Predică la Duminica a IX-a după Rusalii – Umblarea pe mare și potolirea furtunii


Predica din 18.08.2019
Troparul înainteprăznuirii Adormirii Maicii Domnului și predica din 14.08.2011

*

„Îndrăzniţi! Eu sunt! Nu vă temeţi!”

Cu aceste cuvinte Mântuitorul Iisus Hristos i-a îmbărbătat pe ucenicii Săi care se clătinau, în corabie fiind pe mare, încurajându-i şi încredinţându-i de prezenţa Lui împreună cu ei. Dar aceste cuvinte ni le rosteşte Domnul şi nouă şi tuturor credincioşilor, atunci când suntem încercaţi de valurile şi vânturile mării vieţii noastre, de încercările, de tulburările şi, totodată, am putea zice, de examenele credinţei noastre.

Potrivit relatărilor evanghelice, Mântuitorul, după ce a hrănit mulţimile în pustia de lângă Capernaum (cinci mii de bărbaţi şi încă poate mai multe mii de femei şi copii), și după ce ucenicii Lui au strâns firimiturile rămase, i-a silit pe aceştia să se urce în corabie şi să traverseze Marea Galileii, ca să ajungă în cetatea Betsaidei. Apoi, Iisus, după ce i-a binecuvântat pe oameni şi i-a trimis la casele lor, S-a urcat în munte singur, ca să Se roage. Domnul ne învaţă şi pe noi ca la finalul oricărei fapte bune sau lucrări reuşite şi binecuvântate de Dumnezeu să aducem mulţumire Lui, Celui ce ne-a ajutat să o împlinim, în singurătate și liniște. Domnul Hristos S-a retras, așadar, și S-a adâncit în rugăciunea pentru întreaga lume. Trebuie să menţionăm că, de fapt, starea firească de rugăciune euharistică (mulțumitoare) este starea cea mai înaltă şi, totodată, care-i oferă omului demnitatea de făptură logică și dialogică, zidită de Dumnezeu după chipul Lui, dornică de viața, comuniunea și fericirea Lui veșnice, de asemănarea cu El. Iar pe Apostoli i-a silit să plece repede cu corabia, ca să se ferească de slava deșartă, de „vedetismul” binefăcătorilor care caută aprecierea/aplauzele oamenilor şi i-a trimis departe, pe ţărmul celălalt, El pregătindu-le în ascuns un alt examen al credinței și al iscusinței lor. Pentru că, oricum, nu ei erau autorii minunii înmulțirii pâinilor și săturării mulțimilor, deși au participat la săvârșirea ei…

Era noapte, era furtună, era ploaie, corabia era învăluită și clătinată de valuri, iar Apostolii erau învăluiţi și clătinați de frică. Toată noaptea, spun Sfinţii Evanghelişti, corabia s-a luptat cu valurile şi nu prea mai înainta la un moment dat, deși era departe de ţărm. Nu mai înainta fiindcă vântul era împotrivă, iar priceperea pescarilor era depășită de furia stihiilor, a aerului, a focului (fulgerelor) și a apei. Ucenicii erau tulburaţi nu numai de frica provocată de furtună, ci mai ales de frica generată de necredință. În aceste momente de agitație fizică (exterioară) și metafizică (interioară) ale ucenicilor, principala lor ispită era frica ce se naşte din puţina credinţă în Dumnezeu și în pronia Lui părintească atotcuprinzătoare.

Am auzit cu toţii că astăzi multă lume este ispitită de atacuri de panică, de o frică inexplicabilă, dar de fapt e atât de explicabilă din punct de vedere duhovnicesc… Pentru că oamenii nu au credință dreaptă în Dumnezeu și se sperie de tot felul de iluzii, de himere, de năluci, de presupuse obstacole, care, de fapt, de multe ori nu există; alteori frica mărește în mintea omului un dușman/obstacol la proporții uriașe, exagerând gravitatea întâlnirii cu el. În general, nu obstacolele îi opresc pe oameni, ci frica de ele îi înlănţuie/paralizează chiar mai înainte de a le întâlni.

De aceea, vindecarea din frică se face prin credinţă, prin întărirea credinţei în Dumnezeu, prin sporirea ei şi mărturisirea ei prin fapte bune, ceea ce înseamnă un anume antrenament, un exercițiu susținut constant prin post, prin rugăciune, prin lămurirea înțelegerilor Sfintei Scripturi, a Cuvântului lui Dumnezeu, prin hrănirea cea duhovnicească. Altfel, omul bâjbâie în întuneric, în foame, în tulburări care au ca temei puţina credință sau chiar reaua credință, credința rătăcită/eretică.

Iisus S-a apropiat de corabie pe la straja a patra din noapte, adică pe la ora 3 dimineaţa, (după ce ucenicii Lui, iată, ore întregi s-au tulburat în mijlocul furtunii,) mergând pe apă ca pe uscat, dovedindu-și puterea Sa dumnezeiască, superioară legilor fizicii și constrângerilor cauzale ale materiei.

Știm că în toată istoria lumii, la ieşirea din Egipt a poporului evreu, la porunca lui Dumnezeu, atunci când Moise a însemnat Marea Roşie în chipul Crucii, apele s-au despicat, iar poporul a ieşit din Egipt mergând pe nisipul mării, având în lateral ziduri de apă. De asemenea, Iisus (sau Ioșua) Navi a despicat apa Iordanului, iară poporul evreu a trecut iarăși pe uscat, pe fundul râului Iordan, având pereţi de apă în lateral, tot la porunca lui Dumnezeu, apele păstrând, iată, rânduiala ascultării lor de Dumnezeu, spre dovedirea dreptei credinţe, spre întărirea în credință a poporului lui Dumnezeu şi spre adeverirea cuvintelor Dumnezeului celui Viu, care este mereu ascultător şi mereu prezent și lucrător în poporul Său.

Dar Apostolii au văzut acum o minune mai mare decât trecerile pe uscat prin apă, din Vechiul Testament. L-au văzut pe Iisus Hristos mergând pe deasupra apei, păşind pe valuri ca pe nişte lespezi, înaintând spre ucenicii Lui, care s-au înspăimântat şi mai tare, crezând că ceea ce văd ei, arătarea aceea a nopţii, e o nălucă, o arătare diavolească.

Într-adevăr, în timpul zilei, ochiul omenesc distinge mai întâi culorile şi apoi, foarte rapid, formele şi toate trăsăturile sau detaliile obiectelor din lumea materială. În timpul nopţii, însă, pe întuneric, ochiul distinge mai întâi formele (contururile) obiectelor şi apoi distinge celelalte calităţi. De aceea au văzut ca o fantomă, asa li s-a părut arătarea lui Hristos şi s-au temut mai tare şi strigau – spun Sfinţii Evanghelişti – şi ne întrebăm şi noi ce strigau, ce strigă un om când e înfricoşat? Păi, strigă către Dumnezeu, nu-i așa? Cere disperat ajutorul lui Dumnezeu.

Aşa au strigat şi ei şi Mântuitorul le confirmă – rugăciunea lor fiind săracă – prin aceste cuvinte: „Îndrăzniţi, Eu Sunt, nu vă temeţi!”. Ucenicii Mântuitorului n-aveau concepţia cuvenită despre Hristos ca Dumnezeu Viu și Adevărat, care ştie toate cele ce se-ntâmplă în lume și-n sufletele oamenilor, care-I prezent şi ascultător lângă ucenicii Săi, lângă cei Care-L ascultă pe El. De aceea le spune: „Îndrăzniți, Eu Sunt, nu vă temeti!”. Iar atunci ucenicii L-au recunoscut şi după glas şi după puterea cuvântului, că este Hristos, Învăţătorul lor. Inițial ei nu-L recunoscuseră ca Dumnezeu sau ca Tată iubitor și Creator al lor, al oamenilor şi al Universului.

Atunci Petru, din râvnă și din dragoste, a vrut să-L întâmpine pe Hristos înaintea celorlalţi şi I-a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine, pe apă!”. Iar Mântuitorul i-a răspuns: „Vino!”. Şi prin această chemare, Mântuitorul i-a arătat lui Petru că vrea totdeauna să confirme mărturisirea iubitoare a celor care Îi sunt ucenici.

Petru a înaintat câţiva paşi pe apă dar, la un moment dat, văzănd vântul –  şi aici tâlcuiesc Sfinţii Părinti – a văzut vântul pentru că atunci şi-a întors privirea/faţa de la Hristos. Nu L-a mai văzut pe Hristos ca şi ţintă, nu mergea în baza poruncii sau chemării Lui, ci a încercat să mergă prin puterile lui, sau încercând să explice cum merge, și a văzut vântul. S-a uitat împrejur, L-a pierdut pe Hristos din ochi/atenție şi L-a pierdut şi ca ajutor. Şi așa a început să se scufunde în valuri.

Atunci a strigat Petru şi a zis: „Doamne, scapă-mă!”. Mântuitorul l-a prins de mână, dojenindu-l „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” şi l-a adus în corabie. Iar atunci când au intrat în corabie, vântul s-a risipit şi valurile s-au potolit, spun Evangheliștii, și corabia a ajuns îndată la locul unde voiau să ajungă, adică în ținutul Ghenizaretului. Şi, văzând cele petrecute, toţi ucenicii au căzut la pământ, I s-au închinat şi au zis către Iisus: „Cu adevărat Tu eşti Fiul Lui Dumnezeu”.

Abia acum ucenicii L-au recunoscut și mărturisit pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, de care ascultă marea și vântul, dar de care ascultă şi fricile omului. Atunci s-au încredinţat Apostolii că Hristos le cunoaşte adâncurile interioare, aşa cum cunoaşte adâncurile mării exterioare şi le linişteşte cu cuvântul Lui şi cu prezența Lui.

Dar ce mai înțelegem din fragmentul Sfintei Evanghelii după Matei (14, 22-34) pe care l-am ascultat astăzi? Mai înţelegem că, deşi nu-L vedem pe Dumnezeu adeseori în toiul încercărilor noastre, El ne poartă de grijă, El ştie în ce stadiu/luptă ne aflăm. El ştie cât de mari sunt valurile şi vânturile ispitelor şi nu ne lasă niciodată în încercari mai mari decât puterea noastră. Totodată, ştim că Mântuitorul Hristos ni le rânduieşte pe toate ca pe nişte examene ale credinţei, pe care El vrea să le trecem, nu să ne împiedicăm de ele.

Ce mai înţelegem? Că Mântuitorul vrea de la noi răbdare în încercări, stăruinţă în rugăciune și nădejde. Să nu ne temem când vin valurile şi vânturile încercărilor şi să fugim de ele, să căutăm poate, soluţiile mai ieftine, să ne facem viaţa mai uşoară sau mai protejată de încercări. De asemenea, nu trebuie să ne căutăm noi încercările, aruncându-ne cu capul înainte, fără nici o prevedere şi doar cu dorinţa de bravadă. Mântuitorul ne arată că ne ascultă toate rugăciunile şi mai ales cele făcute în momente de criză, de tulburare – să zicem extremă – când, de fapt, noi ne vedem neputinţa, slăbiciunea şi atunci strigăm ca El să ne scape, nu noi, prin puterile noastre. Vedem că vorba Domnului „Fără de Mine nu puteţi face nimic.” este un cuvânt mereu actual, pentru noi toţi. Fără Hristos nu putem face nimic, dar mai vedem că e bine să stăm în Corabia Bisericii, împreună cu toţi credincioşii Lui şi aici să-I aducem slavă, mulţumire şi binecuvântare pentru toate pe care ni le rânduieşte.

Apoi, încercările precum bolile și pierderile sunt experienţe prin care Dumnezeu ne ajută la maturizarea noastră în credinţă. Mântuitorul i-a învăţat pe ucenici să nu se teamă, căci El este cu ei în toate zilele, chiar dacă nu în mod vizibil. Iisus i-a încurajat anticipat pe ucenici să nu se teamă atunci când ei vor propovădui Evanghelia până la marginile lumii. Să nu se teamă de persecuţii, prigoane, ispitiri şi din partea forţelor dezlănţuite ale diavolului şi din partea oamenilor şi chiar din partea naturii, prin toate încercările, Dumnezeu ajutându-i să treacă examenele credinţei şi ale răbdării. Mântuitorul Hristos, deci, i-a trimis/lăsat pe ucenici în furtună, ca să înveţe răbdarea în încercări, în necazuri, să stăruie în credinţa cea dreaptă şi ascultătoare.

De-a lungul timpului, Biserica a fost mai mereu în furtună, în încercări și prigoniri. Dar și fiecare creştin în parte este încercat numai prin furtuna ispitelor, se căleşte prin aceste încercări ale vieții, care-i oţelesc voinţa şi credinţa, care-i măresc agerimea şi atenţia/trezvia şi, totodată, îl învață să se roage în orice moment.

Mântuitorul spune că „Foc am venit să aduc pe pământ şi cât aş vrea ca acum să fie aprins acest foc”. Acest foc al râvnei, al credinţei, care ia aspect de furtună bună, de flacără duhovnicească. În felul acesta înţelegând lucrurile, ne dăm seama că cel mai „furtunos” om a fost Sfântul Prooroc Ilie, iar „coordonatele” vieţii lui am văzut că erau: pară de foc, vârtej, iuţime; toate acestea arătau râvna lui şi ascultarea lui față de Dumnezeu, care se dovedeau cu viteza fulgerului. Mai sunt alţi trei oameni care şi-au dovedit râvna lor furtunoasă pentru Hristos, și anume Ioan Botezătorul și „fiii tunetului” (boanerghes), adică cei doi fraţi – Iacob şi Ioan (fiii lui Zevedeu), care, am văzut, erau gata să moară, gata să bea paharul suferinţei pentru Hristos şi totodată să aducă mărturia iubirii Lui în lume. La fel, și nouă ne cere Mântuitorul să nu ne temem de furtunile încercărilor, ci să răbdăm în ele şi să ne întărim râvna în timpul sau în toiul lor. Să ne înteţim rugăciunea şi totodată mulţumirea către Dumnezeu, pentru că încercările ascund binecuvântări ale Lui Dumnezeu. Ele acoperă sub povara crucii/greutății lumina cununii celei netrecătoare a credinţei. De aceea şi Sfinţii Mucenici în toiul încercărilor lor, nu s-au lepădat de Hristos, ci mai intens, cu mai multă râvnă mărturiseau credința lor, și Dumnezeu îi întărea şi de multe ori chinurile lor le deveneau prilejuri de doxologie a lui Hristos. Să nu căutăm, așadar, o viaţă comodă, o viaţă încremenită, nu zic liniştită, în comoditate, în lux şi în delăsare, ci să ne antrenăm sufletul în luptele duhovnicești ca niște veritabili atleți ai lui Hristos!

Aţi văzut că Biserica Ortodoxă, Biserica Lui Hristos, care-i Corabia mântuirii şi care Una este, nu 2, nici 9, a străbătut valurile istoriei întotdeauna în furtună, încercată fiind de multe vânturi și de multe valuri. Să rămânem în ea, să nu fugim din ea, cum fac unii, căutând o viaţă/mântuire comodă şi chiar o zisă ceremonie comodă la catolici, unde toată lumea stă pe scaune, încremenită într-un absenteism de statuie, într-o atmosferă lipsită într-adevăr de „furtuna”/râvna Duhului, care duce la cunoașterea lui Hristos, la Doxologia iubitoare şi mulţumitoare a lui Dumnezeu. Să nu căutam căi şi mai rătăcite, mai „ieftine”, pe care le promit alţi propovăduitori, unii zişi creștini (hulitorii neo-protestanți), alții păgâni, cu totul îndepărtaţi de la Hristos, şi care propun tot felul de căi spirituale, de fapt, de rătăciri care nu aduc liniştea sau pacea Lui Hristos „care covârşeşte toată mintea”, care o hrăneşte la capătul rugăciunii contemplative, la capătul şi totodată pe drumul purificării de păcate prin pocainţă şi în Biserică, şi izvodesc tot felul de mişcări anarhice, de tulburări senzaţionaliste, pe care omul contemporan nu ştie să le mai discearnă şi în care, de multe ori, se pierde.

Calea Bisericii este calea aceasta a sfinţeniei, a crucii, a răbdării încercarilor, în Corabia Lui Hristos, pe care o conduce Hristos neîncetat. N-a fost nici o vreme și nici o clipă, vreun moment sau vreo încercare în care Biserica să nu-L aibă pe Hristos drept Cap sau Conducător al ei. Biserica Ortodoxă este Biserica şi Trupul Lui Hristos, Cel veşnic viu şi, pentru că e Trupul Lui Hristos, atâtea atacuri dezlănţuite ale duşmanilor Lui, ale diavolilor şi ale oamenilor răi, se năpustesc asupra ei, ca şi vânturile şi valurile, încercând s-o doboare, sau macar să agaţe şi să înnece pe unii mai delăsatori, de pe punte.

Noi să rămânem în Biserica Lui Hristos, uniţi cu Apostolii Domnului și cu Toţi Sfinţii care sunt și ei prezenţi în ea, cu Mântuitorul Hristos care o conduce şi să-I aducem slavă, aşa cum I-au adus ucenicii, căzând la pământ şi zicând: „Cu adevărat Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu!”. Mântuitorul a făcut această minune, nu ca o paradă a puterii Lui, ci, am văzut, ca pe o lecţie pe care le-a dat-o ucenicilor, ca ei să crească în credință, să stăruie în răbdare, în nădejde şi în rugăciune.

Biserica Lui Hristos va avea mereu încercări. Dar Hristos e în ea și la cârma ei. Hristos îi poartă de grijă și El potoleşte furtunile, vânturile, cu condiţia ca noi să nu ne împuţinăm în credinţa noastră, să nu ne temem în singurătatea „luptelor” și să nu ne lăsăm copleşiţi de fricile şi de himerele lor. Un mare poet german spunea că în singurătate şi în întuneric exista legiuni de demoni care îl atacă pe om cu frica. Aţi auzit pe mulţi care spun că nu mai pot dormi noaptea sau stau cu lumina aprinsă din cauza puţinei credinţe, din cauza împuţinării credinţei lor în Dumnezeu cel Atotprezent și Atotputernic.

Ce face însă să se împuţineze credinţa omului? Nelucrarea ei, neînţelegerea ei, lipsa faptelor bune și a iubirii, lipsa postului, lipsa citirii cuvintelor și cărților sfinte, lipsa hrănirii celei duhovniceşti, toate acestea împuţinează credinţa şi fac ca sufletul omul să fie cuprins de singurătate, de întuneric. Iar acolo colcăie demonii, colcăie himerele, fricile care îl ţin pe om rob/sclav adesea unor obstacole închipuite.

De aceea, și noi să folosim, iată, şi încercările vieții ca prilejuri sau ca lecții în care noi ne sporim credinţa, aşa cum ne sporim şi cunoştinţa, știind că toate lecţiile fac parte din purtarea de grijă pedagogică a lui Dumnezeu față de noi şi, prin toate aceste lecţii, Mântuitorul vrea ca să trecem de la o clasă/treaptă la alta, de la un nivel de credință la altul mai întemeiat, mai sporit, mai experimentat. Și astfel, sporind unirea noastră iubitoare cu El, să nu ne mai temem de încercări sau de moarte, ci să dominăm fricile tocmai prin ascultarea de Dumnezeu, prin sfinţirea vieţii noastre şi prin mărturisirea luminoasă a lui Iisus Hristos, care este Lumina, Viaţa și pacea sufletelor şi a trupurilor noastre în veci. Amin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.