul său.‎

‎   – Mă, tu dacă întorceai și celălalt obraz, ieșea dracu’ din mine – ‎răspunse ‎fratele Ion – care, totuși, își dădea seama c-a intrat cel rău ‎într-însul.‎

Având chilia la etaj, a doua zi fratele Ion a sărit pe fereastră în pielea goală și a ‎luat-o spre pădure. Nimeni nu l-a mai găsit toată ziua. ‎Dar spre seară, fratele Ion ‎venise gol-goluț dinspre pădure.‎

‎   – Nu ți-e rușine, frate Ioane? – îl întrebase un călugăr.‎

‎   – Nu, pentru că sunt ca Adam în Rai – răspunse Ion.‎

Dar când a zărit Biserica, s-a lăsat pe vine, acoperindu-și rușinea. ‎Închis din nou ‎în altă chilie, fratele Ion a început să dărâme soba și ‎să baricadeze ușa. Alți doi ‎frați, mai voinici și mai curajoși, au cerut ‎binecuvântarea de la părintele stareț ca ‎să intre la el și să-l lege. ‎Dar, după ce l-au imobilizat, au zărit deasupra ușii o ‎legătură ciudată.‎

‎   – Ce ai aici, frate Ioane – îl întrebase unul dintre frați.‎

‎   – ‎„Sfânta împărtășanie!”‎…

Dar, când frații au desfăcut legătura, au găsit într-însa numai necurățenii, ca la ‎‎„liturghia neagră” a sataniștilor…‎

Într-o cumplită bătaie de joc, diavolul îl „cumineca” cu propria lui ‎scârnă, ‎răzbunându-se asupra lui. Desigur, fratele Ion a fost dus la ‎spitalul din Sibiu, dar ‎medicii nu l-au putut ajuta cu nimic. Când a ‎ieșit, m-am întâlnit cu el la ‎mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta, unde mi-a povestit cele de mai ‎de sus. ‎Atunci, i-am spus:‎

‎   – Frate Ioane, boala frăției tale nu e de spital. Spovedește-te la un duhovnic, ‎spune tot ce mi-ai spus până acum și ‎atunci te vei vindeca.‎

Fratele Ion m-a ascultat. S-a spovedit, a spus tot cu deplină ‎sinceritate și a ‎scăpat de diavolul care îl scosese din minți. Cei ‎ce nu cunoșteau condițiile în care ‎a înnebunit fratele Ion, ziceau că și-a ieșit din minți din cauza rugăciunii Iui ‎Iisus. Cauza ‎însă, după cum se vede, a fost însă viciul său nemărturisit, dar ‎și ‎mândria sfințeniei.‎

Tot în acest timp, părintele Nifon de la Frăsinei a fost la mănăstirea de la ‎Sâmbăta. Părintele A. îl întrebă:‎

‎   – Îl cunoști pe fratele Victor?‎

‎   – Îl cunosc, preacuvioase.‎

‎   – Spune-i din partea mea să nu mai zică „Doamne Iisuse”, ‎fiindcă o să ‎înnebunească. Mi-a venit cam greu să aud asemenea cuvinte din partea ‎‎„sfântului” de la Sâmbăta. Eu însă m-am ‎analizat și m-am întrebat: Pentru ce mă ‎rog neîncetat? De ce ‎implor mila Mântuitorului Iisus? Ca să devin sfânt? Nu! Ca ‎să ‎dobândesc clarviziunea și să fac minuni? Nu! Eu mă rog, pre‎cum nenorocitul ‎aflat pe fundul prăpastiei, care cere ajutorul ‎Iui Dumnezeu. Și atunci am ‎continuat să zic rugăciunea lui ‎Iisus, spovedindu-mă cu toată sinceritatea, ca ‎întotdeauna, luptându-mă cu patimile trupești și sufletești pe viață și pe moarte.‎

‎[…]‎

Plin de bucurie, am revenit din nou la liniștea mea de altădată. Mă gândeam să ‎nu mai plec nicăieri. Dar, după ce am stat o ‎bună bucată de vreme, primesc o ‎scrisoare de la Părintele Ioan ‎Kulîghin, duhovnicul Mitropolitului Nicolae al ‎Rostovului, ‎care mă chema să vin neapărat la București, la mănăstirea Antim, în ‎calitate de translator. Am invocat diferite motive și, în ‎mod delicat, l-am refuzat ‎pe ucenicul starețului Ambrozie de la ‎Optina. A doua oară m-am pomenit cu o ‎scrisoare din partea ‎părintelui Gherontie care mă ruga foarte insistent să vin la ‎Bucureşti. Am refuzat și invitația Părintelui Gherontie,‎

Dar a treia scrisoare, venită de la Părintele Ioan Kulîghin, pe ‎care-1 cunoscusem ‎în Odessa, a fost decisivă. Acest mare duhovnic mă ruga să vin în numele sfintei ‎ascultări ce purcede de ‎la Dumnezeu. Și atunci, spre necazul părintelui stareț și al ‎fraților, am luat-o spre București. Am ajuns însă prea târziu, căci ‎Părintele Ioan ‎Kulîghin fusese arestat și dus înapoi în Rusia.‎

Totuși, Sandu Tudor m-a reținut la mănăstirea Antim, unde ‎am tradus ‎‎„Sbornicul” și „Pelerinul”. Spre primăvară, colegul meu neofit, Nica, îmi ‎comunică, plin de entuziasm, că la Patriarhie a venit o fetiță care avea vedenii.‎

‎   – E o sfântă – mă asigură colegul. E nevinovată ca un miel.‎

Și tocmai când mă pregăteam să merg la Patriarhie,‎ Florica, așa o chema pe fată, vine cu un grup de credincioase ‎la Antim. La intrare, a văzut-o și părintele Benedict Ghiuș, care s-a ex-primat astfel:‎

‎   – Dacă fetița aceasta are atâta nevinovăție în ochii ei, oare ‎cum o fi fost ‎Maica Domnului?‎

Când a intrat în Biserică, Florica îndată s-a lăsat în genunchi ‎în fața analogului ‎din dreapta, și-a așezat mâinile pentru rugăciune precum copiii, începând să se ‎roage. Dar rugăciunea n-a ‎durat mult, căci peste vreo cinci minute, Florica a ‎căzut pe ‎spate, vorbind despre „Doamne-Doamne”, despre Rai, despre ‎îngeri…‎ O doamnă trece pe lângă ea și zice:‎

‎   – Ferice de ea, a căzut în extaz!‎

Pentru mine acest extaz era cu un semn de întrebare: de ce ‎Florica adoarme, de ‎ce cade în transă? În „Viețile Sfinților” nu ‎există asemenea cazuri. Sfinții intrau ‎în extaz, dar ei rămâneau ‎în picioare sau în genunchi, cu ochii deschiși și lucizi.‎

L-am întrebat, pe Andrei Scrima, dacă e posibil ca sfinții să ‎cadă în transă, ‎fiindcă eu știam că, numai la spiritism, femeile-‎medium cad în transă, posedate ‎de un duh demonic. Fratele ‎Andrei Scrima s-a repezit la niște „sfinte” catolice, ‎dar răspunsul lui nu m-a lămurit.‎

În altă zi, fiind invitată de doamna S., Florica cere câteva ouă, ‎le sparge într-o ‎cratiță și începe să le amestece, zicând că așa ‎i-a spus „Doamne-Doamne”. ‎Acesta a fost al doilea semn de ‎întrebare. Nici acest soi de „vrăji” nu există în ‎‎„Viețile Sfinți‎lor”.‎

Într-o dimineață, vine Florica la mine cu cărticica de rugăciuni, spunându-mi că ‎a găsit într-însa o floare pe care ea n-a ‎introdus-o acolo, iar „Doamne-Doamne” ‎ar fi spus s-o împartă ‎în două, legând-o separat în mici legături, pe care să le ‎purtăm, eu și ea, la gât. Deși acesta a fost pentru mine al treilea semn de ‎întrebare, totuși m-am supus, concesiv, primind o ‎parte din floare.‎

Altădată, îmi spune: „Doamne-Doamne” i-a poruncit să ne ‎aducă la cunoștință ‎că, în noaptea următoare, se vor petrece ‎lucruri mari, supranaturale și, de aceea, ‎noi trebuie să facem ‎utrenia la miezul nopții. Când i-am spus părintelui stareț ‎Vasile, ‎acesta a început să-și facă cruce, zicând:‎

‎   – Da, eu cred… Cred și în Petrache Lupu… Vă dau voie să ‎faceți utrenia la ‎miezul nopții.‎

Când ne-am adunat vreo patru inși la utrenie, părintele Damian ‎a dat ‎binecuvântarea, iar părintele Adrian Făgețeanu a început ‎să citească cei șase ‎psalmi. În acest timp, Florica se așezase în ‎genunchi în fața icoanei Maicii ‎Domnului și-și începuse obișnuita ei convorbire cu duhurile de dincolo. Și ‎fiindcă vorbea ‎destul de tare, părintele Adrian s-a oprit din citit și ne-a între‎bat:‎

‎   – Dacă psalmii lui David sunt inspirați de Duhul Sfânt, ce ‎duh vorbește prin ‎Florica de mă întrerupe din citit? Au doar ‎Dumnezeu nu este un Dumnezeu al ‎rânduielii și al păcii?‎

Într-adevăr, părintele Adrian a pus o întrebare foarte serioasă, ‎care ne-a dat mult ‎de gândit. În altă zi, îmi spune Florica din ‎partea lui „Doamne-Doamne” că, noi ‎doi trebuie să mergem ‎undeva în județul Buzău, să ridicăm o troiță și apoi să ‎facem o ‎mănăstire de fecioare.‎ Rămăsesem mai nedumerit ca oricând. Nu eram nici preot, nu ‎aveam nici o ‎experiență și tocmai eu să fac o mănăstire de fecioare? Și de ce neapărat ‎împreună cu Florica? Nu se ascundea ‎aici vreo cursă diabolică?‎

Era o mare primejdie să merg cu cercetarea înainte, de capul ‎meu. Aici voile și ‎părerile proprii nu aveau ce căuta. Trebuia să ‎mă adresez unui duhovnic neutru, ‎care să-mi dea un sfat. L-am ‎ales în persoana monseniorului Ghica. Acesta abia ‎se întorsese ‎din străinătate și, în 1947, se afla în București. M-a primit cu ‎multă ‎bunăvoință. L-am întrebat cum am putea deosebi vedeniile înșelătoare de cele ‎dumnezeiești. Monseniorul mi-a răspuns astfel:‎

‎- Dacă dumneata ai avut o vedenie sau altcineva îți povestește ‎viziunea pe care a ‎avut-o, să te duci și să-i spui duhovnicului la ‎care te spovedești. Și duhovnicul îți ‎va spune adevărul, pentru ‎că prin dânsul vorbește Dumnezeu.‎

În continuare, monseniorul Ghica mi-a istorisit cum, în urmă ‎cu patruzeci de ‎ani, a consultat trei duhovnici, întrebându-i dacă ‎e bine să primească hirotonia în ‎preot sau nu. Toți trei, deși se ‎aflau în diferite orașe ale Franței, au răspuns, fără ‎să aibă vreo ‎legătură între ei, că e bine să rămână frate, deci să nu ‎primească ‎preoția. Dar, după patruzeci de ani de misionarism prin Brazilia ‎și ‎Africa, o femeie cu vedenii i-a spus că trebuie să primească ‎hirotonia. Ca să ‎verifice adevărul, monseniorul Ghica s-a dus ‎din nou la cei trei duhovnici, ‎întrebându-i dacă e bine să rămână ‎mai departe frate. Și atunci toți trei au răspuns ‎nu, de data ‎aceasta, trebuie să primească preoția.‎

Sfatul monseniorului mi-a prins de minune. M-am dus la duhovnicul meu ‎‎(adică la părintele Benedict), la care mă spovedeam și i-am spus:‎

‎- Preacuvioase, astăzi, la ora patru după masă, Florica va avea ‎o vedenie la mine ‎în chilie. Vă rog să veniți și sfinția voastră, ca ‎să vă spuneți opinia.‎

Cu câteva minute înainte de ora patru, în chilia mea de la Antim se afla Florica ‎așezată pe patul meu, concentrată într-o cărticică de rugăciuni, mai era părintele ‎Benedict, așezat smerit pe ‎un scaun de lângă ușă, doamna S. cu fiica ei și eu cam ‎pe la ‎mijloc. Florica știa dinainte când va veni „Doamne-Doamne”. ‎Cineva ‎dintre noi a spus că e ora patru, dar Florica a răspuns ‎imediat:‎

‎   – Ceasul acela nu merge bine. Mai sunt încă două minute.‎

Și într-adevăr, peste două minute fata cade pe spate,‎ doamna îi potrivește picioarele pentru a sta mai comod, apoi ‎‎„convorbirea” ‎începe ca la telefon:‎

‎   – ‎„Doamne-Doamne”, de ce ești supărat?‎

Pentru prima oară am auzit că „Doamne-Doamne” s-ar fi supărat…‎

‎   – ‎„Doamne, Doamne”, trebuie să plece cineva?‎

Era cineva printre noi care incomoda.‎

‎   – Spune „tu” cine trebuie să plece, că ei nu „știe” cine trebuie să plece, îi ‎vorbea Florica, fără a ține seamă de acordul ‎gramatical.‎

‎   – Da? – zise Florica în continuare. Să rămână părintele ‎Victor (deși eu eram ‎numai frate), să rămână doamna S. și Lucica (fiica ei).‎

Satana, căci el era, n-a spus direct cine trebuie să plece, ci a ‎spus cine trebuie să ‎rămână, ca cel necitat să priceapă, să se ‎ridice și să plece. Și smeritul părinte ‎Benedict Ghiuș, parcă-1 ‎văd, a stat câteva secunde, s-a ridicat și a zis:‎

‎   – Da. Trebuie să plec!‎

Întâmplarea a avut efectul unei lovituri de ghioagă în capul ‎meu. Eu care-1 ‎știam pe părintele Benedict încă de când eram ‎elev seminarist, eu care-1 știam ca ‎pe cel mai bun călugăr sub ‎toate raporturile, să-l văd acum alungat ca pe un preot ‎nevrednic, care este mai prejos nu doar decât mine, ci și decât doamna ‎S. și fiica ‎ei…‎

Totuși, am rămas pe Ioc, să văd cum se termină toată drăcovenia. Ca de obicei, ‎voiam să cercetez problema pe toate fețele și ‎să merg până în pânzele albe. ‎Vedeam că diavolul vrea să mă ‎arunce întâi în prăpastia mândriei (că aș putea fi ‎‎„mai bun”, ‎‎„mai cuvios” și chiar „mai plăcut” lui Dumnezeu decât părinte‎le ‎Benedict) și apoi să mă arunce în prăpastia păcatelor (cine ‎m-ar mai fi scos din ‎această prăpastie, dacă rămâneam în înșelare, precum sărmana Florica sau cei ‎care-i susțineau rătăci‎rea?).‎ Eram interesat acum să văd ce mai zice Florica, în transa ei ‎care încă nu se ‎terminase. Doamna S, se apropiase de ea și îi ‎punea întrebări. Florica, deși era ‎adormită, auzea și răspundea ‎întrebărilor ei.‎

Printre altele, a spus că va veni Patriarhul Alexei al Moscovei ‎la noi în țară, deși ‎noi știam acest lucru. Apoi ne-a mai „anunțat” că regele Mihai va fi alungat din ‎țară, eveniment ‎pe care deja îl aflasem. Ca unul care nu are o lucrare lăuntrică, ‎de ‎pocăință și smerenie, diavolul vorbea prin Florica numai lucruri exterioare, de ‎suprafață, căci nu ne putea da ceea ce el însuși nu are. Ex nihilo nihil. Dar, când ‎doamna i-a vorbit despre ‎părintele A., atunci Florica a răspuns:‎

‎   – Duceți-mă la iubitul meu A.! – deși Florica nu-1 cunoștea ‎și nici nu auzise ‎de el.‎

Ca să văd ce va ieși până la urmă, am cerut binecuvântarea părintelui stareț ‎Vasile, l-am luat pe părintele Adrian și am plecat ‎împreună cu Florica la ‎părintele A., viețuitor la o mănăstire din ‎nordul țării.‎

Pe drum, i-am spus fetei cum părintele A. „citește gândurile”, ‎deci să nu ‎ascundă nimic, ci să mărturisească tot ce are pe suflet, ‎crezând că dacă-i spune ‎totul, părintele A. își va da seama că ‎fata este înșelată de diavol și ne va preveni ‎să ne păzim de ‎cursele Iui. Dar, spre mirarea noastră, părintele A. nu numai că ‎nu ‎ne-a prevenit, dar o aproba imprudent pe fată, într-un mod ‎inacceptabil.‎

La un moment dat a început să circule zvonul că Florica a ‎damblagit. Zăcea într-‎o casă dincolo de pârâu. Dorind să văd ce ‎s-a întâmplat, am văzut o mulțime de ‎fete și femei trecând râul ‎spre acea casă. Eram sigur că acolo este și părintele A. ‎Am ajuns ‎ultimul. Când am apărut în cadrul ușii, părintele A. stătea pe ‎scaun cu ‎spatele spre mine și cu fața spre Florica, întinsă pe pat ‎și comportându-se ‎întocmai ca o fată capricioasă.‎

‎   – Ia, lasă-mă în pace! – îi spunea părintelui A.‎

Apoi, după o pauză, poruncea pe același ton:‎

‎   – Dă-mi lumânarea!‎

Femeile care mă văzuseră în cadrul ușii au început să se în‎toarcă spre mine, iar ‎părintele A., simțind că ele își întorc capetele, s-a întors și el spre ușă, dar, ‎văzându-mă, a oprit „bâlciul”.‎

După o vreme, sărmana Florica s-a umplut de buboaie mari pe ‎tot trupul, iar în ‎cele din urmă a căzut pe podele, precum epilepticii, cu spume la gură, stând așa, ‎nefericita, vineri,‎ sâmbătă și Duminică. Se speriase lumea de ea. Atunci, n-‎am ‎mai stat pe gânduri. Mi-am luat rămas bun de la părintele A., ‎mulțumindu-i ‎pentru ospitalitate. Mi-am luat rămas bun de la ‎Florica și ușurat, simțind cum mi ‎s-a luat un pietroi de pe suflet, am luat-o spre Frăsinei, scăpat ca din ghearele ‎unei fiare ‎sălbatice. Mai târziu, m-am interesat de Florica. Mi s-a spus că ‎s-a dus ‎la Brașov, unde a devenit prostituată, dar o puneam ‎mereu la rugăciuni. După ‎această pățanie, l-am întrebat pe părintele stareț:‎

‎   – Preacuvioase, cum credeți: ar fi fost mai de folos pentru ‎mântuirea ‎sufletului meu, dacă rămâneam numai în Frăsinei ‎sau mai de folos sunt pentru ‎mântuirea sufletului aceste experiențe din diferite locuri, în care am fost trimis ‎sau chemat?‎

‎   – Eu cred că ai mai mult folos din pelerinajele sfinției tale ‎‎- mi-a răspuns ‎părintele stareț.‎

Când starețul Zosima i-a spus, cu limbă de moarte lui Alioșa, ‎să se ducă și să ‎sufere în lume, cred că s-a gândit la acest folos ‎dublu: pentru mântuirea sufletului ‎său, dar și pentru mântuirea ‎altora.‎

Ajuns la Frăsinei, i-am scris părintelui A. o scrisorică cu următorul conținut: ‎‎„Preacuvioase părinte A., aveți milă de Sângele pe care Domnul nostru Iisus ‎Hristos L-a vărsat pentru noi ‎toți, aveți milă de turma pe care o păstoriți și aveți ‎milă de sufletul sfinției voastre.”. Poate mai târziu o fi ascultat, dar sigur ‎nu sunt, ‎fiindcă n-am văzut o lepădare publică a sa de toate ‎acele rătăciri spiritiste și erezii ‎steineriene! (Nota 3)

‎[…]‎

La 28 septembrie 1940, când am plecat la mănăstirea Frăsinei, ‎eram absolvent ‎al Facultății de Teologie, dar nu aveam licență.‎

‎   – Mai întâi să-ți dai teza de licență – îmi spusese Gala Galaction – și apoi să ‎pleci la mănăstire!‎

‎   – Pentru mântuirea sufletului meu n-am nevoie de licență ‎‎- îi răspundeam ‎profesorului meu, pregătindu-mă de plecare!‎

Dar iată, atunci când era vorba să mă fac ucenicul părintelui ‎A., Mitropolitul ‎Nicolae Bălan nu voia să mă primească, la ‎mănăstirea de la Sâmbăta, nelicențiat. ‎Și atunci, părintele A. a ‎hotărât să-mi iau strictul necesar și să mă prezint la ‎Academia ‎din Sibiu. M-am prezentat așa cum eram, cu o rasă de dimie, ‎părul ‎mare și desagii în spate. În curtea Academiei, mă strigase ‎un preot voinic, în ‎vârstă și cu gambetă pe cap:‎

‎   – De unde ești?‎

‎   – De la mănăstirea Frăsinei.‎

‎   – Și ce cauți aici?‎

‎   – Am venit să mă înscriu la Academie.‎

‎   – Păi, nu te primesc!‎

N-am mai scos un grai. M-am întors să-i spun părintelui A., ‎care mă întrebase ‎cum arăta preotul, punându-mă să repet de ‎câteva ori cele spuse de acela.‎

După ce a rămas pe gânduri, părintele A. mi-a dat însă asigurarea că Maica ‎Domnului nu m-a părăsit, iar când m-am ridicat, mi-a dat binecuvântarea să mă ‎întorc la Frăsinei.‎

Peste vreo săptămână, a venit un frate după mine, chemându-mă să mă prezint ‎la Academie, pentru că Mitropolitul mi-a ‎aprobat cererea. De data aceasta n-am ‎mai putut obține blagoslovenia părintelui Simeon, care nu era de acord cu ‎plecarea mea. Mai trecuse un timp și iar am dat ochii ‎cu părintele A.‎

‎   – Uite, acum Facultatea din Cernăuți se află la Suceava, du-‎te acolo și îți ‎susține teza de licență. E păcat să rămâi fără licență, după ce ai făcut cei patru ani ‎de teologie.‎

‎   – N-am bani – i-am zis, gândindu-mă că n-am salariu, iar ‎părintele stareț nu ‎mă ajută la nimic.‎

‎   – ‎„Fă ce poți” – mi-a răspuns părintele A. – „restul îl împlinește Dumnezeu”. ‎Nu știam atunci, că acesta este un citat din ‎‎„Urmarea lui Hristos”. (Nota 5)

‎[…]‎

Când am sosit la mănăstirea de la Sâmbăta cu rezultatul, părintele A. s-a aprins ‎de mânie și, cu ochi scânteietori, mi-a zis:‎

‎   – Faci niște țicneli… Acum, du-te înapoi și depune jurământul.‎

‎   – Dar nu mă lasă conștiința să acționez împotriva adevărului, încercai să mă ‎îndreptățesc.‎

‎   – Aruncă asupra duhovnicului toată răspunderea și du-te ‎înapoi ca să depui ‎jurământul – îmi zise părintele A., hotărât.‎

Am făcut ascultare. Dar când m-a văzut, decanul m-a întrebat:‎

‎   – Cum de atunci n-ai vrut să juri, iar acum ești hotărât să o ‎faci?‎

‎- Mi-a spus duhovnicul să arunc asupra lui toată răspunderea ‎și să depun ‎jurământul.‎

Am depus jurământul – împreună cu prietenul meu Victor ‎Moise – și m-am ‎întors cu diploma de licență. Am făcut ce am ‎putut, iar restul l-a împlinit ‎Dumnezeu…‎

‎[…]‎

Părintele A., Ioan, Veronica și Petru

Într-o seară liniștită de vară, ședeam pe banca de la malul lacului de la ‎mănăstirea Sâmbăta și admiram frumusețile naturii. ‎Părintele Nicolae Mladin, fostul meu ‎coleg de facultate și actualul Mitropolit, se apropiase încet pe la spate și se ‎așezase lângă mine.‎

‎   – Ce părere ai despre părintele A.? – mă întrebase el, fără ‎să mai facă vreo ‎introducere.‎

‎   – Deocamdată, n-am nici o părere. Cred că sunt prea păcătos și nu-l înțeleg – ‎i-am răspuns – gândindu-mă că părintele A. ‎are clarviziune și e socotit un om ‎sfânt…‎

‎   – Ce anume nu înțelegi? – insistase Părintele Mladin.‎

‎   – Iată, de pildă, de atâta vreme mi-a tot spus să-mi iau licența, ca să mă ‎închinoviez la Sâmbăta. Acum, după ce-am ‎luat-o, nici nu vrea să stea de vorbă ‎cu mine. Spunându-i că aș ‎vrea să mă spovedesc la el, a fugit pur și simplu, de ‎nu l-am ‎mai putut ajunge din urmă…‎

Odată stătea la o masă din curte, iar în jurul lui mai multe femei de la țară și ‎câțiva țigani. M-am apropiat să ascult și eu un ‎cuvânt de folos. Atunci, părintele ‎A., ridicând ochii spre mine, ‎a întrerupt conversația și le-a zis celor prezenți:‎

‎   – Îl vedeți pe „ăsta”? I s-a lungit barba de când mă tot roagă să-l primesc ‎aici și eu nu-1 primesc – zise el, râzând batjocoritor.‎

Când era la mănăstirea Bistrița, m-am dus de la Govora pe jos, ‎cu același gând ‎de a mă face ucenicul lui. Dar părintele A. m-a ‎întâmpinat cu atâta ostilitate și ‎dispreț, încât m-am retras în ‎bisericuță, am intrat într-o strană în fața icoanei ‎Mântuitorului ‎și am început să rostesc rugăciunea lui Iisus cu inima îndurerată și ‎zdrobită. La un moment dat, mi-a venit o umilință atât de ‎profundă, de nici nu ‎mai știu cum am ajuns în genunchi în fața icoanei Mântuitorului. Mi se părea că ‎Domnul ‎Iisus îmi spunea: „Nu te mâhni, Eu sunt cu tine, nu te voi ‎părăsi ‎niciodată”. Plângeam în hohote de atâta bucurie și mângâiere.‎

Când m-am dus la părintele A. pentru a-mi lua rămas bun, el a ‎observat pe ‎chipul meu o pace, o liniște, o siguranță și o lumină, ‎cu totul deosebite, fiind ‎destul de respectuos. Acestea sunt ne‎dumeririle mele și, de aceea, zic că nu-l ‎cunosc.‎

‎   – Eu, însă, îl cunosc. Am venit odată cu el aici. Pe când era ‎încă neîmbrăcat ‎în haină călugărească, se ocupa cu ghicitul în ‎palmă. Femeile din satele vecine ‎ziceau între ele: „Hai la popa ‎vrăjitorul!”. Când Mitropolitul Bălan a văzut că ‎vine lumea să-l ‎caute, a zis: „Să-l facem preot, ca să folosească lumea care ‎vine ‎la el…”. Și așa l-a făcut preot, iar părintele A. se ocupa în continuare cu ‎chiromanția, dar și cu alte științe oculte… (Nota 10)

‎   – Aveți dreptate, preacuvioase, i-am confirmat părerea. Tot ‎la Bistrița, la ‎despărțire, părintele A. mi-a dat o carte introdusă ‎în două plicuri mari, unul în ‎altul, atrăgându-mi atenția, în mod ‎special, să nu le dezlipesc și să nu umblu ‎înăuntru, ci s-o dau în ‎mâna părintelui Pandoleon. I-am respectat dorința, cu ‎toată ‎evlavia și frica. Dar, când am trecut cu traista prin Govora Băi, ‎milițienii ‎m-au crezut colportor. M-au dus la Miliție, m-au ‎controlat și apoi m-au ‎întrebat ce se află în plic.‎

‎   – Nu știu, i-am răspuns. Un preot de la Bistrița mi l-a dat, ca ‎să-l transmit ‎unui preot de la Govora.‎

‎   – Lasă că vedem noi îndată, au zis milițienii, ducând cartea ‎acasă la șeful ‎miliției.‎

Peste puțin mi-au restituit plicul desfăcut. Era o carte de Rudolf Steiner, în care ‎se vorbea despre clarviziune, aură, etc.‎

Creștinii din vechime își începeau lucrarea cu pocăința, smerenia și dragostea, ‎ajungând la sfințenie. E de mirare, deci, că cel ‎ce își începe lucrarea cu practici ‎oculte poate ajunge un impostor?‎

În 1959, am avut prilejul să fiu găzduit în București chiar în ‎casa unde trăgea ‎părintele Ioan de la mănăstirea din V. Stăpânul ‎casei, un înfocat adept al mișcării ‎religioase din acea mănăstire, era colonel în retragere. Știind că e bun prieten ‎cu ‎părintele Ioan, n-am îndrăznit să suflu nici o vorbă împotriva ‎rătăcirilor ‎respective. Dar seara, colonelul m-a condus în camera mea și s-a așezat pe un ‎scaun, zicându-mi;‎

‎   – Trei lucruri nu-mi plac la părintele Ioan!‎

Interesat și surprins totodată, am ciulit urechile.‎

‎   – Părinte – începuse colonelul – eu am fost toată viața sol‎dat. Întotdeauna m-‎am supus și am ascultat de comandanții ‎mei. Și dacă primeam ordin să trec prin ‎foc, prin foc treceam. ‎Dar părintele Ioan, nu știu ce fel de preot este. De propriul ‎tată ‎nu ascultă, de Episcopul care l-a hirotonit nu ascultă, de Epis‎copul din ‎Galați nu ascultă. Și, ceea ce e de neconceput, nu ‎mai ascultă nici de Patriarh și ‎nici de Sfântul Sinod. Și atunci, ‎dacă nu ascultă de reprezentanții Bisericii, se ‎pune întrebarea: ‎de cine ascultă?‎

Al doilea lucru care nu-mi place este că, fiind invitat de multe ‎ori în Sfântul ‎Altar, văd, în momentul invocării Duhului Sfânt, ‎atunci când ridică mâinile la ‎rugăciune, cum maica Veronica ‎pune mâna pe Sfânta Masă. Oare e permis ca o ‎femeie să pună ‎mâna pe Sfânta Masă, mai ales în momentul cel mai important? ‎Oare, dacă maica Veronica n-ar pune mâna pe Sfânta ‎Masă, Duhul Sfânt n-ar mai ‎coborî peste Sfintele Daruri?‎

Și un al treilea lucru, care iarăși nu-mi place deloc, este că ‎părintele Ioan, deși ‎are chilie, nu doarme în ea, ci la ușa maicii ‎Veronica. Acest lucru m-a scandalizat ‎și l-am întrebat personal:‎

‎   – Părinte Ioan, de ce nu dormi în chilia sfinției tale, ci te ‎culci la ușa maicii ‎Veronica?‎

‎   – Eu o păzesc pe măicuța – mi-a răspuns părintele Ioan.‎

‎   – Dar, dumneata o păzești? N-o păzește Maica Domnului?‎

Observațiile înțeleptului colonel le-au făcut și alții, dar fiii neascultării nu vor să asculte decât de propriile lor păreri și ‎nu vor să facă decât ‎voile lor proprii. Și de aceea, de veacuri, ‎ei merg spre erezie și schismă.‎

Când eram la mănăstirea G., am aflat mai multe despre maica ‎Veronica. ‎Mănăstirea G. era sucursala mănăstirii V.‎. Surorile sărace care nu aduceau la V. o ‎anumită sumă de bani, ‎o mașină de cusut sau o vacă, erau trimise la G.. Cu o ‎asemenea ‎soră, am avut prilejul să stau de vorbă într-o Duminică.‎

‎   – Soră, ai văzut-o pe maica Veronica când are vedenii? – ‎am întrebat-o ca pe ‎una ce era în cunoștință de cauză.‎

‎   – Da – mi-a răspuns sora.‎

‎   – Unde?‎

‎   – Chiar la mine în chilie.‎

‎   – Și cum a fost?‎

‎   – Măicuța a căzut jos, a adormit…‎

‎   – Și cât a stat pe podele?‎

‎   – Cam o jumătate de oră.‎

‎   – Și apoi?‎

‎   – Și apoi, măicuțele au ridicat-o pe pat. Măicuța și-a deschis ochii. Se vedea ‎că era obosită și istovită. După aceasta, povestea ce a văzut și ce a auzit.‎

Dacă n-aș fi avut o tristă experiență cu Florica, nefericita copilă ‎care adormea ca ‎și Veronica, poate că eram și astăzi derutat de ‎vedeniile încă mai nefericitei maici ‎Veronica. Acum însă, după ‎ce s-a măritat, și-a dat arama pe față, a rămas, cum se ‎spune în ‎Apocalipsa, „goală, de tot goală”, ca desfrânata cea mare.‎

În chilia mea din G. intrase tatăl unei surori care era originar ‎din M. Când am ‎auzit că e din satul lui Petru, l-am invitat să ‎șadă și să-mi spună ceva despre ‎‎„sfântul” din M.‎

Bietul om ezita. Tăcea. Nu voia să spună măcar un cuvânt.‎

‎   – Frate, eu sunt duhovnic. Pe mine mă întreabă multă lume ‎despre Petru. Și ‎eu nu știu ce să spun – i-am mai zis.‎

‎   – Părinte, mi-e rușine să spun, se fâstâci omul.‎

Eu, totuși, am insistat din ce în ce mai mult. În sfârșit, tatăl fetei săltă capul ‎hotărât să spună tot.‎

‎   – Părinte, înainte de a veni încoace, venise la Petru o ‎doamnă din Caracal. ‎Doamna era stearpă și venise cu evlavie la ‎‎„sfântul” Petru ca să se roage pentru ‎ea și s-o „dezlege” de ‎sterpătură. Ea citise Biblia și știa că la Dumnezeu toate ‎sunt cu ‎putință. Ar fi dorit să aibă un copil.‎

Petru a ascultat-o, apoi i-a spus să se dezbrace și să se întindă ‎pe pat, ca s-o ‎ungă cu untdelemn pe pântece.‎ Fără să bănuiască ceva, femeia a făcut cum i-a spus „sfântul”. ‎Și când ea s-a ‎întins, Petru a comis un gest absolut nepotrivit. ‎Biata femeie a sărit, țipând și ‎plângând. Nici n-a știut cum a ‎ieșit pe ușă, povestind decepționată ce-a pățit.‎

Da, și Sfântul Iacob Pustnicul a căzut în păcat, dar Petru a dat ‎dovadă de ‎pocăința lui Iacob Pustnicul? Și dacă nu are nici o ‎mustrare de conștiință, nu ‎dovedește prin aceasta că pomul rău ‎face roade rele?‎

‎[…]‎

Un preot simplu a spus odată, în fața unor asemenea oameni ‎înșelați, un mare ‎adevăr: „Din toate păcatele vă voi scoate, dar ‎din mândria sfințeniei, n-am să vă ‎pot scoate!”‎.

‎[…]‎

Nota 3

În urmă cu mulți ani, ne-au fost citite în manuscris numeroase ‎pagini ‎din acest jurnal duhovnicesc, cerându-ni-se părerea de către Părintele ‎Paulin ‎Lecca, pe atunci stareț la sfânta mănăstire Arnota. Pe vremea aceea nu ‎exis‎tau prea multe astfel de jurnale cunoscute la noi, poate nici unul, dar ‎denumirea generică de „jurnal duhovnicesc” este cea mai potrivită pentru a ‎sugera ritmicitatea travaliului unui astfel de înscris lăuntric. De aceea am ‎păstrat-‎o și noi, chiar dacă între timp au mai apărut câteva astfel de jurnale ‎duhovnicești, ‎toate foarte interesante și de mult folos sufletesc. Facem ‎această precizare, pentru ‎că o denumire generică este un bun comun într-o ‎gândire comunitară autentică și ‎într-o comuniune harică reală.‎

Mai adăugăm acum, la publicarea acestui jurnal într-o carte (cu binecuvântare ‎arhierească) încă ceva important din punct de vedere duhovnicesc. ‎Știind bine că ‎Părintele Paulin primea obiecțiile sincere, argumentate și ‎corecte din punct de ‎vedere teologico-cultural, i-am spus: folosul unor astfel ‎de pățanii pentru ‎lămurirea credincioșilor imprudenți sau lesne încrezători ‎este cât se poate de real ‎și evident, în cazul în care este receptat cu smerenie, ‎pentru a-i feri de ‎‎„vedenisme”, „onirisme”, „spiritisme”, „hipnotisme”, ‎‎„mediumnisme” și alte ‎asemenea înșelări demonice, dar pe sfinția voastră ‎v-au ferit de greșeală, ‎rugăciunile Bisericii, rugăciunile duhovnicului și ‎discernământul duhovnicesc ‎dobândit prin multe nevoințe și încercări, deși ‎participarea la astfel de farse ‎‎„spectaculoase” ale forței obscure din univers ‎constituie un păcat!‎

De asemenea, nici părerea monseniorului Ghica, Dumnezeu să-l ierte, cu ‎toate ‎meritele sale culturale și misionare, nu am primit-o fără rezerve și ‎obiecții ‎teologice și duhovnicești serioase, fiindcă nu credem că e normal și ‎prudent să te ‎preoțești la îndemnul unei oarecare „femei cu vedenii” sau a ‎unor „îndrumători” ‎catolici extrem de imprudenți, care-și ajustează „sfatu‎rile” după criterii cel puțin ‎naive, de nu cumva de-a dreptul fanteziste!‎ O asemenea hotărâre ciudată nu poate fi luată în considerație de ‎ortodocși, ‎fiindcă noi ne călăuzim numai după Sfânta Predanie și învățăturile ‎Sfinților, ‎cercetând cu atenție, grijă și îndelungă sfătuire duhovnici luminați și ‎încercați, iar influențele ocultofile din viața monseniorului, (re)cunoscute ‎de ‎altfel, nu ne inspiră deloc încredere…‎

Părintele Paulin Lecca (ne amintim cu exactitate convorbirea, fiindcă ne-a ‎fost ‎un oaspete drag după operație, locuind o vreme în casa noastră) ne-a ‎ascultat cu ‎multă atenție, ne-a privit cu bucurie și ne-a zis: „Iubite frate întru ‎Hristos ‎Domnul, mulțumește-i lui Dumnezeu fiindcă te-a acoperit cu Mila Sa, iar ‎duhovnicilor pentru felul în care te-au călăuzit și te-au îndemnat să trăiești…”.‎

Apoi glumind, cum făcea de obicei când îmi exprimam cuviincios, dar ‎ferm, ‎clar și argumentat, opiniile, bazându-mă pe încrederea duhovnicească pe ‎care ‎o aveam în sfinția sa: „Iată, mi-am aflat stareț prevăzător, chiar și acum, ‎când ‎mi s-a apropiat funia de par!”. Vorbea de multe ori în dodii despre ‎plecarea ‎sa, dar se pregătea smerit pentru acea clipă, de care și sfinții se sfiau, ‎rugându-se neîncetat.‎

Ne gândim, tot mai mult în ultima vreme, să pregătim pentru publicare ‎și ‎scrisorile pe care le-am primit de-a lungul timpului de la Părintele ‎Paulin, ‎pentru a se bucura mai mulți credincioși de experiența sa duhovnicească. ‎Deși ‎ele sunt doar crâmpeie de viață, unele extrem de obișnuite, totuși pot fi ‎de ‎mare folos, tocmai fiindcă descriu întâmplări prin care poate trece oricine!‎

‎[…]‎

Nota 5‎

Lucrare plină de mândrie ascunsă, cu destule înșelări și erori ‎teologi‎ce, după cum pertinent comentau, mai târziu, Părintele Paulin și un ‎vrednic ‎Arhiereu, care ne-au îndemnat să le semnalăm!‎‎

‎[…]‎

Nota 10‎        

Pe vremea în care părintele A. se afla prin apropiere de ‎București, ‎mai mulți creștini mă tot îndemnau stăruitor să merg la dânsul, fiindcă ‎ar fi ‎‎„clarvăzător” și-mi poate spune trecutul, prezentul și viitorul. Deja ‎aflasem ‎mai multe lucruri ciudate despre felul de a fi al părintelui, iar insistențele ‎și ‎laudele excesive mă făceau și mai reticent: „Vă mulțumesc frumos, fraților, ‎dar ‎nu merg!”.’‎

La un moment dat, un frate de credință contrariat de refuzul meu ferm, întrucât ‎știa bine că, pe vremea aceea, nu pierdeam aproape nici un drum de ‎folos la ‎vreun părinte duhovnicesc, chiar îmi zisese:‎

‎   – ‎„De ce, frate doctor, vă e teamă cumva că părintele o să vă dea păcatele pe ‎față?”.‎

Zâmbind, binevoitor, i-am zis:‎

‎   – ‎„Nu, frate, nu mi-e teamă deloc, fiindcă deja mi le-am dat singur pe ‎față ‎înaintea lui Dumnezeu și a duhovnicului meu, om cu viață sfințită și ‎sfințitoare. ‎Și oricum, lipsa de tact, ca să nu zic grosolănia, nu are nimic ‎comun cu ‎duhovnicia reală. Apoi, părintele A. nu are ce să-mi spună în plus; ‎trecutul mi-l ‎știu, iar rănile păcatelor mă ard și-acum; prezentul mi-1 vede ‎toată lumea, chiar ‎și frăția ta, neavând în el decât căință și ceva nădejde de ‎îndreptare; iar viitorul, ‎nu-1 știe cu adevărat decât numai Bunul, Dreptul și ‎Milostivul Dumnezeu, Care ‎la vremea potrivită, prin iconomia Sa de nepătruns, mă va pregăti pentru el…‎

De ceva, totuși, mă sfiesc, frate! Mi-e teamă că îi voi spune, între patru ‎ochi, ‎părintelui A., cum, cu toate străduințele sale misionare și „vizionare”, ‎a început ‎să greșească de când nu mai ascultă de nimeni; nici măcar de ‎Părintele Stăniloae, ‎pe care l-a ajutat o vreme în mod real, iar cei ce nu se ‎sfătuiesc cad ca frunzele!”.‎

‎Despre ședințele de spiritism și ideile eretice steineriene ale acestui ieromonah, ‎aflat în înșelare, mai știau Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, ‎Părintele ‎Benedict Ghiuș, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele Arsenie ‎Papacioc, ‎Părintele Profesor Dumitru Radu ș.a., toți atrăgându-i atenția cu ‎bunăvoință că ‎greșește, dar fără folos.‎

Iar pictura sa de la Biserica Drăgănescu-Mihăilești, mult lăudată de „novatori”, ‎este în mod explicit sincretistă și ecumenistă, irizând erezia, cu ‎‎„inovații” ‎inacceptabile și elemente catoliciste introduse printre erminiile ‎ortodoxe, ‎chipurile sfinte exprimând mai degrabă un demonism latent decât ‎dumnezeire, pe ‎care le-au sesizat specialiștii ortodocși din domeniu, dar și ‎unii creștini atenți și ‎luminați.‎[1]

[1] Arhimandrit Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, îngrijitor ed.: dr. Ioan Gându, Ed. Studion,‎ Bacău, ‎2013, pp. 52-53, 65-71, 89-90, 95, 109-113, 120, 381-382, ‎386-387.

 

3 gânduri despre „Despre unele semne, minuni, profeții și arătări (forme de înșelare demonică) – fragmente din cartea JURNAL DUHOVNICESC a Părintelui Arhimandrit Paulin Lecca

  1. comentatoarea Andreea despre Arsenie Boca și Inochentie Levizor

    Andreea pe mai 7, 2015 la 3:20 pm
    https://saccsiv.wordpress.com/2015/04/27/parerea-mea-despre-parintele-arsenie-boca-parintele-arsenie-boca-despre-yoga-intr-o-pictura-din-biserica-draganescu/comment-page-4/#comment-266995

    Fratilor, cititi aici si va cruciti:
    Fenomenul sectei inochentistilor. Asemanari izbitoare cu Arsenie Boca:
    https://izestrea.wordpress.com/2014/04/16/paul-leca-despre-inochentie-de-la-balta-si-inochentisti/

    Apreciază
    Răspunde

    Andreea pe mai 7, 2015 la 4:41 pm
    https://saccsiv.wordpress.com/2015/04/27/parerea-mea-despre-parintele-arsenie-boca-parintele-arsenie-boca-despre-yoga-intr-o-pictura-din-biserica-draganescu/comment-page-4/#comment-267004

    Mai cititi si aici despre niste ”minuni” si ”profetii” asemanatoare celor ale lui Arsenie Boca.
    Linkul este de pe un site rusesc (Eu nu stiu boaba de rusa, deci nu am inteles decat ce scrie in romana). Probabil este vreun site al inochentistilor din ziua de azi.
    http://innokentievcy.jimdo.com/%D0%B0%D0%B3%D0%B8%D0%BE%D0%B3%D1%80%D0%B0%D1%84%D0%B8%D1%8F/pre-scurt-via%C5%A3a-%C5%9Fi-faptele-sf%C3%A2ntului-p%C4%83rintelui-nostru-inochentie-de-la-balt%C4%83/

    Apreciază
    Răspunde

    Andreea pe mai 7, 2015 la 7:38 pm
    https://saccsiv.wordpress.com/2015/04/27/parerea-mea-despre-parintele-arsenie-boca-parintele-arsenie-boca-despre-yoga-intr-o-pictura-din-biserica-draganescu/comment-page-4/#comment-267017

    Un citat din viata lui Inochentie de Balta, intemeietorul sectei inochentistilor (a se vedea linkurile pe care le-am dat mai sus). Cititi si comparati cu minunile lui Arsenie Boca.

    ”Despre minunile Părintelui Inochentie cu bolnavii

    Spunea o fată: “Еu еram bolnavă, lunatică şi am umblat cu părinţii mei pe la diferiţi doctori, dar boala aşa şi nu mi-au mai vindecat. Iar boala asta a mea, tаrе mă mаi muncеа… Аm аuzit de Părintele Inochentie şi m-am dus la el, cu mare credinţă, că poate cu puterea lui Dumnezeu m-oi vindeca. Аjugând la Dânsul la Balta, numai m-au Blagoslovit şi îndată boala m-aulăsat. Şi au trecut de atuncea câţiva-i ani buni, dar boala, Slavă Domnului nu mă mai încearcă.”
    О femeie dela Rădoaia cu numele Ileana, spunea: “Еu аvеаm copil de ţâţă şi era tare bolnav, şi m-am dus cu dânsul la Părintele Inochentie. Iar pе drum aproape de Balta, mi-o murit copilu’. Când am ajuns eu la Balta, m-am aşezat jos în ograda Mănăstirii cu coplaşu mort în braţe şi plângeam. Pre Părinţelu nu-l ştiam cum arată, că până atunci nu-l mai văzusem niciodată. Şi numai iată că văd un Călugăr cu Crucea în mână, că iese dintr-o grădiniţă şi vine drept la mine. Se apropie de mine şi mă întreabă: “De ce plângi?” Iar eu i-am spus că mi-o murit copilu. Atunci el o Blagoslovit copilu cu Sfânta Cruce şi l-o sărutat. Şi apucându-l de nas l-o zgâlţâiet puţin, şi i-o strigat: “Scoală măi, nu dormi!” Atunci scumpul meu copilaş, o sărit şi s-o apucat de gâtul lui… Iar el mi-o dat copilu înapoi şi mi-o zis: “Dă-i să mănânce şi nu mai spune nimănui.” Pe urmă eu am cunoscut că acel Călugăr era Părinţelu.”
    Spunea iarăşi o fată pe nume Ioana, din Cosăuţii Sorocii: “Eu m-am dus odată la Balta, la Părintele Inochentie şi era acolo un om orb de amândoi ochii, pre care Părinţelu l-au vindecat. Mai era şi unu Ştefan din Cosăuţi, care s-au dus la Părintele Inochentie cu mâinile şi picioarele paralizate. Şi numai din Blagoslovenie s-au vindecat acel Ştefan de boala lui”.
    Iar un frate cu numele Neculai spunea: “Era un tânar la noi în sat, care slujea pe vremea aceea în armata împăratului Neculai. Şi venind el odată în concediu, au văzut cum toţi flăcăii şi fetele din sat dela noi se duc la Mănăstire, la Părinţelu. Văzând el că rămâne satul pustiu de flăcăi şi fete mari, s-au hotărât să meragă cu dânşii. Dar pe drum se gândea: “Nu care cumva să fie vre-o înşălăciune acolo la Balta, să mă ferească Dumnezeu…” Şi luându-se cu drumul, cu flăcăii şi cu fetele, au uitat de acel gând. Şi când au ajuns la Balta au văzut în ograda Mănăstirii şi după ogradă, c-am la vreun kilometru, numai norod.
    Părintele Inochentie sta în faţa norodului cu Crucea în mână şi Blagoslovea. Ostaşul văzând atâta norod s-au gândit în sinea lui, că nu mai ajunge el la Părintele de atâta norod ce era. Dar cum sta el şi se tot gândea cum să facă ca să ajungă la Părinţelu, iată că deodată, fără voia lui au pornit aşa printre norod, înspre Părintele Inochentie. Şi fără să-şi dee sama când şi cum au ajuns drept în faţă, în primul rând, c-am pe la mijloc. Părintele Inochentie Blagoslovea într-un capăt al norodului şi când au ajuns în dreptul lui i-au zis: “Apoi să ştii draga Popii, că nu-i înşălăciune aici la Balta, nu.” Şi atunci ca din pământ au răsărit o mulţime de căţei negri şi urâţi, care foşgăiau preste tot. Iar Părintele Inochentie i-au zis: “Iaca, asta-i înşălăciune, draga Popii.” Şi îndată au dispărut acea vedenie. Aceasta au vazut-o numai ostaşul.”

    Si altele, de exemplu:

    ”Despre cum au făcut Părintele Inochentie din iarnă,
    primăvară şi au încălzit norodul care îngheţa de frig

    Norodul se înmulţea văzând cu ochii, încât nu mai încăpea prin clădirile Mănăstirii Muromski. Iar arhimandritul Mercurie, căuta numai rău la Părintele Inochentie şi la norodul care venea la el.
    Şi la 4 Februarie1913, Mercurie au început a da afară norodul de prin clădiri. Nu-i mai primea nici măcar în ograda Mănăstirii, cu toate că norodul aducea de toate celea, atât la Părintele Inochentie, cât şi lui Mercurie cu ai săi slujitori. Şi pe seama norodului care venea la Părintele Inochentie, ei nu mai duceau lipsă de nimica. Aşa de bine, ca după venirea Părintelui Inochentie la Muromski, această Mănăstire n-au mai dus-o nici odată. Însă ordinul, ca să alunge norodul dela Mănăstire, îi venea lui Mercurie dela Sinod… Iarna era grea şi lungă, şi era un ger de nici păsările nu zburau. Iar prin împejurimile Mănăstirii nu era nici o casă de locuit, căci era Pustietate, iar Mercurie îi alunga şi din Biserică. Atunci norodul, mânat de gerul cel cumplit, s-au adunat într-una din clădirile Mănăstirii, fără de voia lui Mercurie. Dar n-au încăput toţi şi o mare parte din norod, dintre care mulţi erau copii, au rămas afară. Stăteau şi plângeau de frig pe subt pereţii Mănăstirii. Părintele era în chilia lui şi când au venit, şi au văzut norodul cu copiii plângând pe subt pereţi de frig, au zis: “Oare n-am scoate noi vara de-asupra şi am pune iarna de desubt?” Şi numai cât au intrat Părintele înapoi în chilia lui, că afară îndată s-au şi încălzit, şi au început a curge picături de apă de prin streşini. Iar norodul au mers afară de ograda Mănăstirii, pe subt pereţi, că era cald ca primăvara…”

    Sau despre proorociile lui:

    ”Proorocirile Părintelui despre mutarea Sa din viaţa aceasta,
    despre Grădina Raiului, despre cum se va strica de tot Legea
    Creştinească şi despre cum mai apoi iarăşi se va înnoi

    Părintele Inochentie ne-au spus cu vre-o patru săptămâni mai înainte, despre ieşirea sa din viaţa aceasta vremelnică: “M-oi duce degrabă la altă Împărăţie şi voi schimba cuşma cu Împaratul…” Iar fraţii ziceau: “Vom veni şi noi Părinte după tine, măcar şi în Germania!” Dar Părintele le zicea: “Acolo n-o să mai puteţi veni voi la mine, cum veniţi aici cu maşina şi cu căruţile. Iar cine a vrea să vină, să vină. Numai curaţi sa fiţi, trupeşte şi sufleteşte, nu cu călcâile măscărite.”
    Părintele Inochentie mai zicea adeseori: “Degrabă mi se va da o chilie în Biserica din Peşteră şi oi şedea acolo. Voi pre mine nu mă veţi vedea, dar eu pre voi vă voi vedea. Până m-or scoate şi de-acolo, că eu n-am loc nicăieri în lumea asta, că sânt gras şi nu încap în toată lumea… Ş-apoi, mă voi da pentru puţină vreme după uşă, ca să văd ce vor face ei şi voi fără mine…”
    Iar cu două săptămani înainte de Anul Nou, Părintele au scos pre toţi lucrătorii dela Peşteră, i-au pus în rând câte doi, i-au numărat şi au zis: “Aceasta este oastea Popii. Iar eu de-acum nu voi mai şedea mult cu voi, în surcelele iestea, m-oi râdica şi eu mai Sus. Mai stau până la Anul Nou, ş-apoi m-oi duce dela voi…” Şi luând un harbuz, l-au trântit odată de pământ de s-au desfăcut în vre-o nouă bucăţi şi au început a le călca în picioare. A mai rămas numai o bucăţică întreagă, iar Părintele ne-au zis: “Aveţi noroc că a mai rămas o bucăţică…” Prin aceasta Părintele Inochentie au arătat, că toate Cârdurile le-or călca în picoare, dar al lui va rămânea. Şi au zis: “Mai mult de trei ani, nu-ţi şedea voi pe aicea. Apoi vă veţi duce în Pustie, să vă luptaţi cu juvinile cele sălbatice. Acum nu vă ajung chilii în Peşteră, iaca, nu-i departe vremea şi vor rămânea chiliile pustii, iar podelele din Peşteră s-or boi cu sânge şi păreţii s-or înroşi. Aici la Grădină şi în Peşteră, vor şedea odată de cei pletoşi. Toţi tâlharii, curvarii şi cei ce suduie de Dumnezeu şi de toate cele Sfinte, vor avea loc în Biserică. Numai voi singurii nu ve-ţi avea loc, ca şi mine. Până s-a descoperi, ş-apoi vă vor căuta ca pre iarba cea de leac. Toată Legea se va strica, numai într-un colţ va rămânea şi vor veni toţi întru acel colţ, şi vor lua Lege Nouă. Toate Bisericile se vor strica, numai Una mică va rămânea, Mamă la toate Bisericile şi toţi la Ea vor veni şi dela Dânsa vor lua şi vor îndrepta Legea…”

    Nu mai spun de felul in care stia gandurile si faptele oamenilor, ca este leit Arsenie Boca.

    FRATILOR, VA ROG SA CITITI SI MA ROG LA DUMNEZEU SA NU VA SMINTITI, DAR ASTA E, ARSENIE BOCA ESTE UN INSELAT, BA CHIAR MAI RAU, UN HRISTOS MINCINOS.

    Apreciază

    Răspunde
  2. Părintele Paulin Lecca despre înșelatul Inochentie Levizor și inochentiști

    Părintele Paulin Lecca despre Inochentie de la Balta și inochentiști:
    https://izestrea.wordpress.com/2014/04/16/paul-leca-despre-inochentie-de-la-balta-si-inochentisti

    Paulin Lecca, DE LA MOARTE LA VIAȚĂ, Editura Paideia, 1997, pp. 143-152:

    Venind pe jos, am trecut prin Lipețchi unde a fost „raiul” inochentiştilor. O bătrână mi-a arătat locul unde fusese mănăstirea săpată sub pământ. Iar aici, în schitul de la Păsățelu, se adunaseră o mână de călugări ca să contrabalanseze influența inochentiştilor asupra credincioşilor. Schitul de la Păsățelu a fost zidit după moartea lui Inochentie, adică după 1917. Iar credincioşii, care susțineau că Inochentie este Duhul Sfânt întrupat, nu erau împărtăşiți cu sfintele Taine.

    Încă din copilărie auzisem de Inochentie de la Balta. Paraclisierul bisericii din Catranâc, care era un om cu inima curată, povestea părinților mei ce-a văzut la „Părințelu” de la Balta.

    Inochentie începuse să facă „minuni” . Se aduna multă lume la mănăstirea din Balta. într-o duminică, povestea moş Ştefancu paraclisierul – starețul mănăstirii vorbea oamenilor din uşa altarului, îndemnându-i să nu-l asculte pe Inochentie, pentru că acesta este „înşelat”. Dar Inochentie, care stătea în uşa laterală, strângea cele trei degete de la mâna dreaptă şi arăta în sus, – adică voia să le spună să-şi facă semnul crucii şi să-şi ridice mintea la Dumnezeu. În acest timp, spunea paraclisierul – din bolta bisericii s-a desprins ceva ca o nucă, l-a lovit pe stareț drept în frunte, iar starețul, căzând în fața uşilor împărăteşti, se zbătea ca un epileptic.

    – Iaca, draga popii, cuvânta atunci Inochentie – l-o pedepsit Dumnezeu pentru că m-o hulit.

    Acest caz mi-a dat mult de gândit încă din copilărie.

    La Iosipovca, în mănăstirea unde viețuisem o iarnă şi o primăvară, se afla un frate bătrân transnistrian. Acesta era inochentist şi aştepta să se împlinească profeția lui Inochentie privitoare la „raiul” din Lipețchi unde, după spusele falsului proroc, urma să ia ființa „noul Ierusalim”.

    Acest frate bătrân, pe nume Maftei, mi-a povestit multe din „minunile” şi isprăvile lui Inochentie. Printre altele, mi-a povestit una asemănătoare cu cea istorisita de Ştefancu, paraclisierul.

    Această întâmplare s-a petrecut la Lipețchi, unde inochentiştii viețuiau în mănăstirea lor de sub pământ. De asupra nu se vedeau decât turlele bisericii. Aici, Inochentie vorbea afară sub cerul liber. Era lume – câtă iarbă şi frunză. Erau români, ruşi, polonezi. Inochentie vorbea românilor româneşte, către ruşi vorbea ruseşte şi polonezilor le vorbea în limba polonă. Dar într-o zi, în timpul când Inochentie predica, ascultătorii speriați se dădeau la o parte ca să-i facă loc unui preot de mir care venea lătrând ca un câine.

    – Nu vă speriați, draga popii, spunea Inochentie către lume. Lăsați-l să se apropie că poate are să-mi spuie ceva. În acest timp preotul se apropia lătrând mereu spre uimirea credincioşilor. Când s-a apropiat la câțiva paşi de Inochentie, „Părințelu” îl întrebă:

    – Eu îs popă, tu eşti popă, de ce mă hămâieşti? Iaca, draga popii, se adresă Inochentie din nou mulțimii – l-o pedepsit Dumnezeu pentru că m-o hulit. Apoi, istorisea fratele Maftei – Părințelul s-o rugat pentru preotul de mir şi popa nu l-o mai hămăit. Iar Inochentie i-а spus să nu-l mai vorbească de rău.

    În altă seară, lângă soba caldă, fratele Maftei mi-a povestit cum a fost surghiunit Inochentie la Murmansc.

    Era iarnă grea, iar credincioşii, bărbați şi femei, s-au luat după Inochentie. Jandarmii voiau să-i dezlipească de Inochentie, dar le-a fost cu neputință. Oamenii se sculau de jos şi mergeau mai departe după „Părințelu” . Spre seară, au ajuns într-un sat. Aici nu i-а primit nimeni. Atunci Inochentie le-a zis ucenicilor:

    – Nu-i nimica, draga popii. Adunați-vâ împrejurul bisericii, căci în noaptea asta Maica Domnului o să ne încălzească. Şi deodată – spunea fratele Maftei – după o rugăciune făcută de Părințelu şi după o tămâiere cu cădelnița, au început să vină valuri de căldură, dar numai sub zidurile bisericii unde erau ei adunați. Şi astfel, toată noaptea le-a fost cald.

    Altădată, a venit la Lipețchi un slăbănog, degerat pe front. Era numai pielea şi osul de el. L-au adus neamurile cu țolul. Inochentie s-a îmbrăcat în veşminte, i-a citit o rugăciune, l-a tămâiat, l-a stropit cu aghiazmă şi slăbănogul s-a sculat sănătos. Inochentie l-a slobozit, zicându-i:

    – Du-te, dar să nu spui nimănui nimic.

    Mi-a povestit fratele Maftei şi câteva „profeții” împlinite.

    – Odată, zicea Maftei – Părințelul împărțea anafora la lume. Cineva i-а adus un iepuraş de „muscă”. Părințelu l-a băgat în sân şi continua să împartă anafora. După ce a terminat cu anafora, Părințelul i-а dat drumul iepuraşului. Iepuraşul a alergat puțin, s-a oprit, a mirosit ceva, apoi iarăşi a alergat, s-a apropiat de un copăcel…

    – Draga popii, zise Inochentie către lumea care urmărea pe iepuraş – oare iepuraşul ista ş-o găsât căsuța lui, pe tata, pe mama, pe frații lui?

    – Nu, Părințele, a răspuns cineva din mulțime.

    – Aşa o să rătăciți şi voi, din loc în loc, şi n-o să găsâți nici casă, nici părinți, nici frați…

    – Când o început să ne „vâsâlească” (să ne surghiunească), spunea fratele Maftei – atunci ne-am adus aminte de cuvintele Părințelului. Apoi ne mai spunea Părințelu: „o să umblați cu sacu plin de parale şi o să muriți de foame”.

    Hei, ziceau unii din noi – să am eu bani că nu mor de foame!

    Dar când au venit stabilizările într-adevăr că oamenii aveau saci de ruble, dar banii nu aveau nici o valoare.

    Acelaşi frate Maftei mi-a povestit că o familie din Basarabia îşi vânduse – după cuvântul lui Inochentie – şi casă, şi pământ, şi vite, ca să se mute definitiv, cu banii şi copiii, în Raiul de la Lipețchi. Dar femeia, mai practică, şi-a păstrat o singură găină, ca să-şi mai facă o „zeamă”. Când însă se apropia de Inochentie, Părințelul s-a oprit din predică şi s-a adresat femeii:

    – Tu, femeia de acolo, ți-ai vândut casa, pământul, vitele, dar ți-ai păstrat o găină. Măi, draga popii, nu ascundeți de mine nimic, căci aşa cum deosebiți voi oile negre de cele albe, aşa vă deosebesc eu gândurile voastre bune de cele rele.

    Se zice că o dată l-au întrebat frații pe Sfântul Antonie cel Mare cum de le-a ghicit gândurile? Iar marele pustnic le-a răspuns: „dracii mi-au spus”, dându-le de înțeles că ei aveau descoperiri de la demoni. Iată ce n-a vrut să ştie Inochentie căruia dracii îi descopereau gândurile altora. Mândria l-a împiedicat să recunoască adevărul. Satana i-а dat iluzia unei sfințenii, concretizată prin semne şi minuni magice şi printr-o clarviziune exterioară, dar i-а furat pentru totdeauna minunea naşterii din nou, minunea pocăinței adevărate şi rodnice, minunea smereniei şi ascultării, lipsindu-l şi de clarviziunea interioară, ca să nu-şi vadă propriile sale păcate…

    Ca întotdeauna, voiam să merg cu cercetările până în pânzele albe. Pe de o parte, auzeam povestindu-se aceste fapte miraculoase, iar pe de altă parte vedeam realitatea: Inochentie a întemeiat o sectă plină de rătăciri şi de fapte imorale. Care să fie cauza?

    Aşa cum la Frăsinei urcam desculț, cu bocancii pe umăr şi cu Biblia subțioară, pe pârâiaş în sus până când dădeam de izvoraşul ce țâşnea din stâncă, tot astfel am mers pe fir ca să dau de izvorul rătăcirilor inochentiste.

    Mai târziu, când am intrat în biserica oraşului Balta, am văzut o icoană, ascunsă de preot, pe care era zugrăvită „Sfânta Treime”. Era frumos pictat Tatăl, Fiul, dar în locul Porumbelului era zugrăvit Inochentie în picioare.

    Intr-un sat de moldoveni, prin care trecusem ocazional, am fost invitat în casa unui inochentist. Aici am văzut chipul lui Inochentie pus la icoane. Când vecinii au văzut că am intrat în casa acestui inochentist, îndată s-au adunat vreo zece ucenici de-ai lui Inochentie, bărbați cu bărbile albe şi femei bătrâne. Tot în casa acestui inochentist am găsit Acatistul Părințelului. Era Acatistul Domnului Hristos, numai că în locul numelui Mântuitorului se afla scris: „Inochentie, Duhule Sfinte” . Dar tot în acea cărticică se găseau două scrisori trimise de Inochentie din Murmansc. Aici Inochentie scria: „eu sunt un om păcătos ca şi voi”, „vă scriu cu mâna mea cea păcătoasă”, „nu mă purtați pe mine la gât, ci crucea Domnului şi pe Maica Domnului” .

    Pornind de la aceste date, i-am întrebat pe inochentişti:

    – Domnul Iisus, când s-a întrupat pe pământ, a spus de mai multe ori că El este Fiul lui Dumnezeu. A spus-o şi în fața Apostolilor, şi în fața Martei când murise Lazăr, a spus-o şi în fața lui Pilat. Dar Părințelul v-a spus vreodată că el este Duhul Sfânt întrupat?

    S-a aşternut o tăcere mormântală. Iar într-un târziu, o bătrână a răspuns:

    – Nu, asta n-a spus-o niciodată.

    – Dar atunci de ce îl pictați pe icoane în locul Porumbelului? De ce scrieți în Acatist: „Inochentie, Duhule Sfinte?” De unde ați luat toate acestea?

    Iarăşi tăcere.

    Am întrebat din nou:

    – Domnul nostru lisus Hristos, fiind într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, a fost fără de păcat. Când i-а întrebat pe farisei: „Cine dintre voi mă poate învinovăți de păcat?”

    Toți au amuțit. Nimeni nu putea spune că lisus e păcătos. Dar iată că Părințelul scrie aici că e om păcătos ca şi voi. Şi atunci, cum poate fi un om păcătos întruparea Duhului Sfânt? Cum poate intra în Sfânta Treime, alături de Tatăl şi de Fiul, un om păcătos?

    După o tăcere mai îndelungată, cineva dintre ino-chentişti s-a mărginit să spună:

    – Dumneata eşti om învățat!

    Cu alte cuvinte, voia să spună că adevărul e tot de partea lor, însă eu le-am închis gura prin meşteşugirea cuvintelor. Şi, desigur, nici unul nu s-a lăsat de rătăcirea inochentistă. Asta-i caracteristica tuturor ereticilor şi sectarilor care, fiind posedați de duhul cel rău, tăgăduiesc adevărul învederat ca fariseii care – după învierea lui Lazăr – în loc să se prosterneze la picioarele Mântuitorului, căutau să-l omoare şi pe Lazăr şi pe lisus Hristos. Aceasta este de fapt – după părerea lui Gala Galaction – hula împotriva Duhului Sfânt care nu are iertare nici în veacul acesta, nici în cel viitor.

    Totuşi, mă întrebam: de ce oare o asemenea rătăcire n-a ieşit din persoana Sfântului Serafim Sarovski? Căci în ultimii zece ani ai vieții lui, când propovăduia şi făcea minuni în mănăstirea Sarov, veneau zeci de mii de credincioşi la el. De ce n-a ieşit din mişcarea lui vreo schismă sau vreo sectă? Pentru că, mi-am zis – Serafim Sarovski, în profunda lui smerenie, a fost blindat de jur împrejur de această mare virtute, n-a prezentat nici o fisură prin care să poată pătrundă mândria luciferică în sufletul lui.

    Cât despre Inochentie, acesta avea mai multe fisuri. Iată câteva din ele povestite tot de inochentişti.

    Când „Părințelul” era la Balta, lumea aducea prinoase multe. Starețul cu călugării s-au aşezat la masă. Inochentie îi spunea starețului să-i cheme şi pe credincioşi ca să mănânce împreună cu ei. Starețul însă era de părere ca credincioşii să mănânce după ce vor termina călugării, căci trapeza era neîncâpătoare. Atunci Inochentie, înfuriindu-se, a răsturnat mesele cu toate bucatele care erau deasupra…

    Smeritul Serafim n-ar fi făcut niciodată aşa ceva.

    Când preoții de mir, bazați pe anumite indicii sigure, spuneau oamenilor că Inochentie este înşelat de diavolul, „Părințelul” răspundea:

    – Lasă, draga popii, când aici va fi Ierusalimul cel nou, atunci vor vedea burtoşii cine a fost popa (adică Inochentie).

    In timpul predicii lui Inochentie, credincioşii au văzut cum un porumbel s-a aşezat mai întâi pe capul Părințelului, apoi pe umărul lui şi, în cele din urmă, au văzut că a intrat în gura lui Inochentie. „Părințelul”, în loc să-i lămurească pe credincioşi că şi diavolul poate lua chip de porumbel, dimpotrivă le-a întărit şi mai mult înşelarea:

    – Să ştiți, draga popii, zicea el – că eu am înghițit „hulubul” (porumbelul).

    Când vorbea împotriva comunismului, zicea:

    – Să ştiți, draga popii, că balaurul a înconjurat tot pământul, dar când era gata să se „întorloace” coada cu capul, hop şi popa a pus „chiciorul” .

    Cu alte cuvinte, pe întreg globul pământesc, numai el, Inochentie, l-a biruit pe balaur.

    Când, pe bună dreptate, sfântul Sinod rus l-a caterisit pe Inochentie, iar Episcopul de Odessa nu i-а dat binecuvântarea să înființeze mănăstirea din Lipețchi, „Părințelul” a construit, totuşi mănăstirea subterană fără nici o binecuvântare sau aprobare şi a „hirotonit” el însuşi pe preoții lui.

    Astfel Inochentie, prin mândria lui luciferică, prin neascultarea şi nesupunerea lui, nici față de biserică, nici fața de stat, a produs atâtea fisuri în mişcarea lui, încât diavolul a avut destul loc să introducă dinamita sa neagră care i-а aruncat în aer pe toți adepții lui ce s-au rostogolit până la urmă în cele mai spăimântătoare erezii şi imoralități.

    Ştiind şi prevăzând toate acestea, Mântuitorul a zis: „Mulți îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profețit şi cu numele Tău am scos demoni şi cu numele Tău minuni multe am făcut? Atunci însă voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la mine, cei ce lucrați faradelegea”.

    Aşadar „minunile” şi „profețiile” lui Inochentie, înşirate mai sus, îşi află un alt izvor, o altă inspirație.

    „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi… Depărtați-vă de la mine”…

    Oamenii neduhovniceşti cu anevoie îl pot descoperi pe diavolul care se ascunde sub haina unui înger de lumină. Aşa cum un om, care şi-a pierdut simțul gustului, nu poate deosebi vinul de oțet, care la vedere sunt la fel, tot astfel oamenii fără simțul sacrului nu pot deosebi pe sfânt de impostor. Iar Biserica noastră nu-i poate combate cu succes pe asemenea impostori decât atunci când în fața credincioşilor apar oameni smeriți şi cu viață sfântă, aşa cum a fost Sfântul Serafim de la Sarov sau Sfântul Calinic de la Cernica, – sfinți prin care credincioşii pot deosebi adevărul de minciună, vedenia de nălucire diavolească, sinceritatea de fățărnicie, descoperind astfel coarnele diavolului ascunse sub chipul îngerului de lumină şi desluşind urletul de lup ascuns sub blana de oaie. Altminteri, orice încercare este zadarnică, aşa cum zadarnică este încercarea de а-i combate prin cuvinte pe cei înşelați.

    Lumea este însetată după oameni sfinți şi drepți, iar în lipsa lor aleargă după magi şi vrăjitori, adică după surogate diabolice, iar poporul simplu crede că tot ce zboară se mănâncă.

    Apreciază

    Răspunde
  3. despre înșelatul Inochentie Levizor, inochentism și inochentiști

    Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească:
    https://resurse-ortodoxe.ro/text/inochentismul

    INOCHENTISMUL

    949. -Inochentisniul este o secta intemeiata pe la 1910 de monahul roman Inochentie Levizor (+1917) intr-o manastire de la Balta din rasaritul Nistrului. Din pricina lipsei de cultura el a devenit schismatic, alterand mai ales cultul si morala si mai putin doctrina Bisericii. Secta are aderenti prin Moldova:

    Greseli: a). Sfantul Duh este de gen feminin si masculin; b). Pacatul, mai ales al curviei este inevitabil si chiar necesar pentru ca omul sa aiba de ce se pocai; c). Cultul mortilor este exagerat; d). Duminica nu se face foc si toate sarbatorile trebuiesc tinute pe stil vechi; e). Sfarsitul lumii este aproape si oamenii nu trebuie sa se mai casatoreasca. Cei ce se convertesc, se primesc prin Catehizare dupa sfatul episcopului.

    Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credința Ortodoxă, pp. 56-59:
    https://archive.org/details/cleopa-ilie-calauza-in-credinta-ortodoxa/page/n26/mode/1up

    8. Inochentiștii

    Aceştia îşi au originea de la călugărul Inochentie (loan Levizor), moldovean din județul Soroca, născut în anul 1873. Ca sectă datează de prin anul 1910. El şi-a făcut noviciatul la Mănăstirea Dobruşa, județul Orhei, de unde apoi, după 4 ani de ascultare ca frate, a trecut împreună cu alți tovarăşi pe la alte mănăstiri de prin Rusia (Kiev şi Petrograd). După câtva timp se întoarce din nou în Basarabia si se asază la Mănăstirea Chiteam (Noul Neamț), iar de aici în scurtă vreme trece la mănăstirea din Balta (în apropiere de Nistru), la invitația starețului acestei mănăstiri.

    În anul 1909 şi 1910 Inochentie a primit hirotonia în diacon ŞI respectiv în preot la Balta. Moldovenii făceau aici mari pelerinaje la mormântul fostului stareț Teodosie Levițchi, socotit ca sfânt, făcător de minuni. (Acesta, născut în 1791 şi mort în 1845, fiind sub impresiile revoluției franceze din 1789, predicase impresionant şi convingător apropierea sfârşitului lumii şi a înfricoşatei judecăți).Pelerinilor moldoveni, Inochentie le predica şi le făcea slujba în limba română, cu o ținută plină de evlavie şi de convingere, încât tot mai mulți pelerini veneau la Balta. Slujbele în limba română a lui Inochentie au făcut însă pe arhiepiscopul Serafim al Chişinăului să pună la cale transferarea lui de la Balta într-un loc unde să nu mai aibă prilej de a predica şi sluji româneşte, şi anume la una din Mănăstirile Valaam sau Solovăt de la Marea Albă.

    Inochentismul a pătruns la noi în județele Fălciu, Tutova, Covurlui și chiar în Bucureşti, unde s-au încercat tratative cu Tudor Popescu şi D. Cornilescu[17], şefii tudoriştilor. Inochentiștii nu au un principiu de credință şi nici vreo doctrină specifică, sistematică, ci sunt cu totul inculți şi deci incapabili de a-si formula vreo mărturisire de credință, practicând mai mult un misticism religios.

    Începuturile activității lui Inochentie erau alimentate de rătăciri. În predicile lui de la Balta, susținea că este trimis de fostul stareț de mare faimă, Teodosie, ca să pregătească pe oameni pentru ziua sfârşitului, când ei vor fi judecați de Teodosie. După Inochentie, sfârşitul lumii avea să fie în anul 1913, de aceea îndemna pe oameni să nu se căsătorească, iar pe cei căsătoriți îi îndemna să nu aibă copii şi să-şi lase averile. Cei bolnavi – zicea el – să se ungă cu untdelemn din candela de la mormântul lui Teodosie şi să se roage.

    Împărtăşea pe oameni în urma predicii sale fără a fi spovediți. Este posibil ca Inochentie să fi practicat şi alte rătăciri. Totuşi intenția lui nu a fost de a crea o mişcare religioasă despărțită de Biserică sau o sectă. Biografii minuțioşi ai lui Inochentie susțin că Inochentie nu a fost de loc creatorul mişcării de la Balta[18]. Abaterile lui Inochentie menționate mai sus n-au rămas la dimensiunile lor inițiale, căci poporul habotnic le-a exagerat şi le-a înmulțit din ce în ce mai tare, până când separarea de Biserică a devenit în chip evident un fapt împlinit.

    Rătăcirile la care au ajuns aderenții admiratori fanatici ai
    lui Inochentie sunt următoarele:

    a) Inochentie este un sfânt sau un prooroc (după unii Sfântul Ilie, după alții un sfânt mare în care s-a întrupat Sfântul Duh, iar după alții este Hristosul creştin, mai mare decât Hristosul evreu). El a avut puteri miraculoase. Pe cei care nu cred în el, îi aşteaptă iadul;

    b) Există un Duh Sfânt masculin care este Inochentie şi unul feminin, care este sora lui Inochentie;

    c) Omul trebuie să păcătuiască pentru ca să aibă apoi de ce să se pocăiască şi ca Dumnezeu să aibă de ce să-l ierte;

    d) Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafail şi alții se întrupează în frații predicatori;

    e) Viata lor este în comun si se numesc „frați”;

    f) Cultul lor nu este unitar, căci deşi unii – cei mai mulți – respectă cultul ortodox chiar participând la el, în schimb alții sunt, fie prea rigorişti, îmbrăcați mai mult călugăreşte şi printr-un ascetism exagerat îşi schimonosesc trupul, smulgându-şi unghiile şi părul, fie prea libertini, adunându-se în peşteri subterane unde practică adevărate orgii. In genere, ei prețuiesc pomenile şi slujbele pentru morți;

    g) Sunt împotriva calendarului îndreptat, făcând corp comun cu stiliştii.

    [17] Dumitru Cornilescu era fiu de învățător din județul Mehedinți.După terminarea Seminarului Central şi a Facultății de Teologie din Bucureşti, în 1916, se călugăreşte şi este hirotonit ierodiacon în eparhia Huşilor. De aici trece la Stănceşti, județul Botoşani, la principesa Raluca Calimachi, pe care o cunoscuse la Bucureşti. Aceasta – educată în Anglia – pusese la dispoziție fonduri din averea ei pentru a susține o propagandă protestantă încă de prin 1914-1915. La Stănceşti, Cornilescu, având totul la dispoziție, traduce Sfânta Scriptură şi se perfecționează în propaganda religioasă cu nuanțe protestante. După terminarea războiului din 1914-1918, trece la Bucureşti, alături de Tudor Popescu.

    [18] Conform lucrării lui N. Popovschi, Mişcarea de la Balta sau
    inochentismul, Chişinău, 1926, p. 9.

    N. Popovschi, Mişcarea dela Balta sau inochentismul în Basarabia, Chişinău, 1926:
    https://mariusmioc.wordpress.com/2015/04/03/miscarea-dela-balta-sau-inochentizmul-in-basarabia-pe-saitul-meu-documente-despre-istoria-romanilor/

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.