Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos – 25 decembrie

Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte
şi pământul peştera Celui Neapropiat aduce.
Îngerii cu păstorii slavoslovesc
şi magii cu Steaua călătoresc.
Că pentru noi s-a născut Prunc Tânăr,
Dumnezeu, Cel mai înainte de veci.
(Condacul Nașterii Domnului)

Marturiile icoanei – Nasterea Domnului (PDF)

* * *

*

Cuvânt la Duminica de după Nașterea Domnului
(Articol din revista Lumea Monahilor, Ianuarie 2019 pg. 10-17)

Dă clic pentru a accesa articol-lm-ian.2019-p.10-17.pdf

Predica din Duminica de după Nașterea Domnului, 28 decembrie 2014

Predica din Duminica de după Nașterea Domnului, 30 decembrie 2012

*

Două didahii ale Sfântului Antim Ivireanul

Cuvânt de învăţătură
la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

– I –

„Că nu pre îngeri cândva au luat, ci sămânţa lui Avraam au luat”, zice fericitul Pavel în 2 capete cătră evrei.

Doao firi mai alése şi mai de cinste au făcut Dumnezeu, adecă cea îngerească şi cea omenească; căci că pre înger şi pre om i-au făcut Dumnezeu după chipul Său, precum zice la capul cel dintâi al Facerii: „Să facem om după chipul nostru şi după asămânare.”. Însă nu pentru trup, ci pentru suflet iaste făcut omul după chipul lui Dumnezeu, căci că Dumnezeu nu are trup, ci iaste duh, după cum zice Hristos: „Duh iaste Dumnezeu.”. Îngerul încă iaste duh, că aşa zice prorocul David: „Cela ce face pre îngerii Săi duhuri.”. Şi sufletul omului iaste duh, că iarăşi acestaşi proroc zice: „Lua-vei duhul lor şi să vor sfârşi şi în ţărâna sa să vor întoarce.”.

Dumnezeu iaste nevăzut, îngerul iaste nevăzut şi sufletul omului iaste nevăzut. Dumnezeu iaste nemuritoriu, îngerul iaste nemuritoriu şi sufletul omului iaste nemuritoriu. Dumnezeu are înţelégere şi voe, îngerul are înţelégere şi voe şi sufletul omului are înţelégere şi voe.

Deci, amândoao firile acélia erau căzute, pentru trufiie: îngerul pentru căci au pohtit să fie asémenea lui Dumnezeu, după cum zice la Isaia în 14 capete: „Sui-mă-voi deasupra norilor şi voiu fi asémene Celui de sus înalt”, şi pentru acéia l-au înbeznat Dumnezeu întru prăpastiile iadului şi omul iară vrea să fie asémene lui Dumnezeu, că auzind din gura şarpelui că în ce zi va mânca din lemnul cunoştinţii să va face Dumnezeu; şi pentru căci au mâncat, fu izgonit şi el din grădina desfătării şi luo blestem ca să între în pământul dintru carele s-au luat.

Iar acum Dumnezeu dăruiaşte omului mila Sa, că au luat spre Sine firea lui cea căzută, iar îngerului nu va să-i arate acea milă; şi pentru acéia n-au luat spre Sine firea lui, după cum zice fericitul Pavel: „Că nu pre îngeri cândva au luat, ci sămânţa lui Avraam au luat.”.

Drept acéia, am a zice înaintea dragostei voastre, în vorba ce voiu să fac astăzi pricinile pentru ce au luat Dumnezeu firea omenească şi n-au luat cea îngerească; aşijderea şi pentru ce au luat spre Sine Fiiul lui Dumnezeu firea omenească şi n-au luat altă faţă a dumnezeirei, adecă Tatăl, sau Duhul Sfânt, care pricini le vom spune foarte pre scurt, pentru ca să nu vă dăm supărare. Ci mă rog lui Dumnezeu să-mi dea ajutoriu şi pre dumneavoastră vă pohtesc să ascultaţi cu dragoste.

Pricina cea dintâi, pentru care au luat Dumnezeu spre Sine firea omenească, iar nu cea îngerească iaste că îngerii n-au perit toţi, ci au rămas din ei mulţi, iar oamenii era căzuţi toţi, pentru păcatul născutului celui dintâi. Şi ne putem încredinţa de aceasta din pilda ce zice Domnul Hristos la Luca, în 15 capete, zicând: „Care om dintru voi, având 100 de oi şi, pierzând una dintr-însele, au nu va lăsa céle 99 în pustie şi va mérge după cea pierdută, până o va afla; şi, aflând-o, o pune pre umărul lui, bucurându-să?”.

Omul acela să înţelége a fi Domnul Hristos. Că aşa zice prorocul David: „Eşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până în seară.”. Iar céle 99 de oi să înţeleg céle 9 céte de îngeri pre carii, lăsându-i Hristos în ceriu, au venit pre pământ să caute oaia cea rătăcită, adecă firea cea omenească, caré era depărtată de Dumnezeu, pentru păcat şi era rătăcită în lume. Că aşa, zice David cătră Dumnezeu: „Rătăciiu ca o oae pierdută, cearcă pre robul Tău.”.

Aflat-au Hristos pre acea oae rătăcită şi au luat-o pre umerile Sale, adecă au luat spre Sine firea omului, după cuvântul apostolului Domnului <care> zice: „Să arătă în trup.”. Încă putem înţelége aceasta şi dintr-altă pildă a lui Hristos, Carele zice: „Care muiare având 10 bani şi va piiarde unul dintr-înşii, au nu aprinde lumânare şi mătură casa şi caută cu dinadinsul, până-l găseşte?”.

Muiarea acéia să înţelége a dooa faţă a dumnezeirii, Carele lăsând în ceriu 9 bani, adecă 9 céte de îngeri, S-au pogorât pre pământ să caute banul cel pierdut, adecă firea omenească, cu lumânarea aprinsă, adecă cu învăţăturile céle dumnezeeşti. Că aşa zice David: „Luminătoriul picioarelor méle iaste légia Ta şi lumina cărărilor méle.”.

Aflat-au banul acela al doilea chip al dumnezeirii, adecă Fiiul lui Dumnezeu, că S-au îmbrăcat cu trup omenesc, după cuvântul evanghelistului Ioann: „Şi Cuvântul trup S-au făcut.”.

Drept acéia, îngerii n-au fost perit toţi, căci că au mai rămas din ei 9 céte în ceriu, iar firea omenească era toată pierdută, carea se înţelége oaia şi banul cel pierdut şi Hristos l-au aflat.

A dooa pricină pentru care au luat Dumnezeu spre Sine firea omenească, iar nu cea îngerească, căci că omul au greşit din slăbiciune, având pre sine trup, carele l-au plecat pre lesne la păcat. Iar îngerul au greşit din firea cea rea, neavând trup pre sine. Că în trei chipuri greşaşte omul: sau din slăbiciune, sau din neştiinţă, sau din firea cea rea. Deci păcatul din slăbiciune iaste împotriva lui Dumnezeu Tatăl, căci că Tatăl să chiamă, întru tot putérnic. Păcatul dintru neştiinţă iaste împotriva Fiiului, că Fiiul lui Dumnezeu să chiamă înţelepciune.

Păcatul din firea cea rea iaste împotriva Duhului Sfânt, căci că Duhul Sfânt să chiamă bun.

Deci, care om va greşi din slăbiciune, sau din neştiinţă, îl va erta Domnul mai lesne, de să va pocăi. Că aşa zice David: „Păcatul tineréţelor méle ş-a neştiinţii méle nu-l pomeni.”. Iar cine greşaşte din firea cea rea împotriva Duhului Sfânt, omului aceluia nu-i iartă Dumnezeu lesne păcatul. Că aşa zice Domnul Hristos: „Tot păcatul şi hula să va erta oamenilor, iar hula care iaste spre Duhul Sfânt nu să va erta oamenilor.”.

Şi sunt păcate de moarte 7, carele sunt şi împotriva Duhului Sfânt, făr’ de nici o greşeală, de vréme ce sânt neertate, deaca nu să va face la dânsele căzuta vindecare; păcatul cel dintâi iaste trufiia, dintru carele să naşte semeţiia şi neascultarea; al doilea iaste zavistiia, dintru carele să naşte vrăjmăşiia şi uciderea; al treilea iaste iubirea de argint, carele să numéşte a doua închinare de idoli, dintru carele să nasc toate rélele; al patrulea iaste călcarea de lége, adecă nebăgarea în seamă celor hotărâte şi aşăzate în legi şi în pravile, dintru carele să naşte necredinţa şi lepădarea de Dumnezeu; al cincilea iaste sămânarea de vrajbă între fraţi şi între priiateni, care păcat l-au aflat singur satana; şi cine are acel nărav iaste asémenea diavolului; al şaselea iaste nădiajdia cea necuvioasă ce are neştine la multa mila lui Dumnezeu şi nu să părăséşte de păcate, socotind că-l va erta, dintru carele să naşte netémerea de Dumnezeu şi toată necurăţiia; al şaptelea, cel mai de pre urmă şi mai mare şi mai rău decât toate iaste oceaania, adecă deznădăjduirea de mila lui Dumnezeu, socotind că nu-l va erta nici cu un mijloc, dintru carele să naşte moartea cea sufletească şi munca cea vécinică a iadului.

Şi cine va avea vreunul dintr-acéste păcate şi nu va vrea să se părăsească de dânsul, mai bine să nu-l fie născut mumă-sa, că „îi iaste cerbicea lui vână de hier şi fruntea lui de aramă”, după cum zice Isaia în 48 de capete.

Şi pentru acéia au luat Domnul spre Sine firea omenească, iar nu cea îngerească, căci omul au greşit din slăbiciune împotriva lui Dumnezeu Tatăl, iar îngerul au greşit din firea lui cea rea, împotriva Duhului Sfânt.

A treia pricină pentru care au luat Domnul spre Sine firea omenească, iar nu cea îngerească iaste că îngerul au greşit de bună voia lui, iar pre ticălosul om l-au înşălat şarpele. Că a dooa chipuri iaste păcatul: unul iaste chiar al nostru, carele-l facem noi înşine, iar altul iaste păcatul cel strein, care îl face alt om şi rămânem şi noi părtaşi acelui păcat strein. Şi ne ceartă Dumnezeu şi pentru păcatele céle streine, precum iaste şi în trupul omenesc. Că pentru un mădular, când iaste bolnav, pătimesc toate mădulările, aşijderea şi în lumea caré să chiamă trup, adecă bisérica lui Hristos, creştinii, pentru un om rău pre mulţi oameni buni îi ceartă Dumnezeu, precum se véde aceasta în multe cărţi şi în multe istorii, că s-au făcut de multe ori, în bogate locuri. Că după cuvântul apostolului ce zice că „puţin aluat toată frământătura dospéşte”, aşa şi răutatea şi păcatul unuia pricinuiaşte la mulţi mare pacoste.

Drept acéia prorocul David să ruga lui Dumnezeu să-l cruţe de păcatul cel strein. Pentru acéia au luat Dumnezeu spre Sine firea omenească, iară nu cea îngerească, căci că îngerul au greşit de bună voia sa, iară omul au greşit dintru înşălăciune a cărui păcat iaste părtaş şi îngerul cel rău, adecă diavolul, pentru că el au înşălat pre om, prin mijlocul şarpelui.

A patra pricină pentru care au luat Dumnezeu spre Sine firea omenească, iar nu cea îngerească iaste căci că îngerul era mai de cinste decât omul; pentru acéia era datoriu şi mai tare să se ferească de păcat. Că cine iaste mai de cinste i să cade să fie mai cu omenie; că îngerii sunt stéle, iar omul iaste putrejune. Că aşa zice în cartea lui Iov în 25 de capete: „Stélele sânt necurate înaintea Lui, dară cu cât mai vârtos omul, fiind putrejune şi feciorul lui viiarme.”. (Drept acéia să cade omului celui sufletesc, adecă celui biséricesc) să fie mai cu omenie decât mireanul, pentru ca să ia pildă şi învăţătură fieştecine de la el, văzând faptele lui céle bune.

Pentru acéia şi Hristos, pre oamenii cei sufleteşti îi numéşte sare, zicând: „Voi sunteţi sarea pământului”; deci de să va strica sarea, cu ce să va mai săra? Îi numéşte lumină, zicând: „Voi sânteţi lumina lumii.”. Şi iarăşi: „Aşa să luminéze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre céle bune, să mărească pre Părintele vostru cel ceresc.”. (Îi numéşte cetate, zicând: „Nu să poate ascunde cetatea în vârful muntelui.”. Îi numéşte făclie aprinsă, zicând: „Nimeni nu aprinde făclie să o pue supt obroc, ci în sféşnic, ca să luminéze tuturor celor ce sânt în casă”).

Că nu să mânie Dumnezeu atâta pre omul cel prost când face păcat, cât să mânie pre omul cel bisericesc şi pre omul cel de cinste. Şi pentru acéia li să cade să fie mai cu omenie şi nu li să cădea să facă păcat.

Deci, pentru acéste patru pricini, ce-am zis, au luat Dumnezeu firea cea omenească, iar nu cea îngerească. Iar pentru ce au luat Fiiul lui Dumnezeu firea omenească, iar nu altă faţă a dumnezeirii, adecă Tatăl, sau Duhul Sfânt, încă sânt 4 pricini. Una, pentru căci să chiamă Fiiul lui Dumnezeu înţelepciune au luat chipul omului ca să vindecere nepricéperea omului, prin caré au căzut în păcat.

A dooa, ca Cela ce iaste Fiiul lui Dumnezeu, făr’ de ani, să Se facă şi Fiiul omului, supt ani.

A treia, precum S-au făcut Fiiul lui Dumnezeu Fiiul omului, să se facă şi fiiul omului fiiul lui Dumnezeu, după cuvântul lui Ioann: „Şi déde lor putére a fi fii lui Dumnezeu.”.

A patra, fiind Fiiul faţa cea de mijloc, S-au făcut mijlocitoriu de au făcut pace între Dumnezeu şi între om, după cum zice fericitul Pavel: „Că unul iaste mijlocitoriul lui Dumnezeu şi oamenilor, omul Hristos Iisus.”.

Iar pentru Naşterea Domnului Hristos, ce prăznuiaşte astăzi luminat sfânta bisérică, în ce chip S-au născut Fiiul lui Dumnezeu din Tată făr’ de mumă şi cum s-au întrupat din Mumă făr’ de tată, nu trebuiaşte iscoadă, de vréme ce iaste taina foarte mare, adecă şi peste fire, ci numai cu credinţă şi cu măriri de cuvântări să ne închinăm Lui, ca unui Soare al dreptăţii ce au răsărit din pântecele Fecioarei, noao celora ce şădeam întru întunérecul şi umbra morţii; şi din călduroasa inimă să-I mulţemim pentru multa şi nemăsurata milă ce au făcut cu noi, de-au înoit firea noastră cea căzută, cu naşterea Sa, căruia şi eu mă rog, nevrédnicul, ca unuia ce iaste unul născut Fiiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, să dăruiască prealuminatului sănătate, viaţă norocită şi bună întemeiare, întru cinstit şi luminat scaunul măriei-sale, împreună cu toată luminata casa măriei-sale şi împreună cu dumneavoastră cu toţi şi cu tot norodul creştinesc ca de pururea să prăznuiţi în mulţi ani, luminat, cu toate céle bune şi de folos.

Cuvânt de învăţătură în 25 a lunii dechemvrie, la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

– II –

„Că iată vestesc voao bucurie mare, carea va fi la tot norodul,
că S-au născut voao astăzi Mântuitor, Carele iaste Hristos, Domnul,
în cetatea lui David!”
(Luca 2, 10-11)

Multă veselie sufletească ne aduc noao, celor credincioşi şi iubitori de prăznuire acéste cuvinte ale Sfintei Evanghelii de astăzi, dintre care cuvinte adunăm 2 lucruri minunate şi peste fire; una, că înţelégem o véste bună, caré din véci nu s-au auzit, nici să va mai auzi până în véci şi alta, că auzim o bucurie mare caré stinge toată jalea, toată întristăciunea şi toată lacrăma de pe faţa pământului. Aş pohti însă acéste cuvinte să le întinz ca o masă desfătată înaintea dragostei voastre şi să vă fac un ospăţ sufletesc, după putinţă, puind în loc de bucate, cu multe féliuri de bunătăţi drése, cuvântul cel de bună vestire şi, în loc de băutură veselitoare, să dreg în păharul preaînţeléptelor capetelor voastre cuvântul cel de mare bucurie, pentru care lucru cérem putére de la Hristos, Carele înţelepţeşte pre cei neînvăţaţi, ca să ne luminéze mintea şi să ne dea ajutor ca să putem îndulci cu ospăţul vorbelor inimile şi auzurile celor ce vor ospăta sufléteşte.

Decât célialalte nume, cu carele zice Isaia să se numească Mântuitoriul, decât toate iaste, cel dintâi, minunat; şi cu cuviinţă i să cuvine acest nume, că nu numa într-un lucru, ci în toate faptele Sale minunat au fost: minunată zemislirea Lui, minunată şi naşterea, minunată şi viaţa, învăţătura, moartea, înviiarea, înălţarea la ceriu; minunată au fost şi pohfala înălţării Lui, că toate întru Dânsul au fost noao înălţate şi minunate. Iar ce iaste prăznuirea noastră, ceastă de acuma, iaste mai minunată decât toate, carele pomenéşte evanghelistul zicând: „Şi au născut pre Fiiul Său cel întâi născut şi L-au înfăşat pre Dânsul şi L-au pus în iasle, pentru că nu avea ei loc în casă.”. Că ce iaste mai minunat decât a zăcea în iasle Domnul tuturor? Şi nu fu Lui alt loc în lume? Ce iaste mai minunat decât o mărire ca aceasta, să fie aruncat la locul dobitoacelor? Şi pentru căci văd îngerii pre Domnul cerurilor, aruncat în gunoae, cântă: mărire lui Dumnezeu, Celui din nălţime.

Şi naşterea aceasta n-au fost numai mântuitoare, ce şi minunată. Că despre o parte trebue să ne minunăm de sfatul cel minunat al înţelepţiei lui Dumnezeu, iar despre altă parte trebuieşte să mărim lucrul cel mare al bunătăţii Lui. Că am câştigat astăzi pre Judecătoriul ceriului şi al pământului, Carele, surpând zapistul răutăţilor noastre, S-au milostivit de au rupt şi legăturile.

Câştigat-am astăzi pre Domnul, Carele jugul cel vechiu al robiei noastre, de pe grumazii noştri fărămându-l, întristăciunea lumii au veselit-o, cu slobozirea cea vécinică. Câştigat-am pre Împăratul cel blând, Carele în toată lumea călcând cu paşii dreptăţii cereşti, tirăniia vrăjmaşului celui răpştitoriu au sfărâmat-o.

Astăzi au strălucit noul Adam, carele nu iaste lăcuitoriu, ci Domn şi Stăpân al raiului, pre carele frumoséţia pomului celui oprit nu-l va înşăla, şarpele nu-l va vicleni, muiarea nu-l va amăgi.

Astăzi au răsărit lumina întru întunérec.

Astăzi pre Acela, de Carele să turbura ceriul şi ceriul ceriurilor, avându-L lumea, neştiind L-au câştigat.

Văzut-au sfinţii, strămoşii noştri, minuni mari şi fără de număr: că Marea Roşie, desfăcându-se în doao le-au făcut cale; focul, ca un stâlp luminându-le noaptea, le-au slujit; norul, de arşiţa şi zăduful zilii i-au umbrit; ceriul, hrană îngerească le-au dat; piatra cea vârtoasă, păhar dulce li-au deschis; Iordanul, curgerile sale céle répede, spre fugă li-au întors; zidurile céle tari ale vrăjmaşilor, de glasul trâmbiţelor au căzut; soarele, pre ceriu zăbovind cu călătoriia, au mărit zioa pentru izbândă. Iar minune ca aceasta nu s-au văzut niciodată, nici s-au auzit, ca Cela ce iaste unul născut Celui preaînalt, pre Carele puterile arhanghelilor cu frică Îi slujesc, a să arăta pre Sine, cu trup, oamenilor şi trupul carele l-au luat de la oameni să-l îndumnezeiască.

Drept acéia, decât iaste taina aceasta mântuitoare, de atâta iaste şi mai minunată; caré necum limba omenească poate a o grăi, ce şi îngerii, carii ne vestesc noao astăzi bucuriia cea mare şi cântă mărirea lui Dumnezeu, nu iaste cu putinţă ca să o adeveréze.

Eşit-au – zice – poruncă de la chesariul Avgust, să se scrie toată lumea, adecă ca fieştecine numele său, la moşiia sa şi la locul naşterii sale să şi-l spue. Drept acéia, cu pricina aceştii porunci, s-au suit şi Iosif din Galilea, din cetatea Nazaretului, la Iudea, în cetatea lui David, caré să chiamă Vithleem (pentru că era el din casa sa şi din moşiia lui David), să se scrie cu Mariia cea logodită lui, muiare, fiind grea. Iar osteneala şi greotatea călătoriei aceştiia pre lesne o va putea cunoaşte fieştecine, de va vrea să socotească vrémea şi cine au fost cei ce călătoriia. Că era pre la miezul ernii, când pământul şi apele sânt îngheţate de ger şi de vânturile céle reci; şi Fecioara tânără şi ruşinoasă, caré nici din casă nu era obicinuită a eşi, şi, fiind aproape de a naşte, purcéde pre o cale grea şi cu anevoe ca aceasta. Şi, apropiindu-să de Vithleem doară s-ar fi găsit vreo casă cuvioasă, ca să nască Fecioara aceasta într-însa, iară Însuş iubitoriul de sărăcie, Domnul, au pohtit într-o coşare smerită, ca să Se nască.

Şi fu, drept acéia (zice evanghelistul), fiind acolo s-au umplut zilele ei să nască. Şi era noaptea, caré noapte era mai luminată decât soarele, întru caré au răsărit Soarele dreptăţii. Însă eu mai bine voiu numai zioa acéia a fi noapte întru caré omul cel dintâi, Adam, au pohtit a fi asémenea lui Dumnezeu. Şi noaptea aceasta, între caré au strălucit Lumina cea cerească în lume, noul Adam, o voiu numi zio.

Iar Sfânta Fecioară aştepta, cu mare pohtă ceasul acela întru care, pre Dumnezeu ca un prunc, să-L ia în braţele sale şi cu mâinile sale să-L cuprinză şi cu ţâţele sale să-L apléce, fiind, drept acéia, toate întru linişte şi întru tăcere.

Făcându-şi noaptea calea sa jumătate eşit-au aici, în lumina aceasta a noastră, ca un mire din cămara Sa; eşit-au, zic, nădéjdea tuturor vécilor, bucuriia îngerilor, mântuirea neamurilor, scularea celor morţi, izvorul milii, rădăcina vieţii. Eşit-au Cuvântul Tatălui, cu trup îmbrăcat, din trupul Fecioarei; eşit-au gol, pentru ca să ne îmbrace pre noi, sărac ca să ne îmbogăţească, smerit ca să ne înalţe la ceriu, ca un prunc, ca să ne facă pre noi desăvârşit şi să ne dea noao bucuriia cea vécinică. Auzitu-s-au, rogu-vă, vreodată, véste ca aceasta? Au socotiţi că să va mai auzi? De aduce atâta bucurie la oameni o véste bună de céste trecătoare, dară această véste cu cât mai vârtos va aduce bucurie mare la tot norodul, după cum au zis îngerul? Precum căldura soarelui trage aburul de pe pământ în sus şi de acolo să pogoară roao şi face pământul de rodéşte şi să veseléşte, aşa şi preacuratul sângele Fecioarei, cu putéria Sfântului Duh, făr’ de nice o sămânţă de bărbat, zemislindu-se, s-au făcut trupul Domnului Hristos, carele, eşind la lumină, ca Cela ce iaste lumina cea adevărată, minunat au veselit tot neamul omenesc; şi născându-L, L-au făcut mai frumos decât ar fi fost înfrumuseţat cu tot féliul de bunătăţi. Că El iaste izvorul bunătăţilor făr’de nici o stricăciune a fecioriei sale şi făr’ de nici o simţire de durére au strălucit în lume acest Sfânt Prunc.

Obiciai iaste, în multe părţi, ca tot cela ce ar duce roadă noao de vânzare iaste ertat de toată datoriia vămii lui. Drept acéia, vrédnic lucru au fost să fie şi Sfânta Fecioară mântuită de toată vama datoriei durerii naşterii sale, că numai ia singură au adus lumii roadă noao. Că toate muerile câte au născut în lume au adus roduri vechi, zemislite în tina păcatului celui strămoşesc; iar Acesta pre Carele L-au născut Sfânta Fecioară cu adevărat iaste roadă noao, că iaste om zămislit din Duhul Sfânt şi nu numai Om singur, ci şi Dumnezeu. Că singură ia au adus în lume această roadă frumoasă şi pentru acéia au rămas mântuită de toată vama naşterii cea cu durére, precum şi de toată stricăciunea fecioriei au râmas întreagă. Că Cel ce venise în lume ca să facă pre toţi oamenii curaţi şi făr’ de stricăciune n-ar fi fost nicidecum cu cuviinţa să facă Maicii sale stricăciune.

Drept acéia, ce iaste mai minunat şi mai slăvit decât această naştere? Că să întunecă mintea omului şi nu poate a le pricépe acéstia, cum poate ca să nască fecioara fiiu? Şi prin venirea unui dar în lume să săvârşeşte taina a doao daruri: că Ziditoriul să naşte din zidirea Sa şi Muma cea neîmpreunată cu bărbat să minunează de rodul pântecelui său şi muiarea să face Începătoriului său începătoare.

Şi nu ştiu de ce mă voiu minuna întâi? De zemislirea cea făr’ de sămânţă, au căci prin naşterea aceasta mai mult s-au slăvit fecioriia? Şi nu iaste minune de au născut şi au rămas Fecioara curată, că au născut pre Cela ce iaste începutul fecioriei şi întru tot curat.

Cine va putea spune cu ce dragoste şi cu ce frică împreună va fi cuprins pre acest Fiiu al său, că fiind plină de credinţă Îl cunoştea pre acesta a fi Dumnezeu şi-L cunoştea a fi şi Fiiul său; să cunoştea pre sine a fi şi mumă şi slujnică. Drept acéia, ca o mumă cu dragoste Îl cuprindea şi-L săruta şi ca o slujnică, ca pre un Dumnezeu înalt abiia cu preacuratele mânile sale cuteza a-L apipăi. Căci ştiia că nici preoţilor nu era slobod a să atinge de lada legii, caré era ca o umbră înaintea aceştii taine şi ştiia a fi scris ca să se curăţească cei ce purta vasele Domnului. Şi de pohtiia arămurile biséricii atâta curăţie, cu cât mai vârtos pohtéşte Acesta curăţiia, Carele iaste începătoriul şi izvorul curăţiei.

Drept acéia, Preaînţeleapta Fecioară, cu frică şi cu dragoste, împreună cu multe lacrămi, carele le scotea dragostea cea multă ce avea cătră Cela ce să născuse dintru dânsa, uda trupul Preasfântului Cocon; şi luându-L cu scutece L-au înfăşat şi cu braţele L-au cuprins şi ţiţe fecioreşti dându-I în gură, cu lapte curat L-au adăptat.

Şi ce s-au mai întâmplat iaste lucru cu adevărat că covârşaşte toată minunea minţii omeneşti. Că zice: „Şi-L puse pre Dânsul în iasle, pentru că nu avea ei loc în casă.”. Înfăţişând, drept acéia, un lucru prea de jos, cu un lucru prea înalt, cum nu te vei cutremura de minune? Că Pruncul acesta, carele să vârguléşte în iasle, de ne vom rădica ochii credinţii noastre, Îl vom cunoaşte făcând tunete şi fulgere în nori şi pre cer umbletul stélelor rânduind, soarele şi luna de raze împlându-se şi mişcarea ceriului îndreptând şi toată greimea lumii acest Prunc înfăşat o cârmuiaşte.

Cine iaste Acela aşa mic şi aşa mare, aşa smerit şi aşa înalt, cât în iasle zăcând, în ceriu cu glasuri îngereşti să măréşte? Că ce iaste mai mic şi mai smerit decât a să naşte în iasle, care loc nu iaste al oamenilor, ci al dobitoacelor? Şi ce iaste mai mare şi mai înalt decât tot întru aceastaş naştere, pământul cu mare lumină a străluci şi mulţimea oştilor cereşti a cânta şi cétele îngerilor a să veseli cântând: „Mărire lui Dumnezeu întru cei de sus”? Şi umplând văzduhul de glasuri dulci şi mângăioase, când, de la începutul lumii, s-au mai auzit, la naşterea vreunui om, glasuri şi cântări îngereşti? De nu poţi créde, omule, cu slăbiciunea ta, cum că s-au născut Dumnezeu din muiare, cunoaşte că s-au născut din fecioară. De-ţi pare lucru prost a fi scutecele acélia întru carele iaste înfăşat, minunează-te de îngerii şi de mulţimea oştilor lor cereşti, cu ce cântări Îl măresc. Şi de te scârbeşti de iasle, rădică-ţi ochii puţinel şi vei vedea pre ceriu stea noao, caré mărturiseşte lumii naşterea Domnului. Şi de vréme ce crezi altele mai mici, créde şi céle minunate. Şi de te priceşti de céle ce sânt ale smereniei, cinstéşte céle cereşti şi înalte.

Cine, drept acéia, întru înălţimea mărirei aceştiia fiind împreunată cu atâta smerenie, nu va cunoaşte a fi doao firi, dintru cari una iaste vrednicia măririi şi alta priiminţa bunătăţii; carele amândoao le arată prorocul Isaia, zicând: „Prunc S-au născut noao şi Fiiu S-au dat noao.”. Numindu-L Prunc, însemnează smereniia omenirii şi numindu-L Fiiu dat, arată înălţimea măririi. Că S-au născut noao, Cel ce Luiş era; dat iaste, drept acéia, din dumnezeire şi născut din fecioară.

Născut iaste Cela ce simte apusul[*]; dat iaste Cela ce n-are început; născut iaste Cel ce iaste mai tânăr decât mulţi; dat iaste decât carele nu iaste nici Părintele mai vechiu; născut iaste Cel ce va să moară; dat iaste Acela dintru carele viaţa să naşte şi aşa, Cel ce era, dat iaste şi Cel ce nu era S-au născut. Acela stăpânéşte, iar Acesta să smereşte. Luiş stăpânéşte şi noao, celor credincioşi, ne gătéşte moştenire; şi nimeni să nu socotească că, luând trup, s-au micşorat ceva din mărirea cea dumnezeiască. Nu S-au născut îngerilor, căci acei ce au rămas în dreptate nu le trebuia mântuire şi cei ce căzuse nu putea ca să se mântuiască. Noao iaste, drept acéia, dat Domnul acesta şi născut.

Şi de vreme ce îngerii Îl măresc pre Dânsul, cu cântări, neîntorcându-i [creștinii] pre dânşii de la răutate, nici cétele lor să le mai slăvească, dară noi, cu cât mai vârtos să cuvine să-L mărim şi să-I mulţemim pentru véstia cea bună a împăcăciunii ce ne-au adus de la Dumnezeu Tatăl pentru bucuriia cea mare ce au vărsat peste tot pământul, pentru mântuirea noastră din mâna vrăjmaşului, pentru deşchiderea uşilor raiului şi pentru multele şi nenumăratele faceri de bine ce ne-au făcut şi ne face totdeauna, pentru carele trebuiaşte, cu bucurie sufletească şi cu laude de mulţemiri şi de slavoslovie să-I zicem: Slavă Ţie, Dumnezeule, Celui din nălţime.

Şi să ne închinăm naşterii Lui, aducându-I cu dragoste, cu frică şi cu multă cucerie, împreună cu filozofii şi daruri de bunătăţi: aur, tămâe şi zmirnă; în locul aurului să-I aducem credinţă dreaptă, ca unui Împărat ce iaste al ceriului şi al pământului şi a tuturor adâncurilor; în locul tămâei să-I aducem dragoste curată, ca unui Dumnezeu vécinic; şi în loc de zmirnă să-I aducem nădéjdia cea bună, că El iaste toată nădéjdia lumii.

Şi aşa, cu acest mijloc făcând, vom fi adevăraţi prăznuitori şi închinători naşterii Domnului Hristos, Căruia ne rugăm ca unui mult îndurătoriu, măcar că sântem şi nevrédnici, să arate bunătatea Lui cea desăvârşit; şi precum S-au milostivit de au surpat cu smereniia Lui cea de margine, pre mândrul acela Luţifer, să surpe şi pre toţi vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi a prealuminatului, înălţatului şi iubitoriului de Hristos domnului nostru Io Costantin voevod.

Şi precum au înoit cu naşterea Sfinţiei-Sale toată lumea şi viaţa omenească, aşa să înoiască şi anii vieţii măriei-sale, ca să poată prăznui în mulţi ani luminat şi pe plăcérea lui Dumnezeu acest luminat praznic cu fericită şi întreagă sănătate, cu lină pace şi cu viaţă norocită şi să-l învrednicească Dumnezeu întru adânci bătrânéţe, să stăpânească întru înălţat scaunul măriei-sale şi să oblăduiască cu blândéţe turma şi norodul ce i s-au încredinţat, împreună cu toată luminata şi de Dumnezeu blagoslovita casa măriei-sale, cu luminata doamnă, cu luminatele odrasle, coconi şi cocoane ale măriei-sale şi cu toată cinstea şi blagorodnica boerime, cu cei mari şi cu cei mici, cu cei ce sunt de faţă şi cu cei ce lipsesc, cu toată creştinătatea şi cu toată ţara, cu blagosloveniia preasfinţilor mitropoliţi şi a iubitorilor de Hristos episcopi, cu rugăciunile cuvioşilor egumeni şi a cuciarnicilor preoţi şi a tot cinul biséricesc, ca cu o gură şi cu o inimă, cu bucurie sufletească să zicem împreună cu îngerii: Slavă lui Dumnezeu, Celui din nălţime şi pre pământ pace, întru oameni bunăvoire.

---

[*]  Formulă originală, prin care Sfântul Antim arată că Hristos-Dumnezeu va cunoaşte moartea pentru mântuirea oamenilor.