Omul și Cezarul. Puterea (Capitolul IV din cartea lui Nicolai Berdiaev „Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia cezarului”)


Cezarul reprezintă simbolul etern al puterii, al statului, al împărăţiei lumii acesteia. Există două puncte de vedere principale referitoare la relaţia între cezar, putere, stat, împărăţia lumii acesteia şi spirit, viaţa spirituală a omului, împărăţia lui Dumnezeu. Această relaţie este înţeleasă fie din perspec­tiva dualismului, fie din cea a monismului. Am mai avut oca­zia să vorbim despre valabilitatea relativă a dualismului în condiţiile lumii acesteia. Indiferent de coloratura sa religioasă sau antireligioasă, monismul tinde totdeauna spre tiranie. În schimb, dualismul, corect interpretat, între împărăţia cezaru­lui şi împărăţia lui Dumnezeu, între spirit şi natură, între spirit şi societatea etatistă poate deveni un fundament al libertăţii. Au fost greşit înţelese şi interpretate cuvintele evanghelice: „Daţi cezarului cele ce sînt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu” şi cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: „Nu este stăpînire decît de la Dumnezeu”. Tălmăcirea acestor cuvinte avea o nuanţă de servilism. „Daţi cezarului cele ce sînt ale cezarului” nu constituie nicidecum o definiţie religioasă a cezarului şi a împărăţiei lui, şi nici vreo evalu­are a lui. Este vorba doar de diferenţierea a două sfere diferite şi de inadmisibilitatea confundării lor. Iar cuvintele „nu este stăpînire decît de la Dumnezeu”, care aveau să joace un rol fatal, exprimau pretutindeni servilismul şi oportunismul faţă de puterea statală, care nu au nimic comun cu creştinismul. Cuvintele Apostolului Pavel sînt lipsite de orice semnificaţie religioasă, ele au un caracter pur istoric şi relativ, determinat de situaţia creştinilor în Imperiul Roman. Apostolul Pavel se temea ca nu cumva creştinismul să se transforme într-o sectă revoluţionar-anarhică. El intenţiona să insereze creş­tinismul în istoria universală. În afară de aceasta, trebuie reţinut faptul că ceva mai tîrziu, în timpul domniei lui Domitianus, puterea de stat era asemuită cu o fiară ivită din beznă. Chestiunea este mult mai complexă decît se crede îndeobşte atunci cînd se invocă aceste cuvinte ale Apostolului Pavel. Creştinismul îşi manifestase în suficientă măsură servilismul faţă de împărăţia cezarului.

Lucrurile se petreceau după cum urmează: orice modificare – de tip revoluţionar sau reformist – în împărăţia cezarului era întîmpinată iniţial cu rezis­tenţa din partea Bisericii, noul era proscris ca semn al spiritului antihristului. Dar în momentul în care noua putere a cezarului s-a stabilizat şi întărit, Biserica a constatat subit că de fapt nu este vorba tocmai de o putere venită de la Dumnezeu şi a sancţionat-o ca atare. Reiese astfel că Biserica nu sancţiona decît ceea ce întreprindeau celelalte forţe extrabisericeşti şi extracreştine, ea neavînd propriul său ideal privind societatea şi statul. Atunci cînd, aparent, avea un asemenea ideal – în cadrul vechilor teocraţii creştine – era şi mai rău, căci aceste teocraţii erau creştine doar cu numele şi, în plus, negau liber­tatea. Teocraţia era una dintre ispitele pe care le-a încercat umanitatea creştină. Ispita o constituie nu numai teocraţia în sensul medieval al cuvîntului, ci şi statele, care totdeauna erau creştine doar în sens simbolic şi nu în mod real, compromiţînd astfel întreaga doctrină a creştinismului. Fondul problemei constă în aceea că spiritul nu poate fi determinat de natură şi societate. Spiritul reprezintă libertatea, dar în procesul lui de obiectivare în istorie s-a creat un şir de mituri prin care se consolida autoritatea puterii. Este vorba de mitul suveranităţii în domeniul religios, de mitul infailibilităţii papale sau de mitul soborului episcopal.

Miturile care acţionează în viaţa statelor şi societăţilor sînt următoarele: mitul monarhiei, al suveranităţii puterii monarhului; mitul democraţiei, al suve­ranităţii puterii poporului (volonte generale); mitul comunismului, al suveranităţii puterii proletariatului. Toate aceste mituri aveau în esenţă un caracter mistic, chiar dacă el nu era recunoscut în mod direct şi, de regulă, ele exprimau nu o nouă înţelegere a mitului suveranităţii, ci chiar negarea ideii aces­teia. Suveranitatea nu aparţine nimănui. Ea reprezintă doar una din iluziile obiectivării.

S-ar putea spune că poziţia mea se află sub imperiul mitu­lui anarhic, dar acest lucru nu este adevărat. Îmi este străină utopia vieţii fericite în afara statului. Funcţiile statului se men­ţin în condiţiile acestei lumi. Statul nu are însă decît o impor­tanţă funcţională şi subiacentă. Ceea ce trebuie repudiat este suveranitatea statului. El a avut întotdeauna tendinţa de a-şi depăşi propriile frontiere. El s-a transformat într-o sferă auto­nomă. Statul vrea să fie totalitar, şi asta nu numai în cazul comu­nismului sau fascismului.

În perioada creştină din istorie se produce de asemenea revenirea la o înţelegere păgînă a statu­lui, respectiv la interpretarea lui de tip totalitarist, mistic. Una din principalele obiecţii clasice ale lui Celsus împotriva creştinismului rezidă în aceea că creştinii ar fi cetăţeni răi, neloiali statului, că s-ar simţi aparţinînd unei alte împărăţii. Acest con­flict nu a dispărut nici în zilele noastre. Există eternul conflict Hristos-Dumnezeu-omul şi cezar-omul-Dumnezeu. Divi­nizarea cezarului reprezintă o tendinţă permanentă, care se manifestă în cadrul monarhiei, dar poate apărea şi în demo­craţie sau în comunism. Nici o suveranitate a puterii pămînteşti nu poate fi comparabilă cu creştinismul: nici suveranitatea monarhului, nici suveranitatea poporului, nici suveranitatea unei clase. Singurul principiu compatibil cu creştinismul se referă la afirmarea drepturilor inalienabile ale omului. Dar cu acest lucru statul se împacă fără tragere de inimă. Însuşi princi­piul drepturilor omului a fost deformat, el nu mai însemna drepturile spiritului împotriva arbitrariului cezarului; inclus în împărăţia cezarului, acest principiu semnifica nu atît drep­turile omului ca fiinţă spirituală, cît drepturile cetăţeanului, adică ale unei fiinţe parţiale. Are loc o înfruntare între mo­nism şi dualism. Monismul a reprezentat întotdeauna reve­nirea la o înţelegere păgînă a puterii de stat, iar dualismul are o origine creştină şi este consolidat prin sîngele martirilor. Re­laţia monism-dualism comportă un caracter paradoxal.

Tema revoluţiei sociale implică şi elementul monist şi elementul dualist în forma lor radicală. Ea este de inspiraţie dualistă în ce priveşte divizarea lumii în două părţi – pro şi contra revoluţiei sociale – şi monistă în privinţa afirmării propriei sale împărăţii noi. Revoluţia socială implică elementul me­sianic şi hiliastic, ea vizează, fără îndoială, împărăţia Domnului pe pămînt în pofida lipsei de credinţă în Dumnezeu, ceea ce duce la monism, care nu recunoaşte deosebirea între împărăţia Duhului şi împărăţia cezarului. Ambiguitatea psiho­logiei revoluţionarilor nu dovedeşte decît faptul că monismul (unitatea) poate fi conceput numai în perspectivă eshatologică. Este posibilă o eshatologie secularizată care divinizează nu viaţa veşnică, ci viaţa în viitor. Relaţia între Biserică şi stat constituie una din variantele relaţiei între spirit şi putere, dar ea este deja îmbrăcată în forma obiectivării istorice. În decursul istoriei, Biserica a acceptat cu uşurinţă împărăţia ce­zarului, respectiv împărăţia obiectivării, dar ea a păstrat şi un alt element. Cezarul aparţine lumii obiectivate, este subor­donat necesităţii. Or, Duhul aparţine împărăţiei libertăţii. Re­laţiile între Biserică şi stat au fost şi vor fi contradictorii şi ireconciliabile. Conflictul rămîne de neînlăturat şi atunci cînd Biserica se adaptează în mod oportunist la stat. Politica bise­ricească s-a adaptat în cel mai înalt grad la împărăţia cezaru­lui. În această privinţă o semnificaţie specială o are cazul lui Constantin. Imperiul devenise creştin prin simbolica lui. Şi mai important este însă faptul că Biserica devenise impe­rială. Părinţii şi învăţătorii Bisericii încetaseră să fie apărători ai libertăţii de conştiinţă, cum erau înainte. Duhul este ofen­sat de cezar, are loc o contopire a celor două împărăţii. Ce­zarul este sacralizat de Biserică. Sinoadele ecumenice sînt convocate de împăraţii bizantini, care se consideră cinuri bisericeşti. Se formează un creştinism de tip răsăritean şi altul de tip occidental, cu devieri spre cezaropapism şi papocezarism. Puterea cezarului capătă consfinţire bisericească. Se poate spune chiar că se formează o taină specială a puterii regale. Iar aceasta avea să pregătească o insurecţie armată. Recunoaşterea puterii consfinţite a monarhului se transformă însă în recunoaşterea puterii consfinţite a poporului, apoi a puterii proletariatului. Suveranitatea şi caracterul consfinţit al pu­terii lor se menţine.

Din timpuri străvechi oamenii au simţit nevoia de sacralizare religioasă a puterii, care s-a înfăţişat uneori sub forma consacrării ritualice. Se credea că altfel poporul nu s-ar su­pune puterii. La cei din vechime omul se suprapunea cu cetă­ţeanul. Religia ţinea de trib, de o anumită seminţie. În Israelul antic, acest fenomen a căpătat o formă particulară de rasism, singura serioasă şi profundă, sîngelui conferindu-i-se un ca­racter religios. Dar dimensiunea naţional-tribală, de sînge, a religiozităţii evreieşti exprima conştiinţa de sine a evreilor, ideea că poporul lor este alesul lui Dumnezeu, şi, prin aceasta, e legat de ecumenism. Mesianismul are totdeauna un carac­ter sobornicesc.

În lumea precreştină a existat tendinţa iden­tificării politicii cu morala. Pentru tema noastră apoteoza împăraţilor romani are o mare însemnătate. Aici sînt depăşite limitele sacralizării puterii. Ea se referă direct la dictatorii noştri contemporani, care sînt şi mai sacralizaţi decît ţarii şi împăraţii. Reforma împăratului Augustus urmărea să reformeze viaţa religioasă la Roma. Regimul pe care voia să-l instaureze era un regim totalitar. Augustus era Pontifex-Maximus şi reunea în sine două principii – principiul spiritului şi cel al cezarului. S-a hotărît că împăratul Augustus are o provenienţă divină. Cultul împăratului a consolidat situaţia Romei. În conştiinţa păgînă nu existase o graniţă insurmontabilă între zei şi om. Augustus-împărat nu era expresia îndumnezeirii lui Augustus-om. La omul-împărat era venerat geniul în sensul antic al termenului. Există o deosebire între disus (fericit în ceruri) şi deus. Puterea împăratului şi chiar a ţarului are un carac­ter păgîn şi în principiu este străină creştinismului. În ple­doaria sa pentru puterea imperială şi împotriva creştinismului, Celsus recurgea la argumente foarte asemănătoare acelora cu care în prezent se pledează în favoarea statului totalitar. Apoteoza împăratului reprezintă sursa totalitarismului în va­rianta lui radicală. Este subordonarea spiritului faţă de putere. Trebuie reţinut faptul că apoteoza împăraţilor, precum şi a tuturor tiranilor şi dictatorilor, a fost o creaţie a credinţei po­porului, a sărăcimii şi nu una a senatului, care era deja marcat de scepticism şi refractar la superstiţiile mistice. Adesea nu se ştie şi nu se reţine îndeajuns de bine că lumea greco-romană antică nu cunoştea principiul libertăţii de conştiinţă, care implică dualismul spirit-cezar. Iar spre sfîrşitul Anti­chităţii, libertatea a dispărut cu desăvîrşire.

Cultul împăraţilor – ceea ce constituie lucrul cel mai îngrozitor – se menţine însă şi în lumea creştină. Acest aspect este cu deosebire iz­bitor în Bizanţ, şi asta l-a făcut să fie mai puţin o împărăţie creştină. Episcopii medievali repetau uneori ceea ce se spunea împăraţilor în senatul roman: „Voi sînteţi chipul lui Dum­nezeu.” Dar Occidentul încerca să limiteze puterea împăratu­lui prin Biserică. Evul Mediu se caracteriza prin ideea unităţii organice. Orice parte presupune unitatea întregului. Umani­tatea este unitară şi reprezintă un trup mistic. În acelaşi timp însă, gîndirii medievale nu-i este proprie îndumnezeirea sta­tului, în aceasta constă avantajul Occidentului în raport cu Răsăritul. Statul a fost creat printr-un act de violenţă în lumea păcătoasă şi este doar tolerat de Dumnezeu. Ideea biblică cu privire la provenienţa puterii imperiale este pentru ea foarte nefavorabilă. Puterea imperială a apărut împotriva voinţei lui Dumnezeu. Dacă e să gîndim toate astea pînă la capăt, trebuie să recunoaştem că de la Dumnezeu vine numai liber­tatea, nu şi puterea. Conştiinţa creştină medievală nu accepta supunerea necondiţionată a cetăţenilor faţă de putere. Se admitea nesupunerea faţă de o putere tiranică malefică, şi chiar asasinarea tiranului. Totodată se recunoştea semnificaţia absolută a dreptului natural care vine de la Dumnezeu. Pu­terea trebuie să slujească poporul. O seamă de teologi creştini, filozofi, jurişti din Evul Mediu recunoşteau drepturile înnăs­cute şi inalienabile ale individului (Gricke). Sub acest raport, conştiinţa medievală era mai presus de conştiinţa contempo­rană. Dar ea era contradictorie. Se admitea condamnarea la moarte a ereticilor. Sclavia era socotită drept consecinţă a păcatului şi nu păcatul însuşi. În istoria creştinismului s-a abuzat de ideea păcatului originar, în numele căreia se trăgeau concluzii ce îndemnau la aservire. Melanchthon mai apără execuţia ereticilor, Calvin îl pedepseşte pe Seruta, Theodore de Beze este împotriva libertăţii de conştiinţă. Imperiul s-a transferat din Occident la Răsărit. Motiv pentru care proce­sul de absolutizare a puterii a fost mai accentuat în Răsărit decît în Occident. În cadrul catolicismului, dualismul a fost totdeauna mai pronunţat decît în Răsărit, unde a triumfat mo­nismul. Este însă important să remarcăm că relaţiile contra­dictorii între împărăţia Duhului şi împărăţia cezarului sînt mai profunde decît opoziţia medievală între puterea laică şi cea bisericească. Confundarea şi chiar identificarea împărăţiei cezarului cu împărăţia lui Dumnezeu a avut loc permanent atît în practica vieţii, cît şi în planul gîndirii şi al doctrinelor. Oamenii aveau o irezistibilă înclinaţie către sisteme moniste și totalitare. Un asemenea sistem era reprezentat în primul rînd de teocraţie, iar în forma lui extremă de teocraţia bizantină.

La fel de monistă şi totalitară este însă şi democraţia lui Rousseau şi a iacobinilor. Aceeaşi identificare a celor două împărăţii şi rînduieli o găsim la Hegel şi Marx, la A. Comte şi Spann, în comunism şi fascism. Nu mai există aşa-zisele democraţii liberale care se declarau neutre faţă de împărăţia Domnului, ele devenind tot mai mult nişte dictaturi. Dispariţia neutralităţii împărăţiei cezarului constituie un important moment din destinul istoric. Din ce în ce mai frecvent, cezarul emite judecăţi în legătură cu probleme ale Duhului, fie şi negîndu-l total. Dacă împăraţii pretindeau că au misiunea nu numai de a conduce statul, ci şi de a se îngriji de mîntuirea sufletelor supuşilor lor, în prezent noul împărat are de aseme­nea grijă de mîntuirea sufletelor, fie ea şi o mîntuire a sufletului de superstiţiile religioase. Cezarul are tendinţa irezistibilă de a pretinde nu numai ceea ce este al cezarului, ci şi cele ce sînt ale lui Dumnezeu, respectiv supunerea omului în tota­litatea lui. Este principala tragedie a istoriei, tragedia libertăţii şi necesităţii, a destinului istoric şi uman. Statul înclinat spre slujirea cezarului nu se interesează de om, acesta nu există pentru el decît ca unitate statistică. Iar atunci cînd statul înce­pe să manifeste un interes prea mare pentru om, se întîmpla ce e mai rău, căci începe să-i subjuge şi forul interior: or, împărăţia Duhului nu poate fi cuprinsă în împărăţia cezaru­lui. Duhul este infinit şi se deschide infinitului. Cezarul, în schimb, este finit şi încearcă să pună pecetea finitudinii sale asupra Duhului. Unele cerinţe ale cezarului le îndeplinesc toţi cei care trăiesc pe pămînt. Noi toţi dăm cezarului cele ce sînt ale cezarului, fie şi prin revoluţia la care participăm. Comandamentul revoluţiei este şi el al cezarului, şi numai revoluţia spiritului l-ar depăşi, dar ea nu poate fi confundată cu revoluţiile politice şi sociale pentru că ţine de un alt plan al existenţei. Dualismul Duhului şi al cezarului, opus orică monism, nu trebuie să însemne refuzul lumii şi al proceselor desfăşurate în cadrul ei. Duhul intervine în mod inevitabil în lumea obiectivată şi răstoarnă necesitatea şi aservirea ei.

Dintotdeauna această mişcare se producea pe verticală şi doar ulterior ea se obiectiva şi era simbolizată pe orizon­tală. În condiţiile lumii noastre, în spaţiul şi în timpul care sînt ale noastre, este de neconceput victoria definitivă a Duhului asupra cezarului. Are loc permanent o înstrăinare de sine a Duhului în lumea obiectuală, şi Duhul trebuie să revină permanent la propria-i profunzime. Aspect pe care Hegel îl înţelegea doar pe jumătate, invocînd panteismul său istoric. Împărăţia cezarului se afirmă în această sferă de înstrăinare şi de obiectivare a Duhului: sferă în care cezarul îşi schimbă înfăţişările şi în care puterea are o semnificaţie „funcţională”. Victoria finală a Duhului asupra cezarului este însă posibilă numai în perspectivă eshatologică. Pînă atunci oamenii sînt hipnotizaţi de putere, ceea ce e valabil şi pentru Biserică întrucît riscă, şi ea, să devină una din formele împărăţiei cezarului.

Misterul puterii, misterul supunerii oamenilor faţă de auto­rităţi nu este îndeajuns descifrat pînă acum. De ce mase uriaşe – de oameni, a căror forţă fizică este precumpănitoare, consimt să se supună unui singur om sau unui grup minoritar în cazul în care acesta deţine puterea? Chiar şi un simplu poliţist ne provoacă alt sentiment decît un simplu muritor în haine civile. Din timpuri străvechi şi pînă acum oamenii sînt tentaţi să creadă în existenţa unei puteri consacrate ritualic. Aici, evi­dent, se resimt vestigiile înrobirii antice a omului, care nu a fost depăşită nici în cadrul democraţiilor. S-a arătat nu o dată că exerciţiul puterii implică o hipnoză. Puterea de stat poate conduce poporul foarte raţional, dar principiul însuşi al puterii este total iraţional. Darul oamenilor aflaţi la putere constă în capacitatea de sugestionare. Are puterea acela care induce în masele populare o stare de hipnoză. În acest caz, propaganda joacă un rol capital, fiind o formă vulgară de hipnotizare. Şi dacă oamenii ar rezista la hipnotizare, nu se ştie ce putere ar fi dăinuit. Analizînd lucrurile mai în profunzime, constatăm că puterea s-a sprijinit pe credinţele religioase ale oamenilor, iar formele ei istorice au fost anihilate o dată cu degradarea acestor credinţe. Observaţia este valabilă în privinţa monarhiilor sacre din trecut. La rîndul lor, democra­ţiile se sprijină cu precădere pe propaganda şi pe retorica liderilor politici. Are loc un proces de obiectivare a stărilor psihice ale oamenilor, înrădăcinate nu numai în subconştien­tul individual, ci mai ales în cel colectiv. Subconştientul poate îmbrăca forma conştiinţei care surprinde prin irationalitatea sa. Întregul proces se desfăşoară în interiorul unor grupuri de oameni, care interacţionează în mod complex. Este cu totul falsă opinia conform căreia viaţa politică ar fi dominată de sentimentele cele mai egoiste şi fruste ale oamenilor şi grupu­rilor sociale. Aşa-zisele interese ale grupurilor sociale com­portă la tot pasul un caracter complet iraţional, potrivnic oricărui calcul raţional. Cîţiva mari capitalişti pot provoca un război la care forţa capitalismului împinge în mod automat. Dar acest război poate duce la pieirea acelor capitalişti şi a capitalu­lui lor, la pieirea întregului regim. Am putea spune că în inte­resul material se ascunde o nebunie, oamenii fiind conduşi nu atît de interese raţionale, cît de pasiuni. Formele de putere, istoriceşte cristalizate, reprezintă totdeauna stări de spirit şi pasiuni subconştiente, obiectivate şi raţionalizate. Iar aceasta generează permanent mituri fără de care este imposibilă cîrmuirea maselor de oameni. Se creează unul sau altul din miturile suveranităţii. În epoca modernă a istoriei s-a încer­cat raţionalizarea principiului puterii prin elaborarea teoriei contractului social. La Hobbes, care avea o concepţie pesi­mistă despre natura umană, această teorie a condus la afirma­rea monarhiei. La Rousseau, care se raporta optimist la natura umană, această teorie a condus la afirmarea democraţiei. În realitate însă, contractele şi explicaţiile raţionale nu joacă nici un rol; toate formele puterii, dacă nu se sprijină pe credinţe religioase, îşi găsesc reazemul în sentimente şi stări subconştiente colective. În opinia lui Bossuet puterea absolută a statului şi puterea absolută a monarhului se sprijină pe sanctificarea lor religioasă, chiar dacă acestui lucru i se opune catolicismul, care este mai înclinat spre un sistem dualist. Falsa idee de suveranitate a fost transferată de la monarh la popor. Ludovic al XlV-lea spunea: „Statul sînt eu”. La care poporul revoluţionar răspundea: „Statul sînt eu”. Dar este vizat unul şi acelaşi principiu fals al suveranităţii. Interesant de remarcat este faptul că ideea suveranităţii populare s-a născut în mănăstiri, ea a fost promovată de teologii catolici Suarez şi Bellarmin. Adevărul acestei ideologii este nega­tiv, adevărul pozitiv superior constînd în aceea că suverani­tatea nici nu există. S-a mai vorbit despre diferenţa între înţelesul antic şi cel modern al libertăţii. Suveranitatea po­porului ne trimite însă la un înţeles antic – ceea ce s-a resimţit în formele pe care le-au luat doctrinele sociale. În cadrul utopiei orînduirii desăvîrşite, Cabet, care se considera comu­nist creştin, interzicea libertatea presei. Louis Blanc susţinea ideea unui socialism absolut autoritar, ostil libertăţii. Hegel absolutiza statul ca întruchipare a spiritului, şi acest lucru a exercitat o anumită influenţă asupra absolutizării societăţii în teoria marxistă. Nu fără temei, Montalanber spunea că democraţia este potrivnică libertăţii de conştiinţă. Din toate aceste doctrine sociale trebuie să-l excludem pe Proudhon. Pe bună dreptate, el situează în centru ideea demnităţii umane. Proudhon este adversar al violenţei şi defineşte revoluţia drept iluminare a minţilor. El era considerat anarhist pe motiv că a refuzat să transfere suveranitatea de la un subiect la altul. În aceasta constă adevărul lui. E nevoie de purificarea con­ştiinţei de miturile puterii, care dintotdeauna s-au sprijinit pe subconştient. Există un singur mit mare, legat de marea realitate – mitul omului, al libertăţii, al energiei creatoare, al asemănării cu Dumnezeu şi al legăturii sale comunitare cu alţii, cu semenii lui. Indiscutabil, principiul puterii este legat de existenţa răului în dublu sens. Funcţia puterii rezidă în lupta cu fenomenele răului. Dar puterea însăşi seamănă răul şi se întîmplă să fie chiar o nouă sursă a acestuia. Este nevoie atunci de o altă putere care să pună capăt celei ante­rioare. Mai tîrziu însă, puterea care a curmat stăpînire vechii puteri agresive, devine, ea însăşi, de aceeaşi natură. Din acest cerc vicios nu se poate ieşi. Victoria şi stăpînirea semnifică totdeauna degenerarea şi transformarea obiectivului pentru care s-a luptat în contrariul lui. Revoluţia luptă împotriva pu­terii care între timp devenise dăunătoare, dar revoluţia luptă şi pentru putere, şi în această luptă triumfă acele forţe care sînt mai capabile să organizeze puterea, înlăturînd sau exterminînd adesea pe cei mai puţin capabili de aşa ceva. Revoluţiile scot la iveală atît sublimul firii umane, înflăcărarea pasională pentru ideea unei orînduiri sociale mai bune, capacitatea de sacrificiu, renunţarea la interesele egoiste, cît şi cruzimea, ingratitudinea, distrugerea marilor valori spiri­tuale. Aşa este omul cu contradicţiile sale. Este o realitate care trebuie recunoscută cu hotărîre: creştinismul nu a cunos­cut revelaţia în ceea ce priveşte societatea. Această revelaţie, după cum am mai scris de nenumărate ori, trebuie să aparţină Epocii Sfântului Duh. Aşa se explică de ce, pînă acum, toate încercările de edificare a unei societăţi noi, mai bune, au fost atît de tragice. Problema societăţii constituie o problemă a raportului nu între „eu” şi „tu”, ci între „eu” şi „noi”, iar prin intermediul relaţiei cu „noi” constituie şi problema relaţiei cu „tu”. Dar „noi” rămînea un anonim, neavînd tangenţă cu umanul, care a fost manipulat cu insolenţă de către „eu” şi „tu”. „Noi” a fost obiectivarea condiţiei umane. Puterea lui „noi” asupra tuturor „eu”-urilor omeneşti nu semnifică inter-relaţiile umane – ceea ce e caracteristic pentru orice regim. Eliberarea omului se află într-o fază negativă şi este foarte relativă, acoperind doar unele sfere şi nu omul în totalitatea lui. Aşa, de pildă, liberalismul a eliberat gîndirea, ştiinţa de puterea exterioară a autorităţilor bisericeşti, dar nici pe de­parte nu i-a eliberat pe reprezentanţii lui de puterea ascunsă a capitalului. Eliberarea celor ce muncesc de puterea capi­talului poate, în schimb, conduce la aservirea gîndirii. Orice putere conţine în sine, la vedere sau în taină, o doză de venin. Adevărata eliberare va avea loc doar atunci cînd va fi depăşită ideea de suveranitate indiferent de subiectul vizat. Haosul necontenit al autoafirmării popoarelor generează războaie, şi omenirea a încercat permanent să înfrîngă acest haos visînd la reconcilierea universală. Putem stabili trei idei: imperiul mondial (Imperiul Roman, imperiul lui Carol cel Mare, im­periul lui Napoleon); o mulţime de naţiuni-state suverane care tind spre echilibru; federaţia mondială a naţiunilor libere, care ar renunţa la suveranitate şi ar cădea de acord să se su­pună unei organizaţii mondiale. Numai obiectivul din urmă merită să fie urmărit, dar aceasta presupune o radicală schim­bare spirituală şi socială.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.