Duminica Înfricoșatei Judecăți


Scena Judecății de Apoi, Mănăstirea Voroneț
Predica din 10 martie 2013

*

Suntem cu adevărat constienti de Ziua Judecătii?

Ne găsim, prin urmare, în fata acestei prime întrebări. Ce înteles si ce rost se cuvine să deslusim pentru noi însine în notiunea de Dreaptă Judecată a lui Dumnezeu? Nu e vorba să analizăm aici învătătura dogmatică a Bisericii, ci – întemeiati pe descoperirile neclintite ale Scripturii si ale Sfintilor Părinti – vom încerca să limpezim functiunea pe care trebuie să o aibă pentru noi, fiinte trăitoare încă înlăuntrul acestui veac, gândul si realitatea Judecătii Viitoare.

Trebuie să recunoastem încă de la început că rare sunt lucrurile care să se bucure mai putin de atentia noastră serioasă si trează, decât gândul la Judecata ce va să fie.

S-a înrădăcinat în deprinderile noastre de făpturi zămislite în păcat obisnuinta să ne gândim aproape tot timpul la scopurile imediate ale vietii acesteia. Fiecare căutăm să ne orânduim existenta pe intervale mici dar sigure (credem noi) si pentru aceasta luptăm din toate puterile spre a dobândi niste mijloace de trai care devin ele însele – printr-o vinovată răsturnare de adevăr – scopurile vietuirii noastre pe pământ. În felul acesta ţelurile mărunte ne leagă de ele. Pe nesimtite ne plecăm din ce în ce mai jos si cădem – fără să ne dăm seama – afară din viata autentică; uităm cu desăvârsire că prețul adevărat al vieții acesteia este dincolo de ea si nu înlăuntrul ei. Într-o asemenea situatie gândul sfârșitului se șterge din cugetarea noastră; cel mult dacă mai stăruie ca o amintire vagă si neputincioasă, când, în realitate, el este chemat să fie una din pârghiile principale ale înnoirii continue din noi însine.

Când omul pierde din vedere finalitatea spre care se îndreaptă vremelnica sa petrecere în această lume, el îsi organizează o viată plată, cenusie, o viată doar cu doar două dimensiuni. El nu mai stie să privească spre înăltimi sau spre adâncuri, ci se interesează doar de ceea ce este imediat în jurul său, întocmai ca o vietate care se miscă doar pe lungime si pe lătime. Dar existenta duhovnicească ne cere, după cuvântul Apostolului Pavel, să întelegem ‘‘împreună cu toti sfintii care este lărgimea si lungimea si înăltimea si adâncimea” (Efeseni 3, 18).

Datorită faptului că există un sfârsit al sălăsluirii noastre pe pământ si o Judecată care va măsura, va cântări si va pretui până si cele mai mici fapte petrecute în cursul vietii de aici, întreaga existentă dobândeste întelesuri nebănuit de adânci.

Pentru cel care-si luminează traiul cu gândul la piscurile Dreptei Judecăti, lumea se schimbă la față: ea nu mai este întâmplătoare, nu mai este supusă nimicirii vesnice sau bunului nostru plac, ci într-însa se manifestă intentiile si hotărârile lui Dumnezeu ce se vor vădi la un timp anume. Cugetarea la Dreapta Judecată transformă de pe acum lumea într-un loc sfânt. Faptul că Stăpânul întregii zidiri îti va cere la un moment dat socoteală de felul cum te-ai comportat în ea te obligă să te porti cu atentie, să-ti dai si mai bine seama de valoarea lucrului mâinilor lui Dumnezeu. Realitatea Judecătii Viitoare devine astfel cel mai puternic temei pentru o justă apreciere, pentru o revalorificare a lumii în perspectiva dimensiunii eternitătii.

Gândul la Judecata Universală rodeste în viata noastră si în alt chip. Pentru a întelege despre ce este vorba, să medităm asupra următorului fapt biblic: căderea omului s-a produs sub pomul cunostintei binelui si răului, atunci când protopărintii nostri au uitat că nu le este permis totul. Si astăzi rădăcina păcatului continuă să stea pentru om în acelasi gând: nu cumva ne este permis totul? Nu cumva ne este îngăduit orice? Chiar dacă legile omenesti din afară îmi pun oarecare piedici, nu pot eu, oare, stiut numai de mine însumi, să fac ce-mi place?

Dacă fiecare am zăbovi cu sinceritate asupra vietii personale, ar trebui să recunoastem că toate căderile noastre duhovnicesti vin din faptul că ne transformăm în propriii nostri judecători (si bineînteles în niste judecători foarte îngăduitori). Iată însă că realitatea de netăgăduit a Judecătii vine si ne spune: Nu, nu ne este permis totul!

Există limite pentru cele îngăduite omului, limite puse nu din bunul plac al lui Dumnezeu, ci ele există chiar prin legile profunde ale vietii; trecând peste acestea devenim propriii nostri călăi.

Faptul că vom trece printr-o Judecată Finală ne ajută de pe acum să întelegem că omul e încadrat într-o ordine, într-o rânduială, de păstrarea căreia este răspunzător. Eu sunt dator să mă port cu cei din jurul meu nu după voia mea, adesea rătăcită datorită păcatelor, ci după o rânduială de peste noi ce mă ocroteste deopotrivă si pe mine, si pe ei.

Dreapta Judecată devine astfel – pentru cel care îi întelege rostul – un adevărat temei de comuniune socială. În numele ei suntem chemati să realizăm încă de pe acum o nemincinoasă împreună-trăire, o vietuire obstească într-un duh de dragoste si de îngăduintă. Omenirea în ceasul Judecătii va apărea ca un singur trup de obste si atunci ni se va cere fiecăruia socoteală de ceea ce am făcut cu fratele nostru, care este un mădular al aceluiasi trup obstesc. De aceea, frica si cutremurul pe care în mod firesc trebuie să le trezească în noi amintirea Judecătii din urmă nu sunt nicidecum niste simtăminte josnice si oarbe, ci ele se nasc, dimpotrivă, din înaltul sentiment al responsabilitătii fată de cei din jur si fată de mine însumi.

Prin faptul că vom fi chemati să răspundem de noi însine în fata lui Dumnezeu se vădeste pentru mine încredintarea că eu am o misiune de îndeplinit pe acest pământ, sunt răspunzător de mine însumi, reprezint deci o valoare în ochii Domnului meu. De aceea, trebuie să mă port cu grijă duhovnicească nu numai fată de cei din jur, ci si fată de mine însumi (aceasta însemnând cu totul altceva decât egoismul).

În sfârsit, o altă împlinire de sine, prilejuită în acest veac de asteptarea trezvitoare a Judecătii Viitoare, este îndepărtarea credinciosului de la judecătile dinainte de vreme, adică de la clevetirea si osândirea aproapelui. De-abia la confruntarea finală a lumii cu Dumnezeu se va descoperi cu adevărat distinctia dintre bine si rău. Binele si răul nu sunt cu adevărat limpede deosebite decât în ochii Celui Atoatestiutor; de aceea, Lui singur I se cuvine să facă despărtirea absolută, definitivă, între ele, la sfârsitul veacului. Căci numai Dumnezeu singur cunoaste planul de ansamblu si intentia ultimă a întregii Sale Creatii.

Noi, făpturile Lui mărginite, trăind o existentă limitată, având posibilităti restrânse de cunoastere, nu putem să ne dăm seama de adevăratele urmări si semnificatii ale actelor semenilor nostri. Pentru aceasta, oricine judecă pe aproapele său se substituie lui Dumnezeu si se asază singur sub osânda Judecătii care este nemilostivă celor ce judecă. În virtutea marii întrebări de la sfârsitul veacului, viata noastră se cere trăită în duhul osândirii de sine si nu de aproapele, singura cale prin care nu avem nimic de pierdut, ci numai de câstigat.

(…)

Am spus mai înainte că, stiut sau nestiut de noi, adevăratul sens al lumii acesteia stă dincolo de ea, anume la capătul său, în Ziua Judecătii. Atunci va fi ceasul deplinelor si surprinzătoarelor descoperiri de noi însine si de altii, în fata întregii zidiri adunate laolaltă. Până atunci nimeni dintre noi nu apare cu adevărat asa cum este: căci în această viată putem însela pe altii, ne putem însela pe noi însine, dar nu vom putea însela Dreapta Judecată a lui Dumnezeu. În fata ei fiecare dintre noi va sta conform propriei asezări sufletesti pentru care s-a ostenit.

(…)

În Ziua Înfricosatei Judecăti Fiul Omului va împărti neamul omenesc în două cete, după cum a fost sau nu slujit cu dragoste într-unul din fratii săi mai mici. Călugărul va fi în chip deosebit chemat să dea socoteală atât pentru cele trei jurăminte pe care le-a făcut, cât si pentru felul cum a îngrijit – prin faptă, rugăciune si întreaga sa viată – de cei lipsiti duhovniceste ai lumii acesteia, sub chipul cărora se ascundea Însusi Hristos.

Pentru că el este un stăpân duhovnicesc al vietii de aici, va fi întrebat pentru a răspunde dacă a hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu pe cel flămând si dacă a dat de băut din apa vietii (a darurilor Duhului Sfânt) celui însetat. Va fi întrebat dacă a primit cu dragoste pe cel străin de Hristos, dacă a îmbrăcat cu puterea credintei pe cel gol de ea, dacă a căutat cu leacul iubirii de aproape pe cel bolnav sufleteste si dacă a cercetat cu răbdare si pogorământ pe cel aflat în temnita păcatului (Matei 25, 35-36).

În măsura în care monahul va căuta cu seriozitate la propria sa mântuire, în aceeasi măsură va fi pus în situatia de a avea grijă, într-un fel sau altul, de mântuirea aproapelui.

Este într-adevăr un lucru cutremurător să fii chemat să răspunzi în fata lui Dumnezeu, ca unul ce ai îmbrătisat de bunăvoie, total, cauza Lui si ai făgăduit să întemeiezi în mijlocul lumii o vietuire după chipul Său. A trăi după chipul lui Dumnezeu înseamnă să trăiesti în primul rând pentru altul si nu pentru tine; înseamnă să trăiesti pentru lucrurile mari si serioase ale vietii, iar nu pentru cele neimportante, cât si pentru întelegerea celor vesnice si nestricăcioase, iar nu pentru stăpânirea celor pământesti si stricăcioase.

Pentru călugărul ce si-a orânduit întreaga sa viată cu temere fată de Ziua Judecătii, se vor împlini aievea spusele Mântuitorului:

”Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu si crede în Cel ce M-a trimis are viată vesnică si la Judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viată”(Ioan 5, 24).

Poate că nimeni nu este mai întemeiat decât adevăratul monah să înteleagă frica sfântă – nu oarbă – ce trebuie s-o avem cu totii în fata realitătii Judecătii. Făptura omenească e mai mult sau mai putin pregătită pentru o multime de nenorociri care pot veni asupra ei. Cutremur, foc, revărsare de ape, boli, năvăliri de popoare, diferite alte necazuri sunt intrate de mult timp în gândirea umanitătii si de aceea ni le putem reprezenta cu destulă usurintă. Pentru cele ce vor fi la Dreapta Judecată, ca si pentru stările sufletesti prin care vom trece atunci, nu putem însă avea cu adevărat cunostintă culegând date din lumea de aici. Pentru aceasta viata monahală cere de la cel care o îmbrătisează să-si facă o îndeletnicire de căpetenie din crearea unei sensibilităti, a unei putinte de a simti lăuntric – încă de pe acum – teama suprafirească ce ne va stăpâni atunci.

În istoria Bisericii au existat chipuri de călugări care îsi umpleau întreaga lor viată cu meditatii asupra Judecătii, vădite si prin suspinurile: ”Ce-o să fie! Ce-o să fie!’‘; acestea îi fereau de păcat si îi păstrau curati pentru ceasul din urmă, care într-un fel ajunsese pentru ei familiar.

Tocmai intimitatea lui cu Judecata din urmă îl face pe monahul râvnitor să-si dea seama de gravitatea cumplită a acelei clipe si să-si simtă sufletul împărtit între teamă si bucurie, între duhovnicească deznădăjduire si încredere, între cutremur si fericire. În fata Dreptei Judecăti, călugărul – fie el cel mai sfânt si cel mai iscusit – va apărea cu fiinta sfâsiată de aceste stări, ca răstignit pururi pe o cruce de gând. Si poate că acesta nu va fi cel mai mic temei al învierii sale, biruitoare, la viata vesnică, de către Cel care a frânt cu răstignirea Sa pe cruce, puterea mortii.

[…]

Un gând despre „Duminica Înfricoșatei Judecăți

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.