„Îndreptător credinței și chip blândeților,
învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale
adevărul lucrurilor.
Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte,
cu sărăcia cele bogate.
Părinte Ierarhe Nicolae,
roagă-L pe Hristos Dumnezeu
să mântuiască sufletele noastre.”
*
https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-ierarh-nicolae-arhiepiscopul-de-mira-lichiei
https://www.facebook.com/trinitastv/videos/1574309486260184
*
Sfântul Antim Ivireanul ne-a lăsat două cuvinte de învățătură rostite la praznicul Sfântului Nicolae, față de care avea mare evlavie, de la el învățând iubirea pentru cei săraci, necăjiți și asupriți. Pe locul bisericuței de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, situată în mahalaua popii lui Ivașco, Sfântul Antim avea să ridice în București, între anii 1713-1715, biserica mare a Mănăstirii Tuturor Sfinților.
Luna lui dechemvrie, 6. Cazanie la Sfântul Nicolae
– I –
Pentru căci iaste omul făcut de Dumnezeu, îndoit, de suflet cuvântătoriu şi de trup simţitoriu are şi bunătăţi îndoite; sufleteşti şi trupeşti. Şi sânt bunătăţile céle sufleteşti 4: vitejiia, înţelepciunea, dreptatea şi curăţeniia. Bunătăţile céle trupeşti încă sunt 4: tăriia, întregimea, fromoséţia şi sănătatea. Şi dintr-acéste bunătăţ ale sufletului şi ale trupului nasc alte 4 bunătăţi de obşte: credinţa, nădejdia, dragostea şi smereniia.
Deci, pe acéste patru bunătăţ ca pe 4 temelii nemişcate, voiu să-mi întemeez vorba ce voiu să fac astăzi, cu ajutorul lui Dumnezeu, înaintea dragostii voastre. Ce întâi voiu să vă spuiu, foarte pe scurt, a fieştecăriia bunătate, putérea şi lucrarea ce are, pentru ca să se priceapă mai lesne célia ce voiu să grăesc, apoi vom întinde vorba înainte, de vom zice, după putinţă, câte va aduce ceasul şi ne va lumina Dumnezeu, de la carele cérem şi ajutor. Ci vă pohtesc să ascultaţi cu dragoste, ca să aveţi şi plată de la Dumnezeu.
„Credinţa, după cum zice fericitul Pavel la 11 capete cătră evrei, iaste fiinţa celor nădăjduite şi lucrurilor celor ce nu să văd dovediri şi fără de credinţă nu iaste cu putinţă nimeni să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu, nici să se apropie de El.”. Şi, pentru ca să vă încredinţaţi cum că iaste cuvântul acesta adevărat, ascultaţi de vedeţi că zice Hristos cătră apostoli la 16 capete ale lui Marcu: „Mérgeţi în toată lumea, propoveduiţi Evangheliia la toată zidirea şi cela ce va créde şi să va boteza, să va spăsi; iar cel ce nu va créde, să va osândi.”.
Iată dară că fără de credinţă nu iaste cu putinţă să ne mântuim şi să ştiţi că lăcaşul ei iaste inima omului şi viaţa ei, faptele céle bune, după cum zice apostolul Iacov: „Că precum trupul omului iaste mort făr’ de suflet, aşa şi credinţa iaste moartă, făr’ de fapte bune.”. Şi nimeni să nu socotească în mintea lui cum că cu credinţă singură să va mântui, de nu va face şi fapte bune, că va greşi. Şi iată că v-am spus, cu puţine cuvinte, putéria credinţii. Auziţi şi al nădejdii.
Nădéjdia iaste o îndrăzneală adevărată cătră Dumnezeu, dată în inima omului din dumnezeiasca strălucire, ca să nu deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredinţat cum că va lua, prin pocăinţă, ertăciune păcatelor şi verice altă cérere, sau trecătoare, sau vécinică. Şi să încredinţează şi să adeverează nădiajdia aceasta în inima omului întâi cu ajutoriul şi cu darul lui Hristos, că El iaste toată nădéjdia noastră, după cum zice apostolul Pavel cătră corinthéni: „După porunca lui Dumnezeu, Mântuitoriului nostru şi Domnul Iisus Hristos, al nădejdii noastre, că printr-Însul luom toate”, precum însuş Hristos învaţă şi zice: „Şi câte veţi cére întru numele Mieu, aceasta voiu face, ca să se mărească Părintele întru Fiiul.”. Şi în darul acesta a lui Hristos, toată nădéjdia noastră să întemeiază.
Iată că aţi înţeles putérea nădejdii; să vă spuiu acum şi a dragostii. Dragostea încă iaste, după cum zice fericitul Pavel, mai mare decât credinţa şi decât nădéjdia, temeiul şi vârful tuturor bunătăţilor, caré unéşte pre mulţi întru una şi face cale cătră Dumnezeu tuturor celora ce o iubesc; caré dragoste singur Hristos o adeverează la 22 de capete ale lui Mathei, zicând că: „Întru acéle 2 porunci, a iubi neştine pre Dumnezeu şi pre aproapele său razimă toată légia şi prorocii.”.
Aţi înţeles şi putérea dragostii; să spuiu acum şi a smereniei. Smereniia încă iaste sfârşitul, legătura şi pecétea tuturor bunătăţilor, căci că de ar face neştine toate bunătăţile lumii şi smerenie să nu aibă, toate-s pierdute, toate-s stricate, toate-s de nimica şi osteneala lor iaste în deşărt, pentru căci smereniia iaste maică tuturor bunătăţilor. Şi precum maica pune multă nevoinţă din fireasca dragoste ce are de hrănéşte pre copiii săi, ca să-i crească şi-i feréşte de toate ca să nu li se întâmple vreo primejdie şi-i va piiarde, aşa şi smereniia hrăniaşte bunătăţile de cresc şi le feréşte de toate primejdiile, ca să nu piară. Pentru căci păcatul cel dintâi şi mai mare decât toate păcatele iaste mândriia, caré o au izvodit şi au născut singur satana, carele era înger şi să numiia Luceafăr, pentru multa lumină ce avea; care mândrie l-au surpat şi l-au pogorât, cu toată ceata lui, întru céle mai de jos prăpăstii ale iadului. Şi dintr-atâta lumină ce avea s-au făcut decât toate negréţele şi decât toate întunérecile mai negru şi mai întunecat şi iaste să se osândească în véci nesfârşit pentru căci nu are tămăduială, nici vindecare rana lui, că fiind duh, nu are pocăinţă.
Şi cu acest păcat al mândriei, pentru multa lui zavistie, au înşălat şi pe ticălosul Adam, de l-au surpat din cinstea lui şi l-au adus la moarte şi l-au pogorât şi pre dânsul în iad. Şi precum păcatul mândriei au avut putére de au pogorât pre Luceafăr, până la céle mai de jos prăpăstii ale iadului, aşa şi bunătatea smereniei are mai multă putére decât mândriia; că au făcut pre singur Dumnezeu, carele iaste Făcătoriul luceafărului şi S-au plecat atâta, cât au lăsat ceriurile şi toată slava şi lauda ce avea de toate puterile cereşti, de S-au pogorât pre pământ, şi S-au făcut om şi S-au smerit până la moarte, după cum zice fericitul Pavel, moarte de cruce; şi S-au pogorât şi până la iad de au scos pre Adam, cu tot neamul lui şi l-au suit împreună cu Dânsul la ceriu, unde au fost şi mai înainte. Iară Luceafărul n-au putut să se mai sue, căci îl atârna păcatul în jos.
Că păcatul să asamână pietrii şi-i caută să meargă la maica ei, în pământ, de unde şi iaste. Iar bunătatea să aseamână focului şi iaste să meargă sus, în văzduh, unde-i iaste matca, că Dumnezeu iaste foc mistuitoriu şi pară de foc supţire, precum l-au văzut prorocul Ilie. Şi precum un om are în casa lui aur, argint, scule şi alte haine şi când iase din casă pune lacăt şi încue, pentru ca să nu meargă vreun hoţ să i le fure, să se păgubească, aşa şi smereniia încue, ca un lacăt, toate bunătăţile, ca să nu meargă hoţul cel de obşte, diavolul, să le fure şi să va păgubi de osteneala ce-au făcut.
Şi iată că, după putinţă, cu scurte vorbe v-am spus putérea şi lucrarea acelor 4 bunătăţi, carele trebuiaşte, cu toţii câţi le-aţi auzit, să le însemnaţi în inima voastră şi să le păziţi şi, după putinţă, să le şi faceţi; şi atunce veţi fi fericiţi după cum zice Hristos: „Fericiţi cei ce aud cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pre dânsul.”.
Pre acéste 4 bunătăţ ce-am zis mai sus şi v-am spus a fieştecăriia putérea şi lucrarea, ca pre o piatră în patru féţe, caré nu să poate mişca ş-au zidit toţi sfinţii şi toţi drepţii, ca nişte înţelepţi, casa bunătăţilor sale, şi, după cuvântul Evangheliei: „Să pogorî ploae şi veniră râurile şi suflară vânturile şi loviră casa acéia şi nu căzu, că era întemeiată pre piatră”, care piatră iaste Hristos, după cum zice fericitul Pavel, dintru care înţelepţi şi sfinţi şi drepţi iaste unul şi acest fericit şi de-a pururea pomenit, marele Nicolae, arhiereul Mirelor Lichiei, făcătoriul de minuni, a căruia pomenire săvârşim astăzi, întru acest sfânt lăcaş; carele stă deasupra muntelui biséricii ca o cetate păzită de Dumnezeu şi întărită de toate patru părţile cu 4 tunuri duhovniceşti: cu credinţa, cu nădéjdia, cu dragostia şi cu smereniia. Şi cu tunul credinţii gonéşte departe pre vrăjmaşii biséricii, pe eretici; cu tunul nădejdii aduce pre cei deznădăjduiţi cătră Dumnezeu; cu tunul dragostei ajută celor săraci şi lipsiţi; cu tunul smereniei sue pe cei păcătoşi la ceriu.
Stă nemişcat în muntele credinţii şi al nădejdii şi nu să poate ascunde; stă întemeiat în muntele dragostei şi al smereniei şi nu să poate pitula. Să véde de departe, că iaste la loc înalt; luminează ca o făclie aprinsă în casa Domnului, în curţile Dumnezeului nostru. Faptele lui céle bune strălucesc tuturor celor din casă, nu sânt ascunse sub obroc; luminează în toată lumea, ca lumina soarelui, minunile lui. Cunoscute-s de toţi facerile lui de bine şi milosteniile, primite-s de toţi blândéţele lui şi să bucură toţi de pomenirea lui, după cum zice Solomon: „Lăudându-se dreptul, să veselesc noroadele.”. Îl mărturisesc pre dânsul adevărul lucrurilor, cum că iaste îndreptătoriul credinţii şi chipul blândeţii şi dascalul înfrânării, precum îl cântă bisérica şi pentru acéia au agonisit prin smerenie céle înalte şi prin sărăcie céle bogate. Acesta au urmat dascalului şi învăţătoriului său Hristos, păstoriului celui bun şi adevărat, care ş-au pus sufletul pentru oi. Acesta au păzit porunca lui Dumnezeu desăvârşit şi L-au iubit şi pre Dânsul şi pre aproapele său, ca însuş pre sine.
Îl dovedéşte ajutoriul ce au făcut din destul de mulţi galbeni celor 3 fecioare, carele sta în cumpănă să-ş piarză fecioriia lor; că înţelegând sfântul cum că acel ticălos de tată al fételor, pentru ca să gonească sărăciia din casa lui, au socotit să chiiame în casa lui, pe Afrodita, adecă curviia şi pentru ca să câştige puţin aur şi argint, ca să se poată chivernisi, au vrut să vânză fecioriia fételor lui. Şi oftând cu amar din mijlocul inimii lui şi plângând cu lacrimi fierbinţi zicea: 3 fecioare, carele să văd ca 3 bunătăţi ale raiului, vor să se schimbe şi să se prefacă spre 3 răutăţi ale iadului şi pentru puţin câştig vor să piarză o avuţie caré iaste mai cinstită decât toate avuţiile ce sânt ascunse supt munţi, sau decât toate câte ocoléşte toată lumea; şi acea frumoséţe luminată ca a soarelui iaste să-şi piarză lumina şi podoaba şi să se facă scaun, sau să zic mai chiar cuib întunecaţilor draci.
Deci, acéstia ce am zis mai sus, înţelegându-le sfântul, au zis în sine: ba, diavole, nu voiu lăsa să se lipsească ceriul de stéle frumoase ca acéstia, nu voiu să câştige iadul suflete atât de curate şi flori aşa de frumoase. Eu, o, dragoste mincinoasă, voiu să-ţi sfărâm săgeţile, carele fără de rană omor; eu, Luceafărule, voiu să-ţi sparg toate mrejile şi-ţi voiu piiarde tot vicleşugul.
Aşa au vorbit sfântul, apoi, pe urmă, după ce au ascuns soarele toate razele lui şi s-au stins de tot lumina zilei între întunérecul nopţii şi când ceriul, de osteneală, au fost închis spre somn toţi ochii lui, atâta cât nici luna nu priveghiia, nici una din stélele céle mai mici avea deşchise tâmplele lor céle de argint, atunce ca când ar fi fost nu făcător de bine, ci ca un hoţ, aleargă cu mare grabă la acea săracă de casă şi aruncând în lăuntru, nu zic o dată, sau de doao ori, ci de trei ori, mulţi galbeni, au gonit cu aceasta sărăciia şi tot răul şi tot cugetul necuvios şi au mântuit fecioria celor 3 fecioare din cursele diavolului.
Auzit-aţi fapta sfântului? Priceput-aţi fierbinţeala inimii lui spre a face bine? Înţeles-aţi putéria dragostei cătră aproapele? Afle-să şi acum vreunul, au din cei bogaţi, au din cei săraci, după ce va cunoaşte lipsa şi sărăciia fratelui său, creştinului, carele iaste aproapele său, să-i facă ajutor la nevoia lui, cu dragoste curată şi făr’ de făţărie, de nu va avea putére cu bani sau cu altcevaş, măcar cu un sfat bun, sau cu un cuvânt de mângâiare şi nu numai eu, ci toţi creştinii cei ce să tem de Dumnezeu, îl vor ţinea întocma cu sfântul Nicolae şi cu alţi sfinţi, că atâta iaste Dumnezeu de mulţemit şi priimitor, cu multă dragoste de cel puţin a aceluia ce o va face cu credinţă şi cu dragoste, ca şi de cel mult a aceluia ce poate face.
Şi putem lua pildă de pe cei doi filéri ai văduvei, că au fost priimiţi foarte de Hristos şi de pe plata celor ce au lucrat în vie la ceasul al 11, că li-au plătit ca şi celor din ceasul cel dintâi. Că de am face cu acest mijloc bine vecinilor noştri, cum au făcut sfinţii şi cum ne învaţă Sfintele Scripturi sau mai vârtos să zic, cum ne învaţă singur Hristos, carele iaste începutul şi sfârşitul tuturor, oare ce bine socotiţi că am avea? Oare ce spor ni-ar da Dumnezeu în toate? Că zice prorocul David: „Voia celor ce să tem de Dânsul va face şi rugăciunea lor va asculta.”. Oare n-am fi şi noi drepţi, n-am fi şi noi sfinţi? Că aşa ne poruncéşte Hristos: „Faceţi-vă sfinţi, că Eu sfânt sunt.”.
Cu fapte bune să face omul lăudat şi sfânt, iară nu cu fapte réle. Nici nume vestit va putea să lase neştine, după moarte, cu răutăţi. Iară noi acum, de facem vreodată cuiva vreun bine sau vreo îndemână, cât de puţin, o facem mai mult cu făţărie, pentru ca să ne laude oamenii şi de nu să va supune întru toate, după pohta noastră, vom să-i scoatem binele acela pe nas, împutându-i totdeauna şi blestemându-l, îi zicem să-l osândească binele ce i-am făcut şi ne lăudăm cătră unii şi cătră alţii.
Dară, Dascălul nostru Hristos nu ne învaţă aşa, ci zice: „Când facem milostenie sau alt bine, să nu ştie stânga ce face dreapta.”. Deci, cine va vrea să isprăvească desăvârşit şi precum să cade acéste ce zic, aibă în loc de pământ dragostea, că acolea să va înrădăcina credinţa, ca un copac şi-şi va da roada sa la vrémea sa, după cum zice David: că toţ copacii şi toate erburile, răzimând în pământ cresc şi să măresc şi-şi dau roada, iar deaca nu razimă în pământ să usucă şi pier. Aşa şi credinţa, răzimând în dragoste créşte şi să măréşte şi face toate rodurile bunătăţilor, căci pământul credinţii iaste dragostea.
La céle zéce porunci ce-au dat Dumnezeu lui <Moisi> în muntele Sinaii, porunca cea dintâi şi mai mare iaste pentru dragoste; că n-au zis să crezi în Domnul Dumnezeul tău, ci să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi din toată vârtutea ta şi pre aproapele tău ca însuţi pre tine.”.
Şi oare pentru ce au zis: „Să iubeşti pre aproapele tău, ca însuţi pre tine?”. Pentru doao lucruri: una, pentru ca să arăţi dragostea care au arătat şi arată totdeauna Dumnezeu cătră tine şi alta pentru căci fieştecare om să iubéşte pre sine mai vârtos decât toate lucrurile şi-şi pohtéşte cinstea şi binele; şi pentru acéia au zis să iubească cu acest mijloc pre aproapele său. Că să ferească Dumnezeu, când ţi să va aprinde casa, sau când te vor năpădi niscai hoţi, vecinul tău cel de aproape va să vie să-ţi ajute, iar nu frate-tău sau altcineva din ruda ta, că aceia sânt departe; că cel ce iubéşte cu dreptate, acela şi créde. Că zice sfântul Ioann Bogoslovul: „De va zice cineva că iubéşte pre Dumnezeu şi pre fratele lui îl uraşte, mincinos iaste; că cel ce nu iubéşte pre fratele lui, că l-au văzut (şi-l véde totdeauna), dară pre Dumnezeu, că nu L-au văzut, cum Îl va putea iubi?”. Pentru aceasta şi Domnul Hristos au zis cătră ucenicii Lui: „De pe aceasta vor cunoaşte toţi că-Mi sânteţi ucenici, de veţi avea dragoste între voi.”.
Dară acum, tu, ticăloase oame, te numeşti creştin şi ucenic lui Hristos? Dară unde iaste dragostea ce ai cătră fratele tău? Ce fel de ascultare faci Dascalului şi Învăţătoriului tău? Încailea zi că nu eşti creştin, că-ţi faci mai multă osândă. Nu te nădăjdui că numai cu numele ce ai, de te numeşti creştin, că te vei mântui, că zice Hristos: „Nu cei ce-M zic Mie <Doamne, Doamne>, vor întra întru împărăţiia ceriului, ci cei ce fac voia Mea.”. Voia lui Hristos nu iaste alta, făr’ numai dragostea; şi cel ce are dragoste cătră aproapele său şi-i pohtéşte binele, acela face toate poruncile lui Dumnezeu, că cel ce rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu într-însul, după cum zice Ioann.
Iară acum creştinii noştri atâta stau împotriva lui Dumnezeu, cât Îl fac şi mincinos şi Sfânta Scriptură zic că sânt basne şi aflări omeneşti. Şi zic: dară cum voiu să iubesc pre vecinul mieu, că-mi iaste vrăjmaş? De vréme ce zici că-ţi iaste vrăjmaş, nu te numi creştin; ce zi că eşti un păgân şi un om făr’ de lége şi făr’ de obraz. Că Stăpânu-tău Hristos îţi poruncéşte să iubeşti pre vrăjmaşii tăi şi să le faci bine şi tu îi stai împotrivă şi nu vei să-L asculţi. Dară nu-ţi iai seama că tu eşti om şi mâine, poimâine vei să mori şi va să te mănânce pământul şi viermii. Şi de să va întâmpla să-ţi stea împotrivă sluga ta, sau argatul tău, nu te mânii pre dânsul şi-l baţi? Dară Hristos, că iaste Dumnezeul cel adevărat şi va să judece toată lumea, pentru neascultarea ce-i faci, oare socoteşti că nu te va pedepsi şi te va bate cu osânda în véci? Iată dară că nu-ţi iaste vrăjmaş, vrăjmaşul tău, ci mai vârtos priiaten, că te duce la bine, deaca vei face cum te învaţă Hristos; iară de nu vei face aşa, îţi eşti tu însuţi vrăjmaş şi pierzător sufletului tău. Că de ar fi ascultat Adam porunca lui Dumnezeu, n-ar fi venit la atâta osândă neamul omenesc; şi noi acum, de am asculta pe Hristos, n-am fi într-atâtea scârbe şi nevoi.
Pavel apostolul zice la 13 capete cătră corinthéni: „De voiu grăi, cu limbile oamenilor şi cu ale îngerilor şi dragoste să nu aibu, făcutu-m-am ca o aramă răsunătoare, sau ca o tobă băcăind; şi de voiu avea prorocie şi voiu şti tainele toate şi toată înţelégerea şi de voiu avea toată credinţa cât măgurile a le muta, iară dragoste să nu aibu, nimic nu sânt. Şi de voiu da toată avérea mea şi de-mi voiu da trupul mieu să-l arz şi dragoste să nu aibu, nimic nu folosesc.”.
Auzit-ai ce zice? Dară tu, căci urăşti pre fratele tău atâta cât nici în ochi nu vei să-l vezi, ci-i porţi pizmă şi-l zavistueşti pre la unii şi pre la alţii, ca să-i faci pagubă şi să-l supui, să-l sărăceşti, tu, adevărat nu eşti creştin, nici om pe pământ, ce eşti singur satana, carele au pârât pre Dumnezeu la Adam. Şi care preot iaste acela de te ispoveduiaşte şi te lasă pre tine, cela ce pârăşti de te cumineci? Acela, adevărat, nu iaste preot, ci iaste singur Iuda şi vânzător lui Hristos şi nu i să va erta nici popei, nici aceluia, măcar de ar face câte alte bunătăţi. Că zice Hristos: „Milă pohtesc, iară nu jărtvă.”.
Pentru aceasta dară, iubiţii miei întru Hristos fraţi şi blagosloviţi creştini, câţi v-aţi adunat astăzi ca să prăznuiţi şi să vă bucuraţi de pomenirea sfântului, trebue, după cât va fi putinţa a fieştecăriia, luând pildă de pe faptele sfântului, să ne asămânăm lui şi să iubim întâi pre Dumnezeu, după cum iaste scris la porunca cea dintâi şi pe aproapele nostru; să iubim pre vrăjmaşii noştri şi să le facem bine. Să cinstim pre părinţii noştri, atâta pre cei ce ne-au născut, cât şi pre cei sufleteşti, carii sunt cuvioşii călugări şi cucernecii preoţi. Să ne ferim, din cât ne va fi putinţa, de curvie, de beţie, de zavistii, de vânzări, de apucări, de năpăşti şi de alte multe ca acéstia că, sânt aflări ale începătoriului de răutăţi ale diavolului, pentru ca să ne desparţă de Hristos, Domnul nostru, şi să-şi bată joc de noi, după pohta lui. Şi deaca vom păzi acéstia câte am zis, atunce vom fi creştini buni şi adevăraţi ucenici a adevăratului Hristos Dumnezeu şi făr’ de nici o îndoială să avem nădéjde bună că aici, întru această lume vom petréce viiaţă pacinică şi făr’ de turburare, iară în cea viitoare ne vom bucura şi ne vom veseli împreună cu sfântul Nicolae şi cu toţi sfinţii, întru împărăţia ceriului, caré cu toţii să o dobândim, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui milă rugăm să fie pururea cu voi. Amin.
Învăţătură la Sfântul părintele nostru Nicolae
– II –
„Eu sânt păstoriul cel bun; păstoriul cel bun sufletul lui pune pentru oi!”
(Ioan 10, 11)
Aducându-mi aminte de râvna cea mare şi de dragostea cea multă ce are păstoriul cel bun cătră oile sale, foarte mă minunez şi laud credinţa şi dragostea inimii sale ce are spre paza lor, precum vedem că era fericitul acela şi credinciosul rob al lui Dumnezeu, Moisi, carele au fost păstoriu norodului israiltenesc. Că văzând urgiia lui Dumnezeu că era foarte mare şi groaznică asupra jidovilor, atâta cât li să cuveniia şi pierzare, iar n-au vrut pentru dragostea oilor să fugă să se mântuiască el singur, ci, mai vârtos, după cum zice la 22 de capete la Eşire, au stătut împotriva lui Dumnezeu şi cu mânie au început a-i zice: „Rogu-mă, Doamne, greşit-au norodul acesta greşală mare şi ş-au făcut lor dumnezei de aur; şi acum, de vrei să laşi păcatul lor, lasă-l, iar de nu, stinge-mă şi pre mine din cartea <în> caré m-ai scris.”.
Auzit-aţi râvna şi dragostea cea mare a acelui păstor? Cu adevărat, iubiţii miei ascultători, stau de mă mir de acéle cuvinte mari şi gréle ce au grăit Moisi cu atâta mânie. Iar mai mult mă minunez de îndelunga răbdare şi de multa iubire de oameni a lui Dumnezeu, cum nu l-au dat pierzării, împreună cu jidovii cei făr’ de lége; că lui Dumnezeu, nu numai Moisi, ce şi toată lumea nu-i iaste nici de o trebuinţă, după cum zice David la psalm 16: „Bunătăţile méle nu-ţi trebuesc.”.
Iar pentru ca să nu mă depărtez cu vorba zic cum că Dumnezeu nu s-au uitat la acéle cuvinte ale lui Moisi, ce-l îndemna spre mânie; ci mai vârtos s-au uitat la dragostea lui cea mare ce avea cătră oile sale, ca să nu paţă rău şi cum că mai bine au priimit să moară împreună cu oile lui şi pentru acéia n-au vrut Dumnezeu să facă acea stricăciune mare ca să-i piarză.
Mare era, cu adevărat, dragostea lui Moisi spre jidovi, iar mai mare au fost dragostea lui Hristos spre tot neamul omenesc. Căci Moisi numai pentru un norod poftiia să moară, iar Hristos pentru toată lumea. Şi Moisi nu zice: piiarde-mă numai pre mine şi lasă pre jidovi, iar Hristos această poftă avea, nefiind vinovat să moară şi toată lumea să trăiască, precum zice şi la Sfânta Evanghelie de astăzi: „Sufletul Mieu puiu pentru oi.”. Şi într-alt loc iară zice că: „Să cade să Se înalţe Fiiul omenesc, ca tot cela ce va créde într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă vecinică.”. Deci de pe aceste vorbe ce-am zis vom putea cunoaşte dragostea cea adevărată şi credinţa păstoriului celui bun; ci mă rog să ascultaţi.
Sânt mulţi în lume de să numesc că sânt păstori şi zic cum că poartă grijă de oi; ci o zic, ticăloşii, numai cu cuvântul, iar cu fapta sânt departe, cât e ceriul de pământ, pentru căci nu poartă grijă pentru folosul oilor lor, ci să nevoesc numai pentru folosul lor, cărora nu să cuvine să le zică neştine păstori, ci năemiţi, sau, mai vârtos să zic, furi şi tâlhari; că lasă oile lor de le mănâncă lupii şi ei sar pe aiurea, în turmele céle streine să fure şi să junghe şi să piarză. Pentru carii zice Domnul Hristos, la Mathei, în 7 capete: „Luaţi-vă aminte de proroci mincinoşi, carii vin cătră voi, în veşmintele oilor îmbrăcaţi, iar pe din lăuntru sânt lupi răpitori, pre carii din rodul lor (zice) îi veţi cunoaşte pre ei”, adecă de pe faptele lor céle necuvioase.
Şi iarăşi la 23 de capete, pe unii ca aceştea îi numéşte făţarnici, orbi, nebuni şi mormânte spoite pe dinnafară. Făţarnici îi numéşte pentru căci să arată cu înşălăciuni înaintea oamenilor şi să fac pre sine cum că sânt sfinţi şi drepţi. Orbi îi numéşte pentru căci nu vor să învéţe pre oameni céle ce să cuvin şi sânt drepte şi adevărate, ce-i învaţă şi-i îndeamnă pururea la lucrurile céle vătămătoare de suflet. Nebuni îi numéşte, pentru căci calcă poruncile céle mai mari ale lui Dumnezeu şi cearcă lucruri deşarte şi de nimica. Mormânte spoite pe dinnafară îi numéşte, pentru căci să fac ei mai învăţaţi, mai drepţi, mai buni şi mai vrédnici decât sfinţii părinţi şi decât apostolii şi nu ţin în seamă într-o nimica céle ce au zis ei şi le-au aşăzat, spre cinstea biséricii, spre întemeiarea credinţii şi a creştinătăţii şi spre folosul cel <de> obşte, ca nişte călcători de lége ce sânt. Opresc şi pre alţii, cu o mie de mijloace, să nu le ţie, pentru ca să-i osândească împreună cu dânşii, pentru binele cel mare ce le fac şi mila ce le dau, pentru care lucru vor să ia, ticăloşii, mai multă osândă de la Dumnezeu.
„Păstoriul cel bun sufletul lui pune pentru oi.”
La cartea cea dintâi cătră Timothei, la al 3 cap, zice fericitul Pavel cum că episcopul trebuie să fie făr’ de prihană, întreg la minte, cu bună rânduială, iubitoriu de streini, învăţătoriu bun, nesfadnic, blând, neînvrăjbitoriu, neiubitoriu de argint, casei sale bine îndreptătoriu, că de nu va şti a-ş îndrepta casa sa, cum va purta grijă de bisérica lui Dumnezeu?
Drept acéia nu eu, ci socoteala cea dreaptă află cum că păstoriului celui bun i să cuvine să aibă trei lucruri: una, credinţă curată, a dooa, înţelepciune întreagă şi a treia, să aibă toiag în mână. Cu credinţa cea curată să caute şi să pohtească pururea binele şi folosul oilor lui, nu numai celor sănătoase şi zdravene, ce şi celor bolnave şi struncinate. Cu înţelepciunea să păstorească pre oameni, dând învăţătură fieştecăruia după vârsta şi rânduiala lui, că precum sânt boale de multe féliuri şi nu să pot vindeca tot cu un feliu de doftorii, aşa nici cu un feliu de învăţătură nu să pot odihni, nici să pot îndrepta toate firile omeneşti, ci unii cu un féliu, alţii cu alt fél; că altă învăţătură trebuie bărbatului şi alta muerii; altă îndreptare trebuie bătrânului şi alta tânărului; altă povăţuire trebuie bogatului şi alta săracului; altă mângâiare trebuie celui vésel şi alta celui trist; altă vindecare trebuie celui sănătos şi alta celui bolnav; altă înfruntare trebuie stăpânului şi alta slugii; altă îndemnare trebuie celui îndrăzneţi şi alta celui fricos; altă îmbunare trebuie celui blând şi alta celui mânios; altă vorbă trebuie celui învăţat şi alta celui neînvăţat.
Şi în scurte cuvinte, pre fieştecarele, după vârsta sa şi după rânduiala sa, precum am şi mai zis, trebuia să-l odihnească cu învăţătura, cu toiagul ce ţine în mână adecă cu stăpânirea şi cu darul Duhului Sfânt să pedepsească atâta pre oi, cât pre lupii cei de gând şi pre hiarăle céle sălbatece ce vin asupra oilor. Pentru căci adevărat că de ce rămân oile <ne> pedepsite, de atâta cad în mai multe şi nenumărate patemi. Aşijderea şi lupii, când nu văd toiag în mâna păstoriului, răpesc oile fără de nici o frică şi le mănâncă. Pentru toiagul acesta zice David la Psalm 22: „Toiagul Tău şi varga Ta aceasta m-au mângâiat.”. Cu sfântul toiag au mântuit Moisi norodul cel jidovesc şi pre faraon l-au înecat.
Drept acéia, păstoriul care va vrea să păstorească pre lége şi pre dreptate trebue pururea să ţie toiagul în mână, adecă dojana şi înfruntarea şi după vremi să pedepsească pre oi şi să gonească hiarăle, căci acesta iaste sfârşitul cel bun a păstoriei sale, ca să ţie oile şi să le păzească cu sănătatea cea duhovnicească, adecă cu învăţătura. Această sănătate iaste pururea datoriu păstoriul să o dea oilor lui; iar de va fi vreuna din oi beteagă trebuie şi făr’ de voia ei să o lége şi să o pue jos să-i tae carnea cea putredă, să o lépede şi să-i pue căzuta doftorie, neuitându-se nimic la zvârliturile picioarelor ei cu carele poată să-i mijlocească şi vătămare, au la obraz, au la mână, au la picior. Şi aşa, cu această faptă bună şi cu această mijlocire va avea păstoriul cel bun despărţeală de năemiţi, pentru că năemiţii nu pasc oile pentru ca să le folosească, ci numai pentru plata ce apucă de la iale; şi când véde pre lup viind de departe adecă pre diavolul, ei lasă oile şi fug, pentru căci sunt năemiţi şi nu poartă grijă pentru oi. Ci să ferească Dumnezeu şi să mântuiască toate turmele de păstori ca aceştea, ca şi de moartea ciumei.
„Păstoriul cel bun sufletul lui pune pentru oi.”
Când au vrut Domnul nostru Hristos să Se înalţe la ceriu, S-au făgăduit ucenicilor Lui că nu-i va lăsa săraci, ci le va trimite alt Mângătoriu, pre Duhul Sfânt, Carele îi va învăţa pre ei toate şi-i va povăţui întru tot adevărul, care făgăduială au rămas, necurmat, la toţi arhiereii ce au păstorit, după vremi, turmele Sale până în zioa de astăzi şi va fi până va sta lumea; şi acea făgăduială să înţelége şi la tot norodul creştinesc. Că precum zice Sinesie, că nu vor lipsi împăratului niciodată ostaşi, aşa nu vor lipsi nici păstorii din bisérica lui Hristos pentru ca să mângăe pre norodul cel ales al lui Dumnezeu, cu céle bune şi de folos, dintru cari păstori au fost unul şi fericitul şi minunatul Nicolae, episcopul Mirelor Lichiei, făcătoriul de minuni, a căruia prăznuim, astăzi, cinstita pomenire, carele s-au arătat adevărat următoriu Dascălului şi Învăţătoriului său, lui Hristos; şi au înmulţit talantul ce i s-au încredinţat, nu îndoit, ci întreit, că s-au nevoit de au săvârşit trei bunătăţi mari: una spre cinstea şi lauda Stăpânului său Hristos, a dooa spre întemeierea credinţii cei de obşte a toatei politiei creştineşti şi a treia spre folosul turmei sale ce i s-au încredinţat.
Deci, bunătatea ce-au arătat spre cinstea şi lauda Stăpânului Hristos iaste credinţa cea adevărată, dragostea cea curată, rugăciunile céle neîncetate, posturile, vărsările de lacrămi, smereniia de margine, bdeniile, vorbele céle curate cătră Dumnezeu şi ostenélele céle de multe féliuri, carele acéstia toate fiind împreunate la un loc, arată o dragoste peste măsură cătră Dumnezeu. Şi pentru aceia l-au iubit şi Dumnezeu pe dânsul şi l-au făcut vestit şi lăudat în toată lumea.
Iar bunătatea ce-au arătat de obşte iaste acéia ce-au făcut înaintea credinciosului şi marelui împărat Constandin şi înaintea a tot săborului ce să adunase în Nichea, de-au înfruntat pre începătoriul de eresuri, pre Arie, şi ca pre un mincinos şi hulitoriu împotriva dreptăţii l-au lovit şi cu palma preste obraz şi i-au pecetluit spurcata şi clevetnica lui gură cu amuţeala şi i-au mărturisit de faţă pre Fiiul şi Cuvântul Tatălui a fi de o fiinţă şi întocma cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Iar bunătatea ce-au arătat spre folosul turmei sale şi în viaţă şi după moarte iaste dragostea cea peste măsură, învăţăturile céle cuvioase, milosteniile céle îndestulate, tămăduirile céle de multe féliuri, blândéţele cătră toţi, mântuirile de morţi, din închisori, din mări şi alte multe şi nenumărate faceri de bine, carele nefiind ticăloasa mea limbă vrédnică a le povesti, după cum să cade, le las asupra celor mai aleşi şi mai desăvârşit întru ştiinţa învăţăturii, ca să le adeveréze ei mai pre larg.
Iar eu plecându-mi capul cu cucerie, mă rog Împăratului celui din nălţime şi a toate ţiitoriului Dumnezeu ca, cu rugăciunile céle fierbinţi ale acestui preacuvios păstor, să dăruiască prealuminatului domnului nostru viaţă pacinică şi norocită cu întreagă sănătate şi biruinţă asupra vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi. Şi pentru această puţinică osteneală şi cheltuială trecătoare ce au făcut întru lauda lui Dumnezeu şi întru cinstea sfântului, de au împodobit această sfântă casă, după viaţa a mulţi ani fericiţi să-i facă odihnă la împărăţiia ceriului şi să-i dăruiască bunătăţile céle vécinice şi de-a pururea stătătoare. Şi dumneavoastră, celor ce sunteţi de faţă şi celor ce lipsesc, tuturor, să vă dea sănătate, viaţă curată, spăsenie sufletească, sporiu şi ajutor întru toate céle bune şi de folos. Aşijderea şi tuturor creştinilor, ca dinpreună să mărim şi să lăudăm, pururea numele Lui cel sfânt şi preasfânt. Amin.
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 