„Fariseul de slava deşartă fiind biruit, iar vameşul cu pocăinţă plecându-se, au venit la Tine Însuţi, Stăpâne. Ci acela, lăudându-se, s-a lipsit de bunătăţi; iar acesta, negrăind, s-a învrednicit darurilor. În aceste suspinuri întăreşte-mă, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni.”
*
Sfântul Antim Ivireanul
La Dumineca Vameşului, cuvânt de învăţătură
Pohta cea mare şi dragostea cea curată, iar mai vârtos să zic, datoriia cea părinţească ce am cătră dragostea voastră m-au îndemnat astăzi de am venit aici, pentru ca să vă cercetăm sufletéşte, de vréme ce m-au rânduit Dumnezeu ca pre un nevrédnic să vă fiu păstor şi părinte sufletesc şi învăţătoriu la lucrurile céle ce ar fi spre folosul mântuinţii sufletelor voastre. Pentru care lucru aveţi datorie cu toţii, de la mic până la mare, să mă ascultaţi la céle ce vă învăţ de bine şi de folos, că acea ascultare nu o faceţi mie, ci lui Hristos, după cum zice la 10 capete ale Lucăi: „Cel ce ascultă pre voi, pre Mine ascultă şi cel ce să leapădă de voi, de Mine să leapădă.”. Aşijderea şi fericitul Pavel zice la 13 capete cătră ovréi: „Fraţilor, plecaţi-vă învăţătorilor voştri şi vă cuceriţi lor că priveghiază pentru sufletele voastre, ca cum ar fi să dea cuvânt, ca cu bucurie aceasta să facă, iar nu suspinând, că nu iaste de folos voao aceasta.”.
Drept acéia n-am pregetat, nici am lenevit, ca să nu fac datorie, după porunca stăpânului şi învăţătorului nostru Hristos, Căruia mă şi rog ca să-mi dea putére să vă pociu spune ceva de folos; ci vă pohtim de ascultare.
Precum un om casnic, vrând ca să samene grâu curat în holda lui, pune multă nevoinţă de-l cérne şi-l curăţă de neghină şi de altele, aşa şi sfinţii părinţii noştri au pus multă nevoinţă de au cernut cu ciurul chibzuelii toată Sfânta Scriptură şi au ales ca nişte grâu curat din toate bunătăţile câte ar putea fi acéste trei bunătăţi mari: credinţa, nădéjdia şi dragostea şi le-au sămânat în holda sfintei bisérici, adecă în adunarea şi în inima celor credincioşi. Şi are datorie fieştecare creştin a le ţinea şi a le face, căci fără acéste trei bunătăţi nu iaste cu putinţă nici cu un mijloc să se mântuiască creştinul, măcar de ar zice cine ce va vrea, căci acéstéa sânt teméele creştinătăţii. Că precum nu iaste cu putinţă a trăi neştine pre pământ fără de hrană trupească şi fără de îmbrăcăminte şi fără de somn, aşa nici fără de acéste trei bunătăţ carele sânt, precum am zis şi mai sus, credinţa, nădéjdea şi dragostea. Ce întâi voiu zice puţine cuvinte pentru nădéjde şi pentru dragoste, apoi voiu zice, pre urmă şi pentru credinţă, mai pre larg.
Nădéjdea iaste o îndrăzneală adevărată cătră Dumnezeu, dată în inima omului, din dumnezeiasca strălucire, ca să nu să deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnzeu, ci să fie încredinţat cum că va lua, prin pocăinţă, ertăciune păcatelor şi verice altă cérere, sau trecătoare, sau vécinică. Şi iaste nădéjdia de 2 féliuri: una bună şi alta rea. Bună iaste acéia când nădăjduiaşte cineva la Dumnezeu să se mântuiască, sau alt bine ce va să petreacă, că nici ostenéşte, nici cheltuiaşte nimic, cum zice David, că: „Cel ce nădăjduiaşte spre Dumnezeu mila îl va încungiura.”. Rea iaste acéia când nădăjduiaşte cineva la om să-i facă vreun bine, sau vreo îndemână la lucrurile céste trecătoare ale lumii, care nădéjde iaste mincinoasă şi deşartă, cum zice iarăş David: „Nu vă nădăjduiţi pre boiari, pre fiii oamenilor, la carii nu iaste mântuire.”. Aşijderea zice şi Solomon: „Blestemat să fie tot cel ce nădăjduiaşte spre om.”.
Dragostea încă iaste o unire a mulţi într-una şi cale cătră Dumnezeu şi vârf tuturor bunătăţilor, după cum o adeverează şi fericitul Pavel la 13 capete cătră corinthéni, zicând: „Decât credinţa şi decât nădéjdia iaste mai mare dragostea.”. Şi iaste şi aceasta de 3 féliuri: una dumnezeiască, alta firească şi alta pătimitoare şi rea. Dragostea cea dumnezeiască iaste acéia ce zice la A dooa lége, la 6 capete: „Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău i proci”; iar cea firească iaste céia ce iubesc părinţii pre fii şi fiii pre părinţi şi fieştecare pe ruda sa şi pe priiatenii săi. Iar pentru dragostea cea pătimitoare şi rea, nu vom zice nimic, pentru căci fieştecare înţelept şi temătoriu de Dumnezeu o cunoaşte că nu e bună; şi pentru acéia, lipsească vorba ei de la mijloc, ca să nu ne spurcăm auzul.
Credinţa iaste fiinţa celor nădăjduite şi lucrurilor celor ce nu văd dovediri, după cum zice apostolul Pavel: „Şi fără de credinţă nu iaste cu putinţă nimeni să se mântuiască”, precum vedem aceasta la toţi sfinţii şi la toţi drepţii cei mai înainte de lége şi cei de după lége. Că pentru credinţa lor cea dreaptă au aflat har înaintea lui Dumnezeu şi au făcut minuni mari şi preste fire, făcând folos şi lor şi altora; şi era de pururea ochii lui Dumnezeu asupra lor şi cu urechile Lui asculta rugăciunile lor, după cum zice David.
Aşijderea şi în Sfânta Evanghelie vedem, în bogate locuri, că cei ce mergea la Domnul Hristos, cu credinţă, auziia din gura Lui: „După credinţa voastră să se facă voao” şi îndată să tămăduia, veri de ce boală ar fi fost. Şi putem lua pildă şi de pe vameşul acest de astăzi, ce pomenéşte Sfânta Evanghelie, că bătându-şi pieptul şi zicând cu credinţă: „Doamne, fii milostiv mie, păcătosului” să pogorî îndreptat.
Dară noi, acum, că ne numim creştini, de pe ce fapte bune socotiţi că ne vom putea arăta creştinătatea şi blagocestiia ce avem şi să fim aleşi şi despărţiţi de neamurile ce zicem noi că sânt păgâni? Că de vom zice: de pe credinţă, ne înşălăm, că noi credinţă nu avem: că de am avea credinţă am iubi pre Dumnezeu şi am păzi cuvintele Lui şi am face, după putinţă, poruncile Lui. Că zice la Ioan, în 14 capete: „De Mă iubéşte neştine, cuvântul Mieu va păzi.”. Iar noi, în loc de a-L iubi şi a-I păzi cuvintele Îl înjurăm şi-I ţinem cuvintele de râs şi de batjocură, ca când ar fi nişte basne. Iar de mă veţi întreba, în ce chip Îl înjurăm, să vă spuiu: când înjurăm de lége pre cineva, pre Dumnezeu înjurăm. Că v-am spus mai sus, că credinţa iaste numai de un fel şi toţi oamenii cred în Dumnezeu, că Dumnezeu iaste légia şi făcătoriul legii; şi pentru căci înjurăm légia, înjurăm pre Dumnezeu şi pentru acéia, iată dară, că n-avem credinţă.
De vom zice de pe nădiajde, că sântem aleşi din păgâni, nici aceasta nu o avem, căci că de am avea credinţă, poate doară că am avea şi nădiajde, că v-am spus mai sus că întâi iaste să crează neştine în Dumnezeu, apoi să nădăjduiască.
De vom zice de pe dragoste, că sântem aleşi din păgâni, nici acéia nu o avem, că zice Ioann: „De va zice cineva că iubéşte pre Dumnezeu şi pre fratele lui îl urăşte, mincinos iaste; că de vréme ce nu iubeşte pre fratele lui, că-l véde, dar pre Dumnezeu, că nu-L véde, cumu-L va putea iubi?”. Şi iată, dară, că precum zic că neavând dragoste între noi şi nepohtindu-ne binele unul altuia, după porunca lui Dumnezeu, n-avem nici credinţă, nici nădiajde, nici dragoste şi sântem mai răi, să mă ertaţi, decât păgânii. Că zice apostolul Pavel: „Limbile n-au lége şi fac ale legii.”. Iară noi, având lége, facem tot împotriva legii şi sântem mai păcătoşi decât toate neamurile şi decât toate limbile. Şi puteţi cunoaşte aceasta, că iaste aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lége, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei bisérici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine légia?! Cine din păgâni face aceasta, sau cine-ş măscăréşte légia ca noi? Oare, nu înjurăm cu acéstia toate pre Dumnezeu? Oare, nu ocărâm cu acéstia poruncile Lui? Că El singur ne-au arătat şi ne-au învăţat acéste taini, ca prin mijlocul lor să ne curăţim de păcate şi să-L îmblânzim asupra noastră la scârbe şi la nevoi.
Dară noi, deaca auzim pre cineva că înjură [în jurăminte] de céle ce am zis, în loc de a-l certa şi a-l înfrunta, ca pre un om făr’de socoteală, noao ne pare bine şi râdem. De sunt acéstia lucruri creştineşti, zică cine are Dumnezeu.
Încăş, pe lângă acéstia toate, mai adaogem cu răutatea că pre părinţii noştri îi ocărâm şi-i batem; pre bătrâni îi necinstim, pre domni şi pre boieri îi blestemăm, pre arhierei nu-i ţinem într-o nimica, pre călugări îi clevetim, pe preoţi îi ocărâm, biséricile le ţinem ca nişte grajduri şi când mérgem la dânsele, în loc de a asculta slujbele şi a ne ruga lui Dumnezeu, să ne iarte păcatele, iar noi vorbim şi râdem şi facem cu ochiul, unul altuia mai rău decât pe la cârciume. Sărbătorile şi praznicile nu le ţinem, ca o nimica, ci atuncea facem céle mai réle, de bucurăm pe dracul şi atunce vindem şi cumpărăm.
Şi în scurte vorbe, ne-am abătut cu toţii din calea dreptăţii şi împreună ne-am netrebuit, după cum zice David şi nu sântem până întru unul a cunoaşte şi a cerca pre Domnul. Căci fiind orbiţi de deşărtăciunile céle lumeşti, nu ne bucurăm la altceva făr’ numai la lucrurile întunéricului veacului acestuia; şi sântem porniţi cu toţii spre răutăţi, ca o roată când dă la vale[1] şi nu să poate opri şi sântem toţi, cu totul, ca nişte dobitoace necurate, tăvălindu-ne în răsfăciunile céle spurcate şi de nimica.
Şi acéstia toate nu să trag dintr-alta, fără numai din necredinţa noastră; că ni s-au împietrit inimile întru răutăţi, ca a lui faraon şi umblăm, ca nişte cai sirepi, făr’ de zăbală şi făr’de ruşine, până vom cădea într-o vreo propastie şi vom peri. Cu acéste fapte ne lăudăm că suntem creştini! O, vai, de capetele noastre![2] Şi cu creştinătatea ce avem poate că vom fi socotind că numai căci ne numim creştini ne vom spăsi! Ba! Ci mai mare osândă vom să luom, de nu ne vom pocăi şi de nu ne vom lăsa de răutăţile noastre. Că zice Hristos: Nu cei ce-Mi zic Mie <Doamne, Doamne>, vor întra întru împărăţiia ceriului, ci cei ce fac voia Mea.”. Spuneţi-mi, rogu-vă, că eu poate că-m voiu fi eşit din fire, care voe a lui Hristos facem, sau care poruncă ţinem? Eu nu poci cunoaşte altceva, făr’ numai un nume uscat şi sec, ce avem făr’ de nici o faptă bună. Şi încă stăm de ne mirăm căci nu ne face Dumnezeu pe voia noastră pentru căci ne numim creştini! Ba încă bine că nu ne prăpădéşte ca pe sodomiténi, că vedem depărtarea lui Dumnezeu cu ochii noştri şi cunoaştem că din răutăţile noastre ne vin atâta féliuri de boale şi atâtea féliuri de morţi şi alte nevoi şi scârbe şi nicidecum nu ne venim în fire, ca să ne părăsim de răutăţile noastre.
Ci iată, că vă zic, iubiţilor miei şi vă învăţ cu frica lui Dumnezeu, ca un părinte sufletesc şi păstoriu ce vă sânt, să vă veniţi în fire şi să vă căiţi de lucrurile céle necuvioase, că Dumnezeu iaste milostiv şi deaca va vedea întoarcerea noastră şi pocăinţa cea bună, ne va erta. Că zice prin rostul Isaiei: „Întoarceţi-vă cătră Mine şi Mă voiu întoarce şi Eu cătră voi.”.
Şi vă poruncesc tuturor, câţi sânteţi cu meşterşug şi cu neguţătorii, veri de ce breaslă, ca de acum înainte, duminecile şi sărbătorile céle mari ce să numesc domneşti şi ale Maicăi Précistii şi a unora din sfinţii cei numiţi, să vă închideţi prăvăliile şi nici să vindeţi, nici să cumpăraţi nu numai de la creştini, ce nici de la turci, nici de la alţii, nici să lucraţi şi precum zic să faceţi, că nefăcând să ştiţi bine că vă voiu pedepsi biséricéşte, cu pravila şi pre dreptate, nefăcându-vă nici o năpaste. Şi încăş, pre carii să vor arăta semeţi şi tari de cap şi nu să vor supune dreptăţii şi poruncii bisériceşti îi vom pedepsi şi cu domniia.
Şi nimeni să nu socotească, din voi, şi să zică în inima lui: dară ce treabă are vlădica cu noi, nu-şi caută vlădiciia lui, ci să améstecă întru ale noastre? De n-aţi ştiut până acum şi de n-au fost nimeni să vă învéţe, iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi oamenii câţ sânt în Țara Rumânească, de la mic până la mare şi până la un copil de ţâţă afară din păgâni şi din ceia ce nu sunt de o lége cu noi; căci în seama mea v-au dat Stăpânul Hristos să vă pasc sufletéşte, ca pre nişte oi cuvântătoare şi de gâtul mieu spânzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pre toţi, iar nu de la alţii, până când vă voiu fi păstoriu.
Ci vă caută[3] în scurte cuvinte să mă ascultaţi de veţi fi creştini şi de vă ţineţi ai lui Hristos, că precum nu pot fi oile făr’ de păstoriu, aşa nici norodul făr’ de arhiereu şi verice va păsa cuiva la céle sufleteşti, alérge la mine ca la un părinte, că-l voiu vindeca, cu ajutoriul lui Hristos. Încăş poate să zică fieştecine din voi, în gândul său: dară noi avem nevoi gréle asupra noastră şi nu putem să facem acéste ce zici; ci eu încă zic că iaste aşa şi crez. Numai la greul acela sânt şi eu părtaş şi într-acel jug ce trageţi voi, trag şi eu; dară n-am putére să zic nici să gândesc aşa, căci că precum cére împăratul dăjdi de la noi, aşa ne cére şi Dumnezeu credinţă şi fapte bune. Că zice Hristos la Evanghelie: „Daţi ale chesariului, chesariului şi ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu.”. Să nu socotiţi că-I va fi milă lui Dumnezeu de noi, să ne iarte pentru căci avem nevoi, deaca nu vom face după putinţă şi poruncile Lui, ce ne va băga de unde nu vom putea să mai eşim. Ci să lăsăm năravurile céle rele şi obicéele céle necuvioase, ca doară S-ar milostivi Dumnezeu asupra noastră să ne iarte şi să ne chivernisească cu mila Lui cea bogată, căruia mă şi rog să tipărească şi să pecetluiască în inimile voastre acéstia câte v-am vorbit, ca să nu le uitaţi, ci, după putinţă de pururea să le faceţi şi precum înţelepţéşte pre cei orbi şi pre cei sfărâmaţi îi îndreptează, aşa să ne înţelepţească şi pre noi şi să ne îndreptéze pre calea cea dreaptă a mântuinţii, ca de pururea să mărim şi să proslăvim numele Lui cel sfânt şi preasfânt. Amin.
[1] În ediţia din 1888: „când dă de vale”.
[2] În ediţia din 1888: „O, vai, de păcatele noastre!”.
[3] În ediţia din 1888: „vă caut”.
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 