Deși altădată l-am criticat punctual pentru opinia sa (Despre radiația electromagnetică pulsatorie. Cât de nocivă este tehnologia wifi-xG?), prezentarea de acum a lui Cristian Presură este foarte reușită! Evident, se pot face observații referitoare la evoluționismul științific autonom, la estimarea timpilor cosmici sau la „credința fără Biserică”. Dar, într-adevăr, cărțile lui Luc Ferry și lui Viktor Frankl sunt o provocare pentru toți. Fiecare avem zbaterile noastre în căutarea adevărului și în înțelegerea/asumarea rostului nostru. Zice un dicton apocrif că două zile sunt importante în viața unui om: prima – când se naște, și a doua – când înțelege de ce. Așadar, omul trece de la lumina cea simțitoare la cea înțelegătoare, iar dacă sporește în viața duhovnicească, intră și în lumina cea necreată (a veacului viitor), adică trece de la frumusețea creată (care are și ea un adânc indefinit) la cea necreată (care e ontologic infinită) a iubirii dumnezeiești. Dar bine este să umblăm pe căi bătătorite, curate, ca să nu ne rătăcim și să ne păgubim inutil (nu doar de timp, ci și energie și de sănătate).
În viața Bisericii și în cultura lumii foarte mulți Sfinți Părinți au fost vârfuri ale erudiției (nu doar teologice) în vremea lor și nu numai. Pe mine, încă din perioada ocupației cu științele exacte (matematică, fizică, computere, transputere, biotehnologie), m-a fascinat Sfântul Maxim Mărturisitorul (care a unificat știința, credința și arta într-o minunată viziune unitară despre existență) vorbind despre LOGOS și KOSMOS, așa încât, la finalul Facultății de Teologie am publicat teza mea de licență „Sensul creației. Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul” și ca rod al căutărilor mele referitoare la relația între teologie, filozofie și știință și implicațiile ei în viața omului.
„Trăim într-o lume uimitoare. De pretutindeni ne răsar taine şi lumini care ne cheamă spre a le pătrunde. Universul macrofizic, microcosmosul, lumea vie şi cea raţională ne provoacă la o minunată experienţă: întâlnirea sensului, a logos-ului existenţei tuturor. De ce trăim noi? Cine suntem? De unde venim şi spre ce ne îndreptăm? Cosmosul în care trăim are un sens şi o semnificaţie pentru noi? Ce ar trebui atunci să facem noi? Sunt numai câteva din întrebările cu care ne confruntăm toţi, întrebări la care au încercat să răspundă toate teologiile şi filozofiile lumii. Asupra lor ne îndreptăm şi noi atenţia în cuprinsul acestei cărţi.”
De asemenea, recomand cartea lui Adrian Lemeni Adevăr și demonstrație. De la incompletitudinea lui Godel la vederea mai presus de înțelegere a Sfântului Grigorie Palama, Editura Basilica, București, 2019.
*
Universul mă încurcă și nu pot gândi măcar
C-ar putea exista ceasul fără un ceasornicar.
(Voltaire, Les Cabales, 1772
– https://satires18.univ-st-etienne.fr/print/17868)
Învățătura teonomă despre cosmos a teologiei ortodoxe depăşeşte atât evoluţionismul (panteist – Dumnezeu este totul sau cosmosul este dumnezeu/principiul), cât şi creaţionismul fixist (deist – Dumnezeu a creat lumea, dar e total separat de ea, rațiunile lucrurilor fiind ca niște arcuri ale ceasornicului universal și-l fac să se miște autonom față de Creator), promovând ideea de creaţie continuă şi progresivă a Cuvântului divin (Logos, Rațiune) care a început prin facerea cerului și pământului (Geneza) şi se va încununa prin cerul nou şi pământul nou al Împărăţiei lui Dumnezeu (Apocalipsa). Este o concepție panenteistă, adică totul este cuprins în Dumnezeu, nu în ființa Lui infinit transcendentă, ci în energiile Lui necreate prin care El este prezent în lume, conservă şi împrospătează constant/neîncetat viaţa şi raţionalitatea universului).
„Pe de o parte, teoriile astrofizice actuale propun un scenariu care derulează evoluţia cosmică şi biologică a lumii pe parcursul a 14 miliarde de ani (cosmogonia de tip Big–Bang). Această concepţie este acceptată şi de unii teologi ortodocşi contemporani, însă cu unele amendamente. Pe de altă parte, nu pot fi acceptate scenariile creaţioniştilor neoprotestanţi care susţin că zilele genezei biblice ar fi fost de 24 de ore (deși soarele apare în ziua a patra), iar lumea ca operă a creaţiei divine, fiind încheiată, ar avea vârsta de numai 7000 de ani. Actul creării lumii (cosmogeneza) este opera iubirii, libertăţii şi a puterii divine absolute care nu sunt îngrădite de anumiţi parametri ai lumii create. Timpul, constantele şi legile fizice deterministe ale universului material au fost întemeiate prin porunca Logosului Atotţiitor, dar pot fi schimbate şi reaşezate instantaneu printr-o nouă poruncă a Lui. Însăşi teoria relativităţii susţine neuniformitatea spaţiului şi a timpului în univers. Această posibilitate de transformare ontologică a cosmosului (de depăşire a legilor fizice naturale, de transfigurare a lui) îşi are temelia în atotprezenţa şi atotputernicia Logosului divin şi a Duhului Sfânt. Prin energiile Sale necreate, Dumnezeu poate interveni în creaţie oriunde şi oricând în chip minunat (supranatural). Numai aşa putem intui sfințirea oamenilor, transfigurarea materiei şi a universului prin har, învierea tuturor şi îndumnezeirea eternă a creaţiei. Nu putem absolutiza câteva concluzii ştiinţifice (limitate) aplicându-le asupra lucrării celei nepătrunse şi nelimitate a lui Dumnezeu, întrucât la acest pol al infinităţii divine orice reper uman fix dispare. „Pe Cel Atotputernic nu putem să-L ajungem cu priceperea noastră. El este atotînalt în putere şi bogat în judecată.” (Iov 37.23)” – Vezi Sensul creației, pag.137-nota
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 