Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, îşi ascundea sub acoperământul trupului și al simplității veții Lui pământești strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El Însuşi şi pe care o păstrase și după Întruparea Sa. Încă de la zămislirea Sa de la Duhul Sfânt în pântecele Preacuratei Fecioare Maria, Dumnezeirea S-a unit cu firea umană, slava divină devenind, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Dar, pentru a nu le forța libertatea și alegerile oamenilor cu strălucirea slavei Sale necreate și de vederea căreia se cutremură toate făpturile cerești, Hristos „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8). Slava Lui infinită a fost astfel acoperită de smerenia Lui infinită.
De aceea, pentru a-i încredința pe cei mai apropiați dintre ucenici de dumnezeirea Sa ca ei să nu se tulbure în vremea Pătimirii Sale pentru mântuirea lumii, Hristos i-a luat deosebi pe Petru, Iacov și Ioan pe muntele Taborului ca să se roage. Și atunci, în vremea și în starea culminantă a rugăciunii, „Domnul Iisus Hristos S-a schimbat la Faţă, nu asumând ceea ce El nu era, ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători ai slavei lui veșnice” (Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt la Schimbarea la Faţă). Astfel, El le-a făcut ucenicilor dovada anticipată a Împărăției Sale din veacul viitor. „Hristos a deschis ochii Apostolilor Săi, iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, au văzut lumina dumnezeiască unită cu trupul Său și strălucind din el. Au fost, deci, ei înşişi schimbaţi la faţă şi au primit prin harul Duhului puterea de a vedea şi cunoaște schimbarea survenită în firea noastră datorate unirii sale cu Dumnezeu-Cuvântul.” (Sfântul Grigore Palama)
„Precum este soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului” (Sfântul Grigorie Teologul), de aceea Evangheliștii spun că Faţa Dumnezeului-Om, „lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), strălucea ca soarele. Dar această lumină este incomparabil superioară oricărei lumini create şi, din acest motiv, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii au căzut la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi mai presus de timp, este Împărăţia lui Dumnezeu venită întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi (cf. Matei 16, 28). Întrevăzută atunci pe munte pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a Sfinților în Împărăţia lui Dumnezeu, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată înfinitatea slavei Sale. Hristos va reveni cu putere și slavă, în această slavă care a strălucit pe Tabor, care a ieșit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, străbătând sufletele şi trupurile celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei „precum soarele” (cf. Matei 13, 43).
Dar, minunea Transfigurării Domnului Hristos, ca teofanie a Sfintei Treimi, este experiența mistică cea mai înaltă a Sfinților și a Bisericii înseși. Asemeni Apostolilor de pe vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei arătări a lui Dumnezeu în lumină, iar lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci e însuși harul îndumnezeitor care le permite să „vadă” pe Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului „întru lumina Ta vom vedea lumina” (Psalmul 35, 10).
Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului este prin excelenţă sărbătoarea îndumnezeirii firii umane şi a participării trupului nostru trecător la bunătățile veşnice care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a împlini mântuirea noastră prin Jertfa și Învierea Sa, Mântuitorul le-a arătat ucenicilor Săi că scopul Întrupării Sale în lume este să aducă pe tot omul la cunoașterea lui Dumnezeu, la vederea slavei Lui necreate și, prin aceasta, la dobândirea vieții veșnice, la îndumnezeire. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă îi atrage în mod deosebit pe călugări, care îşi închină întreaga viaţă lui Dumnezeu, Celui ce Se descoperă în liniște, în rugăciune și lumină. Astfel, numeroase mănăstiri și schituri au fost ridicate și închinate acestei sărbători, mai ales după afirmarea și răspândirea teologiei isihaste a Sfântului Grigorie Palama, din secolul al XIV-lea, despre natura și vederea luminii taborice.
*
*
Predicile Sfântului Antim Ivireanul
la praznicul Înfrumusețării Domnului
Luna lui avgust, 6. Cazanie la Preobrajeniia Domnului[1]
– I –
„Luat-au Iisus pre Petru şi pre Iacov şi pre Ioann, fratele lui şi i-au suit pre dânşii într-un munte înalt deosebi şi S-au schimbat faţa înaintea lor.” (Matei 17, 1)
Cuvintele acéstea sunt ale Sfintei Evanghelii, dintru carele avem să înţelegem de preaslăvita Schimbarea Féţii a Domnului nostru Iisus Hristos, ce s-au făcut în muntele Thavorului. Că vrând ca să arate mărirea Sa ucenicilor Săi şi noao, mai nainte cu puţinel, zice Evanghelia cum că umblând Iisus în părţile Chesariei lui Filip, întreba pre ucenicii Săi zicând: „Cine îmi zic Mie oamenii a fi?”. Iar Petru apostolul din descoperirea Părintelui ceresc dintre toate célelalte vorbe ale ucenicilor i-au zis cum că iaste Fiiul lui Dumnezeu celui viu şi cu acest mijloc descoperind tuturor mărirea Sa cea mare, ocara patimii Sale ucenicilor Săi celor întăriţi întru această credinţă o au arătat zicând că I să cade Lui a mérge în Ierusalim şi multe a păţi de <la> bătrâni şi de la arhierei şi de <la> cărturari şi a să omorî şi a treia zi a înviia din morţi.
Care cuvinte auzindu-le Petru şi fiind încă cu conoştinţa trupească şi necunoscând mărirea ce era să vie dintru ocara patimilor, s-au nevoit ca să întoarcă pre Domnul de la acest gând, zicând: „Departe de Tine, Doamne, să nu-Ţi fie Ţie acestia.”. Căruia Domnul îi zise: „Du-te denapoia Mea, satano. Sminteală-Mi eşti, că nu gândeşti céle ce sânt ale lui Dumnezeu, ci céle omeneşti.”. Cu care cuvinte dojăniia Domnul gândul cel trupesc ce era înrădăcinat cu greşala păcatului celui de obşte, în mintea oamenilor şi zice cum că-I iaste sminteală, nu ca doară ar păţi El sminteală, ci pentru că cu acéle cuvinte îl opriia pre El, Petru, de la lucrarea mântuirii noastre, dintru care cuvinte putem cunoaşte dragostea cea fierbinte a lui Dumnezeu care are cătră neamul omenesc, că pentru fierbinţeala dragostei aceştiia Ş-au schimbat faţa înaintea ucenicilor, pentru ca să-i întărească pre dânşii mai mult în credinţă şi să nu să smintească văzând pre Dascălul lor pătimind pre cruce.
Drept acéia, lasă astăzi de strălucéşte întru Dânsul lumina acéia a măririi, care lumină va străluci şi în trupurile sfinţilor Lui, când vor lua cununa cea desăvârşit a bucuriei lor, întru care lumină toată făptura omenească, cea din afară, atâta s-au schimbat cât obrazul Lui străluciia ca soarele şi veşmintele Lui era albe ca zăpada. Iară asămânarea aceasta a obrazului cu soarele şi a veşmintelor cu zăpada, nu doară pentru aceia să asămânează cum că nu ar fi strălucit obrazul Lui decât soarele, sau veşmintele Lui nu ar fi fost mai albe decât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic mai strălucitor şi mai luminat decât soarele sau mai alb decât zăpada. Că pentru trupurile sfinţilor Însuşi Domnul zice la 13 capete ale lui Mathei, că vor străluci ca soarele întru împărăţiia Părintelui lor (carii sânt pre lângă Hristos ca nişte stéle) carii iau lumina lor de la acest Soare al dreptăţii, că de asemenează Hristos pre lângă toţi sfinţii Lui ca un soare pre lângă stéle, şi de vor străluci sfinţii ca soarele, cu cât mai vârtos va străluci Soarele acesta al dreptăţii. Şi lumina aceasta, ochii cei slabi ai ucenicilor nu-i smintiia, ci mai vârtos, cu o bucurie oarecaré, dumnezeiască, îi veseliia. Şi nu numai lumina aceasta străluciia în obrazul lui Hristos, ce şi o frumuséţe oarecaré şi podoabă nespusă să arăta întru Dânsul, atâta cât de s-ar aduna într-un loc toată frumoséţia şi toată podoaba şi cea pământească şi cea cerească, nici într-un chip n-ar putea ca să veselească ochii şi inimile celor ce ar privi spre dânsa, precum au veselit lumina acéia ochii ucenicilor lui Hristos.
Şi această bucurie, preste fire a ucenicilor lui Hristos nu din strălucirea luminii, ci mai mult din luminata frumoséţe a Mântuitorului să făcea, pentru care lucru putem cunoaşte bunătatea şi dragostea Lui cea mare că, cu această mărire putea totdeauna să strălucească, iar El din buna voia Sa pentru noi au închis razile strălucirii Sale, ca să poată răbda durori amară pentru noi şi pentru păcatele noastre, ca să poată face răsplătire mărirei cei dumnezeeşti.
Deci, cine va fi acela carele va socoti acéstia şi nu să va aprinde cu totul de dragostia Mântuitoriului acestuia? Şi cine nu să va minuna de putérea Lui cea nespusă care totdeauna ar fi putut ca să strălucească cu această mărire? Şi cine nu va iubi o bunătate ca aceasta, pentru care (o, minune!) au gonit de la Sine o mărire ca aceasta, ca să poată săvârşi mântuirea noastră? Că mai mare minune au fost a închide o mărire ca aceasta, strălucitoare decât a străluci cu dânsa de-a pururea. Şi nu numai singură mărirea lui Hristos veseliia ochii ucenicilor, ce şi a lui Moisi, a lui Ilie, carii, împreună cu Domnul să arătase a fi cuprinşi de lumina şi de mărirea acéia. Că precum nu era slobod înaintea împăratului Artaxerx a întra cineva îmbrăcat în sac, aşa nu s-au cuvenit nici înaintea Împăratului célui vecinic a sta slugile Lui, fără numai a fi îmbrăcat în lumină şi în strălucire; că aceştia era din toţi părinţii legii vechi mai ales şi mai mari[2]; că unul era nomothetis, adecă puitoriu de lége, iară celalalt era zilotis, adecă întăritoriu aceştii legi. Şi pre aceştea au vrut Domnul să se arate cu Dânsul, pentru ca din lége şi din proroci să ia mărturisire omenirea Lui.
Oare, ce gură ar putea grăi, ca să adeveréze cu ce bucurie şi veselie s-au umplut acei doi luminaţi proroci, când pre Domnul şi Mântuitoriul lor, de Carele multe prorocise, nu numai în trup, ci şi în mărire şi în strălucire îmbrăcat L-au văzut? Că de vréme ce s-au învrednicit aceştia a-L vedea şi a-L auzi pre Domnul Iisus, de Care ei de mult doriia ca să-L vază şi nu numai ei ce şi toate neamurile, cu ce gură va putea neştine să grăiască cu adevărat bucuriia lor şi mai vârtos că dintr-atâţia părinţi şi proroci ai legii vechi, numai ei s-au învrednicit a vedea o mărire ca aceasta? Şi de s-au bucurat Simeon bătrânul atâta, văzând pre Mântuitoriul Hristos, numai în scutece mişcând, cât moartea care alt lucru mai groaznic nu poate fi, cu ochii véseli o priviia, dară aceştea carii pre acestaş Domn întru mărire strălucind L-au văzut, ce vor fi făcut şi cu ce bucurie să vor fi bucurat şi cu ce veselie să vor fi veselit? Încă şi sufletele acélia care era închise în sânul lui Avraam, întorcându-se Moisi şi spuindu-le lor célia ce au văzut, cunoscându-şi ei a fi aproape zioa mântuirii şi a răscumpărării lor, cu ce dragoste vor fi aşteptat?
Iară de vréme ce acéştia toate sânt puse peste înţelégeré, cu o tăcére oarecaré, blândă şi cu o dragoste, cu credinţă trebue să le cinstim şi să le mărim. Cuvios şi trebuincios lucru socotesc a fi, ca să ştim la această preaslăvită mărire, aceşti luminaţ proroci, ce cuvinte vor fi vorbit cu Domnul? Că înălţimea féţelor, înălţat lucru, oarece întreba şi veseliia măririi, vésel oarece şi frumos lucru poftiia. Că aşa vedem ce să face şi la mésele şi ospéţele celor mari, că sânt toate voioase şi vésele, mâncările, băuturile, vorbele, jocurile şi cântările: nimic nu iaste de jale sau de întristăciune, ci toate de bucurie şi de desfătare.
Cine iaste, dară, acela acum, carele să poată spune mărirea zilii aceştiia, desăvârşit şi precum să cade? Că tot ce au fost mai slăvit în légia véche şi în cea noao, în ceriu şi pre pământ, la arătare a eşit, căci acolo au fost mai marii prorocilor, ai legii vechi şi mai marii apostolilor ai legii noao; din ceriu Sfânta Troiţă S-au vădit şi de pre pământ preasfânta omenire a lui Hristos S-au arătat. Şi la această veselie, mare şi preaslăvită, mai mult decât trei apostoli, carii au fost mai iubiţi, n-au fost chemaţi.
Să vedem dară şi vorba cea de veselie ce au fost. Vorbiia, zice Luca, la 9 capete pentru patimile Domnului, carele era să le împlinească în Ierusalim; adecă vorbia pentru patime, pentru moarte, pentru îngropare, pentru cruce, pentru legături, pentru scuipări, pentru palme, pentru ocări şi pentru bătăile, carele era ca să le împlinească în Ierusalim. Deci, dară, au acestia sânt cuvintele céle mari şi de veselie, carele să cuveniia să se grăiască la o veselie ca aceasta? Acest fel de vorbă era să se améstece la o bucurie ca aceasta?
Tocma aceasta iaste, că nu trebuie socotită această vorbă, după socoteala lui Petru, pământéşte, ci după socoteala lui Hristos, care au urât céle pământeşti înaintea căruia nimic mai vrédnic nu era decât pentru mărirea Lui a răbda patemi şi ocări; că mai marele judecătoriul lumii, Dumnezeu, pentru ca să slobozească neamul omenesc, din robiia diavolului, acest preţ de răscumpărare mai vârtos au pohtit de la răscumpărătoriul neamului omenesc, ca să jărtvească El pentru om, cu moarte amară şi plină de ocări, care dar şi jărtvă atât au fost de iubită înaintea Lui, cât pentru această jărtvă au ertat toate greşalele din toţi vécii cei trecuţi şi uşile ceriului, céle până atunce încuiate celor răscumpăraţi, le-au deşchis şi lumea au întors-o întru mila Sa cea véche. Că mai mult L-au îmblânzit şi L-au milostivit această jărtvă singură, decât precum Îl mâniiase răutăţile şi făr’de legile tuturor oamenilor dintru care putem cunoaşte şi putem înţelegé că vorba aceasta au fost foarte vrédnică unii măriri ca acéia. Că ce lucru iaste mai iubit robului, decât slobozirea lui? Şi ce iaste mai drag streinului, decât întoarcerea la moşiia sa?
Fiind, drept acéia, înstreinaţi Moisi şi Ilie de atâta vréme de moşiia lor de care foarte doriia, ce ar fi putut grăi mai cu dragoste şi mai cu dulceaţă, decât pentru moartea Preotului acestui mare, pentru care moarte să da streinilor întoarcere la moşiia lor? Aşijderea şi Domnul, ce fél de vorbă ar fi avut mai iubită, decât vorba mântuirii şi a răscumpărării lumii? Că atâta doriia de păharul acesta a-l bea, cât acea puţină vréme ce mai era să treacă până a-l bea, Îi părea că sânt mii de ani. Căci cu sétia acestui păhar să lucra mântuirea sufletelor omeneşti, răscumpărarea lumii, stricarea puterii diavolului, înmulţirea credinţii, ertăciunea păcatelor şi slobozirea sufletelor. Şi atâta să bucura de acéstia cât în locul bucuriei ce era înaintea Lui, răbda crucea de-L munciia şi bătăile de-L căzniia şi spinii de-L încrunta şi durorile sufletului de-L chinuia, de care chinuri asuda sudorile céle crunte, negândind nimica de ruşine. Că de au părut lui Iacov puţin 7 ani a sluji pentru Rahila, logodnica lui, de dragostea ce avea cătră dânsa, dară unui iubitoriu mare ca Acesta, cum nu i-ar fi părut puţine muncile şi caznele, cu care iubita Lui logodnică o răscumpăra şi o curăţiia pre dânsa cu scăldarea nepreţuitului Său sânge şi foarte frumoasă, făr’de nici o hulă şi întinăciune o făcea.
Drept acéia, nu I-au putut fi mai iubit şi mai dulce decât a vorbi de lucrul acela, de carele El mult înseta. Cunoască, dară, acum fieştecarele dintru noi pohta cea nespusă, bunătatea cea negrăită, mila cea bogată şi dragostea cea desăvârşită a iubitoriului de oameni Dumnezeu, cu câtă séte au priimit (nu pentru sine, ci pentru noi, viermii cei lepădaţi) atâtea ostenéle, durori, patime şi moarte.
Dară noi, acum, căci să nu priimim pentru dragostea Lui şi pentru binele ce ne-au făcut vreo scârbă, măcar cât de mică? Însă vorbindu-se acéstia şi gătindu-se Moisi şi Ilie ca să ducă[3], iară Petru ca să nu să lipsească de o frumoséţe şi de o dulceaţă strălucitoare ca aceasta, zise: „Doamne, bine iaste noao a fi aici; de vei vrea, să facem trei colibi, Ţie una şi lui Moisi una şi una lui Ilie”, neştiind ce zice; că nici un lucru lumesc nu-şi aducea aminte, nici de mâncare, nici de băutură, nici de viiaţă, nici de moarte, ci toate lucrurile, încă şi de sine uitându-şi fiind ca şi un beat de dragostea acei frumoseţi, numai de aceia înseta, numai aceia poftiia şi numai întru aceia a petréce de pururea să nevoia. Iară încăşi luând seama vorbei şi a poftei lui Petru o aflăm să fie supusă voii dumnezeeşti; că au zis: de vei vrea, să facem aici trei colibi, adecă de vei nărăvi.
După aceasta zice: „Că încă grăind el, iată nor luminat umbri pre ei şi iată glas din nor grăind: <Acesta iaste Fiiul Mieu cel iubit, întru Carele bine am voit, pre Acesta-L ascultaţi. Şi tot cela ce pofteşté ca să placă Mie, prin credinţă şi prin dragoste să fie una cu Dânsul; că aşa, cu Dânsul şi printr-Însul să fie plăcut Mie. Şi pre Acesta ascultaţi, că va deşchide voao cale de mântuire şi cu crucea va face voao scară spre împărăţia ceriului. Pre Acesta ascultaţi, că El iaste calea şi viaţa şi dreptatea, El iaste cuvântul Mieu şi înţelepciunea Mea; pre Dânsul, drept aceia, ascultaţi, iară nu pre lume, nici înşălăciunile şarpelui celui de demult, nici îndămnurile trupului, nici cuvintele fariseului, socotind strălucirea şi mărirea luminii care era întru Dânsul şi în Moisi şi în Ilie şi alte minuni, toate câte aţi văzut în loc de mărturie>.”.
Şi iarăş zice că, auzind ucenicii, căzură pre faţa lor şi să temură foarte. De au adus cuvântul acesta dulce şi mângâitoriu al lui Dumnezeu atâta frică, dară groaza judecătoriului ce va face? De îngrozéşte aşa îndemânarea a ţinea légia, dară când va lua seama pentru lenevire celor ce n-au împlinit légia ce va lucra? Şi oare pentru ce la o veselie ca aceasta, întru care vrea să arate Domnul mărirea şi frumoséţia Sa, au adus ucenicilor Săi frica aceasta? Cu adevărat nu iaste alta fără numai ca să ne învéţe pre noi acéia ce iaste scris la al doilea Psalom: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur.”. Că să cuvine omului a să bucura de o bunătate mare şi a să téme şi a să cutremura de o mărire mare.
Cuviindu-se, drept acéia acéstia amândoao lui Dumnezeu de-a pururea întru toate laudele şi măririle Lui, trebuiaşte să le avem şi să cérem ajutoriul şi mila Lui cea bogată. Că fără de mila Lui nimic spre mântuirea sufletelor noastre nu vom putea face; că Însuşi cu nemincioasa gura Lui zice: „Fără de Mine nimic nu puteţi să faceţi.”. Şi de vréme ce fără Dânsul nu putem nimica, iară Lui trebuie să-I zicem cu căldură, dintru adâncul inimii, să ne miluiască după marea mila Sa şi după mulţimea îndurărilor Sale şi să ne descopere ochii sufletului şi ai trupului, ca să putem pricépe minunile Sale; să scoată din trupurile noastre, céste de carne, inimile céle de piatră şi să ne dea inimă de trup ca să ne témem de Dânsul şi să ne ruşim de poruncile Lui. Să ne luminéze inimile noastre ca şi ale apostolilor, să ne întărească de pururea asupra vrăjmaşilor noştri celor văzuţi şi nevăzuţi, să ne îndreptéze pre calea poruncilor Sale şi să ne dea sfârşit bun, ca de pururea să fie mărit şi proslăvit în vécii vécilor. Amin.
Cuvânt de învăţătură la Preobrajeniia Domnului nostru Iisus Hristos[4]
– II –
„Luat-au Iisus pre Petru şi pre Ioann şi pre Iacov, fratele lui şi i-au suit pre dânşii într-un munte înalt deosebi şi s-au schimbat înaintea lor. Şi au strălucit faţa Lui ca soarele,
iar hainele Lui să făcură albe ca lumina.” (Matei 17, 1-2)
De vréme ce soarele cest simţitoriu, când răsare şi să înalţă de pre pământ să face pricină şi mijlocitor a multor bunătăţi, că întinzându-şi razele luminează pământul şi marea, gonéşte şi răsipéşte toată ceaţa şi negura, încălzeşte şi hrănéşte toate neamurile dobitoacelor, şi, în scurt să zic, toate le însufléţeşte şi le înviază şi pre toate împreună le bucură şi le veseléşte, dară cu cât mai vârtos Soarele cel de gând al dreptăţii, Fiiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Domnul nostru Iisus Hristos (pentru carele zice prorocul Malahie la 4 capete: „Va răsări voao, celora ce vă temeţi de numele Mieu, Soarele dreptăţii”), Carele S-au suit şi au răsărit astăzi în muntele Thavorului, întinzând razele şi strălucirile mărirei dumnezeirii Lui.
N-ar fi dat viaţă morţilor, ca lui Moisi, n-ar fi luminat pre vii, ca pre Ilie, n-ar fi gonit prepusul şi cugetul cel potrivnic din mintea apostolilor, n-ar fi înrădăcinat şi n-ar fi crescut mai multă credinţă în inima lor, nu le-ar fi dat să-L cunoască luminat, cum că El iaste Mesiia cel adevărat, Hristos şi cum că de voia Lui mérge spre moarte, neavând vină de moarte şi să cunoască cum că numai pre Dânsul să cuvine să-L iubească, iar célialalte toate să le aibă ca nişte gunoae. Drept acéia pohtesc pre înţelepţiia voastră să-mi daţi puţinică ascultare cu dragoste, ca să înţelégeţi de iaste cu cale şi de să cuvine să avem şi noi dragoste cătră Hristos, ca apostolii.
Vedem la al doilea cap a preaînţeleptului Sirah că învaţă pre cela ce va vrea să slujească lui Dumnezeu, ce i să cuvine să priimească, zicând: „Fiiule, de vei vrea să te apropii a sluji Domnului Dumnezeu, gătéşte sufletul tău spre ispită.”. Pentru acéia, dară, trebuiaşte céla ce slujaşte lui Dumnezeu să aştépte ispitele şi războiul vicleanului diavol, iar să nu să deznădăjduiască, ci mai vârtos atunce să aştépte mai mult ajutor şi mai multă putére de la Dumnezeu (numai să stea cu credinţă adevărată, cu nădéjde bună şi să ţie dreptatea şi să urméze bunătăţile şi faptele céle bune), că nu-l va lăsa Dumnezeu să se ispitească preste putinţa lui, ci fără de zăbavă îi va înceta scârba şi ispita o va goni de la dânsul, precum o vedem aceasta luminat că s-au făcut la mulţi, în multe locuri. Că, întâi lui Avraam i-au poruncit Dumnezeu să se sue în munte şi însuş, cu mâinile lui să junghe şi să jertvuiască pre unul născut, iubit, fiiul său, pre Isaac.
Oare, n-au fost grea această cérere, ce au pohtit Dumnezeu de la dânsul? Oare, n-au fost mare şi nesuferită durére de inimă aceasta? Iară văzându-i Dumnezeu credinţa şi cum că n-au lenevit, nici au zăbovit a o face aceasta, îndată i-au rădicat întristarea şi scârba, prin mijlocul îngerului, zicându-i: „Avraame, Avraame, nu pune mâna ta pre copil.”.
Şi norodul cel jidovesc cât necaz petrecea în Eghipet, fiind robiţi în mâinile lui faraon; iar pentru ca să-i mântuiască Dumnezeu din scârbe, câtă putére nebiruită au arătat cu céle 10 rane, prin mijlocul lui Moisi. Aşijderea şi dreptul şi mult pătimaşul Iov, ca într-o clipă de ceas au pierdut, nu numai mulţimea dobitoacelor, casele, feciorii, fétele şi toată avuţiia ce avea, ci şi trupul lui s-au umplut de bube şi de viermi şi zăcea într-un gunoiu. Iar pentru căci au răbdat ispitele cu mare vitejie de inimă, fără de zăbavă i-au dat Dumnezeu îndoit célia ce au pierdut.
Însă, cu acéste vorbe ce am zis, socoteala noastră nu iaste alta, făr’ numai ca să arătăm taina de astăzi a Schimbării Féţii lui Hristos, cu carea au dat mare ajutor apostolilor la nevoia necredinţii, ce era să cază. Că văzând apostolii pe Hristos într-atâta lipsă şi sărăcie, cât nici capul nu avea unde să şi-L pléce şi într-atâta smerenie de margine şi într-atâta hulă, ce-I făcea jidovii, să turbura în cugetul lor, ca nişte oameni proşti ce era; şi pentru acéia au început a nu-L créde, socotind cum că nu va fi acesta Mesiia cel adevărat şi mai vârtos că peste puţine zile era să moară cu moarte necinstită.
Drept acéia, ce alt ar fi trebuit la această nevoe a necredinţii, fără numai ajutor de la Fiiul lui Dumnezeu, de la Hristos, Carele cu adevărat le-au dat mare putére şi mare ajutor. Că i-au suit într-un munte şi S-au schimbat înaintea lor arătându-le lumina dumnezeirii Lui (pre cât era cu putinţă să vază cu ochii omeneşti), luminând şi mărind firea cea omenească cé era îmbrăcat, care lumină s-au vărsat şi pe hainele Lui, ca să dea cu aceasta apostolilor o îndrăzneală şi un ajutor mare şi să-i adeveréze şi să-i încredinţéze cum că Acest sărac şi smerit la védere, Carele era hulit pentru multa a Lui smerenie, măcar că peste puţine zile Se va da legat în mâinile jidovilor să Se hulească, să Se batjocorească, să Se scuipe, să Se bată cu palma peste obraz, să Se muncească, să Se rănească şi la cea de apoi să Se şi răstignească ca un făcătoriu de réle. Iar să nu socotească că iaste numai om singur, ci iaste şi Dumnezeu desăvârşit şi adevărat şi pentru aceasta S-au schimbat înaintea lor.
La 3 lucruri trebuia mare ajutor apostolilor, ca să scape de nevoia şi de ispita cea mare a necredinţii: întâi să cuveniia să crează cum că Hristos iaste adevăratul Mesiia; a dooa, văzându-L pre cruce, mort, le trebuia ajutor să nu-şi piarză credinţa, nici să socotească cum că acesta nu iaste Dumnezeu; a treia, să le dea pricină să-L iubească cu dragoste fierbinte. Deci, la acéste câte tréle să véde astăzi cum că au dat Hristos cu schimbarea feţii Lui mare ajutor apostolilor, pentru ca să-L cunoască că El iaste Mesiia cel adevărat şi pentru acéia le aduce trei marturi, vrédnici de crezut: pre Moisi, pre Ilie şi pre Tatăl Lui cel ceresc. „Şi iată – zice evanghelistul – să arată lor Moisi şi Ilie, grăind cu Dânsul de eşirea Lui, carea vrea să se plinească în Ierusalim.”. Şi Tatăl, cu glas Îl mărturiséşte din nor: „Şi iată glas din nor zicând: Acesta iaste Fiiul Meu cel iubit, întru Carele bine am vrut, pre Acesta ascultaţi.”.
Şi pentru ca să le ajute apostolilor să nu iasă din credinţă, văzându-L pre cruce, zice mai înainte că vorbéşte cu Moisi şi cu Ilie pentru moartea cea de pe cruce, carea vrea să ia, pentru ca să-i facă după cum am zis, să-L iubească cu dragoste fierbinte şi pentru acéia au descoperit puţintel slava dumnezeirii Lui, cu carea au mărit firea cea omenească şi va să mărească şi pre sfinţii Lui, la a dooa venire.
„Şi să arată lor Moisi şi Ilie, grăind cu Dânsul.”. Minunată vorbă şi alése soţii are astăzi Hristos, cu adevărat şi i să cuveniia să aibă soţii ca acéstia, pentru că Hristos iaste Mesiia, că Moisi iaste făcătoriu de lége, Ilie iaste proroc mare; Hristos iaste Mântuitoriul lumii. Moisi iaste mântuitoriul jidovilor, Ilie va să fie mântuitoriul celor drepţi, mai nainte puţin de judecată. Hristos iaste Dătător de lége, Moisi învăţător de lége şi Ilie râvnitor de lége.
Vedeţi, dară, ce soţii alése are şi cum să aseamănă în oarecarele[5]: Moisi au murit, Ilie n-au murit. Şi oare ce poate fi aceasta, de s-au însoţit Hristos cu un drept din cei morţi şi cu un drept din cei vii? Pentru căci la judecata cea viitoare vor să se judece viii şi morţii şi vor să se veselească la împărăţia ceriului câţi vii vor fi drepţi şi câţi morţi vor fi drepţi. Şi de vréme ce taina aceasta de astăzi, a schimbării lui Hristos închipuiaşte şi iaste ca un aravon aceii măriri ai împărăţiei ceriului, pentru aceasta au adus la mijloc unul din cei morţi, pre Moisi şi unul din cei vii, pre Ilie. Şi cum că vor să vie la împărăţiia ceriului, împreună, viii şi morţii ni-o adeverează fericitul Pavel, la 15 capete cătră corinthéni, zicând: „Toţi nu vor adormi, iar toţi ne vom schimba de trupul acest stricăcios şi ne vom face nestricăcioşi.”.
„Şi să arată lor Moisi şi Ilie.”. Oare pentru ce? Pentru patru lucruri: una pentu ca să scoaţă de la norod acea socoteală mincinoasă, ce avea asupra lui Hristos, că unii îi zicea că iaste Ilie, alţii îi zicea că iaste Ieremia sau, unul din proroci; a dooa, pentru ca să cunoască jidovii cum că Hristos nu iaste împotriva legii lui Moisi şi pentru aceasta stă cu dragoste de vorbéşte cu singur făcătoriul legii, cu Moisi şi cu râvnitorul legii, cu Ilie; a treia pentru ca să se arate cum că iaste Domn şi Stăpânitor al vieţii şi al morţii şi stăpânéşte pe cei vii şi pe cei morţi şi, când îi chiamă, vin, precum adeverează poeticul la un tropar de astăzi de la a opta peasnă zicând: „Ca Celuia ce stăpâneşti ceriul şi împărăţeşti pământul şi domneşti céle dedesupt, au stătut înaintea ta Hristoase, de pre pământ apostolii, iar ca de la ceriu Thesviteanul Ilie şi Moisi din cei morţi”; a patra, să vază apostolii în ce chip au cinstit pre aceşti 2 proroci, pre Moisi, căci avea mare blândéţe şi pre Ilie, căci avea mare râvnă spre credinţă, pentru ca să se asémene şi lor, să fie blânzi şi râvnitori, acolo unde vor vedea că iaste în nevoe credinţa şi închinăciunea lui Dumnezeu.
Şi pentru acéste 4 pricini, ce am zis, au adus la mijloc pre Moisi şi pre Ilie. Iar mai vârtos să zic că i-au adus pentru ca să mărturisească apostolilor cum că iaste Mesiia, măcar că n-ar fi trebuit această mărturie să o aducem la mijloc fiind mărturiia Tatălui din ceriu mai vrédnică decât a prorocilor: „Şi iată glas din nor zicând: Acesta iaste Fiiul Mieu cel iubit, întru Care bine am vrut; pre Acesta ascultaţi.”.
O, ce mărturie credincioasă şi adevărată iaste aceasta! O, ce bunătate şi fericire au câştigat acei ce au ascultat pre cel mărturisit şi au urmat lui, după porunca Părintelui celui ceresc! Că adevărat, de s-au şi pedepsit într-această lume puţin, după cum zice preaînţeleptul Solomon, iară cu mari bunătăţi şi fericiri s-au dăruit: „Căci Dumnezeu i-au ispitit pre dânşii şi i-au aflat Luişi vrédnici, ca aurul în ulcea i-au lămurit pre ei şi ca o jărtvă de ardere, întreagă i-au primit pre ei.”. Puţin au ostenit, adevărat, iară mare plată au luat. În scurtă vréme au fost în scârbe, iară în vréme nesfârşită să vor bucura, că nu-s vrédnice patemile vremii de acum cătră mărirea cea viitoare, după cum zice fericitul Pavel.
Şi iată, glas din nor zicând: „Acesta iaste Fiiul Mieu cel iubit, întru Carele bine am vrut; pre Acesta ascultaţi.”. Oare, acest cuvânt ce zice Tatăl: „Pre Acesta ascultaţi”, numai apostolilor să fie zis să-l asculte, au şi noao? Mie mi se pare să-l fie zis şi noao să-L ascultăm, de vréme ce ne ţinem creştini şi ucenici ai lui Hristos. Acuma, dară, trebue să înţelégem întâi lucrarea acestui cuvânt: „Ascultaţi”, ce va să zică, apoi célélalte le vom înţélege prea lesne. Acest „ascultaţi” aici nu să înţelége cuvântul cel gol, ce iase din gura omului şi-l ascultăm cu urechile, căci acela nu să numéşte ascultare, ci auzire, ce să înţelége sfârşitul faptului, adecă ca cum am zice unii slugi: du-te de fă, iată ce şi el auzind cuvântul să supune ascultării şi mérge de face. Aşa şi Dumnezeu Tatăl ne zice noao: „Pre Acesta ascultaţi!, adecă ca ce ne va porunci Hristos să facem, să ne supunem ascultării şi să săvârşim lucrul după pohta lui, pentru binele nostru.
Să vedem dară acum de ţinem porunca lui Dumnezeu şi de ascultăm pre Hristos la céle ce ne învaţă. Eu socotesc să fim departe de acea ascultare, cât e ceriul de pământ; pentru căci Hristos zice la Ioan în 14 capete: „Cela ce are poruncile Méle şi le păzeşte pre iale, acela iaste cela ce Mă iubéşte.”.
Acuma dară, de vom zice că iubim pe Hristos, să vedem care poruncă a Lui ţinem.
Hristos zice: „Scârbe veţ avea în lume.”. Noi nu pohtim să avem nici o scârbă, iar de şi avem vreo scârbă, o avem pentru căci nu ni să împlinéşte pohta, iar nu pentru dragostea Lui.
Hristos zice: „Pacea Mea o dau voao”, iar noi nu dea Dumnezeu să avem pace între noi, ce ne turburăm pururea, pentru fieştece, ca valurile mării când le suflă vântul.
Hristos zice: „Nu judecareţi, ca să nu vă judecaţi”, iar noi de-a putéria fi nu iaste nici zi, nici ceas să nu judecăm de rău, nu numai pre cei ce-i ştim ce şi pre cei ce nu-i ştim.
Hristos zice: „Precum pohtiţi voi să vă facă voao oamenii, faceţi şi voi lor.”. Noi pohtim să ne cinstească toţi, să ne dea toţi pocloane şi daruri, să ne laude, să ne fericească, să ne grăiască de bine, să facă toţi după pohta noastră, să nu ne stea nimenea împotrivă, nici să ne zică nimica, de am face verce rău; iară noi pohtim să osândim pre toţi, să nu dăm nimănui nimica, să nu facem nimărui nici un bine, nici să se folosească nimenea de noi. Pre toţi îi hulim, pre toţi îi grăim de rău, pre toţi îi pârâm, pre toţi îi luom în râs şi în batjocură, tuturora le zicem că sânt nebuni şi fără nici o socoteală numai pre noi înşine, voiu cuteza a zice, ne facem mai înţelepţi şi decât Dumnezeu şi nu ne aducem aminte că înţelepciunea lumii aceştiia iaste nebunie înaintea lui Dumnezeu.
Hristos zice: „Poruncă noao vă dau voao, ca să iubiţi unul pre altul”, iar noi ne urâm şi ne căutăm ponciş unul altuia, ca când ne-am fi ucis părinţii, sau ne-am fi făcut alt rău, ceva.
Hristos zice că: „Cine să va ruşina de Mine şi de cuvintele Méle într-această rudă prea curvare şi păcătoasă şi Fiiul omenesc să va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său, cu îngerii cei sfinţi”, iară noi nici de Dânsul ne ruşinăm, nici cuvintele Lui le ţinem în seamă, ca o nimica, nici céle ce ne învaţă spre folosul şi mântuirea sufletelor noastre le păzim, ci aflăm pricini şi zicem că nu putem să le facem acéstia ce ne învaţă Hristos, că nu ne dă îndemână, căci avem case gréle şi vrémea nu ne slujaşte, că suntem supuşi supt jugul păgânului şi avem nevoi multe şi supărări de toate părţile. Dară, célia ce pohtim noi, cum le putem face toate, deplin, făr’ de nici o zăticneală?
Pre Dumnezeu nu vom să-L ascultăm, la céle ce ne învaţă să facem, pentru binele şi folosul nostru cel sufletesc, ce ne par, învăţăturile Lui gréle şi réle şi pentru aceia nu-L cinstim, ca când ni-ar fi vrăjmaş de moarte. Iar pre oamenii cei ce nu să tem de Dumnezeu, nici să ruşinează de féţele omeneşti îi ascultăm la céle ce ne învaţă să le facem, spre pierzarea sufletelor noastre şi spre necinstea noastră şi spre a ne cleveti toţi şi a ne blestema pentru nedreptăţile ce facem; şi priimim învăţăturile lor cu dragoste şi le facem cu mare pohtă şi ne bucurăm de iale, ca de mare avuţie şi-i lăudăm cătră toţi, ca pre nişte priiateni şi făcători de bine şi-i cinstim pentru căci ne răpun sufletele, cu învăţăturile lor, mai vârtos decât pre Dumnezeu, Carele poftéşte pre toţ oamenii să se mântuiască.
Hristos zice: „De pe aceasta vor cunoaşte toţi că-Mi sânteţi ucenici, de veţi avea dragoste între voi”, iar noi ne pizmuim, ne zavistuim, ne pohtim răul unul altuia şi mijlocim în tot chipul să ne păgubim unul pre altul, nu numai de avére, ci mai vârtos de cinste; şi facem cu aceasta păcat împotriva Duhului Sfânt. Dară, Dumnezeu n-au făcut lumea numai pentru-un om, ci pentru toţi, nici împărăţiia ceriului pentru unul, ci pentru noi toţi. Că de ar fi făcut Dumnezeu lumea numai pentru un om, ce ar fi trebuit să mai facă şi pre Eva şi apoi să-i blagoslovească şi să le zică: „Créşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi domniţi pre dânsul”, iar de şi iaste cineva să arate dragoste cătră altul, iaste mincinos şi viclean, că o face au de vreo frică, au de vreo ruşine, au pentru vreun câştig rău.
Hristos zice: „Daţi ale chesariului, chesariului şi ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu”, iar noi nici mai-marilor noştri, atâta celor bisériceşti, cât şi celor mireneşti, nu le dăm căzuta cinste, nici lui Dumnezeu, nici ne supunem lor cu dreptate, ci cu viclenie şi cu răutate şi în loc de a-i iubi şi a ne cuceri lor, noi îi grăim de rău şi-i ponosluim. Dară, să vedem ce zice Dumnezeu pentru dânşii la cartea Eşirii, la 22 capete: „Pre dumnezeii tăi să nu-i grăeşti de rău şi pre boiariul norodului tău să nu-l vorbeşti de rău.”. Tâlcuitorii Sfintei Scripturi înţeleg să fie dumnezeu arhiereii, păstorii şi dascalii biséricii; boiariul norodului înţeleg a fi împăraţii, domnii şi judecătorii.
Acuma, dară, asupra a cărora pornim limba noastră cea blestemată şi grăim de rău, al cărora cinste rădicăm, al cărora nume ocărâm? Pre sémne al arhiereilor, al domnilor şi al stăpânilor noştri, pentru carii ne poruncéşte Dumnezeu să nu-i grăim de rău, iar noi făr’ de nici o socoteală punem gura noastră, după cum zice David, la ceriu, cu atâta semeţie şi obrăznicie, neaducându-ne aminte nicidecum de osândă. Şi pentru căci iaste cugetul nostru viclean şi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, pentru acéia petrécem o viaţă blestemată şi turburată, o viaţă plină de frică şi de urâciune, plină de nevoe şi de necazuri.
Şi iată, dară, că ne vădesc lucrurile şi faptele, că nici ascultăm pe Hristos, nici Îl iubim, că de L-am iubi am face poruncile Lui; ci umblăm de capetele noastre, făcând fieştecarele ce ni să pare şi ce ne place, neaducându-ne aminte nici de moarte, nici de judecată şi de nu ne vom îndrepta cu adevărat, vom să greşim şi vom să mérgem răului.
Drept acéia, iubiţii miei, trebuie să facem mintea noastră muntele Thavorului, ca să vie Lumina adevărată să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului, să ne arătăm şi noi cu osârdie în dragostea lui Hristos, ca apostolii, să ne asămânăm lui Moisi şi lui Ilie, râvnitori şi nelenevoşi în poruncile lui pentru ca să ne putem sui şi noi, împreună cu Hristos, în mintea cea oblăduitoare a sufletului să vedem cu gândul slava acéia şi norul cel luminat şi să auzim glasul cel părintesc: „Acesta iaste Fiiul Mieu cel iubit” i proci. Şi la cea de pe urmă să ne învrednicim să împărăţim împreună cu El.
Aşa, Stăpâne Hristoase, Te rugăm noi, ticăloşii şi nevrédnicii robii Tăi, Carii ne-ai răscumpărat cu preascump sângele Tău din mâinile vrăjmaşului celui viclean să Te milostiveşti pentru mulţimea îndurărilor Tale, să luminezi ochii sufletelor noastre cei întunecaţi, cu lumina cunoştinţii Tale şi să aprinzi în inimile noastre céle împietrite văpaia dragostei Tale şi să ne învredniceşti cu darul Tău să Te ascultăm şi să facem cu pohtă câte ne porunceşti şi să Te iubim din tot sufletul, aici într-această viaţă ticăloasă şi plină de scârbe; iară în cea viitoare să ne învredniceşti mărirei şi luminii slavei dumnezeirii Tale, ca de pururea să Te mărim, împreună cu făr’ de început Părintele Tău şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă începătoriul Tău Duh, în veci nesfârşiţi. Amin.
Cuvânt de învăţătură la Preobrajeniia Domnului nostru Iisus Hristos[6]
– III –
„Şi iată glas din nor zicând: <Acesta iaste Fiiul Mieu cel iubit întru Carele bine am vrut; pre Acesta ascultaţi!>” (Matei 3, 17)
N-au văzut pământul alt lucru mai slăvit, decât acest de astăzi, nici au cunoscut lumea, ceasta văzută, altă minune mai luminată. Fiiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Carele au făcut sémne şi minuni nenumărate, n-au făcut altă faptă mai presus decât El, sau asémenea. În vârful muntelui Thavorului au avut să arate apostolilor prealuminata slava dumnezeirii Sale. Drept acéia Ş-au schimbat şi faţa şi chipul şi într-o clipă de ceas S-au arătat precum era, mai înainte de véci, împodobit cu toate frumuseţile ceriului, luminat cu toată lumina dumnezeirii. Razele ce eşiia din dumnezeiasca Lui faţă biruia strălucirile soarelui şi albiciunea hainelor Lui întrecea strălucirile luminii. Moisi şi Ilie, mai aleşii prorocilor era mărturii acestui preaslăvit lucru şi privitori ai neapropiiatei măriri era Petru, Iacov şi Ioann, mai marii apostolilor. În ce chip de nor luminat ce umbriia şi muntele şi pre apostoli, S-au arătat Duhul Sfânt; şi pentru ca să cunoască fieştecarele cum că să afla toată Sfânta Troiţă la acest lucru preaslăvit, Părintele cel făr’ de început au adeverit cum că iaste de faţă, cu cuvintele ce au zis cătră apostoli: „Acesta iaste Fiiul Mieu cel iubit, pre Acesta ascultaţi.”.
O, fericiţ ochii apostolilor carii s-au învrednicit de au văzut mărirea aceştii înfricoşate înfrumuseţări! Că ce taine nu să închiiae întru acest lucru preaslăvit, sau ce învăţături sufleteşti şi mântuitoare nu ne dă această înfrumuseţare a Mântuitoriului! Nu ajunge cunoştinţa omenească să le priceapă, nici minte îngerească să le cuprinză.
Şi pentru aceasta, cunoscându-mă şi eu nevrédnic şi departe de toată ştiinţa, nu îndrăznesc să întru întru atâta adâncime şi cinstind taina acéasta a dumnezeeştii înfrumuseţării, cu cap plecat şi cu cuciarnică tăcére trec cu cuvântul, spre puţinică învăţătură, carea socotesc să fie foarte folositoare de suflete şi mântuitoare la ceia ce vor să asculte cu dragoste.
Mă uit la această dumnezeiască şi înfricoşată înfrumuseţare, când Părintele cel fără de ani cu glas viu, de sus, au mărturisit cum că acest înfrumuseţat Iisus iaste Fiiul Său cel iubit. Altă învăţătură nu să véde ca să fie dat apostolilor celor ce era de faţă, fără numai aceasta să-L asculte: „Pre Dânsul ascultaţi.”. Nu le-au zis să laude pre Fiiul Său, nici să-L slăvească, nici să mărească lucrurile Lui, nici să-I propoveduiască numele, nici să se minunéze de învăţătura Lui, nici să-ş răpue viaţa lor pentru Dânsul, nici să rabde scârbe, necazuri, nevoi şi altele ca acéstia, asémene; ce numai să fie ascultători, să aibă ascultare, să suppue voinţa lor supt voia Acestuia unuia singur născut, Fiiului Său, Carele să înfrumuseţa. „Pre Dânsul ascultaţi.”.
Şi, cercând cu denadinsul, ca să înţeleg pricina, am cunoscut din Sfânta Scriptură şi din cea véche şi din cea noao şi de la dumnezeeştii dascali cum că această poruncă iaste foarte tainică şi nu să putea să să dea apostolilor alta mai iscusită, mai folositoare şi mai de suflet mântuitoare decât aceasta, adecă decât ascultarea.
Şi pricina iaste că cine are ascultare, acela are împreună şi toate darurile şi toate bunătăţile; acela iaste întreg la minte, acela iaste răbdătoriu, acela iaste smerit, acela iaste blând, acela iaste ertătoriu, acela iaste iubitoriu de streini, cuciarnic, pacinic şi, în scurte cuvinte, acela iaste lăcaşul tuturor bunătăţilor şi vasul tuturor darurilor. Şi cum că iaste adevărul aşa, o dovedéşte dumnezeiasca Evanghelie.
Povestéşte evanghelistul Ioan Evanghelistul la capul cel dintâi cum că, văzând Ioan Botezătoriul pre Hristos mergând cătră dânsul, fiind cu totul plin de bucurie pentru darul ce lua, au început a mărturisi înaintea tuturor şi a zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Carele rădică păcatul lumii”, la care cuvinte ale lui Ioan stau de să miră dascalii biséricii.
Oare, pentru ce fiind atâtea păcate în lume, carele trebuia să se ştiargă de Fiiul lui Dumnezeu, n-au zis: Carele rădică păcatele lumii, ci „păcatul.”. Şi, iară, zicând „păcatul”, nehotărât, care era acel păcat al lumii ce vrea să-l pierză Hristos şi să lase cialialalte?
Dumnezeescul Theofilact, tălmăcind acest cuvânt al Evangheliei zice că păcatul lumii iaste neascultătoarea prea caré au rădicat-o Domnul de la mijloc, făcându-Se pre Sine ascultătoriu până la moarte; au numit-o Ioann păcatul lumii, ca când n-ar fi fost alt păcat mai mare în lume decât neascultarea. Şi au zis păcat, iar nu păcate, pentru căci numai întru acéia singură neascultare să cuprinde toate păcatele.
Drept acéia, zicând cum că păcatul acela l-au şters Domnul nostru arată cum că au şters împreună toate şi célialalte păcate; şi de vréme ce cu împotriva s-au vindecat împotrivirea, după cum zice Theofilact, adecă neascultarea lumii cu ascultarea lui Hristos, urmează făr’ de nici un prepus că precum neascultarea iaste începutul şi rădăcina tuturor păcatelor, aşa şi ascultarea iaste izvorul şi mumă tuturor bunătăţilor. Pentru acéia Dumnezeu Tatăl pre dreptate au dat apostolilor numai această poruncă a ascultării în vrémea înfrumuseţării, pentru căci întru dânsa să alcătuesc toate bunătăţile şi toate darurile.
Şi-mi adeverez mai mult cuvântul mărturiia lui Iacov fratele Domnului la al doilea cap, zicând cum că Avraam, când au mers să junghe pre fiiu-său pre Isaac, numéşte jărtva acéia lucruri – Iacov o zice multe-; jărtva era una, iar nu multe. Deci şi lucrul unul era, iar nu multe şi să cuveniia să o zică cu număr de unul, iar nu cu număr de mulţi. Taina iaste aceasta; lucrul acesta al jărtvei lui Avraam era lucrul ascultării şi de vréme ce unde iaste ascultarea acolo sânt adunate toate bunătăţile, acolo sânt toate lucrurile céle bune. Pentru acéia cu cale au zis Iacov cum că Avraam s-au îndreptat din lucruri, iar nu din lucru, pentru căci înaintea lui Dumnezeu i s-au socotit ascultare, nu ca o bunătate, ci ca multe bunătăţi, atâta iaste de minunată, atâta-i de aleasă şi dumnezeiască bunătatea ascultării.
Pentru acéia şi Duhul Sfânt, la cartea cea dintâi a Împăraţilor, în 15 capete zice: „Mai bună iaste ascultarea decât jărtvele.”. Mai bine place lui Dumnezeu ascultarea decât jărtvele, pentru căci cine jărtvuiaşte, aduce lui Dumnezeu lucru strein, iar cine-l ascultă supune voinţa sa lui Dumnnezeu şi slobozeniia, dintru care ascultare ce altă jărtvă poate să se afle mai plăcută lui Dumnezeu? Şi dumnezeescul Efrem, la cuvântul ce face pentru ascultare zice: „O ascultare poate mai mult decât toate bunătăţile.”.
Şi pentru aceasta vedem, atâta în Scriptura véche, cât şi în cea noao, cum că câţi s-au arătat ascultători lui Dumnezeu, toţi au câştigat şi plată mai aleasă.
Lui Noe i-au poruncit Dumnezeu să facă chivotul şi l-au făcut, fără de a-şi prepune altceva rău în gândul lui, sau deşert.
Lui Avraam i-au poruncit, zicându-i: „Eşi din pământul tău şi din rudeniia ta şi te du în pământul în carele îţi voiu arăta” şi nimic nu s-au îndoit.
Iară lui Avraam, a dooa oară, i-au poruncit să junghe pre fiiu-său, pre Isaac şi nimic nu s-au întristat, ci cu bucurie au priimit porunca.
Lui Isaac, că s-au supus ascultării şi au priimit să jărtvuiască pentru dragoste lui Dumnezeu şi nu s-au temut.
Lui Moisi i-au poruncit să meargă în Eghipet să mântuiască pre norodul lui Israil din robie şi măcar că era făicav la limbă şi vedea şi multe împiedecări, fiind la mijloc împărat tiran şi crud la inimă, iar nu s-au îngrijit.
Lui Petru i-au poruncit Hristos să umble pre ape şi vedea că iaste lucru cu nevoe şi cu neputinţă, iară n-au eşit din poruncă. Pavel, mergând pre cale şi căzând jos de pre cal de frica videniei ce au văzut, au zis: „Doamne, ce porunceşti să fac?” şi ce i-au zis glasul au ascultat, neîndoindu-se.
Şi pentru acéia, aceştia toţi s-au cinstit, s-au lăudat şi s-au mărit înaintea lui Dumnezeu şi au luat dar pentru ascultarea lor; că Noe s-au arătat mânuitor lumii; Avraam s-au făcut părinte a multe neamuri; Isaac s-au făcut fiiu blagosloveniei şi închipuirile lui Hristos[7]; Moisi, căpetenie lui Israil şi iubit lui Dumnezeu; Petru s-au făcut verhovnic apostolilor, căruia i s-au încredinţat şi chieile împărăţiei ceriului şi Pavel, dascal limbilor, vas ales şi văzătoriu cereştilor bunătăţi.
Şi nu numai aceştea, ci toţi câţi s-au suppus ascultării lui Dumnezeu şi mai nainte de lége şi după lége, s-au făcut fii darului şi să bucură cu îngerii întru împărăţiia ceriului.
Acuma, dară, o poruncă folositoare ca aceasta şi mântuitoare iaste, cineva din noi să o păzească? Noi, toată zioa şi la rugăciuni şi la împreunări şi la vorbe şi la fieştece lucru al nostru, chiemăm pre Dumnezeu şi-L numim Domn. Şi de-L numim Domn şi Stăpân, unde ne iaste supunerea ce arătăm, ca nişte slugi la Domnul nostru? Sluga face voia domnului său, dară noi care voe facem, acestui Domn al nostru? Care din poruncile Lui păzim? Care dragoste avem cătră Dânsul şi ce cinste Îi facem? O zice însuş Dumnezeu, prin rostul Malahiei, la capul cel dintâi: „Şi de sânt Eu Domnul, unde iaste frica Mea?”. Cine iaste din voi, să se teamă de Mine, să Mă cinstească, să se ruşineze de Mine?[8] „Nu iaste, până la unul-zice David la Psalm 3, toţi s-au abătut împreună, netrébnici s-au făcut; nu iaste cel ce face bunătate, nu iaste până la unul.”.
Drept acéia, nu iaste minune de nu ne ascultă nici pre noi fiii noştri, nici ni să supun slugile şi patemile noastre, carele în toate zilele oştesc asupra sufletului; iaste aceasta dreaptă judecată a lui Dumnezeu.
Zice fericitul Pavel la capul cel dintâi cătră romani, stih 29: să fim plini de toată nedreptatea[9], cu curvie, cu vicleşug, cu lăcomie, cu răutate, pline de zavistie, de ucidere, de price, de înşălăciune, de nărav rău; să fim şoptitori, clevetnici, urâţ de Dumnezeu, ocarnici, mândri, semeţi, aflători de réle, la părinţi neascultători şi, în scurte cuvinte, să fim robi lumii, trupului şi diavolului, pentru căci, cunoscând pre Dumnezeu, nu-L cinstim ca pre un Dumnezeu, nu-L ascultăm ca pre un Domn, nu ne supunem Lui, ca unui Stăpân; şi cum că iaste adevărul aşa, adeverează-o dragostea şi unirea ce avem.
[1] Fila 8, mss. 3460 B.A.R.
[2] În ediţia din 1888: „Că aceştia erau din toţi părinţii legii vechi mai aleşi şi mai mari”.
[3] În ediţia din 1888: „ca să se ducă”.
[4] Fila 67, mss. 3460 B.A.R.
[5] În ediţia din 1888: „cum să aseamănă în oarecare chip”.
[6] Fila 138, mss. 3460 B.A.R.
[7] În ediţia din 1888: „Isaac s-au făcut fiiu blagosloveniei şi închipuirei lui Hristos.”.
[8] Urmează o cruce şi o menţiune marginală: de la acest semn treci list. 133. Textul ce urma să înlocuiască finalul didahiei – în ipoteza în care domnul s-ar fi aflat de faţă – ocupă în întregime f. 159 din ms. A: Că cela ce se téme de Dumnezeu – zice Ioan cel cu rostul de aur -, nu iscodéşte, ce créde, îmblânzéşte, jărtvuiaşte, cinstéşte, măréşte, cântă şi laudă. Însă precum nu lipsesc împăratului ostaşi credincioşi, aşa nu lipsesc nici lui Dumnezeu fii cucernici, carii să tem de el şi-l cinstesc, dintru care fii cucernici şi credincioşi, cel mai ales eşti măriia-ta, preaînălţate doamne, carele mai mult decât toţi te temi de Dumnezeu, de vréme ce mai mult decât toţi te închini lui şi-l asculţi mai mult decât fieştecarele , îl cinsteşti şi-l lauzi. Pentru măriia-ta putem zice acéia ce zice Dumnezeu pentru David: „ Înălţat-am pre cel ales din norodul mieu. Aflat-am pre David sluga mea; cu unt sfânt l-am uns pre el.”. Măriia-ta eşti cel ales din zece mii, după cum zice Scriptura, carele cu faptele tale céle bune cinsteşti pre Dumnzeu cu facerile de bine îl îmblânzeşti şi cu multa-ţi credinţă măreşti şi lauzi numele lui cel sfânt. Drept acéia, precum pentru David s-au făgăduit să-l înalţe mai vârtos decât împăraţii pământului să-i păzească în vécii vécilor semenţiia lui şi scaunul lui ca zilele ceriului, aşa mâna lui cea prea putérnică va fi pururea, spre paza domniei tale; va tăia de la faţa ta pre vrăjmaşii tăi, va înfrânge pre cei ce te urăsc şi va păzi în véci semenţiia ta şi scaunul tău. Că voia celor ce să tem de el va face – zice David – şi rugăciunea lor va auzi şi-i va mântui pre dânşii. Acestui dar să va învrednici şi fieştecarele din voi, feţii miei, de veţi asculta cu cucerie şi cu dragoste glasul prietenului celui făr’ de ani şi veţi face învăţăturile înfrumuseţatului Hristos, Fiiul său, al căruia darul şi mila cea bogată rugăm pururea să fie spre mântuirea sufletelor voastre. Amin.
[9] În ediţia din 1888, acest pasaj este următorul: „Fraţilor, precum n-au adeverit păgânii, a avea pre Dumnezeu în cunoştinţă, aşa i-au dat pre ei Dumnezeu întru minte nepricepută a face cele ce nu se cad, plini a fi de toată nedreptatea, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate, plini de pizmă, de ucidere, de sfadă, de înşelăciune, de năravuri rele, şoptitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, măreţi, trufaşi, aflători de réle, de părinţi neascultători, fără minte, neîmpăcăcioşi, fără dragoste, fără milostivire.”. Care în scurte cuvinte, zicem fiilor, să nu fim robi lumii, trupului şi diavolului, şi de vreme că pre Dumnezeu Îl chiemăm şi-L numim Domn şi Stăpân, să-L cinstim dar ca pre un Dumnezeu, să-L ascultăm ca pre un Domn, pentru că judecata lui Dumnezeu este după dreptate asupra celora ce fac fapte rele şi nu se pocăesc. Iar de ne vom supune ascultării lui Dumnezeu, ca să lăsăm tot felul de păcat şi să urmăm Lui şi să-L ascultăm cu râvnă, precum apostolii, ne vom învrednici şi noi aici de vom petrece viaţă liniştită , iar acolo, de vom vedea şi noi dumnezeiasca Lui strălucire, a Căruia slavă şi stăpânire este în veci nesfârşiţi. Amin.”.
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 
Va multumim parinte, ca mijlociti si pentru noi in rugaciunile dumneavoastra! Doamne ajuta-ne.
ApreciazăApreciază