Iertarea tâlharului


Vai mie! Setos am fost de sânge şi iată cu propriul sânge mă satur acum!… Aah!… Dar ei cine sunt? Parcă…, daa…, fără îndoială ei sunt… cei omorâţi şi loviţi de mine… Mi-e frică… Vaai, îmi spun ceva… Aş fugi ca şi atunci, dar acum nu pot…, nu mai pot…, mi-e gândul greu… şi ei se apropie de mine tot mai mult… Nuu! Aah, iertaţi-mă voi, cei cărora v-am făcut rău!… Dar, mă mai crede, oare, cineva?

Oamenii, agitaţi parcă de nişte forţe nevăzute, se înghesuiau tot mai mult în jurul cordonului de ostaşi; unii murmurau, unii vorbeau tare,  alţii înjurau, câţiva chiar gesticulau, arătând spre Cel răstignit la mijloc. La ei doi nu se mai gândea nimeni…

Săracul, şi El rău n-a făcut nimănui… Oh, ce soartă! Iată că moartea nu-ţi dă răsplata vieţii totdeauna…Oh, nuu!… Plecaţi de aici!….Cei pe care i-am omorât vin să-mi ceară vieţile înapoi… De unde să li le dau? S-au apropiat… Nu am de unde să vă dau… Ah, lăsaţi-mă, nu mă mai chinuiţi… Am greşit!… Aah!…

Auzise şi el de Acest Învăţător Care vindeca oamenii de toate bolile, ierta păcatele, ba încă înviase şi morţi. Chiar nişte veri de-ai lui, care L-au văzut de-aproape, i-au povestit despre El. Acum era alături de El, Îl putea vedea cu ochii lui. Dar lupta interioară îl frământa şi-i atrăgea atenţia într-o dimensiune nouă, la care nu se gândise serios vreodată.

Nu sunt eu ca Dumnezeu să vă dau viaţa înapoi. Iertaţi-măă!… Ce frică mi-e de moarte!… Lăsaţi-mă, duhuri, nu mă mai chinuiţi!… Ah, moartea, greu mă apasă… Nici capul nu mai pot să-l mişc… şi limba mi-e uscată… Vai, ce sclav sunt poftelor… Ooh, de-aş putea să scap…, Doamne, mi-aş răscumpăra păcatele… Mi-e frică de moarte… Vaai!

Ostaşii începură să-şi agite glasurile şi săbiile ca să potolească furia mulţimii dezlănţuite. Văzduhul însuşi, deşi era în miezul zilei, se înnegură apăsător şi tulbure ca o oglindă a sufletelor celor de sub el. Aproape toţi iudeii adunaţi pe versanţii Golgotei începură să urle şi să-L ocărască pe Cel răstignit la mijloc.

Ah, dar p-ăştia de jos ce i-a apucat?…

Încercă să spună ceva, dar n-avu putere nici să deschidă gura. Clătină puţin din cap şi-şi ţintui privirea spre Cel urât şi batjocorit de toţi. Ar fi sărit în ajutorul Lui dacă putea, măcar cu cuvântul.

Din mulţime se desprinse un grup în care vibra o anumită atitudine victorioasă.

Parcă ar fi preoţii?!… Ei sunt… Am păcătuit şi aş vrea să mă îndrept. Dar cui să duc jertfele de ispăşire? Măcar să mi le ducă urmaşii… sau fraţii… Aah,… dar ei ce strigă? Cum de şi ei Îl ocărăsc? Of, ce frică mă cuprinde!… Am să încerc să ţin ochii deschişi,… poate aşa o să scap de duhuri…

Printre ostaşi se strecură cu greutate o femeie adînc întristată, plângând tăcut şi cu chipul sfâşiat de durere. Ştiau toţi că e mama Lui. Îndeaproape o urmă şi un tînăr care îngenunche lângă crucea Lui privindu-L. Între Cel răstignit şi noii veniţi se înfiripă un dialog absolut. Puţinele cuvinte pe care le auzi Dismas îi dădură acestuia senzaţia că e martorul încheierii unui testament.

Iată-L ce blând vorbeşte, chiar şi acolo pe cruce!… Le zice ceva celor de la poalele Crucii… Vai, ce durere să-ţi vezi fiul chinuit şi nici măcar pentru fapte rele… Of, dacă aş putea m-aş întoarce la viaţă, aş plânge, aş fi şi eu milostiv… Săracul Învăţător… Şi răstignitul ăsta de lângă El, ce are de strigă aşa, de ce-L ocărăşte?

Tumultul celor prezenţi pe munte crescu şi fiecare dintre cei trei răstigniţi, simţindu-şi clipele vieţii cum se scurg odată cu picăturile de sânge pe lemnul crucii, devenea într-un fel propriu tot mai pătruns de gravitatea momentului: unul striga revoltat, Altul, Cel de la mijloc, tăcea şi lăcrima, iar celălalt se zbătea de parcă ar fi fost într-o criză de friguri…

Niciodată n-am plâns,… vai mie,… mi-a venit acum ceasul plângerii, dar cine mă mai primeşte şi pe mine?… De ce strigă şi el la Învăţător? L-a cunoscut cumva înainte?… Precis că nu… Mi-e milă parcă şi mie de El,… dar eu cel fără milă aş mai putea avea acum vreun sentiment curat?… Of, Învăţătorule, pentru fapte bune te-au condamnat oamenii?

Simţea cum ultimii picuri de sânge îi răscolesc mintea. Ceva ce nu trăise niciodată, indignarea pentru cei care urăsc binele, mila pentru Omul de lângă el, părăsit şi ocărât de toţi, sentimente de căinţă amarnică pe care altădată şi el la alţii le nesocotise, îi tulburau sufletul lui Dismas. Venirea inevitabilă a morţii i-a arătat că mai presus de viaţă e iubirea, e jertfa de sine, e mila, e iertarea… Ar fi vrut măcar cu o singură lacrimă să-şi plângă păcatele întregii vieţi. Însă nici sânge nu mai avea, darămite lacrimi.

Ooh, moarte,… ce dai viaţă celor ce se gândesc la tine,… m-ai cuprins… Dar tu cine mai eşti? Ce zici tu,… voi ce mai vreţi?… Iar aţi venit?… Nuu… Iertaţi-măă!… Dumnezeu vă va ierta şi pe voi… Oh, poate El, Care a înviat morţii, vă va învia şi pe voi, cum spunea… Aah!

Privea disperat în jur cu ochii sticloşi mişcându-i repede în orbite. Nimeni nu se uita la el. Nu simţea nici ură, nici milă, nici cea mai mică atenţie a vreunui om.

Vai, ce singur sunt… şi părăsit… Omul se naşte singur şi moare singur, doar cu Dumnezeu… Aah, păcătosul de mine, cum voi ajunge înaintea Lui?… Mi-e silă de ce-am făcut, mi-e o ruşine teribilă… Şi ăştia cum mai urlă!… Ooh…

Îşi smuci capul cu ultimele forţe întorcându-l spre Cel răstignit lângă el. Tăcerea şi seninătatea Lui îl înrobeau acum mai mult decât patimile. Dismas simţea în sufletul său chinuit o negrăită linişte privindu-L. I se părea un Împărat pe al Cărui chip îngândurat şi trist se oglindea acum suferinţa întregii lumi. Avu o clipa impresia chiar că vede suprapuse pe faţa Lui și feţele celor ucişi şi chinuiţi care îl tulburau mai înainte.

Aah, săracul de El!… Mila şi jalea Lui m-au doborât mai mult decât păcatele mele pentru care mor acum. Iată că nici nu Se mânie pe cei ce L-au răstignit!… Ah, Învăţătorul acesta, ce inimă mare are!…

În ochii tâlharului, aţintiţi spre Învăţătorul cel neobişnuit începură să mijească lacrimile. Celălalt tâlhar rostea poate deja inconştient: „Hai, bă, mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi!”.

– Nu te temi tu, suflete, de Dumnezeu că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept suferim, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău.

Nici nu-şi dădu seama cu ce forţă convingătoare strigase, chiar nu credea nici el, cel uitat de toţi, că mai are această putere. Se uita insistent la Cel de alături, care-Şi ridică şi El capul şi-l pătrunse cu privirea Lui; ochii Lui mari şi adânci îi erau plini de lacrimi.

Iată că şi El e singur… Dar lacrimile Lui?!… Nu sunt pentru păcatele Lui… Sărmanul…     Şi totuşi, nu S-a văitat deloc cât a fost chinuit… De ce plânge?… Pentru ei?… Pentru noi?… Vai!… Şi acel <Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!> ce-o fi?… Dacă El este într-adevăr împăratul nostru?… Şi atunci preoţii de ce l-au dat morţii?… Se uită la mine?!… Ooh, mi-e ruşine de mine păcătosul… Ce blândeţe,… vai, câtă măreţie!… Învăţătorule, doar Tu Te uiţi şi la mine păcătosul!

Simţi că nu mai e singur, ba parcă se cunoşteau de când lumea. Între cei doi, Unul ocărât şi batjocorit de toţi, celălalt aruncat în uitare de toţi, se înfiripase o legătură tainică, o prietenie profundă. Dismas nici nu-şi dădu seama că atunci când Îi luase apărarea Învăţătorului şi-a dat la iveală tot ce avea mai bun, şi-a arătat frumuseţea sufletului pe care nici el nu mai ştia c-o are. S-a îngrijit de altul mai mult decât de sine.

Aşa e,… suferinţa apropie oamenii, dar, oare, nu putem s-o depăşim?… Nici un om pe care l-am împins în moarte nu m-a privit ca Acesta!… Vaai, mie! Iartă-i Doamne pe toţi cărora le-am greşit!… Dar, oare El ştie cine sunt eu, păcătosul?… Învăţătorule, iartă-mă şi pe mine!

În ochii aproape stinşi ai omului răstignit răsări o lumină nouă. Lacrimi de pocăinţă i se prelinseră pe obrajii răvăşiţi de durere şi disperare. Nu mai era singur, era cu El, Îl iubea pe El, se încredea în El. În acel abis al deznădejdii unde era, răsări Lumina.

-Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!

Capul îi căzu în piept. Era sleit de puteri… Cu ochii înlăcrimaţi dar strălucind de bucuria unei aşteptări împlinite, Iisus îl mângâie cu glas blând şi încurajator:

-Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai!

Dismas tresări când auzi glasul Celui de lângă el şi forţe noi îl cuprinseră, izvorâte din credinţa în Cel ce era cu el în hăul singurătăţii şi disperării. Vru să-i mulţumească, dar fu cuprins de ruşine. Nu îndrăzni să-şi mai ridice ochii spre El, şi o lacrimă îi căzu pe piatra de sub cruce, însemnând-o cu deschiderea unei flori, a recunoştinţei. Nu mai auzi nimic din zgomotul mulţimii agitate, nu mai dorea să se lege prin simţuri de lumea în care fusese rob şi tâlhar. Ştia acum că mai presus de această lume este o alta, infinit mai frumoasă, mai plină de înţelesuri, nemărginită şi veşnică.

Asupra muntelui tăbărâră nori grei şi întunecoşi, prevestind o luptă şi mai încleştată a stihiilor din văzduh. Dar în inima lui Dismas, Răsăritul celeilalte lumi, a iubirii, îi risipi toate tenebrele.

Un gând despre „Iertarea tâlharului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.