Omul şi cosmosul. Tehnica (Capitolul II din cartea lui Nicolai Berdiaev „Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia cezarului”)

Omul este o fiinţă naturală legată prin multiple fire de viaţa cosmică şi dependentă de circuitul acesteia. Corpul omului este determinat de procese fizico-chimice. Omul moare ca fiinţă naturală şi partea lui materială se împrăştie în univers. El tră­ieşte în lumea naturală şi trebuie să intre în relaţie cu ea. Taina omului nu constă însă în aceea că el nu este numai o fiinţă naturală şi nici nu poate fi explicat prin natură. Omul este totodată o personalitate, adică o fiinţă spirituală care poarta în sine chipul dumnezeiesc. Situaţia lui în lumea naturală este, de aceea, tragică. Omul reprezintă nu numai unul dintre obiec­tele acestei lumi; el este, înainte de toate, un subiect care nu poate fi derivat din obiect.

În acelaşi timp, atitudinea omu­lui faţă de cosmos este determinată de faptul că el este micro­cosmos, conţine în sine cosmosul sau istoria. Omul nu poate fi o parte a ceva, el este întregul. Datorită principiului său spi­ritual omul nu se subordonează naturii şi nu depinde de ea, deşi forţele naturii sînt în stare să-l distrugă. Dacă omul ar fi prin excelenţă o fiinţă naturală şi finită, moartea lui n-ar avea nimic tragic; tragică este moartea unei fiinţe nemuritoare care tinde spre infinit. Numai dacă îl privim din exterior, prin prisma obiectului, omul ne apare ca o parte a naturii; din perspecti­va spiritului însă, natura este cuprinsă în el. De unde rezultă dubla relaţie a omului cu cosmosul. El este deopotrivă sclavul şi stăpînul naturii. Locul central al omului în natură nu este nicicum determinat astronomic, şi nici nu s-a schimbat după Copernic: el nu depinde defel de descoperirile ştiinţelor naturii. Locul lui este determinat de spirit. De aceea, tema de bază o constituie raporturile spirit-natură, libertate-necesitate.

În evoluţia relaţiei omului cu cosmosul pot fi stabilite patru perioade: 1) inserarea omului în viaţa cosmică, dependenţa de lumea obiectivă, slaba conturare a personalităţii umane; este perioada în care omul nu devenise încă stăpîn al naturii, păstrînd faţă de aceasta o atitudine magică şi mitologică (zoo­tehnie primitivă şi agricultură, sclavie); 2) eliberare de sub stăpînirea forţelor cosmice, de duhurile şi demonii naturii, lupta prin asceză şi nu prin tehnică (forme elementare de administrare, iobăgie); 3) mecanizarea naturii, cucerirea ei prin ştiinţă şi tehnică, dezvoltarea industriei în forma ei capi­talistă, eliberarea şi aservirea muncii, înrobirea ei prin exploa­tarea mijloacelor de producţie şi necesitatea vînzării muncii pe un salariu; 4) dezagregarea ordinii cosmice graţie desco­peririi infinitului mare şi mic, apariţia noilor forme de orga­nizare, bazate, spre deosebire de formele organice, pe tehnică şi maşinism, creşterea înspăimîntătoare a puterii omului asupra naturii şi aservirea omului propriilor sale descoperiri. Această diferenţă în relaţia omului cu natura este una tipologică şi nu cronologică, chiar dacă schimbarea vremurilor şi-a avut im­portanţa ei. În prezent însă, cînd am intrat în era tehnicii, exis­tă şi alte motive de îngrijorare. Dacă în trecut omul se temea de demonii naturii şi Hristos l-a eliberat de demonolatrie, astăzi el se teme de mecanismul universal al naturii. Puterea tehnicii constituie ultima metamorfoză a împărăţiei cezaru­lui. Ea nu mai cere sacrificiile pe care le cerea împărăţia ceza­rului în trecut. Este vorba de ultimul stadiu al secularizării, de descompunerea centrului într-un şir de sfere autonome distincte şi de pretenţia uneia dintre ele la o atestare abso­lută. Omul se află sub influenţa uneia dintre sferele autono­me. Se poate construi mental şi o a cincea perioadă în relaţia omului cu natura. În această perioadă se va accentua stăpîni­rea de către om a forţelor naturii, eliberarea reală a muncii şi a muncitorului, subordonarea tehnicii faţă de spirit. Toate acestea presupun însă o mişcare spirituală care ţine de resor­tul libertăţii.

Am avut de mai multe ori prilejul de a scrie despre faptul că puterea incredibilă a tehnicii a revoluţionat întreaga viaţă umană. Criza pe care o traversează omul este legată de neconcordanţa între structura sufletească şi fizică a omului şi teh­nica contemporană. Sufletul şi trupul omului s-au constituit într-o perioadă în care viaţa lui era încă adaptată la ritmul naturii, în care mai exista pentru el ordinea cosmică. Omul era încă legat de Pămîntul-mamă. Dominaţia tehnicii mar­chează sfîrşitul epocii telurice. Mediul organic firesc al omu­lui – pămîntul, vegetaţia, animalele etc. – poate fi pus de către tehnică sub semnul pieirii: ce o să se întîmple atunci ? Tehnica rudimentară a existat din timpuri străvechi. La finele veacului al XVIII-lea începe introducerea masivă, cu efect re­voluţionar, a maşinii, de care este legată dezvoltarea indus­triei capitaliste. Dar abia în vremea noastră tehnica dobîndeşte o putere determinantă asupra omului şi societăţilor umane şi apare un tip de civilizaţie tehnică. Acest lucru nu se poate spune referitor la secolul at XlX-lea, care a fost complex şi contradictoriu, dar care păstra încă tipul vechi de cultură.

În prezent, ordinea cosmică în care credeau materialiştii şi pozitiviştii secolului trecut, a început să se clatine. Omul are o nouă poziţie faţă de forţele cosmice. Cosmosul în sensul antic al cuvîntului grecesc, cosmosul lui Aristotel, Toma d’Aquino, Dante nu mai există. Natura nu mai reprezintă o scară ierar­hică, stabilită de Dumnezeu, pe care se poate conta. Schimbarea a început o dată cu Copernic. Pascal însuşi încerca un sentiment de spaimă în faţa infinităţii spaţiilor şi resimţea acut dezorientarea omului într-o lume infinită, rece şi străină lui. O spaimă la fel de mare trebuie să genereze descoperirea lumii infinitului mic.

Ştiinţa pătrunde în structura intimă a naturii, în profunzimea materiei. În această privinţă cercetările efectuate asupra descompunerii atomului au o mare în­semnătate. Ele au condus la descoperirea bombei atomice, care ameninţă cu catastrofe nemaiîntîlnite. De acest lucru se tem savanţii care nu se simt liberi în laboratoarele lor. Dezagregarea materiei eliberează o enormă energie. Se poate spune că materia era aceea care încătuşa energia. Asta asi­gura stabilitatea ordinii cosmice. Acum oamenii de ştiinţă declară că descoperirile ştiinţifice pot, prin consecinţele lor tehnice, să submineze ordinea cosmică, să provoace catas­trofe cosmice. Războiul a încetat să fie un fenomen circum­scris la naţiuni şi state, el capătă un caracter cosmic – mai exact, anticosmic. La schimbarea viziunii asupra ordinii cos­mice a contribuit în mare măsură şi descoperirea legii re­lativităţii. S-a terminat şi cu optimismul evoluţionist din secolul al XlX-lea, care declara că totul merge spre mai bine în lumea naturală. Teoriile evoluţioniste au apărut pe tărîmul ştiinţelor biologice şi au avut un orizont limitat. În prezent importanţa decisivă o au fizica şi chimia, iar orizontul capătă dimensiuni cosmice tocmai în momentul în care cosmosul este pe cale de a fi distrus. Relaţia cu natura este determi­nată exclusiv de praxisul în faţa căruia se deschid posibilităţi -nelimitate, ceea ce poate da naştere la stări de spirit deopo­trivă optimiste şi pesimiste.

Apare o realitate nouă, distinctă totodată de realitatea anor­ganică şi de realitatea naturală organică. Această nouă rea­litate este o realitate construită. Omul nu mai are de-a face cu natura creată de Dumnezeu, ci cu o realitate creată de el şi de civilizaţia lui, cu realitatea maşinii, a tehnicii care nu se găseşte în natură. Maşina se creează cu ajutorul elemen­telor materiale, preluate din vechea natură, dar ea aduce un element absolut nou, nemaiaparţinînd naturii şi ordinii cos­mice. Omul nu şi-a dat seama imediat de consecinţele pe care le poate avea acest lucru. Maşina şi tehnica au, cu adevărat, o semnificaţie cosmogonică. Este o nouă zi a facerii – sau noua ei noapte. Mai exact, este noua ei noapte pentru că lu­mina aştrilor riscă să se stingă.

Rolul tehnicii este însă dublu: pozitiv şi negativ. Şi negarea romantică a tehnicii este reac­ţionară şi ineficientă. Descoperirile ştiinţifice şi tehnice nu trebuie negate, ci stăpînite în plan spiritual. Efectul fatal al tehnicii care ascultă doar de propria lege şi generează războaie tehnice mondiale îl constituie creşterea nemăsurată a etatis­mului. Statul devine atotputernic, din ce în ce mai totalitar nu numai în condiţiile regimului totalitarist; el nu vrea să recunoască nici o limită a puterii sale şi se raportează la om doar ca la propriul său instrument.

Puterea tehnicii mai are o consecinţă gravă pentru care sufletul omului nu este adap­tat în măsură suficientă… Se produce accelerarea îngrozi­toare a timpului, căreia omul nu-i mai face faţă. Nici o clipă nu mai are o valoare de sine stătătoare, ea este doar un mijloc de tranziţie spre clipa următoare. Omul este în aşa măsură solicitat încît nu se regăseşte pe sine. Dar aceste momente de activitate fac din el o fiinţă pasivă. El devine mijloc al unui proces extra-uman, o funcţie a procesului de producţie. Ca­racterul activ al spiritului uman se istoveşte. Omul este apre­ciat prin prisma utilitarului, după productivitatea lui. În aceasta constă înstrăinarea naturii umane şi distrugerea omului. Marx vorbea pe bună dreptate despre înstrăinarea naturii umane în capitalism. Dar înstrăinarea se menţine şi în cadrul regimu­lui cu care el vrea să înlocuiască sistemul capitalist în des­compunere, în epoca tehnică are loc de asemenea antrenarea energică a maselor largi de oameni în istorie, antrenare care are loc tocmai atunci cînd ele şi-au pierdut credinţa religioa­să; aceste mase nu trebuie confundate cu clasele celor ce muncesc. Toate acestea duc la o profundă criză a omului şi a civilizaţiei umane. În ce constă principala cauză a acestei crize?

O dată cu ieşirea din epoca medievală, omul a păşit pe ca­lea autonomiei diferitelor sale sfere de activitate creatoare. În decursul secolelor epocii moderne, toate sferele culturii şi vieţii sociale au luat fiinţă şi au început să se dezvolte doar în virtutea propriei lor legi, fără să se supună vreunui centru spiritual. Astfel s-au putut dezvolta şi forţele creatoare ale omului, încătuşate în Evul Mediu. Politica, economia, ştiinţa, tehnica, naţiunea ş.a. nu vor să audă de nici o lege morală, de nici un principiu spiritual, situat deasupra sferei lor. Ma­chiavelismul în politică, capitalismul în economie, scien­tismul în ştiinţă, naţionalismul în viaţa popoarelor, puterea absolută a tehnicii asupra omului – toate acestea sînt rezul­tate ale autonomiilor respective. Fatala contradicţie de bază în destinul omului european consta în aceea că autonomia diferitelor sale sfere de activitate nu s-a extins şi asupra omului însuşi ca fiinţă totală. Omul devenea din ce în ce mai aservit sferelor autonome care nu sînt subordonate spiritu­lui uman. Pierderea progresivă de către om a integrităţii sale generează în el nevoia de a se salva de la pieirea care îl ame­ninţă, de la pierderea chipului omenesc. Omul european înain­tează, pe de o parte, către un neoumanism, far pe de altă parte, vrea să obţină integritatea în cadrul vieţii structurate în în­tregime în mod totalitar. Chestiunea totalitarismului despre care se. scrie aşa de abundent este mult mai complexă decît se crede în mod curent. Totalitarismul reprezintă o tragedie religioasă, în el se manifestă instinctul religios al omului, ne­voia lui de a adopta o atitudine integrală faţă de viaţă. Auto­nomia diferitelor sfere de, activitate umană, pierderea centrului spiritual a creat o situaţie în care ceea ce este parţial, distinct are pretenţia la totalitarism, la integritate. Ştiinţa, politica îşi revendică demult această pretenţie. În epoca noastră totali­tare devin economia, tehnica, războiul. Ştiinţa capătă un ca­racter arbitrar în raport cu aceste sfere. Marxismul aspiră la omul total şi nu vrea să se împace cu înstrăinarea naturii umane care are loc în era capitalistă. Dar el vrea să restituie integritatea omului pe baza sferei autonome a economicului; marxismul rămîne aservit economismului epocii capi­taliste. De aceea totalitarismul marxismului este fals, el nu eliberează, ci înrobeşte omul. În profunzimea lui, omul nu este o fiinţă în principal economică.

Cea mai mare importanţă o are însă pretenţia totalitaristă a tehnicii. Ea nu vrea să ştie de nici un principiu suprem care ar fi deasupra ei, şi capătă astfel semnificaţie totalitară. Dezvoltarea copleşitoare a tehni­cii ca sferă autonomă dă naştere la principalul fenomen al epocii noastre: trecerea de la o viaţă organică la o viaţă orga­nizată, în epoca tehnicii viaţa maselor mari de oameni care revendică rezolvarea problemei pîinii celei de toate zilele trebuie să fie organizată şi reglementată. Omul este rupt de natură în accepţiunea veche a cuvîntului şi cufundat în univer­sul social închis, aşa cum se prezintă el în versiunea marxis­mului.

Pe de altă parte, se dezvoltă tot mai mult sentimentul planetar al pămîntului. Viaţa omului se afundă în contradicţie, el este pe punctul de a-şi pierde echilibrul. Puterea autonomă a tehnicii reprezintă expresia ultimă a împărăţiei cezarului, forma ei inedită. Dualismul împărăţiei lui Dumnezeu şi îm­părăţiei cezarului capătă forme tot mai acute. Împărăţia cezarului nu recunoaşte existenţa unor sfere neutre, ea se concepe de o manieră monistă.

Epoca noastră se caracterizează prin conjugarea raţionalu­lui cu iraţionalul. Aşa ceva ar părea contradictoriu, dar în rea­litate este de înţeles. Are loc o explozie a forţelor iraţionale, şi omul se îneacă în haosul produs. El face eforturi de a se salva prin intermediul raţiunii. Dar raţiunea nu este decît re­versul iraţionalului. Situaţia omului în lume devine absurdă, lipsită de sens. El este înconjurat de absurditatea vieţii, dar nu recunoaşte sensul care, singurul, poate justifica lipsa de sens. Lumea ajunge la bezna raţionalizată. Însăşi raţionali­zarea vieţii se produce tocmai atunci cînd s-a zdruncinat cre­dinţa în raţiune – ceea ce conferă un caracter contradictoriu întregului proces al vieţii. Dominaţia tehnicii raţionalizate face absurdă situaţia omului în lume. Această situaţie a omului, faptul de a fi azvîrlit într-o lume absurdă s-a răsfrînt asupra filozofiei lui Heidegger, asupra romanelor lui Kafka. În crea­ţiile lor se pune cu o acuitate nemaiîntîlnită chestiunea omului şi a nevoii lui de o nouă antropologie religioasă şi filozofică. Tehnicizarea vieţii reprezintă totodată dezumanizarea ei. Ve­chiul umanism este neputincios în faţa puternicului proces tehnic, în faţa dezvoltării conştiinţei privind absurditatea vie­ţii. Numai marxiştii vor să rămînă optimişti, au încredere în rolul benefic al tehnicii, atribuind conştiinţa absurdităţii vieţii exclusiv claselor burgheze, condamnate la moartea de care depinde triumful iminent al proletariatului. Acest punct de vedere îl atestă pe om numai în ipostaza de fiinţă socială în şi prin care gîndeşte şi creează o anumită clasă. Optimismul marxist nu meditează profund nici la chestiunea atitudinii omului, faţă de cosmos, nici la problema vieţii lăuntrice a omului, care de altfel este negată. Am scris nu o dată despre dualitatea umanismului, despre dialectica lui interioară care se soldează cu negarea omului. Tendinţa de negare a tehnicii este un nonsens. Tehnica nu trebuie negată, ci subordonată spiritului. Înscriindu-se în destinul său istoric”, omul traver­sează nu numai modificările radicale din viaţa socială, menite să creeze o nouă structură a societăţii, ci şi modificările radi­cale survenite în atitudinea faţă de viaţa cosmică. Se uită prea des că viaţa socială a oamenilor este legată de viaţa cosmică şi că nu se poate realiza o societate perfectă fără a o raporta la viaţa cosmică şi la acţiunea forţelor cosmice. Bazele marxis­mului rămîn vulnerabile în contextul vieţii sociale. Dezvol­tarea tehnicii şi impactul ei asupra vieţii umane vizează în mod direct tema „omul şi cosmosul”. S-a mai spus că dez­voltarea morală şi spirituală nu corespunde progresului tehnic şi că acest fapt cauzează, în principal, perturbarea echilibrului omului. Numai conjugarea mişcării sociale cu mişcarea spiri­tuală îl poate scoate pe om din starea de dedublare şi rătăcire. Numai prin intermediul principiului spiritual care exprimă legătura lui cu Dumnezeu, omul îşi dobîndeşte independenţa atît faţă de necesitatea naturală cît şi faţă de puterea tehnicii. Dar această dezvoltare a spiritualităţii în om nu înseamnă să întorci spatele naturii şi tehnicii, ci să le iei în stăpînire. Problema care se pune în faţa omului este mai complicată din cauza imposibilităţii dialogului cu o natură mecanizată. Vechea comunicare a omului cu natura este posibilă în pre­zent doar prin viziuni spirituale; ea încetează să fie organică în sensul tradiţional al cuvîntului. În acest context problema relaţiei omului cu societatea devine şi mai stringentă.