*
Predici ale Sfântului Antim Ivireanul
la prăznuirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie
Cuvânt de învăţătură la octomvrie 26,
în zioa Sfântului şi marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtoriului de mir
asupra cutremurului
– I –
„Doamne, mântuiaşte-ne, că perim!” (Matei 8, 25)
Pomenirea marelui mucenic Dimitrie, ce să prăznuiaşte astăzi în toată lumea, ce alt aşteaptă de la adunarea iubitorilor de prăznuire, făr’ numai laude şi cântări. Însă eu, cunoscându-mă nevrédnic şi slab întru ştiinţă, nu îndrăznesc să-i împletesc cununi de laude, nici să-i vestesc precum să cuvine măririle minunilor lui. Căci altă învăţătură cearcă muceniceştile lui luptări şi alt prăznuitoriu trebuie pentru luminatele lui nevoinţe.
Drept acéia, las să laude alţii lucrurile lui céle slăvite, alţii să povestească cea preste firea omenească bărbăţiia sufletului său şi alţii să spue vitejiia cea mare, cu care au răbdat ranele şi moartea. Iară eu, ca un neputincios la vorbă, precum mă îndemn să mă minunez de iale cu mintea, aşa şi a le cinsti mă silesc cu tăcéria şi mă întorc cu vorba iară, la începutul cel dintâi: „Doamne, mântuiaşte-ne, că perim!”.
Pentru ca să arăt înaintea dragostei voastre nevoia ce au petrecut apostolii în corabie şi grabnic ajutoriu ce le-au dat Hristos în mijlocul mării şi nădăjduesc, cu darul sfântului, să vă folosiţi sufletéşte. Ce vă pohtesc să ascultaţi cu dragoste şi cu socotinţă.
Înfricoşat lucru socotesc, cu adevărat, să fie stătut turburarea mării de astăzi, de vréme ce şi Sfânta Evanghelie o numéşte mare (zicând): „Şi iată cutremur mare să făcu în mare.”.
Mi să pare ca când aşi vedea înaintea ochilor miei chipul ei, de toate părţile să sufle vânturi mari, să se strângă împrejurul vântului nori negri şi deşi, toată marea să spumege de mânie şi petutindenea să se înalţe valurile, ca nişte munţi. Mi să pare că văz corabiia apostolilor că o luptă cu multă sălbăticie turburarea mării: de o parte o bat valurile, de altă parte o turbură vânturile; de o parte o rădică spre ceriu, de altă parte o pogoară la iad. Mi să pare că văz pre féţele apostolilor zugrăvită, de frică, moartea: unul să se cutremure, altul să se spăimântéze; unul să se turbure, altul să strige şi toţi cu suspinuri şi cu lacrămi să ceară, cu rugăminte, ajutoriu de la Hristos, ce dormiia: „Doamne, mântuiaşte-ne, că perim!”.
Eu însă nu mă minunez nici pentru turburarea mării, pentru căci fiind o stihie nestatornică, aşa îi iaste pururea din fire, când să fie lină şi când să se turbure, nici pentru turburarea apostolilor, pentru căci nevoia aduce pururea turburare şi frică la oameni, ce mă minunez, cum s-au întâmplat că, îndată ce au alergat şi îndată ce s-au rugat, îndată au luat şi ajutoriul. „Şi să făcu linişte mare”, zice Evanghelia.
Au încetat valuri, au perit întunérecul, s-au împrăştiiat norii, s-au smerit marea şi corabiia întreagă şi făr’ de nici o vătămare, au ajuns la adăposteală.
Cercând eu pricina aceştii minuni ce s-au făcut făr’ de zăbavă, aflu de la tâlcuitorii Sfintei Evanghelii cum că alta n-au fost fără numai rugăciunea ce au făcut apostolii cu un glas şi cu un suflet; toţi deodată au strigat, toţi s-au rugat, toţi au cerşut deodată ajutor: „Doamne, mântuiaşte-ne, că perim!”. Şi pentru acéia Domnul au ascultat, îndată rugăciunea lor şi pre toţi i-au mântuit, pre toţi i-au păzit; n-au lăsat să piară nici unul în turburarea mării.
Drept aceia, şi dumnezeescul Theofilact: „doarme”, zice, „Domnul”, pentru ca să alérge apostolii, ce era înfricoşaţi la ajutoriul Lui, să-L roage şi să ia pricină din rugăciunea lor cea de obşte, să-i mântuiască din nevoe.
Cu adevărat, mare învăţătură ni să dă noao cu aceasta, pentru ca să luom pildă, să ne rugăm şi noi lui Dumnezeu la nevoile noastre céle de obşte.
Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte. Corăbiile între valuri sânt împărăţiile, crăiile, domniile şi oraşele, mulţimea norodului, politiile, supuşii, bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici, sânt cei ce călătoresc şi să află în nevoe.
Vânturile céle mari ce umflă marea sânt nevoile céle ce ne supără totdeauna. Valurile ce luptă corabiia sânt nenorocirile carele să întâmplă în toate zilele. Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoşază toată inima vitează sânt întâmplările céle de multe féliuri, neaşteptatele pagube, înfricoşările vrăjmaşilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările céle gréle şi nesuferite, carele le lasă Dumnezeu şi ne încungiură, pentru ca să cunoască credinţa noastră şi să ne vază răbdarea.
Acuma dară, pentru ca să mântuiască norodul de acéstia şi să lépede deasupra lor nevoia cea grea, oare care iaste, mijlocirea mântuirii? Acea mijlocire ne-o învaţă cu pilda lor norodul cel israiltenesc, când să supăra de oştile lui Hananeu, împăratul Aradului, în pustiu; ne-o învaţă lăcuitorii din Vetulua, când s-au ocolit în cetatea lor de oastea cea groaznică a lui Olofern; ne-o învaţă Esdra, când să întorcea cu norodul lui Israil în Ierusalim, mântuit din robiia Vavilonului; ne-o învaţă nineviténii, când au scăpat de periciunea, caré de spre partea lui Dumnezeu le-au fost spus prorocul Iona.
Toţi aceştia, pentru căci s-au rugat cu un glas şi cu un gând şi au cerşut de la Dumnezeu ajutoriu, s-au mântuit.
Zice Sfânta Scriptură: „Şi să rugă Israil rugă Domnului şi auzi Domnul glasul lui Israil şi déde pre Hananeu supt mâna lui.”. Şi lăcuitorii ce era ocoliţi în Vetulua au strigat cătră Domnul, cu toţii deodată, neîncetat şi au ascultat Domnul rugăciunea lor şi i-au mântuit din mâinile lui Olofern. Zice Esdra: „Am cerşut de la Dumnezeul nostru cale dreaptă noao şi coconilor noştri şi la toată agonisita noastră şi ne-au ascultat pre noi.”. Şi iară nineviténii au strigat cătră Dumnezeu, neîncetat şi s-au îmbrăcat în saci, de la mare până la mic; şi văzu Domnul lacrămile lor şi n-au stricat pre ei, nici dobitoacele, nici cetatea lor.
Drept acéia, zice David la Psalm 21: „Pre Tine au nădăjduit părinţii noştri, nădăjduiră şi ai izbăvit pre dânşii; cătră Tine au strigat şi s-au mântuit.”.
Dară ce mai cerc eu din istoriile Scripturii şi din pildele ei să învăţ în ce chip să fugim din întâmplările şi nevoile ce ne vin? Însuş Dumnezeu ne învaţă, prin rostul lui David, la Psalm 49 (zicând): „Şi Mă chiamă pre Mine în zioa necazului tău şi te voiu scoate şi Mă vei proslăvi.”. Şi la Psalm 90: „Striga-va cătră Mine şi voiu asculta pre el. Cu dânsul sunt în necaz, scoate-voiu pre dânsul.”. Şi iarăş prin rostul prorocului Isaiei, la 41 de capete zice: „Şi să vor bucura lipsiţii, pentru că vor cére şi Eu voiu asculta, Dumnezeul lui Israil, şi nu voi părăsi pre ei.”. Asémene zice şi la 29 de capete ale Ieremiei şi la al 10 a Zahariei. Şi Domnul nostru Iisus Hristos aceasta ne învaţă în Sfânta Evanghelie: „Céreţi (zice) şi să va da voao.”.
Şi, pentru ca să ne încredinţăm mai mult cum că făgăduiala Lui iaste nemincinoasă, adaoge la 11 capete ale lui Marco: „Toate câte veţi cére rugându-vă, să crédeţ că veţi lua şi vor fi voao.”. Şi de pe aceasta putem cunoaşte cum că nu iaste alt lucru mai de folos şi mai cuviincios decât a ne ruga, împreună cu toţii, să cérem de la Dumnezeu ajutoriu şi să alergăm la milostivirea Lui. De am ţinea acest sfat şi această învăţătură, ce ne dă Domnul şi să-l facem când ne încungiură întâmplările şi nevoile céle mari, o, cât ajutoriu şi câtă mângâiare am lua de la nemăsurata mila lui Dumnezeu.
Dumnezeu iaste Tată de obşte al tuturor. Pre toţi ne iubeşte ca pre nişte adevăraţi fii ai Lui şi nu poate răbda milostivirea Lui cea iubitoare de oameni să ne aflăm pururea în ticăloşii şi în nevoi, ce numai aşteaptă rugăciunea noastră; ia aminte să auză glasurile noastre; stă pururea cu urechile deşchise, pentru ca să ne asculte, îndată ce vom chiema numele Lui cel sfânt.
Dară, ce voiu să zic de nesimţirea cea mare a oamenilor acestui veac? Toţi pătimesc, toţi sunt în scârbe, toţi suspină supt jugul cel greu al nevoei. Dară iaste cineva să zică, împreună cu David: „Cătră Domnul, când m-am necăjit am stigat?”. Sau zice cineva, vreodată, lui Dumnezeu, întru supărările lui: „miluiaşte-mă, Doamne, şi mă ascultă”? Noi pohtim să ne ajute Dumnezeu şi să ne facă milă făr’ de a-L ruga.
Dară, cine iaste împăratul acela, sau cine iaste stăpânitoriul acela, carele să împarţă milă norodului său, sau să uşuréze pre supuşii lui de dările céle gréle, făr’ de a-l ruga şi făr’ de a-i dovedi nevoia lor? Sau, să zic mai bine, carele iaste tatăl acela ce dă pâine feciorilor lui, făr’ de a-i cére? Şi acéia ce nu face un împărat cu norodul său şi un tată ce feciorii lui, fără de rugăciune, vreţi să o facă Dumnezeu cu noi, netrébnicii, din voinţa Sa, fără de a ne ruga Lui? „Sărac trufaş au urât sufletul Mieu”, zice Domnul la 25 de capete ale lui Sirah. Nu poate răbda Dumnezeu nici cu un mijloc pre acei ce sunt lipsiţi, ticăloşi, nenorociţi şi apoi să înalţă şi stau îngânfaţi întru ale sale şi nu vor să se arate cum că au trebuinţă.
Şi cine socotiţi să fie aceştia? Noi suntem, cu toţii, carii pătimim atâtea scârbe nesuferite şi stăm în cumpănă să perim de nevoi, de nenorociri şi cu toate acéstia nu ne smerim înaintea lui Dumnezeu, nu ne plecăm cerbicea de trufiia cea multă ce avem, nu alergăm cu suspinuri şi cu lacrămi să cérem ajutoriu de la Dumnezeu.
Şi cum dară să va mântui norodul, cum să scuture această ticăloasă de ţară sarcina cea grea a rélelor ce o supără? Noi socotim numai cu putérea noastră şi cu înţelepciunea noastră, caré iaste nebunie înaintea lui Dumnezeu, să chivernisim norodul şi să-l apărăm de réle? Dară în zadar trudim. Că zice Hristos: „Făr’ de Mine nu veţi putea face nimic.”. Şi David iară, la Psalm 126: „De nu va păzi Domnul cetatea, în deşert o păzesc păzitorii.”.
Însă, mie mi să pare cum că mulţi (din cei ce ascultă) pot să răspunză la câte am zis până acum, că noi şi mult ne rugăm lui Dumnezeu, când ne vin scârbele şi nevoile şi cădem la mila Lui, dară nu vedem nici o mântuire, nici sântem încredinţaţi cum că ajung rugăciunile noastre la ceriu, măcar că aceasta nu o crez să o facă nimeni.
Iar să vă spuiu ce au răspuns Tiveriu chesarul unui tânăr, carele pentru multele lui răutăţi să afla la închisoare şi să căzniia ticălosul multă vréme în legături, cu foame, cu séte, întru întunérecul puşcăriei. Şi, de vréme ce cunoştea că nu iaste pentru dânsul nici o nădéjde de mântuire, au cerşut de la împăratul, cu mare rugăminte, să poruncească să-i dea moarte, pentru ca să se mântuiască din caznile ce pătimiia, căruia i-au zis Tiverie: „Tu încă n-ai aflat har înaintea ochilor miei şi-mi ceri o facere de bine ca aceasta?”.
Şi de vréme ce un vinovat n-are îndrăzneală înaintea împăratului celui pământesc, măcar să-i ceară moarte, dară noi, că suntem vinovaţi înaintea Atotputérnicului împăratului Dumnezeu şi încărcaţi de gréle păcate, cum pohtim să asculte Dumnezeu rugăciunea noastră şi să dea bunătăţile ce cérem? Cetiţ la 59 de capete, la Isaia, să înţelégeţi pricina pentru ce rugăciunile noastre nu află ascultare la urechile lui Dumnezeu. Zice prorocul: au nu poate mâna Domnului a mântui? Au îngreuit-au uréchia Lui ca să nu asculte? Ce socotiţi – zice – cum că nu poate preaputérnică mâna lui Dumnezeu, să vă mântuiască din nevoile voastre? Au doară socotiţi că are astupate urechile Lui şi nu ascultă rugăciunea voastră? Ba nu iaste aşa; ci pentru păcatele voastre (zice) au întors faţa Lui de la voi, ca să nu vă miluiască. Păcatele voastre céle multe sânt acélia ce opresc mila Lui şi acélia nu lasă rugăciunile voastre să ajungă înaintea scaunului dumnezeeştii Lui măriri. Căci mâinile voastre (zice) pângărite-s cu sânge; buzele voastre grăesc fărdélege; limba voastră strânbătate cugetă; picioarele voastre aleargă pre calea răutăţii; nimeni nu grăiaşte drept, nimeni nu sfătuiaşte bine, nimeni nu va să facă judecată adevărată.
Şi, cum dară, să vă asculte Dumnezeu? Cum să vă mântuiască din nevoile voastre? Şi cum, ziceţi mai bine, cum îndelung rabdă, cum îngăduiaşte şi cum poate suferi şi nu ne cufundă pre toţi, ca pre sodomleni? (Slavă, îndelungii răbdării Tale, Doamne, slavă Ţie).
Via, filosoful, mergia odată pre mare cu corabiia şi era împreună cu el, nişte oameni răi. Şi, apucându-i furtună mare, era să piară. Iar oamenii cei răi au început a să ruga dumnezeilor lor, să-i mântuiască din nevoe. Iar filosoful le-au zis: rogu-vă, tăceţi, să nu vă priceapă caré cumva dumnezeii că sânteţi aici, că adevărat vă va cufunda. Asémene zic şi eu cătră păcătoşii ce să roagă, că mai bine iaste să tacă, decât cu buzele lor céle spurcate, să aducă rugăciuni, cătră Dumnezeu la nevoile lor, că în loc de a afla mântuire, poate să piară desăvârşit pentru păcatele lor.
Să cuvine întâi să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătăţile, urâciunea, vrajba, zavistiia şi atunce să ne rugăm, pentru căci atunce vom afla ascultătoare urechile lui Dumnezeu. Că zice Sfântul Ioann Zlatoust: „Când din buze curate iase rugăciunea, atunce ajunge la nemomita uréchia Stăpânului.”. Când noi sântem curaţi, atunce ajunge şi rugăciunea noastră la ceriu. Însă afară de aceasta trebuiaşte şi alta, pentru ca să ne mântuim de nevoile noastre, cu mijlocul rugăciunii. Să cuvine, că precum iaste răutatea şi întâmplarea de obşte, să fie şi rugăciunea de obşte. Toţi să ne rugăm, toţi să cérem ajutoriu, precum au făcut şi apostolii astăzi în corabie, de au strigat toţi cu o gură şi cu o inimă: „Doamne, mântuiaşte-ne că perim!”. Iară nu unul să se roage şi altul nici să gândească; unul să plângă şi altul să râză; unul să se întristéze şi altul să se bucure. Pentru căci atunce adevărat, Dumnezeu nu ne ascultă.
Zice Hristos la Mathei, în 18 capete, că: „De să vor tocmi doi dintru voi pre pământ de tot lucrul carele ar cére, fi-va lor, de la Tatăl Mieu cel din ceriuri.”. Deci dară, când doi, uniţi, să vor ruga, câştigă mila; cu cât mai vârtos vor câştiga, când tot norodul şi toată mulţimea, cu un glas şi cu o gură şi cu o inimă, vor cére de la Dumnezeu ajutoriu.
Pentru aceasta vă pohtesc, féţii miei, aşa să vă rugaţi, pururea şi toţi deodată. Şi mai vârtos întru acéste vremi ce s-au înmulţit nevoile şi pre toţi, împreună, de toate părţile ne-au încungiurat nenorocirile, necazurile şi scârbele. Că zice David: „Voia celor ce să tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi şi-i va mântui pre dânşii.”. Ne va asculta pururea Dumnezeu, când toţi cu inimă curată Îl vom ruga şi ne va mântui de toate primejdiile şi din toate nevoile, prin rugăciunile marelui mucenic Dimitrie, ce să prăznuieşte astăzi, a căruia rugăciuni să păzească pre înălţatul domnul nostru şi toată cinstita boerime şi tot norodul creştinesc. Amin.
Cuvânt de învăţătură în 26 a lunii lui octomvrie,
asupra cutremurului şi a marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtoriului de mir
– II –
„Şi iată cutremur mare să făcu în mare,
cât să acoperiia corabiia de valuri.” (Matei 8, 24)
Precum un tată din ceşti pământeşti, fiind din sine bun şi drept, are firească dragoste a iubi pre toţi feciorii lui, tot într-o potrivă şi a-i cinsti tot întocma şi a le împărţi avéria şi bunătăţile lui, tot într-un chip, nedând unuia mai mult şi altuia mai puţin, sau să iubească pre cel dintâi mai vârtos decât pre cel de pre urmă, fără numai când însuş feciorul să va face mai ascultătoriu, sau mai neascultătoriu poruncilor tătâne-său; şi aşa cu acest mijloc, poate fi el pricina a înmulţi dragostea tătâne-său asupra lui, sau a o împuţina, precum pentru ascultarea aceasta şi neascultarea ni-o însemnează în pildă Mathei evanghelistul, zicând, cum că un om avea doi feciori şi unuia şi zicea să facă voia lui şi să făgăduia, iară nu o făcea; şi celuilalt îi zicea, şi el nu să făgăduia şi făcea. Aşa iaste de bun şi de drept Tatăl tuturor, Dumnezeu, cât toate zidirile, ca nişte faceri ale Lui le-au născut şi bunătatea o face întocma, la toate, după vredniciia a fieştecăruia.
Drept aceia, va să cinstiască pre îngeri ca pe nişte zidiri mai aproape şi fără de trupuri, ce strălucesc cu nemurirea, va să cinstească pre oameni ca pre nişte chipuri ale Sale, va să cinstească şi céle neînsufleţite, adecă ceriul şi pământul şi toate câte-s pre dânsul.
Şi iaste cinstea cea mai aleasă la acéstea toate îndoită: cinstea cea dintâi au fost la venirea cea dintâi pre pământ a lui Hristos, iară a dooa cinste ca să fie la înfricoşata a dooa venirea Lui. Deci cu venirea Lui cea dintâi au slăvit pre îngeri, căci au învrednicit pre Gavriil a fi slugă întâi la taina purtării de grijă, iar célialalte mulţimi de îngeri la naşterea Lui cea sfântă, din preacurata Fecioară, lăudând pre Dumnezeu şi zicând: „Slavă Dumnezeului celui din nălţime şi pre pământ pace.”.
Pre oameni încă i-au cinstit cu dragostea, precum zice preaînţeleptul Pavel, la 5 capete cătră romani, că: „Vrăjmaş fiind, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Lui, cu mult mai vârtos fiind împăcaţi ne vom mântui întru viaţa Lui.”. Aşijderea şi célialalte toate le-au cinstit Dumnezeu, ca toate să le aducă supt un cap în Domnul nostru Iisus, precum zice iarăşi Pavel, la capul cel dintâi cătră efeséni, adecă: „Arătându-ne noao taina voii Sale după bună plăcéria Sa, caré au pus mai înainte întru Dânsul, spre isprăvniciia plinirii vremilor, ca toate să le adune supt un cap, întru Hristos, céle din ceriu şi céle de pre pământ, întru Dânsul.”. Şi iarăşi una câte una le-au cinstit cu oarecare podoabă ce le-au dat; văzduhul le-au cinstit cu pogorârea îngerilor şi a Duhului Sfânt, că au trecut printr-însul; apele céle dulci le-au cinstit cu sfântul botez; pământul l-au cinstit cu cutremurul, cu deşchiderea mormintelor şi cu înviiarea morţilor. Urma, drept acéia, să cinstească şi marea cea sărată; şi au cinstit-o cu turburarea cutremurului.
„Şi iată, cutremur mare să făcu în mare.”. Pentru cutremur, spun filosofii ellinilor cum să se fie făcut din amestecarea stihiilor, zicând unii într-un chip, alţii într-alt chip, fieştecarele după putéria sa, scoţând însă de la mijloc pre Dumnezeu, carele iaste pricina cea dintâi. Ci noi, acum, de această dată, vom lăsa într-o parte céle ce au zis Anaxagora, Aristotel, Dimocrit şi Anaxament şi vom créde mai vârtos pre dumnezeescul filosof, pre David, carele zice: „Cela ce caută pre pământ şi-l face de să cutremură şi, întorcându-Şi faţa, să vor turbura.”.
Drept acéia, socotind şi noi a fi pricina cea dintâi a cutremurului Dumnezeu, avem să zicem la această vorbă 3 lucruri: întâi, pentru ce să se facă cutremurul în mare; a dooa, pentru ce să doarmă Hristos în corabie; a treia pentru ce să lase pre ucenici să se turbure.
Şi zicem la cea dintâi. Marile Dumnezeu, în Sfânta Scriptură, îndoit să zice a fi în lucrare: spre chivernisirea neamului omenesc, certând şi miluind. Certând însemnează la Isaia în 9 capete, unde spune urgiia lui Dumnezeu cea multă asupra lui Israil, zicând: „Şi au luat Domnul de la Israil capul şi coada”, mare şi mic, într-o zi. Şi, miluind, iară la Isaia mărturiséşte lui Dumnezeu, însuş Israil zicând: „Bine Te voiu cuvânta, Doamne, căci Te-ai urgisit asupra mea şi ai întors mâniia Ta şi m-ai miluit pre mine.”. Pentru urgiia lui Dumnezeu zice şi prorocul David: „Tinerii lor i-au mâncat focul şi fétele lor nejălite era; preoţii lor de sabie au căzut şi văduvele lor nu s-au tânguit.”. Iar pentru mila lui Dumnezeu zice la Psalomul 68: „Ascultă-mă, Doamne, că e bună mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, caută asupra mea.”.
Şi, de vréme ce am zis că Dumnezeu iaste îndoit în lucrare, spre chivernisirea oamenilor, amândoao cu înţelepciune le lucrează. Iar încăş zic şi aceasta cum că, de demult, Dumnezeu mai mult să arăta cercetătoriu şi certa lumea cu armele stihiilor, adecă cu focul, cu văzduhul, cu apa şi cu pământul acesta, carele este maica tuturor oamenilor.
Cu apa au certat pe vrémea lui Noe, când au făcut potopul şi au înecat tot trupul, de la om până la dobitoc, precum zice Moisi la al 7 cap. Cu focul au certat pre sodomiténi în zilele lui Avraam, arzându-le cetăţile lor, precum zice la cartea Facerii, la 19 capete. Cu pământul au certat pe vrémea lui Moisi, pre Core şi pre Dathan şi pre Aviron, pre carii, crăpând pâmântul, i-au înghiţit şi pre toţi câţi era cu dânşii, precum zice la cartea Numerelor. Cu văzduhul au certat pre faraon cel vârtos la cerbice, că prin sila vântului de la Austru l-au înecat în Marea Roşie, cu toată călărimea lui, precum zice la 14 capete, la Eşire.
Drept acéia, de demult era Dumnezeu mai mult Dumnezeul răsplătirilor, iar acum iaste al milii şi al îndurării; şi pentru aceia lucrează cu acéliaş stihii, ca să arate mila Lui cea bogată: apa, prin botez, pentru ca să înéce păcatele; focul prin limbile céle de foc, la pogorârea Sfântului Duh asupra capetelor sfinţilor apostoli; pământul prin sfânta naşterea Lui din Fecioară, în peşteră şi prin umbletul şi prin moartea cea de pre cruce şi prin îngropăciune şi prin înviiarea din morţi; văzduhul, prin înălţarea la ceriu.
Acéste îndoite lucruri vrând să le arate astăzi, face cutremurul cel mare ce povestiaşte Mathei evanghelistul zicând: „Şi iată cutremur mare să făcu în mare”, cu cutremurul să dea puţină certare, ca cum ar fi arătat cu aceasta cum că Acesta însuş au fost şi de demult, Carele certa prin stihii şi cu certarea să arate mila Lui. Că zice: „Atunce certă vânturile şi marea şi să făcu linişte mare.”. În mare face cutremurul, pentru ca să cunoască toţi cum că a Lui iaste marea şi El au făcut-o pre dânsa: „Şi uscatul mânile Lui l-au zidit.”. Şi încăş, să nu gândească lumea cum că numai pre pământ să ocoléşte putéria lui Hristos Dumnezeului nostru, ce în toată zidirea, neocolit lucrează putérea Lui, ca a unui Stăpân: „Tu stăpâneşti putéria mării şi turburarea valurilor ei Tu o îmblânzeşti.”.
A dooa, pentru ce să doarmă în corabie, zice Mathei, cum că Hristos dormiia, iar Marco zice: „Şi El era la cârmă, dormind pre căpătâiu.”. Şi oare pentru ce, dormind, să se facă cutremurul? 3 lucruri socotesc că urma să se facă, de ar fi fost deşteptat: întâi urma să nu să facă cutremur; a dooa, de ar fi fost deşteptat urma că de ar fi început puţin oarece cutremurul, îndată l-ar fi încetat, că de nu l-ar fi încetat îndată ar fi zis cei ce era de faţă, cum că nu poate; a treia, că de ar fi fost deşteptat, nu l-ar fi rugat ucenicii şi să-i zică: „Doamne, mântuiaşte-ne pre noi, că perim!”.
Iar încâşi să mai zic şi alta, ca doară s-ar mai cuveni. Domnul nostru Hristos, ca un Dumnezeu adevărat, iaste mai nainte cunoscătoriu şi cunoştea împuţinarea credinţii ce avea apostolii; şi pentru aceasta au dormit şi s-au depărtat să se facă cutremurul, pentru ca să se arate împuţinarea credinţii lor, ca să-i cérte puţinel şi să-i înfruntéze. Căci de ar fi crezut deplin să cuveniia să nu zică cuvintele ce au zis, nici să se teamă, ci să socotească cum că Domnul nostru şi când doarme mântuiaşte, după cea desăvârşit putiarea dumnezeirii Lui; şi să cuveniia să zică: de vréme ce Domnul iaste cu noi, ce rău poate să ni să întâmple? Că zice fericitul Pavel, la 10 capete cătră romani: „că tot oricarele va chiema numele Domnului, să va mântui”, necum să-L aibă înaintea ochilor pre Hristos, ci numai având credinţă curată şi chiemând preacinstit numele Lui să mântuiaşte de nevoi. Dară ei, că-L avea şi cu lucrul şi cu numele?
Deci, pentru acéia Domnul nostru au înfruntat necredinţa lor şi drept acéia le-au arătat de faţă boala lor cea sufletească, adecă puţinica lor credinţă, cu acea puţină înfruntare, zicându-le: „Ce sânteţi fricoşi, puţin credincioşilor?”. Apoi, sculându-se, au certat vântul şi marea.
Socotiţi, iubiţii miei, de vedeţi purtarea de grijă vindecătoare a Dohtorului celui ceresc, Dohtorul cel desăvârşit. Întâi curăţéşte ranele de carnea cea putredă, apoi pune erburile céle vindecătoare. Nu voiu lenevi a zice cum că de n-ar fi tămăduit necredinţa, n-ar fi încetat cutremurul şi să facă linişte. Şi această taină ascunsă şi acoperită o socotesc şi de pe alte minuni ce au făcut Domnul nostru Hristos, ca şi slăbănogului; că i-au zis întâi: „Cutează fiiule, iartă-ţi-să păcatele.”. Au scos şi de la el întâi putrejunea păcatelor, apoi îi zice: „Scoală, ia-ţi patul tău şi mergi în casa ta.”.
Să nu vă pară lucru de minune căci am zis pentru apostoli cum că nu au avut puţină credinţă, căci acea frică ce avea ei le dovedéşte credinţa, precum şi când au întrat în corabie, cătră Vithsaida, unde s-au şi temut noaptea, că-L vedea pre Hristos ca o nălucă şi s-au spăimântat şi pentru ce zice Marco evanghelistul că nu înţeléseră din pâini, căci era inima lor împietrită. Şi aici iară aşa: frica şi cuvintele ce zicea cătră Hristos arăta necredinţa lor. „Deşteaptă-te – zice – că ne înecăm!”. Iară Hristos le zice: „Ce sunteţi fricoşi, puţin credincioşilor?”.
Oare, ce socotiţi iubiţii miei, puteţi dară zice cum că acéste cuvinte sfinte să fie fost goale, numai dojănicioase? Ba. Ce numai cuvintele acéstia asemăna erburilor celor amară ce dau dohtorii cei aleşi, carele la gust sânt amară şi oţăroase, iar apoi au lucrare putérnică a trage veninul şi flegmele şi să curăţe trupul de toate răutăţile şi să mijlocească sănătate. Aşa era cuvintele blagoslovitului Iisus, cuvinte de sănătate şi de viaţă, măcar că era şi puţin amară, precum zice fericitul Petru: „Doamne, cătră cine vom mérge? Cuvintele vieţii de veac ai.”. Acéste cuvinte sânt încredinţate cum că au rădicat necredinţa de la ucenici şi cum au auzit necredinţa, au certat vânturile şi marea şi să făcu linişte mare.
Stau puţin de mă mir de aceasta. Oare, pentru ce să cérte Hristos stihiile céle neînsufleţite şi nesimţitoare: marea şi vântul? Nu socotesc să fie certat Hristos stihiile, ci pre dracii aceia carii din depărtarea lui Dumnezeu lucrează unile ca acéstia, spre ispita noastră. Şi de pe ce mă încredinţez cum să fie aşa? De pe cuvintele evanghelistului Marco, că au zis vântului: taci, cuvânt carele era obicinuit Hristos să-l zică la draci, precum au zis în Capernaum la omul cel ce avea duh necurat şi la omul ce au adus pre fiiu-său şi avea duh mut şi surd, precum spune Mathei că tot cu acel cuvânt: taci, au certat vânturile şi marea.
A 3 întrebăciune, pentru ce să lase pre ucenici să se turbure. Din ceput, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Carele S-au făcut Om, pre sfinţii Lui ucenici şi cu cuvinte şi cu fapte îi învaţă să petreacă în strimtorime, în scârbe şi în ispite, pentru ca să le arate cum că aceasta iaste calea cea adevărată, că întâi El, din ceputul vieţii Lui au pătimit goane, scârbe şi ispite, până la moarte. Drept acéia, le zicea şi lor: „Vă vor da şi pre voi în scârbe şi vă vor ucide pre voi şi veţi fi urâţi de toate limbile pentru numele Mieu.”. Să se turbure i-au lăsat şi să vie în nevoi, pentru ca să facă minunea mare şi cu minunea să-i mântuiască din puţina credinţă.
Şi adevărat, pentru căci pricina minunii iaste mare şi numai lui Dumnezeu să cuvine. Că n-au făcut minunea cu toiagul, ca robul lui Dumnezeu Moisi, în Marea Roşie, sau cu cojocul, ca Elisei cu chiemarea lui Ilie, de au trecut Iordanul, sau cu chivotul, ca Iisus fiiul lui Navi, de au stătut apele lui Iordan de-o parte şi de altă parte, ce numai cu poruncă şi cu certare, ca un Stăpân slugii Lui. Zise mării şi vânturilor: taci şi îndată au încetat. Şi atâta i-au plecat pre ucenici minunea aceasta, cât să temură. Zice Marco: „Frică mare şi zicea între dânşii: oare, cine iaste Acesta, că şi vântul şi marea ascultă pre Dânsul?”.
Iară stau de mă minunez, cum putu fi aceasta, de s-au întâmplat astăzi să prăznuim 2 cutremure de-o dată: unul ce s-au făcut în mare din depărtarea lui Dumnezeu, de draci, pentru ca să se îndepărtéze puţina credinţă a ucenicilor, al doilea cutremur ce s-au făcut pre pământ, din sălbăticiia şi cruzimea inimilor lui Dioclitian şi Maximian, păréchia dracului, pentru ca să se adeveréze credinţa cea multă a sfântului, marelui mucenic Dimitrie, a căruia prăznuim cinstita pomenire. Că atât cutremur au făcut şi atâtea valuri sălbatece au pornit asupra blagoslovitei corăbiei lui Dimitrie cât siliia să între întru céle mai din lăuntru ale fericitului său suflet, să-l cufunde, neştiind turbaţii aceia de oameni, ca nişte fiare sălbatece, cum că Dimitrie nu era corabie deşartă, ci avea catarg bun şi corăbiiar vrédnic şi vétrile iscusite şi cârmaci foarte învăţat.
Catartul era cinstita cruce, întru care se lăuda că iaste pururea tare şi nou şi poate să rabde vânturile Duhului Sfânt, întru inima lui; căci îi da atâta îndrăzneală fericitul Pavel, după cum scrie la 6 capete cătră galaténi: „Mie să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos.”. Iar mai vârtos cuvântul Domnului Iisus, ce zice în Sfânta Evanghelie: „Şi cine nu va lua crucea sa şi să vie după Mine, nu iaste Mie destoinic.”. Iar corăbiiarul iaste ştiut de toţi cum că altul nu era numai însuş Hristos, foarte învăţat întru călătoriia cetăţii cei cereşti, căci de acolo iaste; şi moşiia Lui iaste ceriul, precum zice la Ioan în 18 capete: „Împărăţiia Mea nu iaste din lumea aceasta”; şi la al 6 cap: „Eu sânt Pâinea cea vie, Care S-au pogorât din ceriu.”.
Acesta însuş era întru adâncul sufletului lui Dimitrie, lăcuitoriu şi când îl vedea puţin că să înfricoşa, îi zicea: „Dimitrie, tu eşti oaia Mea şi foarte bine te cunosc, că urmezi după Mine; nu te téme, că nu te va răpi nimeni din mâna Mea. Şi-ţi voiu da ţie viaţă vécinică şi acolea unde vor să pătrunză trupul tău cu suliţele, Eu sânt; loviturile tale le voiu primi Eu şi nu te voiu lăsa să aibi durori. Aleargă curând, că ai vréme bună. Eu am umplut vétrila credinţei tale cei curate, cu Duhul Mieu cel Sfânt. Dimitrie fă-te părtaş morţii Méle, că te voiu face părtaşi şi Învierii Méle; cu Duhul lui Dumnezeu petreci în patemi, pentru aceasta fiiul lui Dumnezeu eşti. Nu voiu lăsa să aibi duhul robiei spre frică, ci-ţi voiu da duhul moştenirei fieşti, carele să mărturisească cum că eşti fiiul lui Dumnezeu şi, ca un fiiu al lui Dumnezeu, vei fi şi moştean Lui şi moştean împreună cu Mine, iubitul tău Hristos. Fiiul Mieu, Dimitrie, vezi crucea? În inima ta am înfipt-o. Pre crucea aceasta dorm somnul patemii, a morţii, carea au mijlocit viaţa a toatei lumi; ce M-au deşteptat mila preaputérnicului Dumnezeu, cu înviiarea, pentru multa dragoste ce am cătră tine şi cătră toată lumea.
Furtunele acéstia şi cumplite valurile voiu înceta şi pre tine te voiu răpi din mijlocul lor. Ci vino după Mine, că am întors cârma din partea cea slobodă a deşărtăciunii, spre frumoséţele céle nemuritoare ale împărăţiei mele. Vino, prin moartea Lui, în viaţa cea vécinică, să Mă vezi şi să te veseleşti.”.
Drept acéia şi noi, smeriţii robii tăi, mare mucenice Dimitrie, te rugăm, de vréme ce într-atâta cinste te-ai învrednicit Dumnezeu, ca să te faci fiiul Lui şi sfânta Lui dreaptă să te ia şi să te sue întru împărăţiia Lui, ca să te răsfeţi cu fericiţii îngeri, cuvântul tău şi rugăciunea ta poate mult. Drept acéia adu-ţi aminte şi de noi, carii ne turburăm în furtuna cea mare a vrăjmaşilor şi în valurile deşărtăciunilor celor lumeşti şi de doarme Dumnezeu, adecă de să face ca Cela ce doarme, şi nu va vrea să ne asculte, tu ai multă îndrăzneală ce-L deşteaptă şi te roagă Lui tu, cel vrednic, pentru noi, cei nevrédnici; tu, cel iubit a lui Dumnezeu, pentru noi, cei urâţi, pentru neascultarea şi nesupunerea poruncilor Lui; tu, cel desăvârşit priiaten a lui Dumnezeu, pentru noi, vrăjmaşii, pentru păcat.
Să încéteze furtuna şi să alinéze valurile, că iaste dator să facă voia ta. Şi fă această osteneală ca să ne aduni în corabiia ta, cea blagoslovită, când va răspunde preamilostivul Stăpân să stăm de faţă, în zioa cea dulce a răsplătirii, ca dinpreună să binecuvântăm prealăudat numele Tatălui şi al Fiiului şi al Duhului Sfânt, în véci. Amin.
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 