Prin rânduiala ei liturgică şi activitatea ei zilnică o mănăstire vie şi primitoare dintr-un oraş aduce multă lumină şi binecuvântare pentru întreaga comunitate. Ascunsă adesea sub ocrotirea unei repetiţii monotone, viaţa monahală aduce înnoire şi înălţare spirituală atât obştii călugăreşti, cât şi credincioşilor care participă la rugăciunile acesteia şi pregustă bucuria din Împărăţia lui Dumnezeu. Mănăstirile citadine au astfel misiunea de a împărtăşi oamenilor, prin lucrarea lor liturgică, filocalică şi filantropică, lumina, sfinţenia şi iubirea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Cu acest gând a purces smeritul şi eruditul Antim Ivireanul, harnic şi luptător Mitropolit al Ţării Româneşti (1708 – 1716), să ridice în Bucureşti o mănăstire spre slava lui Dumnezeu şi spre cinstirea Tuturor Sfinţilor, întărindu-o cu un aşezământ testamentar şi o rânduială de viaţă călugărească misionară ca un mare înţelept între întemeietorii de mănăstiri din Ţara Românească. În această mănăstire ocrotită de Dumnezeu şi îndrăgită de pelerini se împletesc şi se întregesc reciproc, de aproape trei veacuri, cultul şi cultura, liturghia şi filantropia, pacea sufletului şi misiunea pastorală. [1]
Mănăstirea Tuturor Sfinţilor
La 5 februarie 1713, de ziua prăznuirii Sfintei Agata, în urma unei descoperiri dumnezeiești, Mitropolitul Antim Ivireanul se hotărăşte să clădească o mănăstire pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, în care se păstra Sfântul Mir. Sfântul Antim pune toată averea sa pentru ridicarea din temelie a acestui sfânt lăcaş „întru slava şi mulţumita însuşi celui întru Troiţă Dumnezeu şi întru cinstea şi lauda Tuturor Sfinţilor dimpreună, încât să fie şi să se numească mănăstire a Tuturor Sfinţilor, cărora am şi închinat-o şi pe numele lor am zidit-o, ca să se prăznuiască întru ea cu mărire şi să se cinstească necontenit cu laude şi cu cântări, ca nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi ajutători şi sprijinitori tuturor pravoslavnicilor creştini”.[2]
În afară de averea sa personală, Mitropolitul Antim mai dobândește, fie în dar, fie prin cumpărare, diverse terenuri sau imobile, nu numai de la creştinii din Bucureşti, ci şi din alte oraşe. Mănăstirea a fost construită în „mahalaua popii lui Ivaşco”, nu departe de dealul Mitropoliei, la aproape două sute de metri spre apus.[3] Sfinţirea bisericii are loc în anul 1715 în prezenţa domnitorului Ştefan Cantacuzino. Ierarhul şi ctitorul mănăstirii, a întocmit cu mâna lui planurile de execuţie ale mănăstirii, două dintre ele rămânând până în zilele noastre, şi anume: planul original al bisericii, pe hârtie, ataşat testamentului său relativ la mănăstire şi un alt plan, realizat pe pergament (în 1713) în cuprinsul aşezământului mănăstirii.[4]
Bucuros că a reuşit să dea capitalei Ţării Româneşti una din cele mai frumoase podoabe de arhitectură, sculptură, pictură şi odoare bisericeşti, Mitropolitul Antim întocmeşte un testament, prin care lasă dispoziţii cum să fie organizate şi administrate clădirile şi averile mănăstirii. Testamentul este început la 24 aprilie 1713 odată cu începerea construcţiei mănăstirii şi este completat la 15 martie 1716.[5]
Intrarea în curtea mănăstirii, care avea formă pătrată, se face prin poarta unui impunător turn-clopotniţă. Arhitecturii inițiale i s-au adăugat (în perioada 1857-1860) patru turnuleţe în colţurile curții. Biserica mare, a cărei faţadă este precedată de un monumental pridvor deschis, sprijinit pe 10 coloane de piatră cu capiteluri sculptate, aparţine, prin concepţie şi decoraţie, stilului brâncovenesc.
Deasupra uşii de la intrare, sub pisanie, se află decoraţia sculptată a emblemei Sfântului Antim, melcul, simbol al credinţei şi smereniei, încadrat de o cunună de lauri şi având în partea superioară o stea. Aceeaşi formă de melc a avut-o şi prima cheie a uşii bisericii, fierăria broaştei aflându-se din 1855 în Muzeul Naţional de Istorie.
Tradiţia menţionează că toate sculpturile din piatră ale iconostasului, ale coloanelor şi ale ancadramentelor, ca şi pictura din biserica mare şi din paraclis, au fost executate după schiţele mitropolitului ctitor, care a şi pictat câteva icoane pe fresca zidurilor, alături de Preda Zugravul. De asemenea, tot el a sculptat ușa de lemn a bisericii şi a pictat cele două icoane de lângă iconostas: Icoana Tuturor Sfinţilor şi Icoana celor patru sfinţi ocrotitori ai săi (Alexie, Nicolae, Antim şi Agata).
Sfântul Ierarh Antim hotărăşte ca ctitoria sa „să fie slobodă, singură eişi legiutoare, singură stăpânitoare şi nimănui supusă, fără numai lui Dumnezeu şi Tuturor Sfinţilor, cărora am şi închinat-o. Să nu fie subt stăpânire patrierşească, nici subt vreo vrednicie domnească, nici subt stăpânirea arhiereului ţării, nici vreunui boiaru, nici vreunei mănăstiri veri mari, veri mică, ci numai numele cel canonicesc al preasfinţitului mitropolit să se pomenească întru ea, după rânduiala cea bisericească”.[6]
Rânduieşte ca în fiecare an să fie daţi la şcoală un număr de copii pe cheltuiala mănăstirii, acoperindu-le casa, masa, hainele şi cărţile. Porunceşte preoţilor să înmormânteze gratuit pe săracii fără adăpost şi să li se facă pomenirile după lege. Tot din veniturile mănăstirii se îmbrăcă săracii, copii şi bătrânii, iar străinilor li se asigură găzduire timp de trei zile.[7] Chiar şi bolnavii, indiferent de originea lor, sunt în atenţia Sfântului Antim, egumenul şi călugării fiind datori să-i cerceteze, „altfel vor avea osândă de nu-i vor cerceta”.[8]
Mitropolitul Antim, ca un iubitor de cultură, s-a preocupat şi de luminarea prin carte a credincioşilor. Prin tipografia din mănăstire, el urmăreşte educarea şi morală şi intelectuală a poporului în lumina învăţăturii creştine ortodoxe. De aceea el doreşte ca „să aibă datorie tipograful să înveţe meşteşugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meşteşug din ţară”.[9] De asemenea, la mănăstirea Antim ctitorul înfiinţează pentru prima oară în Ţara Românească, o bibliotecă publică de împrumut, menţionând că „de va trebui cumva cineva să ia vreo carte sau să citească sau să o scrie, sau să caute ceva întrânsa, să se ceară răvaş, iscălit de cei ce o cere, cu făgăduiala că o va trimite înapoi cu termen hotărât, altfel să nu se dea, şi să poarte grijă să fie restituită”.[10]
Mănăstirea Antim de-a lungul secolelor
La 31 mai 1738 a fost un mare cutremur, în urma căruia cele două turle originale din cărămidă ale bisericii au fost dărâmate şi înlocuite cu altele, executate din lemn. În anii 1746-1747 are loc o nouă restaurare a bisericii, prin danii realizându-se şi decorarea tâmplei de piatră cu pictură nouă, cu deosebire poleirea ei cu aur (174 taleri).[11]
Sub regimul fanariot, călugării greci care cheltuiesc averea mănăstirii printr-o proastă gospodărire, fac ca veniturile ei să se irosească cu timpul şi să nu mai poată fi îndeplinite scopurile umane şi filantropic creştine propuse şi lăsate moştenire de la Sfântul Antim. Astfel, risipa şi jaful grecilor duc întreaga avere şi clădirile la ruină, situaţie jalnică în care se găsea la anul 1797, când, la 22 martie, Alexandru Vodă Ipsilanti trece mănăstirea Antim ca metoc al Episcopiei Argeşului.[12]
În 1812, prin strădania episcopului Iosif al Argeşului (înmormântat în biserica mare lângă o coloană ce separă naosul de pronaos) şi cu sprijinul mitropolitului Dosoftei, situaţia Mănăstirii Tuturor Sfinţilor începe să se îmbunătăţească treptat, refăcându-se turlele bisericii precum şi acoperişurile clădirilor. Iar sub conducerea episcopului Ilarion al Argeşului (înmormântat în exteriorul bisericii, la dreapta naosului), în 1820 au loc alte lucrări de restaurare.[13]
Cunoscându-se de mult înainte, episcopul Ilarion şi Tudor Vladimirescu se întâlneau aici în clipe de taină şi de sfat. Cu drept cuvânt zice un cronicar (C.D. Aricescu) că Ilarion a fost capul răscoalei iar Tudor numai braţul. Căci aici, la mănăstirea Antim, şi-a redactat Tudor proclamaţiile către ţară, iar monahul David a cusut steagul tricolor al revoluţiei[14] având icoanele Sfintei Treimi şi ale Sfinţilor Mari Mucenici Gheorghe şi Teodor Tiron. În anul fierbinte 1821, mănăstirea a servit ca loc de refugiu pentru unele familii boiereşti ce rămăseseră în Bucureşti.
După anii 1850 însă, chiliile şi clopotniţa sunt într-o stare foarte avansată de degradare. Abia în 1860 este aprobată restaurarea mănăstirii. În 1863, sub grija episcopului Clement al Argeşului, sunt terminate lucrările de restaurare care au constat în: executarea unei rozete mari pe frontonul pronaosului; înlocuirea tâmplei originale de piatră cu una din lemn de stejar; pictura originală este înlocuită cu alta de către pictorul Petre Alexandrescu; se execută şi un mobilier nou în biserică (în stil neorenascentist) de către sculptorul Carol Storck; paraclisul este complet renovat, după cum se arată în inscripţia interioară de deasupra uşii, pictura pereţilor şi a tâmplei fiind executată de pictorul Gheorghe Tatarăscu; chiliile sunt renovate, iar casele egumeneşti modificate ca distribuţie interioară; clopotniţa este restaurată complet în exterior; acoperişurile la toate clădirile sunt reînnoite prin scoaterea şindrilei şi punerea de tablă de zinc; sunt achiziţionate noi icoane, candele, odăjdii precum şi alte obiecte de cult şi cărţi.[15] Imediat după încheierea restaurării, biserica este deschisă slujbelor şi oamenilor în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în vara anului 1863.
Trebuie menționat faptul că în chiliile mănăstirii au funcționat Seminarul Mitropoliei Ungrovlahiei (1836-1840)[16] și Arhivele Statului (1840-1864)[17]. După inundaţia provocată de revărsarea Dâmboviţei în februarie 1865, reparaţiile pardoselilor şi ale fundaţiilor clădirilor sunt terminate în luna iunie 1867 sub supravegherea starețului Dionisie. Între anii 1907-1912 are loc construcţia palatului Sfântului Sinod, plasat în prelungirea laturii de miazănoapte a chiliilor, care adăposteşte şi o bogată bibliotecă (în prezent peste 60.000 volume); au loc acum şi unele reparaţii ale chiliilor mănăstirii.[18]
În anul 1917, în timpul primului război mondial, în biserică au fost păstrate câteva luni moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia de la Argeş (7 decembrie); din anii 1940 sunt cinstite şi închinate în biserica mare moaştele Sfinţilor 40 de Mucenici (9 martie), ale Sfinţilor Mucenici Neofit (21 ianuarie), Acachie (19 mai) şi Paraschevi (26 iulie).
Datorită importanţei tot mai scăzute ce i se acordă, mănăstirea Antim ajunge să fie doar o filială a parohiei Albe Postăvari până în 1927, când este transformată în parohie independentă, acoperind câteva străzi din cartierul său.[19] În 1937 Nicolae Iorga, preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice, susţine o prelegere asupra ajutorării cu fonduri pentru „salvarea de la ruină a mănăstirii”. Ca urmare a demersului său, între anii 1937-1947[20] sunt executate ample lucrări de reparație, construindu-se actualele turle din cărămidă aparentă, înlocuindu-le pe cele de lemn din 1863. Tot în 1937 Patriarhul Miron Cristea restabilește viața monahală în ctitoria Sfântului Antim, numindu-l egumen pe PS Irineu Mihălcescu.[21]
Între anii 1938-1940, stareț fiind Protosinghelul Nicodim Ioniță, la mănăstirea Antim se desfăşoară cursurile Academiei de muzică bisericească. Războiul şi cutremurul din 1940 întrerup însă orice activitate didactică instituţionalizată. Vitregiile vremii impun însă o întărire duhovnicească, al cărui duh începe să pătrundă în inimile multor personalităţi ale culturii noastre româneşti.
Aşa a luat naştere aici mişcarea „Rugul Aprins” centrată pe spiritualitatea isihastă a rugăciunii lui Iisus, la finele anului 1945. Intelectuali, preoţi, călugări, studenţi, simpli credincioşi, participau la conferinţele şi dialogurile desfăşurate în sala bibliotecii din casa egumenească, devenită neîncăpătoare. Temele abordau problema rugăciunii inimii, a raportului teologie-ştiinţă, a întâlnirii continue cu Hristos – Dumnezeu Cel adevărat – în cercetarea ştiinţifică a lumii, în arta sinceră, sau în comuniunea cu semenii. Iniţiatorul acestei mişcări de înviorare isihastă a fost Protoiereul Ivan Kulâghin (Ioan cel străin) venit din Rusia în 1943 împreună cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului.
Evident, lucrarea duhovnicească din cadrul „Rugului Aprins” n-a fost pe placul autorităţilor comuniste care au oprit-o brusc în anul 1948, condamnând la ani grei de închisoare pe însufleţitorii ei: Părinţii Ieromonahi Agathon (devenit apoi ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor, mort la Aiud), Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu, Roman Braga, ierodiaconul Antonie Plămădeală, Arhimandriții Felix Dubneac, Roman Braga, Vasile Vasilachi (egumenul de atunci al mănăstirii) şi Haralambie Vasilachi (exarhul Arhiepiscopiei Bucureștilor, mort la Gherla), Mitropolitul Tit Simedrea, Preotul profesor Dumitru Stăniloae, ca şi pe alţi cunoscuţi intelectuali precum profesorul universitar Ion G. Savin, studentul (devenit mai târziu profesorul universitar) Virgil Cândea, profesorul universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poeţii Vasile Voiculescu şi Paul Sterian, compozitorul Paul Constantinescu, filozoful Anton Dumitriu, doctorul psihiatru Gheorghe Dabija, generalul Constantin Manolache scriitorul, Mircea Vulcănescu, Olga Greceanu.
Sub grija Preafericitului Părinte Patriarh Iustinian, între anii 1950-1951, are loc restaurarea bisericii, a clopotniţei şi a paraclisului, acestuia consolidându-i-se turla din cărămidă; iar pictura a fost curăţită şi restaurată, lucrările fiind executate şi încheiate la 15 martie 1951 de către Dimitrie D. Nicolaide cu trei ucenici.
Pictura în stil neobizantin din pridvorul şi de pe interiorul turlelor bisericii mari a fost realizată de pictorul Costin Petrescu în 1950, iar monumentalul mozaic de pe frontispiciul bisericii, ca şi pictura sălilor mari ale palatului sinodal, au fost executate de Olga Greceanu ajutată de Părintele Sofian Boghiu. Menţionăm că din 1958 a fost ataşat mănăstirii şi paraclisul Pompilian, unde se pregăteşte Sfântul şi Marele Mir.[22]
Între anii 1964-1966 are loc o mare restaurare, integrală, a ansamblului mănăstiresc (biserică, clopotniţă, paraclis, chilii, stăreţie) construindu-se şi o instalaţie de încălzire centrală. Catapeteasma originală de piatră este adusă de la lapidarul din curtea bisericii Stavropoleos şi remontată, adăugându-i-se icoane împărăteşti şi patru praznicare din mozaic, iar catapeteasma din lemn a fost trimisă parohiei ortodoxe române din Londra.
Astfel, cu ocazia aniversării a 250 ani de la trecerea în veșnicie a Mitropolitului Antim Ivireanul, vrednicul de pomenire Patriarh Iustinian săvârșește slujba de resfințire a mănăstirii în prezența multor oficialități bisericești și de stat. La cererea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia ecumenică a anulat nedreapta sentinţă de caterisire dată asupra marelui Ierarh şi Martir Antim Ivireanul.
Urmare a lucrărilor de sistematizare a centrului istoric al Capitalei din anul 1985, Palatul sinodal a fost translatat 20,35 metri spre sud-vest și rotit cu 13 grade, fiind cea mai grea clădire mutată pe role și salvată de la demolare. Are loc cu acest prilej şi o renovare a bisericii mari afectată de cutremurul din 1977, în special a picturii.
Între anii 1988-1996 are loc o nouă restaurare; se construiesc noi chilii pentru călugări pe latura dinspre răsărit şi o grădină între cele două paraclise. Pictura paraclisului a fost restaurată de Părintele Sofian ajutat de doi ucenici. De sărbătoarea Sfântului Antim Ivireanul, la 27 septembrie 1996, are loc resfinţirea paraclisului şi deschiderea muzeului de carte veche, de icoane şi alte obiecte bisericeşti de către Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul României şi Preafericitul Părinte Ilie al II-lea, Patriarhul Georgiei (Iviria de altă dată) în prezența multor clerici şi credincioşi români şi georgieni.
În anul 1997 sub conducerea Preasfinţitului Teofan Sinaitul viața monahală este înnoită, obştea mănăstirii crescând de la 5 la 17 vieţuitori, stareţ fiind atunci Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu.
Între anii 2001-2006, cu purtarea de grijă a Preasfinţitului Vincențiu Ploieșteanul, Episcop Vicar Patriarhal, au loc ample lucrări de restaurare, consolidându-se clădirea stăreţiei şi biserica mare, restaurându-se întreaga pictură, și amenajându-se curtea interioară. Slujba de resfinţire a bisericii a fost săvârşită în ziua prăznuirii Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, la 27 septembrie 2006, de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist împreună cu alţi şase episcopi şi cu soborul preoţilor şi diaconilor slujitori ai Sfintei Mănăstiri Antim.
Mănăstirea Antim în prezent
În chiliile dinspre nord sunt amplasate acum un magazin de cărți și obiecte bisericești și Biroul de pelerinaj al Patriarhiei Române, iar în chiliile dinspre răsărit se află un muzeu dedicat vieții și activității Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul.
Viața mănăstirească actuală este centrată pe programul liturgic, Părinții și frații având ascultări variate. Dimineaţa se savârşeşte slujba Utreniei şi a Sfintei Liturghii începând cu ora 8, seara are loc slujba Vecerniei la ora 17, iar miezonoptica se savârşeşte la ora 23:30. De două ori pe săptămână, în zilele de luni şi joi, după slujba Vecerniei, se desfăşoară Catehezele destinate tuturor credincioşilor creştini dornici de a înţelege mai adânc tainele Ortodoxiei precum și rânduielile bisericești.
Din punct de vedere filantropic, tradiţia mănăstirii de a purta de grijă celor necăjiţi, începută şi statornicită prin Aşezământul mănăstirii de însuşi ctitorul şi ocrotitorul ei, Sfântul Antim Ivireanul, se continuă şi azi prin ajutorul material, medical şi financiar pe care mănăstirea îl acordă celor aflaţi în necazuri. De asemenea, în cele patru posturi sunt organizate colecte de haine şi alte obiecte de uz casnic necesare familiilor sărace sau cu mulţi copii. Zilnic, din mâncarea de la trapeza mănăstirii sunt hrăniţi oameni nevoiaşi şi bătrâni care locuiesc lângă mănăstire. Totodată, în limita posibilităţilor noastre, este acordată găzduire pelerinilor săraci, precum şi ajutor financiar pentru procurarea medicamentelor necesare oamenilor bolnavi care ne solicită sprijinul.
De asemenea, mănăstirea noastră colaborează cu Fundația Creștină Sfântul Antim Ivireanul în proiectele destinate celor 35 copii săraci pe care îi antrenează în diferite activități cultural-educaționale.
*
Oare, ce ne atrage aşa de puternic la această mănăstire, ce ne aprinde inima într-o duioasă încântare de la primul pas făcut în curtea ei ?
Am încercat să lămurim acest lucru mai înainte, în scurta prezentare a tezaurului ei istoric şi duhovnicesc, tezaur agonisit în mersul vremii ultimelor trei veacuri.
Pe de o parte, în faţa ei văzută, Mănăstirea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul este o capodoperă a stilului brâncovenesc. Cu linia ei arhitecturală suplă şi echilibrată, cu fineţea înfloriturilor în piatră şi în lemn rămase din mâna ctitorului, cu farmecul cântării bizantine, mănăstirea atrage atenţia oricărui pelerin.
Pe de altă parte, în faţa ei nevăzută, mănăstirea cucereşte inimile prin statura ei duhovnicească şi culturală, în care s-au cristalizat rugăciunile şi ostenelile ctitorilor, ale slujitorilor, închinătorilor şi ale binefăcătorilor ei. Este o dovadă că râvna şi dragostea dusă până la jertfă, după modelul Mântuitorului Hristos, s-a păstrat în duhul Sfântului Antim şi în inimile urmaşilor lui până în zilele noastre.
Prin aceasta putem afirma că, între marile realizări de cult şi cultură ortodoxă românească, Sfânta Mănăstire Antim şi-a rezervat un loc de frunte, purtând prin curgerea vremii pecetea duhovnicească a Ierarhului său ocrotitor.
[1] Sfântul Antim Ivireanul a reușit să imprime ctitoriei sale pecetea jetfei și a rugăciunii sale, pecete care mărturisește până la sfârșitul veacurilor iubirea Sfântului Antim pentru Dumnezeu și pentru oameni.
[2] Așezământul Mănăstirii Antim, anul 1713, Arhivele Statului, document pergament 13.
[3] Prof.dr. Ion Nanu, Un monument istoric de artă religioasă: Ctitoria Mitropolitului Antim Ivireanul, Revista B.O.R. nr.3-4, 1961, p. 227.
[4] Ibidem, p. 226.
[5] Ibidem, p. 229.
[6] Așezământul Mănăstirii Antim, document pergament 13.
[7] Academia Română, Așezământul Mănăstirii Antim, manuscrisul 3342, reeditat de Gabriel Ștrempel în volumul Antim Ivireanul. Opere, Editura Minerva, București, 1997, cap. 6-11, pp. 284-287.
[8] Ibidem, cap. 22, p. 293.
[9] Ibidem, cap. 17, p. 290.
[10] Ibidem, cap. 18, p. 291.
[11] Prof.dr. Ion Nanu, Op. Cit., p. 234.
[12] Revista istorică a Arhivelor României, vol. I, p. 54.
[13] Prof.dr. Ion Nanu, Op. Cit., pp. 237-238.
[14] Conf.univ.dr. Gh. Iscru, Revoluția Română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Casa de Editură și Librărie Nicolae Bălcescu, București, 2000, p. 165.
[15] Prof.dr. Ion Nanu, Op. Cit., p. 240.
[16] Arhim. Sofian Boghiu, Sfântul Antim Ivireanul si Mănăstirea Tuturor Sfinților, Editura Bizantină, București, 2005, p. 137.
[17] Prof.dr. Ion Nanu, Op. Cit., p. 238.
[18] Ibidem, p. 242.
[19] Ibidem, p. 243.
[20] Arhim. Sofian Boghiu, Op. Cit., p. 148.
[21] Ibidem, p. 145.
[22] Ibidem, pp. 148-149.
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 