18 ianuarie 1821 – începutul Revoluției lui Tudor Vladimirescu


Cu ocazia aniversării bicentenarului Revoluției lui Tudor Vladimirescu din 1821 (care a avut ca prim efect eliminarea domnitorilor fanari(h)oți de pe tronul Țării Românești), dăm spre publicare articolul domnului Adrian Iscru (fiul reputatului profesor Gheorghe Iscru) referitor la drapelul Revoluției din 1821.

O nouă reconstituire a Drapelului Revoluției din 1821[1],
steag al Țării Românești, simbol al unității naționale

Reconstituirea oricărui document, înscris, obiect sau simbol ce are legătură cu istoria națională, indiferent de momentul refacerii lui, este o bucurie uriașă, dar și un omagiu adus celor care au zidit, cu jertfe imense, statul național român modern sau care au păstrat, din Antichitate, apoi în Evul Mediu și epoca modernă, statalitatea, credința strămoșească, limba și hotarele țării, atât cât s-a putut.

Apropiindu-ne cu pași repezi de bicentenarul Revoluției din 1821, prioritatea, în ceea ce ne privește, a fost să punem la punct câteva aspecte de amănunt, dar destul de importante, legate de anul 1821, astfel încât să putem omagia și comemora evenimentele acelor vremuri, dar și pe cei care s-au jertfit pentru națiunea română și Biserica strămoșească, având ca unic obiectiv emanciparea/reclădirea statalității grav afectată de veacul turco-greco-levantin (fanariot).

Un obiectiv important în această direcție a fost o refacere a drapelului revoluției din 1821. Înainte de a explica micile noastre observații și modificările aduse imaginii de ansamblu a drapelului, trebuie să reamintim că cea mai recentă copie a acestui drapel a fost realizată în 1981[2], când se împlineau 160 de ani de la Revoluția lui Tudor Vladimirescu, de către soții Olivia și Alexandru Strachină. Soții Strachină au reprodus drapelul revoluției la dimensiuni reale, în tehnica broderiei după un model pictat, pe pânză din mătase românească, foarte fină. Precizăm că Olivia Strachină a fost și va rămâne unul dintre cei mai buni autori de reproduceri români, poate singura de foarte mare valoare la noi în țară, iar munca sa se regăsește nu doar în facsimilul drapelul revoluției din 1821, ci și în reconstituirea unui număr foarte mare de documente, o bună parte dintre ele aflate la Muzeul Național de Istorie al României.

Pentru acel moment, anul 1981, imaginea drapelului Revoluției din 1821 era tulburătoare. Aveam cu toții în fața ochilor un document istoric excepțional, la scara 1/1, un document programatic al unor vremuri de glorie care au pus temelia viitorului stat român modern, al cărui edificiu a început să se ridice începând cu 24 ianuarie 1859 pe această temelie deja clădită în 1821. Totuși reconstituirea, chiar dacă era de calitate, a păstrat unele erori prezente în imaginea inițială. Asupra acestui aspect vom reveni cu precizările cuvenite ceva mai jos. Reproducerea propusă de soții Strachină avea în vedere și ciucurii agățați la hampa drapelului, redați și ei conform descrierilor istoricilor care s-au ocupat de studierea acestui document extrem de important. De altfel, soții Strachină aduc în atenția noastră principalele surse de studiu utilizate în reconstituirea drapelului, făcând trimitere la lucrarea lui P.V. Năsturel și la studiile dedicate steagului revoluției aparținând istoricului Gh.D. Iscru. Steagul reconstituit de Olivia și Alexandru Strachină aduce în atenție culoarea de fond a drapelului, descrisă și în cartea lui C.D. Aricescu[3] ca fiind albastrul. Explicația acestei culori, albastrul, este oferită de către cei doi soți care au realizat facsimilul în urma cercetării întreprinse de ei, și arată că ea provenea de la o pânză de culoare albastră, aplicată ulterior momentului 1821, mai precis „în preajma anului 1882“, „ca măsură de consolidare și conservare“[4] a steagului care devenea, după ani de zile de păstrare în condiții improprii, piesă de muzeu. Și totuși, așa cum au prezentat-o în 1981 Olivia și Alexandru Strachină, culoarea inițială a drapelului propusă de restauratori în 1981, era albastrul, dar un albastru pal, o nuanță obținută de cei doi soți prin mai multe vopsiri, spălări și decolorări, pentru a se ajunge la o nuanță cât mai apropiată de culoarea posibil originală a pânzei de fond, cum considerau domniile lor. Această nuanță de albastru pal, „un havachiu“, cum era denumită în epocă, era, conform cercetărilor celor doi soți Strachină, transparentă, translucidă, pentru ca, întrucât drapelul era pictat doar pe o singură parte, pânza să permită, prin finețea texturii sale, a mătăsii „havachii“, să poată fi văzute simbolurile pictate pe el și pe partea cealaltă. Din acest motiv precizarea lui Aricescu, care a avut în față acest steag, este că mătasea era de „culoare albastră“[5]. Dar, așa cum va reieși din cele expuse mai jos, Aricescu văzuse acest drapel după ce fusese aplicată pânza de culoare albastră pe reversul flamurii, cu mult timp înainte de anul 1873. Și mai avem o precizare importantă, venită de la același istoric obiectiv, C.D. Aricescu, și anume că au existat două steaguri care au fost sfințite în București în timp ce Tudor era Domn al Țării, în ziua de 15 Mai 1821, la Mitropolie[6]. Dacă erau identice sau nu, nu avem cum să știm. Avem cu certitudine descrierea unuia dintre ele, steagul cel mare, simbolistica acestuia, prezentarea completă a registrului iconografic, lucru esențial și care ne-a permis și nouă o reconstituire a sa, cum au făcut-o și alții înaintea noastră.

Verificând cu atenție toate studiile despre drapelul Revoluției din 1821 avute la dispoziție, am înțeles că pânza pe care s-a pictat întreaga imagine, în 1820, nu era albastră, nici măcar în nuanțe de albastru pal, translucid, ci „era din mătase albă, fină, în mod voit necăptușită… pentru ca prin transparență simbolurile să poată fi văzute din ambele părți“[7]. Pentru argumentarea deciziei noastre de a opta pentru o pânză albă, aducem în atenție, pe lângă precizarea făcută de istoricul Gh.D. Iscru, și mărturia unui contemporan al acelor evenimente. Este vorba despre lt.-colonel D. Papazoglu, în vârstă de 12 ani în 1821, și care a văzut cu proprii săi ochi acest drapel, în plină zi, de la fereastra casei părinților săi, când Tudor Vladimirescu se pregătea să părăsească Bucureștiul, în ziua de 10 mai 1821[8]. Tudor Vladimirescu, căpitanii săi și pandurii fac un popas pentru a se închina la Icoana Praznicului Nașterii Maicii Domnului, în fața Bisericii Zlătari, care se afla în fața hanului în care locuia familia Papazoglu, pe actuala Calea Victoriei. Este momentul în care martorul, Dumitru Papazoglu, i-a văzut pe Tudor Vladimirescu și pe pandurii care-l însoțeau alături de drapelul Țării de la acel moment, cel al Revoluției, Tudor fiind atunci Domnul Țării. Ofițerul de mai târziu, lt.-colonel D. Papazoglu, în vârstă de 73 de ani în 1882, mărturisește nu numai că acela este steagul[9] ținut de un căpitan al lui Vladimirescu, cu siguranță Ianache (Ion)[10] Cacalețeanu, purtătorul drapelului, pe care chiar Tudor l-a desemnat în acest sens, și care era și comandant al tunarilor lui Tudor, ci mărturisește și că, în Mai 1882, steagul era căptușit deja, cu ani buni în urmă, cu acea pânză albastră care a modificat întreaga flamură. De acest fapt, bătrânul ofițer Papazoglu, martor ocular al evenimentelor, îl învinuiește pe fiul lui Ianache Cacalețeanu, maiorul George Cacalețeanu, despre care scrie: „fie-mi permis a arăta regretul meu că nu trebuia d. maior Cacalețeanu a-l căptuși cu mătăsăria ce s-a văzut pe dânsul și prin care s-a lăsat loc la multe prejudicii, fiindcă pentru un astfel de scump odor nu se permite nimănui a-l cârpi, ci trebuia lăsat în zdrențele și rupturile lui…“[11]. În concluzie, pânza albastră, căptușeala steagului, s-a făcut cu mult înainte de 1882, când drapelul a fost predat unei delegații sosite la Craiova de la București[12], din ordinul regelui Carol I, și putem să plasăm acest moment cu mult înainte de 1873, atâta vreme cât Aricescu îl descrie ca fiind albastru, atunci când l-a văzut, cu cel puțin un an înainte de publicarea lucrării sale despre 1821. Numai în acest mod ne putem explica de ce există pe steag nuanța de albastru, atât de pregnantă.

Soții Strachină au reprodus într-o reprezentare foarte bună drapelul Revoluției din 1821. Totuși, în reproducerea lor s-a păstrat imaginea oferită de studiile anterioare, drept care unele erori au fost perpetuate. Credem că acest fapt s-a datorat exclusiv atenției pe care au acordat-o cei doi restauratori reproducerii fidele a imaginii steagului, așa cum era ea prezentată în cartea colonelul P.V. Năsturel. Rezultatul acestei munci migăloase a fost redarea cât mai aproape de adevăr a flamurii Țării Românești, atunci, în 1981, când ne aflam la 160 de ani de la Revoluție. Cu un an înainte se aniversaseră 200 de ani de la nașterea lui Tudor Vladimirescu.

Deci, în baza unor verificări amănunțite, noua reconstituire a drapelului Revoluției din 1821, steagul cel mare, noi am plecat de la ideea că o pânză translucidă, poate chiar și de nuanță albastră, o mătase fină pe care să se picteze, este aproape imposibil de găsit. Din aceste motive am hotărât că varianta cea mai bună pentru a scoate în evidență iconografia și mesajul drapelului ar fi cea albă, a unui material din fibre naturale și cu o țesătură destul de deasă, rezistentă în timp. Astfel, tocmai în acest scop, am procurat o pânză fină, de nuanță ivoar, iar, spre surpriza noastră, am obținut un rezultat foarte bun în ceea ce privește contrastul la îmbinarea culorilor.

Dimensiunea drapelului a fost o altă problemă, pentru că originalul avea 185 x 152 cm. Posibilitățile noastre tehnice nu permiteau o lucrare la asemenea dimensiuni. Nu aveam pictor, era nevoie de unul foarte talentat și cu har în pictarea icoanelor[13]. Timpul nu ne permitea și, cu siguranță, costurile ar fi fost mult prea mari. În consecință, am hotărât că, în condițiile date, cea mai bună soluție era broderia computerizată, proiectul fiind executat pe calculator, printr-un program special. Am optat pentru această tehnică în primul rând pentru că permite redarea cu finețe a imaginilor, care, pentru noi, era prioritară. În al doilea rând, o broderie asistată de calculator se realizează într-un timp relativ scurt în comparație cu pictura. În al treilea rând, ținând cont de rezistența relativ redusă în timp a picturii pe pânză, chiar și în situația în care este de foarte bună calitate, aceasta nu era o cale de abordat. Astfel, broderia computerizată oferea condițiile optime pentru realizarea acestei lucrări extrem de importante pentru istoria națională și bisericească a românilor, având în vedere și mesajul care se desprindea din acest document programatic[14] și pe care noi trebuia să-l punem în evidență. Acest mesaj ținea de valoarea documentului (drapelului) ca esență a ideii de unitate.

Lucrul cel mai important de realizat era iconografia drapelului, în integralitatea ei, descrisă de Aricescu, Ghibu și Năsturel, imagine de ansamblu care trebuia refăcută după rânduiala canonică, după cum vom explica mai jos.

Am adaptat dimensiunile la aproximativ jumătate din mărimea originalului, având în vedere posibilitățile tehnice limitate ale mașinii de brodat.

După ce au fost puse la punct detaliile tehnice și realitățile istorice, am găsit, cu ajutorul lui Dumnezeu, persoana care trebuia să realizeze acest drapel pe calculator și apoi să-l brodeze pe pânză. Este vorba despre țesătoarea Lucica Gildeanu, persoana care ne-a ajutat și a pus în practică toate modificările solicitate de noi în decursul mai multor luni de zile. Pentru început, când toate aceste elemente de reconstituire au fost stabilite, ținând cont în primul rând că acest drapel este, practic, o icoană în ansamblul lui, pentru a porni într-o bună tradiție creștină am cerut și am primit, pentru acest demers al nostru, binecuvântare de la Părintele arhimandrit drd. Mihail Stanciu, de la Mănăstirea Antim, și de la Părintele Marian Sava, preotul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ de la Facultatea de Medicină din București. Discutând telefonic și pe e-mail cu părintele arhimandrit Mihail Stanciu despre acest steag, sfinția sa a fost de părere că, în primul rând, imaginea întreagă a drapelului trebuie să fie centrată și echilibrată din punct de vedere compozițional. Ceea ce s-a și realizat, cu ajutorul doamnei arhitect Ecaterina Ghiță, marginile fiind egale pe toate laturile, Sfânta Treime fiind în centrul întregii iconografii și ușor ridicată în cadrul ansamblului iconografic, cum este și firesc. A urmat apoi corectarea imaginii crucii pe care Dumnezeu Fiul o ține în brațe, rezemată de umărul Său drept. În toate reprezentările avute la dispoziție până acum, imaginea de ansamblu nu este centrată corect, și vom explica, din punctul nostru de vedere, cauza pentru care apare astfel, pentru că suntem ferm convinși că drapelul nu putea să iasă pe poarta Mănăstirii Antim cu această eroare și cu crucea tăiată în partea superioară. Uitându-ne cu atenție la imaginea drapelului inițial, așa cum fusese fotografiată, la un anumit moment dat, în condiții extrem de precare de vizibilitate, vom constata că imaginea crucii din brațele Mântuitorului se încadra foarte bine și integral în flamură. Ca atare, și aici imaginea trebuia corectată. După ce au fost îndreptate aceste mici erori, centrarea imaginii și îndreptarea crucii, rămâneau două importante elemente de detaliu care trebuiau analizate atent. Primul dintre ele a fost imaginea Sfântului Teodor Tiron, aflată la lancea steagului. Al doilea element era imaginea Duhului Sfânt, redată incomplet în reconstituirile de până acum. Să le luăm pe rând.

Sfântul Teodor Tiron a fost reprezentat, până acum, pe jumătate, partea sa dreaptă nefiind redată. Evident, întrebarea firească a fost dacă un sfânt poate fi pictat doar pe jumătate, în ce condiții și unde anume. Răspunsul oferit de Părintele arhimandrit drd. Mihail Stanciu, la care ne-am raliat cu argumentele noastre, a fost că nu este posibil, în condițiile date și că aici, în ceea ce-l privește pe Sfântul Teodor Tiron, s-a întâmplat ceva. Ce anume? Este adevărat că nu putem avea nici noi o certitudine de sută la sută în ceea ce privește corectitudinea interpretării noastre, dar suntem de părere că Sfântul Teodor Tiron, chiar dacă este amplasat la lancea steagului, trebuie să fi fost pictat inițial în întregime. Lipsa părții drepte a corpului său ar putea fi cauzată, în opinia noastră, de următoarele situații: Prima, și cea mai plauzibilă, ar fi aceea a înfășurării drapelului pe lance, situație în care s-a pierdut puțin din material[15], exact partea dreaptă a Sfântului Teodor Tiron; a doua ar fi faptul că drapelul a fost purtat în diverse lupte, suferind, astfel, unele modificări atât pe parcursul anului 1821, cât și ulterior[16]. Dacă ne reamintim, lt-colonelul I. Papazoglu vorbește despre „zdrențele și rupturile” drapelului. Coroborând toate aceste date, nu ne mai aflăm în fața unei ipoteze, ci în fața unei certitudini în ceea ce privește partea dreaptă a Sfântului Teodor Tiron și imaginea flamurii per ansamblu. Nu este exclusă nici varianta unei posibile reprezentări a Sfântului Teodor Tiron în această ipostază ca purtător al steagului, iar partea sa dreaptă să fie pictată fără mână, care se află pe hampa steagului. Totuși, suntem de părere că este puțin probabil ca acest fapt să se fi întâmplat, pentru că imaginea originală, așa ștearsă cum e și greu vizibilă, indică faptul că acesta avea cel puțin partea inferioară a corpului întreagă și doar mâna dreaptă nu era reprezentată integral datorită susținerii lăncii steagului. Deci, probabil că Sfântul Teodor Tiron ori avea mâna dreaptă prinsă de hampa steagului, în reprezentarea pictorului, păstrându-se proporțiile egale între marginea din stânga și cea din dreapta, ori era așezat lângă hampă, cu mâna arătând spre steag sau ținând în mână o suliță sau o cruce. Am considerat, pentru o întregire cât mai aproape de realitate a imaginii, că Sfântul Teodor Tiron putea să aibă în mână o suliță, iar la înfășurarea drapelului pe lance, acest detaliu să se fi pierdut. Nu am optat pentru o cruce în mâna Sfântului Teodor Tiron, ci pentru o suliță, pentru că deja crucea se afla în brațele Mântuitorului și încă o reprezentare a acestui element, important de altfel, nu cadra cu întregul ansamblu. Sulița aflată în mâna dreaptă a Sfântului Teodor Tiron simbolizează și acțiunea militară, ca ultimă soluție, dacă dialogul și înțelegerea, „pe calea cererii dreptății“ ar fi eșuat. Pe originalul greu vizibil, nu se distinge deloc care dintre aceste posibilități ar fi putut să fie reprezentată, iar imaginile ulterioare ale drapelului nu ne ajută în acest sens. În toate variantele, imaginea ținerii unei sulițe sau a steagului propriu zis de către Sfântul Teodor Tiron contează mai puțin. Ceea ce contează este faptul că acesta, în calitatea sa de Sfânt militar, era pictat pe steag, era așezat la hampă și simboliza o ultimă soluție la cele întreprinse de Vladimirescu, după ce argumentele păcii și ale înțelepciunii, simbolizate de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, într-o ipostază total diferită, dar și inedită, ar fi fost epuizate. Nu în ultimul rând, așa cum au explicat diverși istorici înaintea noastră, Sfântul Teodor Tiron era patronul spiritual al lui Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluției din 1821 și Domn al Țării Românești – după intrarea sa în București.

Culorile în care s-a realizat pictarea Sfintei Treimi și a celor doi Sfinți militari sunt extrem de importante, iar imaginea steagului, descrisă în lucrarea lui P.V. Năsturel[17], ne-a fost de cel mai mare folos în reconstituirea lui actuală, precum și studiul istoricului Gh.D. Iscru, dar fără a neglija lucrarea lui C.D. Aricescu, primul dintre istorici care descrie sumar și concis acest steag. Descrierea lui C.D. Aricescu este foarte importantă în ceea ce privește registrul iconografic, prezentând, cu prioritate, esența ideii cu care plecaseră la drum Tudor Vladimirescu și toți cei ce i-au stat alături până la final: ajutorul și nădejdea în Sfânta Treime de viață dătătoare și în puterile cerești. Astfel, veșmintele purtate de Dumnezeu Tatăl și de Dumnezeu Fiul, sunt în culorile albastru și galben. În așezarea iconografică firească a imaginii, canonică[18] putem spune, din punct de vedere ierarhic, cu Fiul de-a dreapta Tatălui, culoarea albastră este dispusă spre lancea steagului, reprezentând culoarea veșmintelor lui Dumnezeu Fiul. Culoarea galbenă a veșmintelor lui Dumnezeu Tatăl este în mijlocul drapelului, ca apoi să fie urmată de mantia roșie a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Practic, avem un registru de culori roșu, galben și albastru, cu culoarea albastră așezată spre lance, fapt care echivalează cu distribuirea culorilor naționale pe drapelul românesc de astăzi. Dacă a fost sau nu o așezare voită sau una pur întâmplătoare a acestor culori pe drapelul Revoluției din 1821, nu putem ști. Important este că predilecția pentru aceste culori[19], așa cum a subliniat istoricul Gh.D. Iscru în unele dintre lucrările sale, a fost constantă pe parcursul istoriei naționale. Culoarea roșie predomină în compoziția drapelului și reprezintă jertfa martirilor și a mucenicilor de-a-lungul istoriei naționale și a istoriei Bisericii strămoșești. Importantă este postura plină de evlavie a celor doi Sfinți militari, care au fața îndreptată spre Sfânta Treime. În plus, Sfântul Teodor Tiron are mâna stângă dusă la piept, într-un gest de plecăciune.

Nu putem să nu amintim, în relație cu acest registru iconografic complex, de mare și profundă înțelepciune, axat pe ideea de unitate națională și de credință ortodoxă, părerea istoricului Onisifor Ghibu care afirma, referindu-se la Sfântul Teodor Tiron, că „Mintea care l-a conceput pe Sfântul Teodor în acest chip a fost, fără îndoială, a unui om de mare cultură“[20]. Completăm afirmațiile marelui istoric și patriot român Onisifor Ghibu, el însuși un exemplu de dăruire profundă, curaj și naționalism, spunând, la rândul nostru, că întregul ansamblu iconografic este rodul unor minți luminate,  de mare cultură, a căror viziune depășea cu mult granițele epocii în discuție. Și adăugăm și părerea unui alt erudit, obiectiv și devotat cercetător al Revoluției din 1821, vrednicul de pomenire Î.P.S. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei. Î.P.S. Nestor afirma despre steagul cel mare al Revoluției din 1821 că „Întregul compozit heraldic de pe stindardul Domnului Tudor este un simbol al simbolurilor“[21], o esență de gândire teologică și unitate națională.

În ceea ce-l privește pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, explicațiile pertinente expuse pe larg de profesorul Gh.D. Iscru sunt mai mult decât binevenite și lămuresc pe deplin prezența acestui Sfânt militar[22], într-o ipostază unică, pe drapelul de la 1821. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe nu mai este reprezentat în ipostaza notorie, ecvestră, de omorâtor al balaurului, ci degajă, din reprezentarea iconografică, pace, o atitudine pornită spre dialog și conciliere. Ramura de palmier, poate de curmal, pe care o ține în mâna stângă, nu este altceva decât simbolul cu care Hristos Dumnezeu a fost întâmpinat la Intrarea în Ierusalim în cunoscuta zi a Floriilor. Scutul, în formă de lună, cu un simbol înscris pe el, un mascaron încă nedescifrat pe deplin, ne arată că primul pas pe calea pornită la 23 ianuarie 1821, gândit cu mult timp înainte, era cel al înțelepciunii, al dialogului, al păcii și înțelegerii, al dreptății care urma să se facă. Ceea ce am dorit să scoatem mai bine în evidență la acest Sfânt militar este soarele de pe umărul său stâng, care completează scutul ținut în mâna dreaptă. În unele reprezentări, în format tipărit în cele mai multe situații, din cauza imaginii de slabă calitate dar și a dimensiunilor ei reduse, această imagine seamănă cu un craniu uman. Este vorba, de fapt, de un soare[23], pe care am încercat să-l redăm cât s-a putut de bine, dar care se percepe tot foarte slab pentru că, și în aceste condiții, imaginea este destul de mică, drept care, de cele mai multe ori, amănuntul trece neobservat. În afară de atitudinea de pace pe care o are Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, avem în compunerea imaginii lui două elemente românești de folclor autentic, adaptate, din câte s-a observat: soarele și luna, sculptate sau pictate pe casele românilor, mai ales în Ardeal, unde le găsim chiar și pe porțile de lemn de la intrarea în curtea casei. Totul sub patronajul Sfintei Treimi, spre care se îndreaptă toate gândurile, toate rugăciunile. Întreaga compoziție iconografică degajă o atitudine fermă, de înțelepciune și pace. Este o gândire ce reflectă nu doar harul și încărcătura specifice Bisericii creștine de rit Răsăritean, reprezentată, în cazul de față, prin Sfânta Mănăstire Antim din București unde a fost pictat steagul, ci și cumpătarea lui Vladimirescu, îmbinată cu fermitatea și rapiditatea acțiunilor sale, toate dovedite în atâtea războaie din anii premergători anului 1821.

Foarte important de precizat este faptul că, în reprezentările de până acum, imaginea Duhului Sfânt apare fără aură. După sfaturile teologice ale părintelui arhimandrit drd. Mihail Stanciu, imaginea Sfintei Treimi nu poate să fie trunchiată printr-o astfel de lipsă majoră, care este în contradicție cu canoanele Bisericii Ortodoxe Române și, în general, ale Bisericii Creștine de Răsărit. Și observația sfinției sale este corectă pentru că, așa cum a fost gândit și pictat drapelul Revoluției din 1821, ținând cont și de cunoștințele teologice ale epocii în discuție, deloc modeste, precum și de locul unde a fost realizat drapelul, Dumnezeu Duhul Sfânt nu putea fi lipsit de acest amănunt atât de important. În consecință, pentru o întregire canonică a imaginii Sfintei Treimi, dar și a întregului ansamblu iconografic, a fost adăugată, cum suntem convinși că a fost încă de la început, aura Duhului Sfânt. Culoarea aurie aleasă pentru toate aceste aure este diferită și cu mult mai fină decât restul nuanțelor de galben folosite la finalizarea imaginii. De altfel, și nuanța de galben a veșmintelor lui Dumnezeu Tatăl este diferită de restul nuanțelor, după cum bine se observă. Tot la niște nuanțe plăcute și pline de pace am apelat când au fost alese culorile pentru norii Cerului. Sunt nuanțe de alb și de bleu ciel, bine îmbinate, care redau foarte plăcut norii Cerului pe care stă Sfânta Treime. Sfaturile doamnei Lucica Gildeanu în alegerea culorilor au fost mai mult decât binevenite, doamna fiind un țesător remarcabil și cu experiență în arta broderiei computerizate, mai ales în realizarea veșmintelor bisericești și a icoanelor pe pânză. Amintim și faptul că, inițial, atât Sfinții Părinți de pe steag, cât și Sfânta Treime aveau scrise lângă sau deasupra imaginilor lor denumirile prescurtate conform scrierii bisericești (D.F. – D.T.Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Tatăl, n.a.)[24]. Nu am păstrat decât scrisul pentru cei doi Sfinți, pentru a nu se face vreo interpretare greșită a imaginilor acestora, mai ales că, după cum am spus, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este pictat într-o cu totul altă reprezentare decât cea cunoscută. Sfânta Treime iese în evidență, în primul rând, fiind pomenită și în rugăciunea din registrul secund al steagului, iar în al doilea rând, adăugarea unor precizări cu privire la personajele brodate, care reprezintă Sfânta Treime, ar fi încărcat imaginea de ansamblu a flamurii, ținând cont de dimensiunile ei, reduse la numai o jumătate din drapelul inițial. Probabil că la o viitoare revizuire a drapelului, la dimensiuni reale (185 x 152 cm), vom adăuga și acest element, care acum lipsește. Ceea ce trebuie observat la imaginea Sfintei Treimi este atitudinea lui Dumnezeu Tatăl, care binecuvântează cu mâna dreaptă și vrem să credem că gândurile celor care au pus în operă această imagine – acele minți luminate despre care amintea Onisifor Ghibu ‒, aveau în vedere, prin imaginea respectivă, binecuvântarea Revoluției române declanșate în 23 ianuarie 1821. Prezența Crucii în brațele lui Hristos, Dumnezeu Fiul, conform interpretării istoricului Onisifor Ghibu –, „lucru rar întâlnit în iconografia ortodoxă, simboliza, desigur, nu «mântuirea», ci suferința care trebuia să însoțească actele mari și mai ales pe acelea care aveau să încerce schimbarea rânduielilor lumii“[25].

Nimic nu a fost pus la întâmplare pe drapel. Tot registrul iconografic a fost bine și adânc gândit înainte de a fi pictat, pentru că ideea cu care se pleca la drum viza viitorul unei națiuni, viitorul unui stat modern, care trebuia reclădit din temelii și care să-i cuprindă pe toți românii, din toate teritoriile locuite de ei, și asta nu se putea face decât prin jertfă și, mai ales, prin contribuția întregii națiuni române, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Pentru acest obiectiv final se aștepta momentul prielnic în vederea realizării unității politice a vechii Dacii. De altfel, Î.P.S. Nestor Vornicescu face următoarea referire cu privire la drapelul cel mare, scriind că imaginea întregului drapel „este concepută și a fost executată artistic astfel încât să sugereze complet realitatea de cuget și simțire a fraților «de un neam și de o lege» din toate provinciile românești“[26]. Cercetările întreprinse de istoricul Gh.D. Iscru și Î.P.S Nestor Vornicescu pe această temă, a ideii de unitate națională cuprinsă în drapel, scot în evidență un plus esențial al dorinței de unitate politică românească ce se desprinde din mesajul drapelului Revoluției din 1821 ca „document programatic“. La această observație, pe care o vom dezvolta imediat, adăugăm încă de la bun început afirmațiile lui Onisifor Ghibu, care scria că prezența celor doi Sfinți militari alături de Sfânta Treime „nu este întâmplătoare, ci are un înțeles mai adânc… este un caz unic în istoriografia noastră ca acești doi sfinți să fie puși alături: ei nu au fost nici contemporani și nici martiriul lor nu prezintă note comune sau asemănătoare“[27]. Astfel, în completare, Gh.D. Iscru ne vorbește despre prezența Sfântului Mare Mucenic Gheorghe pe drapelul de stat al Moldovei „ca simbol ecleziastic al Moldovei încă din vremea primilor Mușatini și el apare adesea pe steagul (de stat, n.n.), <<al>> Moldovei până în secolul al XIX-lea. Așa cum este plasat pe flamură, la dreapta, la Răsărit, el ar reprezenta Moldova[28]. Î.P.S. Nestor Vornicescu, în tandem cu Gh. D. Iscru și în aceeași notă, completează această întregire națională de pe steag cu următoarele precizări: „Astfel, central, deasupra stemei Țări Românești, este reprezentată Sfânta Treime – Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul odihnindu-se pe norii cerului și Sfântul Duh în chip de porumbel. Este simbolul fundamental pentru unitatea «norodului românesc» … – simbolul eclesiastic al Transilvaniei…“[29], iar acest fapt are în vedere Ardealul, așezat la Nord, „a cărui aspirație spre unitate cu «Țara» a traversat veacurile“[30]. Cum bine afirma și istoricul maghiar Szilagyi Sandor, în veacul al XIX-lea, referindu-se la valahii din Ardeal care, în veacul al XV-lea, „gravitau la unirea cu Valahia“[31]. Sudul Țării întregite, în gândirea elitelor românești de la 1820-1821, este reprezentat chiar de Sfântul Theodor Tiron, patronul spiritual al celui care declanșase Revoluția națională românească în 23 ianuarie 1821, „el putând sugera poziția Olteniei pe harta României“[32], completată cu stema Țării Românești: vulturul cruciat al Basarabilor (acvila valahă, preluată și de familia Corvineștilor în Ardeal, originară din Țara Românească), care încheie această idee politică de refacere a hotarelor Daciei vechi. Registrul iconografic, întregit în partea de jos cu stema Țării Românești, demonstrează că revoluția declanșată la 1821 avea să vizeze întreaga societate românească, de la cel mai înalt nivel ‒ Domnul țării ‒, până la cea mai de jos categorie socială ‒ țăranii. A fost o Revoluție națională cu largi perspective pe ideea dezrobirii din jugul turco-fanariot și de unitate politică panromânească, în viitor. De altfel, acest deziderat reiese și din textul rugăciunii care încadrează stema țării, unde se are în vedere „Tot norodul românesc“, cu trimitere sigură și fără ocolișuri sau alte restrângeri, la întreaga națiune română, cum s-a înțeles și cum vom mai explica și mai jos. Și suntem de părere că nu doar Episcopul Ilarion sau Gheorghe Lazăr aveau în vedere „tot norodul românesc“, ci și Tudor Vladimirescu, un autodidact, un cunoscător al Scripturilor. Tudor Vladimirescu era și un foarte bun cunoscător al realităților sociale, istorice și politice ale momentului, după cum am mai amintit. Una dintre cărțile bisericești de mare valoare ale românilor este Cazania Mitropolitului Varlaam (1643), unde, în prefață, întâlnim expresia „la toată seminția românească de pretutindenea“. Cazania lui Varlaam era dedicată întregii națiuni române de pretutindeni, din toate teritoriile locuite de ea. Revoluția din 1821, pregătită de Tudor Vladimirescu, Gheorghe Lazăr, Episcopul Ilarion al Argeșului și „boierii făgăduiți“, avea ca obiectiv maxim și viitor, dar nedeclarat public, o unitate națională care să includă „tot norodul românesc“. Am ales pentru realizarea stemei țării, cum era și firesc, culoarea verde a frunzelor de laur, un verde crud, puternic și plăcut, cum sunt și celelalte culori, de altfel deloc stridente sau țipătoare. Cercul de lauri care înconjoară stema Țării Românești, conform descrierii lui Aricescu, este prins cu o panglică de culoare roșie în partea de jos[33], așa cum a fost și în original.

În ceea ce privește textul rugăciunii, interpretarea/citirea lui, redată în lucrarea lui Aricescu, a fost corectată ulterior de istoricii care s-au preocupat cu mai multă atenție de acest simbol vexilologic al momentului 1821, devenit, azi, piesă de muzeu și una chiar foarte rară, dacă nu chiar unicat în acest domeniu. Precizarea corectă a citirii rugăciunii aparține istoricilor Onisifor Ghibu, Gh.D. Iscru și Nestor Vornicescu, care s-au aplecat cu acribia lor bine cunoscută asupra acestui document programatic al Revoluției din 1821 – drapelul acesteia.

Textul acestei rugăciuni este următorul: Tot norodul românesc/ Pre tine te proslăvesc/ Troiţă de o fiinţă/ Trimite-mi ajutorinţă/ Cu puterea ta cea mare/ Şi în braţul tău cel tare/ Nădejde de dreptate/ Acum să am și eu parte”.

Rugăciunea se citește în linie, peste stemă și nu vers după vers și este scrisă cu caractere chirilice în limba română, cunoscut ca fiind alfabet de tranziție. Însă, chiar dacă Aricescu redă integral această rugăciune în lucrarea sa citată și de noi, o redare ce pare a fi o citire vers după vers și nu în linie, tindem să credem că totuși interpretarea autorului este posibil să fi fost corectă și noi să fi interpretat greșit intenția acestuia. Ceea ce ne pune în gardă cu privire la această posibilă eroare a lui Aricescu este linia care desparte, în cartea lui Aricescu, cele două ipotetice strofe, care nu rimează sub nici o formă și n-au nici o logică citite vers după vers. În realitate, rugăciunea conține patru versuri care se citesc în linie, cu o rimă perfectă, stema Țării Românești fiind amplasată în centrul acestei rugăciuni. Confuzia în citirea rugăciunii poate pleca doar de la amplasarea stemei Țării Românești în centrul ei, dând impresia unei rugăciuni/poezie cu două strofe, ceea ce este total eronat. Precizarea pe care o face Aricescu cu privire la culoarea acestor versuri este că scrierea lor s-a realizat cu auriu. Erau „slove aurite“. Pe nuanța de alb a mătăsii transparente și la dimensiunile avute de drapel, cum era flamura inițială, cu certitudine că slovele aurii se citeau foarte bine, fiind destul de mari. Nu este o eroare că am ales un negru pentru reprezentarea noastră, pentru că auriul ar fi îngreunat citirea. Nu este târziu niciodată să o modificăm, mai ales că intenționăm să refacem drapelul în viitor, când posibilitățile financiare ne vor permite, atât la dimensiuni normale, dar și față-verso, cu respectarea și pe verso a tipiconului canonic, pentru că, așa cum s-a înțeles, simbolistica pictată pe fața drapelului se vedea și pe cealaltă parte, datorită mătăsii translucide care permitea acest lucru. În condițiile actuale, culoarea neagră, în contrast cu nuanța ivoar a pânzei naturale folosite de noi, scoate în evidență textul integral al rugăciunii revoluționarilor și a întregului norod românesc către „Troița de o Ființă“, și aceasta e cel mai important. Așa cum bine sublinia profesorul și istoricul Gh.D. Iscru, rugăciunea era adresată Sfintei Treimi de viață dătătoare și nu unui împărat lumesc. Ajutorul poate veni doar de la Dumnezeu și nu de la oameni, cu atât mai puțin de la capetele încoronate, care uită că sunt acolo sus datorită milei și voinței/îngăduinței lui Dumnezeu. Iar acest fapt este unul care subliniază nu doar credința supremă și de necontestat în Sfânta Treime a națiunii române, ci și păstrarea, în atâtea veacuri de lupte și jertfe – „18 sute de ani“, cum avea să spună Eminescu mai târziu – a dreptei credințe strămoșești, credința creștină de rit răsăritean, Ortodoxia, Biserica creștină a românilor fiind una apostolică datorită prezenței și activității pe pământul vechii Dacii a ucenicului lui Hristos Dumnezeu, celui dintâi chemat, Sfântul Apostol Andrei.

După cum se poate observa, registrul iconografic și mesajul întregului drapel, pictat inițial, este încheiat cu anul și luna preconizate pentru declanșarea revoluției naționale: 1821 Ghenarie (Ghen.). Și din acest mesaj final se vede și se înțelege chibzuirea îndelungată în pregătirea acestui eveniment de o importanță covârșitoare pentru națiunea română și pentru viitoarea reformă a statului. Se înțelege de la sine că acest drapel a fost gândit și pictat în cursul anului 1820, poate chiar mai devreme, pentru că revoluția a fost declanșată în 23 ianuarie 1821. Timpul scurs între începutul anului 1821 și 23 ianuarie 1821 este foarte scurt și nu permitea, în plină iarnă, confecționarea drapelului și pregătirea revoluției. În schimb, declanșarea revoluției române în iarna lui 1821 (ianuarie), permitea celor care au participat la ea, și în primul rând lui Tudor Vladimirescu, să ajungă cu finalizarea evenimentelor principale în primăvara și poate chiar și în vara anului 1821. Tudor Vladimirescu se afla la București în ziua de 18 ianuarie 1821. În noaptea de 18 spre 19 ianuarie 1821 a plecat spre Oltenia însoțit de „o ceată de arnăuți din garda domnească puși la dispoziție de Grigore Brâncoveanu[34], unul dintre „boierii făgăduiți”. În ziua de Duminică, 23 ianuarie, se afla la Padeș, în plaiul Cloșanilor, unde a fost declanșată Revoluția. Suntem de părere că Tudor Vladimirescu a plecat din București, în data de 18 spre 19 ianuarie 1821, spre Oltenia, cu drapelul Revoluției. Steagul Revoluției fiind prezent la Padeș când s-a citit proclamația către țară.

Un element deosebit care întregește acest registru iconografic cu încercările de formulare, la acel moment, a idealului de unitate națională, îl reprezintă ciucurele tricolor, cu trei ramificații, fiecare ramificație având câte două registre în câte două culori din ansamblul național, combinate, în fire scurte și lungi. Cel original a fost confecționat din mătase, în culorile naționale. Prima mărturie despre acest obiect deosebit o găsim la același istoric C.D. Aricescu, care descrie acest ciucure, e drept, foarte succint, dar prezentarea sa este extrem de importantă[35]. Ulterior, datorită investigațiilor întreprinse de istoricul Gh.D. Iscru și de soții Strachină, s-a descoperit originalul acestui ciucure[36], aflat la acea vreme la Muzeul Militar Național[37]. Ciucurele original, agățat de un cui la lancea steagului, în partea de sus, corespunde descrierii lui Aricescu. În plus, avocatul M. Stătescu, în corespondența avută cu Aricescu, afirmă că „l-am văzut cu ochii mei și l-am pipăit cu mâinile mele… este luxos pentru timpii de acum 52 de ani înapoi“[38]. Deci, este vorba despre anul 1873, cu un an înainte de publicarea lucrării lui Aricescu la Craiova, vreme în care marele istoric încă se documenta cu privire la momentul de cumpănă 1821, care a schimbat profund și ireversibil, din temelii, societatea și gândirea românească. În mod plăcut, ciucurele tricolor este completat cu capse/bule, confecționate din argint, în semisferă și sferă, care prindeau întregul ansamblu. La ciucurii originali, semisferele sunt atât de bine îmbinate la susținerea ciucurilor, la fiecare registru în parte, fiind trei asemenea ciucuri, încât îți lasă impresia că aceștia se revarsă în ploaie. Tehnica utilizată de cel care i-a confecționat este una deosebită, pe care noi, astăzi, nu am putut-o realiza. Poate cu altă ocazie. Confecționarea acestor ciucuri astăzi a fost necesară pentru a reda o imagine simbol, cu o temă bine gândită de unitate națională. Am considerat că este nevoie de patru asemenea ciucuri nu doar pentru o simetrie estetică a noii reproduceri, ci și pentru echilibrul fizic al flamurii. Ajutorul, destul de delicat în confecționarea lor, ne-a venit din partea maicii Cipriana, de la Sfânta Mănăstire Pasărea, care ne-a ajutat foarte mult în completarea imaginii drapelului. Ținând cont de faptul că reproducerea actuală a fost făcută sub formă de epitaf, cum ne-am și dorit de altfel, prezența a patru ciucuri pe acest steag, câte unul la fiecare dintre colțuri, întregește registrul iconografic în mod bogat și plăcut. Cu acest steag Tudor Vladimirescu a intrat în București în ziua de 21 Martie 1821, pe la Podul Calicilor, singura cale de acces rămasă, restul podețelor fiind stricate din ordinul lui Bimbașa Sava pentru a îngreuna sau bloca accesul lui Tudor în capitală[39]. Tudor a intrat în București cu acest drapel lângă el „în fruntea a o mie de panduri, mândri ca brazii, în cea mai mare parte din zona Gorjului și Mehedinților, renumiți pentru curajul și statura lor… La dreapta lui Tudor era un preot cu crucea în mână; la stânga lui, locotenentul său, Theodor Macedoneanul. Un căpitan de panduri purta steagul… cu ciucuri… în culorile naționale… Tudor ținea în mână o pâine mare, simbol de îmbelșugare“[40].

Concluzionând, prin noua reproducere realizată de noi, am încercat, astăzi, îndreptarea unor lipsuri în ceea ce privește imaginea de ansamblu a drapelului, a iconografiei pictate pe el. Și ne referim la întregirea imaginii crucii, a Sfântului Teodor Tiron, a Duhului Sfânt, la culoarea de fond a flamurii, inclusiv la centrarea imaginii de ansamblu a întregii iconografii. Nu au fost păstrate dimensiunile reale ale flamurii, din motivele anterior prezentate, din motive obiective nu am reușit să redăm imaginea identică pe reversul flamurii și nu am inscripționat inițialele D.F. și D.T. (Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Tatăl), deasupra imaginii Sfintei Treimi, nu pentru că nu ar mai fi fost loc, ci pentru a nu încărca prea mult flamura, care este la jumătate din dimensiunile reale, după cum am amintit. Cu proxima ocazie, așa cum am mai spus, ne vom ocupa de o reproducere cât mai detaliată și cât mai fidelă, la dimensiunile inițiale ale drapelului Revoluției din 1821, ținând cont de posibilitățile tehnice și resursele financiare.

Studiind cu atenție acești trei ciucuri, în culorile naționale, prezentate în dublu registru pe fiecare dintre ei, uniți într-o singură cusătură la final – o treime într-o singură unitate – și coroborând toate aceste date cu culorile de pe steag, așa cum le-am menționat anterior, ținând cont de interpretarea întregului ansamblu iconografic avut în fața ochilor, luând în calcul și atitudinile lui Vladimirescu față de invazia Eteriei în Moldova[41] și așteptările ardelenilor de la Todoraș sau Todoruț[42], cum era numit în Ardeal, ajungem la aceeași concluzie cu istoricul și academicianul Ioan Lupaș, care avea o formație teologică la bază, fiind și preot. Din concluzia logică a lui Ioan Lupaș rezultă că „Nu-i lipsea lui Tudor nici ideea Unirii, nici simțul legăturii între cele două Țări Românești din Sudul și Răsăritul Carpaților“[43]. Observația academicianului Lupaș este corectă și pertinentă și dorim să o completăm astfel încât să întregim acest tablou care degajă ideea de unitate națională, ținând cont nu doar de aprecierile lui Vladimirescu cu privire la Moldova și de interesul arătat de el pentru această altă Țară Românească – „ca unii ce suntem de un neam, de o lege și supt aceeași stăpânire“ – cum spunea chiar el la un moment dat, ci și de așteptările ardelenilor, așa cum am amintit anterior, precum și de prezența și învățăturile lui Gheorghe Lazăr, aflat alături de Vladimirescu.

În acest context trebuie să facem unele precizări cu privire la Gheorghe Lazăr. Nu știm când și în ce conjunctură l-a cunoscut Tudor Vladimirescu pe Gheorghe Lazăr, dar cu siguranță înainte de 1818. Cert este că Vladimirescu frecventa, când se afla în București, cursurile lui Gheorghe Lazăr de la Sfântul Sava[44]. Mărturiile legate de harul lui Gheorghe Lazăr, întemeietorul învățământului românesc modern, chiar în acele zile și luni premergătoare declanșării revoluției din 1821, venite din partea lui Ion Eliade Rădulescu, elev al lui Gheorghe Lazăr, – lazarian, cum se numeau discipolii acestui dascăl al națiunii – sunt lămuritoare în acest sens: El îşi simţea vocaţia sa. Când se afla în clasă el vorbea insuflat. Catedra lui semăna cu un amvon; vedea cineva cum i se bate pieptul. Cu mâini pline în orice ocazie arunca seminţele românismului şi naţionalităţii“[45]. Și C.D. Aricescu, l-a rândul său, consemnează un moment extrem de important pe această linie de unitate națională chiar în timpul evenimentelor din 1821, consemnând următoarea mărturie a vremii: „Când vocea lui Tudor deștepta animele (sufletele – n.n.) românilor, simțământul emancipării lor, elevii lui Lazăr, în sufletul cărora el aprinsese schinteia sacră a patriotismului și a științei, răspunseseră, cu tot poporul apăsat, la apelul liberatorului; astfel, școala lui Lazăr (chiar în timpul evenimentelor din 1821 – n.n.)… deveni focarul din care schinteia entuziasmul patriotic[46]. Fără doar și poate că Gheorghe Lazăr a discutat cel puțin odată cu Vladimirescu pe această temă a unității naționale/politice, cu posibile perspective de împlinire în viitor, mai ales că de la revoluția lui Horea, Cloșca și Crișan, din noiembrie 1784, prima revoluție continentală autentică[47], trecuseră doar 37 de ani, iar amintirile acelui moment, în care Horea Rex Daciae era considerat Regele și Împăratul[48] românilor, erau proaspete. Să nu uităm că în cei 37 de ani scurși între cele două Revoluții românești, un context dublu revoluționar, una pornită la nord de Carpați și alta la sud de Carpați, atitudinea autorităților habsburgice a fost una de alertă maximă, de fiecare dată. Ordinele, în ambele cazuri, dar mai ales acum, au fost urgente și cu aplicabilitate imediată în consolidarea și paza foarte serioasă a graniței de sud-est a imperiului tocmai pentru ca aceste evenimente să nu-i influențeze pe românii aflați de o parte și, respectiv, de alta a Carpaților. Spaima autorităților habsburgice s-a declanșat în cel mai scurt timp posibil, acestea fiind informate operativ de agenții lor din Țara Românească. Această alertă maximă se declanșa într-un dublu context informativ, pentru că Tudor Vladimirescu nu doar că declanșase Revoluția de eliberare socială și națională în 23 ianuarie 1821 în numele întregului „norod românesc“, după o desăvârșită discreție, caracteristică temperamentului său, dar primise în oastea sa de panduri, nu cu mult timp înainte de declanșarea Revoluției, aproximativ 1500 de oameni care nu proveneau din Oltenia. Cei mai mulți dintre acești noi recruți erau ardeleni. Cu certitudine că Gheorghe Lazăr avusese un rol însemnat în acest sens. Toți acești ardeleni din oastea lui Tudor Vladimirescu slujeau cauza națională românească, după cum informa Popovich, corespondentul de presă la București al ziarului Wiener Allgemaine Zeitung[49]. În mai puțin de două săptămâni de la declanșarea Revoluției, în 23 ianuarie 1821, „numele lui Tudor Vladimirescu era pe buzele tuturor românilor din Transilvania“[50]. Veștile transmise de consulii și informatorii austrieci din Țara Românească au ajuns foarte rapid la Viena, de unde s-a ordonat întărirea de urgență a granițelor, inclusiv în zona Bucovinei (!!!)[51] pentru că Tudor Vladimirescu era văzut deja ca un „viitor rege al lor (al românilor din Ardeal și Bucovina – n.n.)[52]. Istoricul Ionel Dârdală ne informează că, la aflarea declanșării revoluției din Țara Românească, s-a înregistrat o mare și serioasă agitație în rândul bucovinenilor, fapt care a pus în alertă maximă autoritățile habsburgice din zonă[53]. Nu întâmplător privirile acestora se îndreptau cu predilecție către preoțimea română[54], cea mai puternică flacără a românismului. La fel făcuseră habsburgii și ungurii atât după asasinarea lui Mihai Viteazul, cât și ulterior. Mai mult, măsuri excepționale s-au luat în „Țara Zarandului, de unde pornise răscoala lui Horea“, unde vestea Revoluției din Țara Românească ajunsese foarte rapid, dar și pe granița din zona Hunedoarei unde „o parte din această armată e de același neam și de aceeași religie cu poporul de rând (valahii – n.n.)[55]. În acest context, același Popovich ne informează că „granița Transilvaniei cu Țara Românească este înțesată de armată[56]. Iarăși, nu trebuie uitat momentul arestării lui Gheorghe Lazăr, chiar de la cursuri, de către autoritățile habsburgice, Gheorghe Lazăr fiind scăpat de către elevii săi, lazarienii, imediat după arestare. Și, ca ultim punct de reper, trebuie să avem în vedere atât cunoștințele temeinice ale lui Vladimirescu în materie militară, socială, politică și diplomatică, dobândite în toții anii premergători declanșării Revoluției din 1821, încă de când era haiduc și organizator al cetelor de haiduci din Oltenia, cât și faptul că familia sa provenea din zona Hunedoarei, din sudul Ardealului, un teritoriu în care parcă fremăta cel mai mult românismul. Iată că ideea de unitate politică ce „nu-i lipsea” lui Vladimirescu, etalată în drapelul Revoluției din 1821, idee despre care amintea academicianul Ioan Lupaș, este o realitate de care trebuie să ținem seama pentru o mai bună înțelegere a idealurilor și tendințelor intelectualității române de la acea vreme. Este adevărat că, la acel moment, prudența lui Vladimirescu și a celor ce i-au stat alături, atât ierarhii Bisericii strămoșești, cât și floarea intelectualității române, nu agreau o manifestare fățișă, imediată, a acestui demers dorit, dar încă îndepărtat. Ideea de unitate națională care se desprinde dintr-o obiectivă interpretare a drapelului Țării Românești de la acea vreme, în urma studierii cu mare atenție a steagului Revoluției de către istoricul Gh.D. Iscru[57] și Î.P.S. Nestor Vornicescu, coroborată cu documentele scrise ale vremii și subliniată de academicianul Ioan Lupaș, era una firească și venea din veacurile trecute. Unitatea națională era o idee permanentă a românismului, dar și un obiectiv îndepărtat, un obiectiv care completa programul Revoluției din 1821, ce viza așezarea temeliilor unui stat românesc modern și construirea lui, dar despre care nu se putea vorbi deschis la acel moment. Urma ca obiectivul să se realizeze cândva, în viitor.

Ținând cont de toate aceste aspecte, acum, în final, putem afirma că prezența culorilor albastru, galben și roșu pe flamura drapelului, nu a fost aleasă întâmplător. Preferința pentru aceste culori poate fi întâlnită și în blazoanele unor boieri în Evul Mediu românesc sau în diverse hrisoave domnești sau bisericești din epocile[58] trecute.

Suntem datori să mai amintim, în contextul pregătirii Revoluției din 1821, „inscripția-manifest pentru unitatea de cuget și faptă“ care i se datorează sfetnicului de taină al lui Vladimirescu, Episcopul Ilarion al Argeșului. Este vorba despre imnul-epitaf scris pe una dintre coloanele de interior ale Mânăstirii Antim „în 27 octombrie 1820“ și finalizat, probabil, „până în luna Martie 1821“. Ceea ce subliniază Î.P.S. Nestor Vornicescu cu privire la acest imn-epitaf este ideea de unitate care trebuia manifestată într-o „atmosferă generală cât mai propice desfășurării Revoluției…“. Chemarea la „unire și unitate de acțiune este etapa pregătitoare a mișcării, deosebit de evidentă și revine grupului de fruntași ai acesteia – alături de Tudor și de episcopul Ilarion, o figură de prim-plan fiind eminentul profesor și teolog Gheorghe Lazăr“, dascălul națiunii și reformatorul învățământului românesc modern. Studiul dedicat acestui imn-epitaf, care îndeamnă la unitate pentru reușita unei acțiuni, în zilele și lunile premergătoare Revoluției care urma să fie declanșată în ianuarie 1821, se găsește în lucrarea Mitropolitului Olteniei, amintită și de noi. Toate aceste „osteneli“ ale episcopului Ilarion, scrie mai departe Î.P.S Nestor Vornicescu, „arată înaltele sale calități … dovedind în toate competență și pasiune … în cauza cea sfântă a Patriei, cauză slujită până la jertfă de Domnul Tudor din Vladimiri“[59]. Unitatea națională panromânească fusese, și la 1821, un ideal urmărit îndeaproape de intelectualitatea românească de atunci, dar manifestat cu mare și atentă prudență, după cum am arătat.

Drapelul revoluției din 1821, asupra căruia s-au aplecat cu pasiune istorici de marcă ai națiunii române[60], este un exemplu în acest sens, ridicându-i în ierarhia valorilor de altădată nu doar pe Tudor Vladimirescu, reprezentantul cel mai de seamă al acelui timp și ideologul principal al Revoluției din 1821, ci și pe cei care i-au fost alături în această zidire a temeliei statale naționale românești: Gheorghe Lazăr, Episcopul Ilarion, călugărul David, obștea Mânăstirii Antim, pandurii Olteniei și călugării mânăstirilor oltene, cu obștile lor întregi, pregătite de Tudor pentru o rezistență armată în fața agresiunii otomane. 

Compoziția iconografică fiind reconstituită și ținând cont și de dimensiunile reduse ale acesteia, am conchis că trebuie încheiată cu franjuri aurii pe fiecare latură, pentru o mai bună evidențiere a întregii imagini, iar în ceea ce privește verso-ul steagului/epitafului, am optat pentru culorile naționale, așa cum sunt ele reprezentate în compoziția drapelului astăzi și cum sunt reprezentate și în imaginea iconografică. Trebuie să mai facem o precizare tehnică, și anume că, înainte de coaserea finală, pe interiorul drapelului a fost inserat un termocolant, pentru a putea da o anumită rigiditate materialului. La coaserea finală, când au fost adăugați franjurii aurii, au fost cusuți, tot pe interior, și ciucurii, la fiecare colț. În plus, la încheierea steagului au fost adăugate, pe reversul steagului, în plan orizontal, în registrul destinat franjurilor, patru bride de culoare albă, la distanțe egale, astfel încât să poată fi introdusă o tijă din lemn de aproximativ 1 m lungime, care să susțină epitaful în diverse prezentări. Mai există, la partea destinată lăncii, o cusătură verticală, tot pe verso, care permite punerea, în viitor, a unei alte tije din lemn, care să simbolizeze lancea steagului, în vârful căreia se va adăuga o cruce. Încheierea steagului, operațiune migăloasă care presupune adăugarea franjurilor, a termocolantului, coaserea ciucurilor, spațiul pentru tijă, bridele și aplicarea reversului steagului, au fost realizate la Atelierul de Veșminte S.r.l., proprietatea soților Daniel și Raluca-Maria Schmid.

Pentru ca acest drapel al Revoluției din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, să aibă aceeași greutate spirituală și istorică, chiar dacă astăzi este doar piesă de muzeu și simbol al credinței în unitatea politică și spirituală a națiunii române din acele vremuri și care sperăm să fie un exemplu de urmat și pentru noi și pentru generațiile viitoare, era nevoie de sfințirea lui. Astfel, am apelat la bunăvoința călugărilor Mânăstirii Antim și, prin mijlocirea părintelui arhimandrit, prof. univ. dr. Chiril Lovin, călugăr al Sfintei Mânăstiri, având și susținerea părintelui stareț, arhimandrit dr. Vincențiu Oboroceanu, am reușit să sfințim acest drapel/epitaf în ziua de duminică, 6 decembrie 2020, întru Slava și Mărirea Prea Sfintei Treimi. La slujba de sfințire a participat obștea Sfintei Mânăstiri Antim, corul psaltic al Mânăstirii și închinătorii Sfintei Mânăstiri, în număr mare, rămași la slujba de sfințire a drapelului, după Sfânta Liturghie. Cuvântul de învățătură despre acest moment, care pregătește jubileul celor 200 de ani de la Descătușare, cum bine zicea Î.P.S. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, a fost rostit de arhimandrit prof. univ. dr. Chiril Lovin. Stau mărturie în acest sens fotografiile și secvențele filmate ale acestui moment, realizate de foarte mulți dintre enoriași.

Făcând o paralelă între ziua de 30 noiembrie, praznicul Sfântului Apostol Andrei, cel care a propovăduit Cuvântul și faptele lui Hristos Dumnezeu pe pământul vechii Dacii, urmat în mod firesc de adoptarea creștinismului de către geto-daci, și ziua de 1 decembrie 1918, ziua celei mai recente unității naționale, asociere binevenită și atât de des afirmată de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, putem să facem și noi o legătură logică între momentul declanșării Revoluției din 1821, în 23 ianuarie, la Padeș, unde, în mod firesc, a fost purtat steagul Revoluției, după cum reiese chiar dintr-o afirmație a lui Vladimirescu[61], și unde s-a citit proclamația către țară, și 24 ianuarie 1859. Prima, 23 ianuarie, este ziua de la care se începe zidirea temeliei statului național unitar român modern, iar cealaltă zi, 24 ianuarie, chiar dacă este la 38 de ani distanță, este ziua de la care se începe construcția statului național unitar român modern, în 1859, cu efortul și jertfa intelectualității române a acelor vremuri și cu susținerea largă și necondiționată a națiunii și, mai ales, a Bisericii strămoșești, pe temelia statului român modern, ridicată și târnosită în 1821[62]. Nu întâmplător, aprecierea istoricului Dimitrie Bodin a fost și rămâne cu adevărat corectă când a afirmat că „Tudor Vladimirescu este unul din stâlpii de lumină și energie ai trecutului, pe care orice nouă cercetare, cu cât e mai științifică, îl crește și mai mult atât în ierarhia valorilor de altă dată, cât și în inimile noastre, care se-ntorc spre figura și fapta sa ca spre UN PERMANENT ÎNDREPTAR AL ROMÂNITĂȚII. Orice nouă cercetare și interpretare obiectivă a Revoluției din 1821, cum credem că este și noua reproducere a drapelului Revoluției din 1821, devenit drapel al Țării Românești cât Tudor a fost Domn, va aduce o lumină și mai puternică asupra acestui eveniment curat românesc și pur ortodox, de maximă importanță pentru edificarea noului stat român modern, fără nici un fel de infiltrări oculte. Onisifor Ghibu, patriotul care luptase cu sufletul său curat la desăvârșirea unității politice de la 1918 și înfruntase cu capul sus fiara comunistă în negrii ani ’50, îl așază definitiv pe Tudor Vladimirescu în Panteonul de aur al națiunii române prin aprecierea deosebită pe care i-o atribuie scriind că „Tudor își păstrează mai departe în istorie și în conștiința poporului său locul plătit cu scump sângele său și aureola de erou și mucenic al neamului, așa cum i-a fost conferită pe de o parte de tradiție și legendă, pe de alta de documente istorice autentice, unele cunoscute și până acum, altele ieșite de curând la iveală”. Și, ca un corolar al celor pe scurt prezentate despre Tudor Vladimirescu, îl cităm și pe istoricul desăvârșit și profesorul nostru iubit, G.D. Iscru – un fervent naționalist și un apărător al lui Vladimirescu și al Revoluției din 1821 – care afirma despre momentul 1821 că „Revoluția din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, va fi mereu un subiect al zilei”, Tudor fiind un „contemporan al nostru” a cărui faptă trebuie s-o urmăm mereu.

Să fim vrednici și să omagiem și noi, fără să uităm vreodată, sacrificiul suprem al înaintașilor noștri, indiferent de epocă, înaintași care ne-au lăsat o țară frumoasă și bogată, întregită, în timpuri istorice de multe ori vitrege, pentru care au luptat și s-au jertfit să o păstreze, atât cât s-a putut. Să-i pomenim de fiecare dată, acolo unde putem și când putem, pentru ca și ei să mijlocească pentru noi, pentru Biserica Strămoșească Ortodoxă și pentru țara aceasta, în fața Tronului Ceresc, a Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, a Preacuratei Fecioare Maria, precum și în fața Sfinților Părinți. Să nădăjduim și noi, cum au nădăjduit și ei, că, la un anumit moment dat, vom putea să întregim aceste hotare ale Daciei vechi, să nădăjduim că vom redefini „Statul național și nu America dunăreană” și că „stejarul stejari va naște, nu meri pădureți“, astfel încât să lăsăm și noi mai departe urmașilor noștri, așa cum au făcut înaintașii noștri, o țară întreagă, frumoasă și bogată, doar a românilor și a celor ce slujesc națiunea română și Biserica strămoșească ortodoxă, întru Slava și Mărirea Prea Sfintei Treimi, Amin!

Adrian Gh. Iscru
06.12.2020

SLAVĂ ÎNAINTAȘILOR NOȘTRI,
GLORIE BISERICII STRĂMOȘEȘTI,
SLAVĂ NAȚIUNII ROMÂNE DREPT-MĂRITOARE!


[1] Primele cercetări detaliate ale drapelului Revoluției din 1821, însoțite de un studiu științific, aparțin istoricului Gh. D. Iscru, urmate de reconstituirea drapelului, în tehnica broderiei după un model pictat, în scară de 1/1, lucrare care aparține soților Strachină, Olivia și Alexandru. Urmează, în noiembrie/decembrie 1981, publicarea cărții Î.P.S. Nestor, Mitropolitul Olteniei, Descătușarea, în Ed. Mitropoliei Olteniei, la Craiova, care cuprinde și ea un studiu detaliat și integrat lucrării citate, la paginile 123-135. 

[2] Olivia și Alexandru Strachină, Reconstituirea steagului revoluției române din 1821, în Revista Arhivelor, nr. 2/1981, pp. 213-216. Studiul conține planșe foto. Olivia Strachină amintește în studiul său că, înaintea reproducerii făcute de ea, au mai fost și alte reconstituiri ale drapelului. Drapelul reconstituit de Olivia și Alexandru Strachină a fost sfințit în prezența vrednicului de pomenire Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în 1991, la Biserica Domnița Bălașa din București. La slujbă au participat profesorul și istoricul Gh. D. Iscru, Olivia Strachină, subsemnatul, împreună cu fratele meu, Teodorin, și câțiva enoriași prezenți întâmplător, rămași după Sfânta Liturghie. Bucuria cea mare, pe lângă sfințirea steagului, care, din cauza mărimii sale, a fost întins pe jos în fața Sfântului Altar, a fost afirmația Părintelui Patriarh Teoctist, care, abia atunci cunoscându-se cu profesorul Iscru, i-a mărturisit acestuia, cu blândețea-i binecunoscută și cu bucurie: „Sunt foarte bucuros să vă cunosc, domnule profesor. Vă citesc de mult…“. 

[3] C. D. Aricescu, Istoria Revoluțiunii Române de la 1821, Ed. Tipografiei Române G. Chitiu și I. Theodorian, Craiova, 1874, p. 188 și 230, inclusiv nota 2 aceeași pagină.

[4] Olivia și Alexandru Strachină, op. cit. p. 215.

[5] C. D. Aricescu, op. cit., p. 188.

[6] Idem, p. 230, inclusiv nota 2.

[7] Gh. D. Iscru, Revoluția română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Casa de Editură și Librărie „Nicolae Bălcescu“ și Editura „Geto-Dacii“, București, 2017, p. 287.

[8] Retragerea din București a lui Tudor, cu întreaga sa armată, s-a petrecut în după-amiaza zilei de Duminică, 15/27 Mai 1821, după slujba de la Mitropolie în care au fost sfințite steagurile despre care amintește C.D. Aricescu.

[9] Mărturia lt-colonelului Papazoglu se referă la același steag pe care l-a văzut și Aricescu în 1873 sau mai devreme, descris de acesta în lucrarea sa citată și de noi. Critica lt-colonelului Papzoglu se raportează doar la nuanța de albastru a flamurei care nu corespunde cu ceea ce văzuse el în copilărie de la fereastra casei părintești, aflată la câțiva metri distanță de obiectiv.

[10] Marin Iordache, „Noi consideraţii în legătură cu steagul revoluţiei din 1821“, în Oltenia. Studii şi Comunicări, Craiova, III, 1981, p. 147; Gh.D. Iscru, „Contribuţii documentare privind steagul revoluţiei din 1821“, în Mitropolia Olteniei, Craiova, 1981, nr. 7-9, p. 381. Am subliniat toate aceste precizări pentru a arăta că numele purtat, cel de botez, al lui Ianache era Ion. Ianache era varianta grecizată a numelui iar aceasta reiese din mărturia fiului lui său, Ion Cacalețeanu care, în discursul ținut în ziua de 17 Mai 1882, în garnizoana Craiova, unde s-a făcut predarea-primirea drapelului, precizează că tatăl său se numea Ion Cacalețeanu și avusese, ulterior evenimentelor din 1821, gradul de maior.

[11] Dinică Ciobotea și Vladimir Osiac, „Presa din anii 1882 și 1883 despre steagul revoluției din 1821“, în culegerea de studii Tudor Vladimirescu, studii și documente, Ed. Sitech, Craiova, 2011, pp. 203-208. Studiul a mai fost publicat de Dinică Ciobotea și Elena Calețeanu în revista Porțile de Fier – Revistă de istorie și cultură, Drobeta Turnu Severin, an VII, 2003, nr. 1 (13). Mărturiile aduse în urma acestui studiu sunt rodul unei cercetări deosebite, care confirmă foarte multe aspecte legate de ceea ce se știa despre acest steag și, în același timp, aduce unele informații noi, extrem de utile și pertinente.

[12] Drapelul a fost preluat în garnizoana Craiova de o delegaţie a Academiei Române condusă de B.P. Haşdeu. Predarea-primirea drapelului s-a realizat cu solemnitatea cerută de importanța evenimentului. În plus, în drumul spre București, s-au prezentat onoruri militare drapelului, atât de prețuit la acea vreme, prin gările prin care trecea trenul ce ducea drapelul lui Tudor Vladimirescu spre București, pentru că acesta fusese drapelul Țării Românești în 1821, anul dezrobirii din veacul greco-levantin.

[13] C.D. Aricescu, op. cit., p. 230. Steagul cel mare al revoluției din 1821 a fost pictat de un călugăr, David, la Mănăstirea Antim din București, sub directa supraveghere și binecuvântare a Episcopului Ilarion al Argeșului, a lui Vladimirescu, a lui Gheorghe Lazăr și poate și a altor apropiați de ideile pre-revoluționare ale momentului.

[14] Gh.D. Iscru, op. cit., pp. 286-294.

[15] Se observă cu ușurință, în toate reprezentările drapelului, dar cel mai bine la imaginea redată de Î.P.S. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, diferența între spațiul existent între mantia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și marginea drapelului și spațiul dintre hansă și reprezentarea Sfântului Cuvios Teodor Tiron, care nu respectă aceeași distanță, lucru inexplicabil. În condiții firești, într-o pictură clasică și mai ales în reproducerea icoanelor, pentru că vorbim despre o pictură realizată în mănăstire, de un pictor, un călugăr al mănăstirii, „cu școală“, proporțiile sunt obligatoriu respectate pentru echilibrul imaginii și armonia redării mesajului.

[16] S-a înțeles din cercetările lui Dinică Ciobotea și Vladimir Osiac, având la bază mărturia lui D. Papazoglu, că, la 10 Mai 1882,  steagul era destul de afectat. Căptușeala făcută de George Cacalețeanu, cu intenția bună de a păstra acest steag, dar într-un mod total neadecvat și neprofesionist, s-a cusut pe o flamură deja deteriorată, probabil în timpul evenimentelor din 1821 sau ulterior. În plus, lancea steagului s-a pierdut în evenimentele din 1821, nu a mai fost recuperată, adăugându-i-se ulterior alta, fapt care a impus, probabil, și găsirea unei noi soluții pentru atașarea flamurii la lance. A se vedea și Olivia și Alexandru Strachină, „Reconstituirea steagului revoluției române din 1821“, în Revista Arhivelor nr. 2/1981, p. 214.

[17] P.V. Năsturel, Steagul. Stema română. Însemnele Domnești. Trofee. Cercetare critică pe terenul istoriei, București, 1903, p. 52. O imagine foarte bună a steagului Revoluției din 1821 este redată și de Î.P.S. Nestor, Mitropolitul Olteniei, în lucrarea sa Descătușarea, 1821, apărută în Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1981, p. 125.

[18] În cazul de față, imaginea canonică se raportează, cum am afirmat și în text, la prezența lui Hristos Dumnezeu de-a dreapta Tatălui Ceresc. Este imaginea corectă. În schimb, imaginea de ansamblu, conform Sfintei Scripturi, redată cel mai bine, în opinia teologilor, este cea reprodusă de Andrei Rubliov în veacul al XV-lea (1410). Icoana Sfintei Treimi, pictată de Rubliov, este realizată după descrierea din Sfânta Scriptură (Facerea, capitolul 18; versetele 1-5), cunoscută și sub denumirea de „ospitalitatea lui Avraam“. În reprezentarea de pe steag există o imagine canonică a Sfintei Treimi, după cum am spus, confirmată și prin versurile din registrul doi al ansamblului iconografic, dar într-o prezentare iconografică specifică spațiului românesc, bizantină, și într-un context social, politic și militar care urma să vină.

[19] A se vedea pe larg Adina Berciu Drăghicescu, Gh.D. Iscru, Aurel David, Tiberiu Velter, Tricolorul României, Ed. Sigma, București, 1995. Pentru o mai bună lămurire, să se vadă și studiul lui Gh.D. Iscru și Adina Berciu Drăghicescu în revista Artemis https://www.art-emis.ro/istorie/tricolorul-romaniei-3.

[20] Onisifor Ghibu, Contribuții la istoria revoluției din 1821. Legăturile dintre Gheorghe Lazăr și Tudor Vladimirescu, în Revista B.O.R., an C, 1982, nr. 3-4, apud Gh.D. Iscru, op. cit., p. 74.

[21] Nestor Vornicescu, Î.P.S., Mitropolitul Olteniei, Descătușarea, 1821, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1981, p. 131.

[22] Gh.D. Iscru, op. cit., pp. 286-294.

[23] Idem, p. 289.

[24] Dinică Ciobotea și Vladimir Osiac, op. cit., p. 204. Cu trimitere la sursă făcută de cei doi autori, fiind vorba despre articolul, în limba franceză, „L’étendard de Tudor Vladimiresco“ apărut în ziarul L’Indépendance Roumaine din București, în 11/23 Mai 1882, sub semnătura unui corespondent al ziarului care fusese la fața locului în ziua de 7 Mai 1882, când steagul a fost predat delegației sosite de la București, din ordinul lui Carol I.

[25] Onisifor Ghibu, op. cit, apud Gh.D. Iscru, op. cit., p. 74. A se vedea și Onisifor Ghibu, Gheorghe Lazăr și Tudor Vladimirescu. Epilogul studiului anterior citat, al aceluiași autor, cu o prezentare de Gh.D. Iscru în Manuscriptum, XVII, 1986, nr. 2.

[26] Nestor Vornicescu, op. cit., p. 126.

[27] Onisifor Ghibu, op. cit, apud Gh. D. Iscru, op. cit., p. 288.

[28] Gh.D. Iscru, op. cit., pp. 79-80. Pentru o mai bună lămurire cu privire la prezența Sfântului Mare Mucenic Gheorghe pe drapelul Moldovei trebuie văzută nota 70 din Nestor Vornicescu, op. cit., p. 127.

[29] Nestor Vornicescu, op. cit., p. 126, ș.a. A se vedea și nota 69 de la aceeași pagină.

[30] Gh.D. Iscru, op. cit., p. 79. 

[31] Szilagyi Sandor, Istoria Transilvaniei cu o privire asupra culturii ei, vol. I, Pesta, 1866, p. 122, apud Ion Toderașcu, Permanețe Istorice Medievale, Factori ai unității românești. Vol. II, Ed. Univ. „Al. Ioan Cuza“, p. 103 și nota 74, p. 136.

[32] Gh.D. Iscru, op. cit., p. 80.

[33] C.D. Aricescu, op. cit., p. 188. În descrierea sa, autorul indică foarte clar culoarea „rosă“ a „bandelettei“ cu care erau legate, în partea de jos, aceste ramuri pe care autorul le consideră ca fiind „de măslin“.

[34] Istoria României, vol. III, Ed. Academiei, București, 1964, pp. 872-873.  

[35] C.D. Aricescu, op. cit., 188.

[36] Adina Berciu Drăghicescu, Gh.D. Iscru, Aurel David, op. cit, p. 139, foto 13, unde este redat originalul acestui ciucure.

[37] Numărul de inventar de la acel moment al ciucurelui tricolor original era 19.645, conform precizării făcută de Elena Pălăceanu în „Steaguri din Colecția Muzeului de istorie al Republicii Socialiste România“, în Muzeul Național, I, 1974, București, p. 137, nota 16.

[38] Gh.D. Iscru, op. cit., p. 285 și 293.

[39] Idem, p. 124.

[40] C.D. Aricescu, op. cit., p. 188.                                                                               

[41] D.I.R., Răscoala din 1821, Documente interne, vol. II, Ed. Academiei, 1959, p. 33 și 87.

[42]D.I.R., Colecția Eudoxiu de Hurmuzachi, vol. III, Solidaritatea românilor din Transilvania cu mișcarea lui Tudor Vladimirescu, E.A., București, 1967, p. 176. Vezi și Istoria României, vol. III, Ed. Academiei, București, 1964, p. 881.

[43] Ioan Lupaș, Istoria Unirii Românilor, Ed. Basilica, București, 2018, p. 269.

[44] C.D. Aricescu, Acte Justificative la Istoria Revoluțiunii Române de la 1821, Ed. Tipografiei Române G. Chitiu și I. Teodorian, Craiova, 1874, p. 24.

[45] Bogdan Duică și G. Popa Lisseanu, Viața și opera lui Gheorghe Lazăr, Cultura Națională, București, 1824, p. 257.

[46] C.D. Aricescu, op. cit., Acte Justificative, p. 23.

[47] Ioan Todea, Transilvania, Vatra neamului românesc, Horea, jertfa românilor ardeleni pentru țară, neam și credință în 1784-1785, Casa de Editură Dokia, Cluj-Napoca, 2020, pp. 231-292.

[48] Idem, pp. 362-370.

[49] Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Documente externe, Ed. Academiei, 1980,pp. 95-96. În plus, ne informează același Popovich, o parte din boieri fixaseră un preț de 500 de piaștri pe capul lui Tudor Vladimirescu.

[50] Istoria Românilor, op. cit., p. 881.

[51] Dan Berindei, Revoluția română din 1821, Ed. Academiei Române, București, 1991, pp. 149-152. 

[52] Idem, p. 152.

[53] Ionel Dârdală, „Ecoul revoluției din 1821 în nord-vestul Moldovei“, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D Xenopol“, nr. 11/1974, p. 278.

[54] Virgil Șotropa, „Zavera din 1821 și regimentul năsăudean“, în Anuarul institutului de Istorie, Cluj-Napoca, nr. IV (1926-1927), p. 137.

[55] Istoria Românilor, op. cit., p. 882.

[56] Revoluția din 1821 …, Documente externe, p. 114.

[57] Gh. D. Iscru, op. cit., p. 294.

[58] Adina Berciu Drăghicescu, Gh. D. Iscru, Aurel David…,  op. cit, vezi planșele de la pp. 129-138.

[59] Nestor Vornicescu, op. cit., pp. 101-122, unde este prezentat întregul studiu.

[60] Îi amintim, în treacăt, pe C.D. Aricescu, P.V. Năsturel, Onisifor Ghibu, Î.P.S. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, și Gh.D. Iscru.

[61] În 21 Mai 1821, Tudor Vladimirescu i se adresa lui Iordache Olimpiotul, spunându-i că „Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămașa morții“. Drepturile Patriei lui le-a cerut, în mod public, pentru prima dată la Padeș, în 23 ianuarie. A mai făcut-o și ulterior. Dar la Padeș a fost pentru prima dată când a fost ridicat și steagul revoluției. Omagiu – Tudor Vladimirescu, 1780-1980 – Documentar –, Târgu Jiu, 1980, p. 16. Vezi, în acest sens, și Nestor Vornicescu, op. cit., p. 124, inclusiv nota 63.

[62] Procesul de edificare și unificare a statului național unitar român modern a început în 1821, în 23 ianuarie. A fost bine pregătit cu câțiva ani înainte și se va încheia, exact după 100 de ani, în 1921 (17 iulie pentru Vechiul Regat și 30 iulie pentru Ardeal), cu reformele agrare la nivelul întregului Regat Român Unit, după Primul Război Mondial. În februarie 1866, acest stat era construit, închegat. Era construită „cheia boltei naționale“, cum spunea Kogălniceanu. Totuși, întregirea teritorială și independența se vor realiza ulterior și se vor adăuga, rând pe rând, și alte teritorii ce au aparținut și aparțin națiunii române dintotdeauna, prin luptă românească și voință națională, cu mila și ajutorul lui Dumnezeu, la edificiul construit în 1859 de Cuza Vodă, de intelectualitatea românească, de slujitorii Bisericii strămoșești și de națiunea română de la acel moment, pe temelia turnată și sfințită la 1821 de Tudor Vladimirescu, de mințile românești din acel timp, de ierarhii Bisericii strămoșești și de pandurii Olteniei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.