Arhive pe categorii: Rugul Aprins

Poeme despre ÎNVIEREA DOMNULUI

Mihai Eminescu – ÎNVIEREA

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

*

Vasile Voiculescu – ÎNVIERE

Zăceau în noi vechi stavili de păcat,
Ne ocoleau din ceruri mesagerii…
Dar Domnul a venit, le-a spulberat:
Trec libere-n noi căile-nvierii.
Pândeşte, suflete, ia-ţi straie noi,
Cămările găteşte-ţi: poate iată-L,
E drumul Său, Hristos acum prin noi,
Prin om El suie-nvingător, la Tatăl.
Nu-i scapă colţ neluminat, pustiu,
El, Fulger, cercetează pe oricine,
Aţinte clipa mare cât eşti viu,
De-i place-şi face un popas în tine,
Şi-n volbura-I de slăvi te ia cu Sine… 

ÎNTÂMPINARE – Vasile Voiculescu

Crud, vrăjmaș, fățarnic, sterp ca țintirimul
Cu trufașe ziduri fui Ierusalimul…
Dar o Bucurie soră cu Vecia
Îmi surpă-ngrădirea, mistui urgia.
Azi deschid cetatea pașilor asinii:
Intră, te întâmpin, Doamne al luminii.
N-am stâlpări, nici straie să-ți întind la poale,
Zdreanța unei inimi îți aștern în cale.

Duminică, 18 aprilie, Florii, 1954, București

Cursul 59 de vindecare sufletească – 1.04.2022

  • despre părinți duhovnici călugări mărturisitori care au biruit persecuțiile comuniste,
  • relevanța experienței lor pentru omul contemporan în crizele pe care le traversăm și
  • actualitatea Scării Raiului a Sfântului Ioan Scărarul.

Invitații Părintelui Bogdan Florin Vlaicu:
– Părintele Ieromonah Cosma Giosanu de la Mănăstirea Sihăstria
– Părintele Monah Filotheu Bălan de la Mănăstirea Petru Vodă
– Părintele Arhimandrit Mihail Stanciu de la Mănăstirea Antim

Părintele Daniil Sandu Tudor – mărturisitor și martir pentru Hristos (1896-1962)

Luminător al Ortodoxiei și stâlp neclintit al Bisericii te-ai arătat,
cugetătorule și grăitorule al celor cerești, Cuvioase Părinte Daniile.
Căci în nevoințele tale pe Domnul Hristos L-ai căutat și L-ai urmat,
Crucea Lui cu râvnă și răbdare o ai purtat,
pe Preacurata Maica Sa în imnuri de taină o ai lăudat
și prin virtuți Sfinților te-ai asemănat,
mărturisitor și mucenic fiind de Domnul în ceruri încununat.
Căruia roagă-te să lumineze și să mântuiască sufletele noastre!

PĂRINTELE IEROSCHIMONAH DANIIL (SANDU TUDOR) –
O VIAȚĂ DE MĂRTURISIRE ȘI MARTIRIU PENTRU HRISTOS

Între intelectualii și mărturisitorii Bisericii Ortodoxe Române din secolul XX, Părintele Ieroschimonah Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) are o strălucire aparte. Dobândind, în timp și în comuniunea cu alți clerici și mireni luminați, o vastă cultură și o profundă rugăciune, Cuviosul Daniil a înfruntat cruzimea regimului comunist ateu cu statornicie și demnitate, mustrându-i pe prigonitori și îndrumându-i pe neștiutori până în ultima clipă a vieții sale. Cuvintele sale, scrise în publicațiile pe care le-a coordonat, rostite în predicile și conferințele sale sau intonate în rugăciunile lui, constituie și astăzi repere pline de putere și înțelegere duhovnicească pentru toți creștinii ortodocși.

***

Secolul XX a oferit omenirii și României mari încercări. Mai mult decât războaiele și exterminarea fizică, ateismul comunist a distrus milioane de vieți. Dar a rânduit Dumnezeu și stâlpi vii ai Bisericii care au luminat rezistența creștină în fața tăvălugului diabolic anticreștin. Rugători și mărturisitori ai Mântuitorului Iisus Hristos, clerici, monahi și mireni, acești hristofori contemporani ne sunt adevărate modele de iubire și credință în viața cotidiană atât de frământată.

Părintele Daniil (Sandu Tudor) strălucește pe cerul Bisericii Ortodoxe și al culturii universale nu doar prin lumina ziditoare a cuvântului său scris sau rostit, ci mai ales prin viața sa duhovnicească care a crescut de la o floare de foc la văpaia unui rug aprins de rugăciune și cugetare în Duhul Sfânt. Trăitor și mărturisitor al Adevărului creștin, fiu al Bisericii noastre strămoșești, Părintele Daniil nu a făcut nici un compromis dogmatic sau moral, pătimind pentru mărturisirea lui diverse umilințe atât în lumea presei, cât și a temnițelor comuniste.

Ca ziarist creștin mai întâi, apoi ca monah isihast, preot și duhovnic, Părintele Daniil s-a străduit să-L cunoască pe Hristos – Dumnezeu și apoi, din preaplinul inimii lui, să-L vestească și altora ca Domn și Mântuitor al lumii. În sine, Părintele Daniil a atins maturitatea deplină de teolog mistic, apologet ortodox și poet rugător, unind lucrarea minții cu simțirea inimii într-o teoforică simfonie iubitoare și înțelegătoare cum puțini oameni au realizat-o în veacul înșelător de acum. Pentru aceasta se cuvine a-i cunoaște experiențele duhovnicești și a-i urma cu smerenie și recunoștință pașii în urcușul către Cer…

Continuă lectura

„Sandu Tudor, Floarea de foc a Rugului Aprins” – teatru radiofonic, Radio România Cultural, 7.04.2010

„Să spunem Adevărul cât încă-L putem spune. Va veni o vreme când iară Adevărul nu va mai putea fi spus pe față decât cu primejdia vieții. Atunci poate-L vom trăi mai mult decât Îl vom spune.”

(Părintele Daniil – Sandu Tudor)

(înregistrare completă)

Sfântul Ilie și rugăciunea înălțătoare

Sfântul Prooroc Ilie a fost cel mai râvnitor pentru Dumnezeu dintre proorocii Vechiului Testament. Viaţa pământească a Sfântului Ilie a fost ca un rug aprins.

Plin de har şi de adevăr, Proorocul Lui Dumnezeu Îl purta în sine şi nu se intimida în faţa nimănui, ci era demn şi netulburat, iute în mişcări şi aspru în vorbire, iar cuvântul lui cu putere multă „ca făclia ardea“ (Ecclesiasticul 48, 1).

Despre Sfântul Prooroc Ilie, văzătorul de Dumnezeu, ne vorbește Sfânta Scriptură în capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor și în capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor, unde ne sunt prezentate câteva evenimente din viața lui pământească, unele dintre ele fiind importante și pentru viața poporului evreu.

Originar din cetatea Tesve, din ținutul Galaadului (ținutul muntos dintre râul Iordan și deșertul arab), Proorocul Ilie a trăit cu aproape 900 ani înaintea lui Hristos, și era fiul lui Sovac, preot al Legii Vechi, din neamul lui Aaron. Tradiția spune că la naşterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcaţi în alb învelindu-l în scutece de foc și, rostindu-i numele (Ilie vine din numele ebraic Elijah care înseamnă ”al cărui Dumnezeu este Iahve (Domnul)”), i-au dat să mănânce o flacără, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieţi. Încă din copilărie respecta strict toate poruncile Legii și se păzea neîncetat în trezvie, ca în fața lui Dumnezeu, prin rugăciune, feciorie și post, care îi făcură sufletul ca focul și, astfel, detașându-se de grijile lumești, s-a arătat model al vieţii mănăstireşti.

Activitatea sa publică de prooroc-învățător s-a desfășurat în regatul de nord, în timpul regelui Ahab. Acesta s-a căsătorit cu o prințesă păgână feniciană, Izabela din Sidon, care l-a ademenit și pe el să cadă în idolatria zeului fenician Baal. Instigat de soţia sa, regele Ahab a început să-i persecute pe Prooroci și pe toţi oamenii rămaşi credincioşi lui Dumnezeu, construind multe capiști idolești și silind poporul să-l urmeze în rătăcirea lui. Avertizat de Sfântul Prooroc Ilie că din cauza îndepărtării de la Legea lui Dumnezeu va suferi întreg poporul o foamete mare care va dura trei ani și jumătate, regele Ahab nu s-a căit de păcatele lui. Prin confruntarea cu proorocii mincinoși ai lui Baal și prin jertfa de pe muntele Carmel, Sfântul Ilie a arătat regelui și poporului evreu că Dumne­zeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat. Și, prinzând pe preoții idolatri (850 la număr), i-a ucis ca să nu mai înșele pe nimeni. Și foametea a încetat, printr-o ploaie binecuvântată, la rugăciunea Proorocului.

Dar Sfântul Prooroc Ilie a săvârșit multe alte fapte minunate: a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, a văzut pe Dumnezeu în muntele Horeb, a despărțit Iordanul lovindu-l cu cojocul, a coborât foc din cer și a ars pe ostașii ce voiau să-l prindă, s-a înălțat la cer cu trupul într-un car de foc, nepătimind moartea. S-a arătat în slavă alături de Mântuitorul Iisus Hristos pe muntele Tabor, vorbind cu El despre sfârșitul pe care avea să-l împlinească Iisus la Ierusalim.

Înfățișarea lui era simplă și sălbatică, avea părul lung și purta un cojoc strâns la mijloc cu o curea de piele. Desfătarea sufletului său era legea Domnului, pe care Îl asculta cu multă râvnă și al cărui cuvânt îl împlinea fără zăbavă. De aceea și era Ilie bineplăcut Domnului Care i S-a arătat în adiere lină.

Proorocul Ilie urăște minciuna, nedreptatea, asuprirea, idolatria. E un om dintr-o bucată, nu umblă cu jumătăți de masură, nu acceptă compromisul. Tăios în vorbă și aspru în nevoință, Sfântul Ilie este expresia Judecății dumnezeiești care intervine prompt în mersul istoriei (după Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Însă fermitatea vieții și a cuvintelor sale veneau dintr-o unire desăvârșită pe care duhul lui Ilie o trăia cu Duhul lui Dumnezeu prin rugăciunea neîncetată. Această vorbire continuă cu Dumnezeu îl umplu pe Sfântul Prooroc de harul și puterea Lui. Prin rugăciune s-a înălțat Sfântul Ilie mai întâi cu mintea, apoi și cu trupul la cer, adică în starea despătimirii și a înduhovnicirii întregii sale ființe. În această stare a fost el înălțat de pe pământ la viața superioară păcatului și morții.

Despre ridicarea la cer a Sfântului Prooroc Ilie, unul dintre trăitorii ”Rugului Aprins” al rugăciunii lui Iisus, scriitorul și medicul fără de arginți Vasile Voiculescu a scris o poezie de o mare frumusețe și profunzime duhovnicească:

Marele vehicul

(28 aprilie 1954, București)

Am aflat cum s-a răpit Ilie,
Oarecând în Ceruri strămutat
Nu de fulgere cu albă vijelie
Nici pe volbura de nori purtat.

Ci l-a smuls din mijlocul mulțimii
Rugăciunea, carul cel de foc,
Căreia, vii flăcări la un loc
Se-nhămară înșiși Heruvimii.

*

Cateheza despre Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul – 18.07.2011 (Pr. Prof. Gheorghe Drăgulin)

Pr. Bogdan Florin Vlaicu – Cursul 37 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască – 2.07.2021 (elementele revoluțiilor anticreștine, reeducarea comunistă, propagandă)

Cursul 37 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască: o dezbatere cu invitații mei speciali, părintele arhimandrit Mihail Stanciu de la mănăstirea Antim din București, doctorand în teologie și inginer, Mircea Stănescu, istoric și doctor în filosofie, autorul trilogiei „Reeducarea în România comunistă”, și Dragoș Marcu, istoric și jurist, despre reeducarea din închisorile comuniste, relevanța ei pentru actualitate și sfinți români care au trecut prin acel iad penitenciar. Vă propunem o abordare documentată a acestor subiecte, o evaluare a perioadei pe care o traversăm, soluții la provocările spirituale adresate de acestă criză, o dezbatere liberă despre situația actuală și răspunsuri la întrebări care vă tulbură pacea sufletească, argumentate cu precizări ale specialiștilor din diferite domenii.

La Duminica Sfintei Cruci – Poezii despre Cruce scrise de Vasile Voiculescu

CRUCEA – CHEIE

Nu-ţi găsesc nici cuget, nici cuvânt,

Mintea e prea slabă să Te priceapă;

Inima, poate, ar sta să Te-ncapă,

Dar mi-ar trebui o inimă de sfânt.

Cârmă spre Domnul pe oceanul de rele,

Cheie ce pururi Cerul descui,

Cruce sfântă, ajută-mi să te pui

Cheia labirintului vieții mele.

iunie 1954, București

* Continuă lectura

Părintele Adrian Făgețeanu, Mărturisitorul lui Hristos (1912-2011)

Alte articole cu și despre Părintele Adrian AICI:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/?s=Parintele+Adrian

https://cateheze.wordpress.com/?s=Adrian&submit=C%C4%83utare

Părintele Sofian – un iconar și păstor de suflete

La 14 septembrie 2002, în vremea Sfintei Liturghii, înălțat pe crucea suferinței, Părintele Sofian și-a dat sufletul în mâinile Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Tocmai fusese pomenit la ectenia întreită ca stareț al Mănăstirii Antim, când, deodată, Părintele Irineu, apărut în ușa exterioară a sfântului altar, ne-a vestit evenimentul trist pentru noi, de toți așteptat, dar de nimeni dorit…

Părintele Sofian s-a prelins prin lumea aceasta discret, luminându-o cu chipul, cu viața și cu lucrarea lui statornică în ogorul Bisericii. Din această lumină ne-am împărtășit și noi o vreme, o bucată ruptă parcă din veșnicia iubirii lui Dumnezeu pe care Sfinția sa o trăia deja. Te odihneai privindu-l, ascultându-l, împlinindu-i sfatul… De 18 ani, iată, Părintele se odihnește în cer, împreună cu Sfinții, în Împărăția lui Dumnezeu și ne odihnește și pe noi, cei neliniștiți de aici, care îl purtăm în sufletele noastre. Cu fiască dragoste și recunoștință să-i urmăm povețele și să-l pomenim în rugăciunile noastre către Milostivul Dumnezeu ca să ne umplem și noi de linul și binecuvântarea lui.

„Părintele Sofian a reprezentat și reprezintă pentru noi, cei din obște, modelul de stareț înțelept, treaz și activ, rugător și lucrător, care știa să îmbine perfect simplitatea cu erudiția, discernământul cu iubirea, fermitatea cu blândețea. De-a lungul vieții sale de preot și îndrumător duhovnicesc, Părintele Sofian a fost egal cu sine în căutarea și ascultarea Mântuitorului Hristos, ru­gându-se mereu să dobândească simțirea prezenței Lui și să lucreze cu această conștiință a atotprezenței Lui. De aceea, el se purta cu multă gingășie față de oameni, cuvintele și sfaturile lui de la spovedanie căpătând greutatea unor apoftegme filocalice. (…)
Părintele Sofian, care a agonisit cu stăruință în ani de zile credința lui statornică și multe daruri de la Dumnezeu, era un om plin de înțelepciune, de cultură duhovnicească și laică, dar această „vedere înțele­gă­toare” o avea de la Duhul Sfânt, nu numai din cărțile Sfinților Părinți. Era un om de rugăciune, îi plăcea să vorbească cu Dumnezeu în liniștea chiliei, și eu cred că și lui Dumnezeu Îi plăcea să vorbească cu el.”

Interviul integral aici: Părintele Sofian – înțeleptul din inima cetății

Părintele Sofian – Rugul Aprins și temnița

Parintele Sofian Boghiu despre SFARSITUL LUMII, ANTIHRIST si MASONERIE

*

2009 – Părintele Sofian, un bătrân după chipul celor din Pateric

2010 – Parintele Mihail Stanciu: PARINTELE SOFIAN – UN ICONAR DE SUFLETE

2011 – Sute de creştini s-au adunat la mormântul părintelui Sofian

2012 – POMENIREA PARINTELUI SOFIAN. Marturia Parintelui Mihail Stanciu despre SFINTENIA DISCRETA a marelui staret al Antimului

2013 – Zugravul de biserici şi de suflete de la Mănăstirea Antim

2015 – Cuvantul ARHIM. MIHAIL la slujba de pomenire de la Caldarusani a PARINTELUI SOFIAN despre PRIGOANA FATISA SI CEA NEVAZUTA IMPOTRIVA CRESTINILOR si despre PUTEREA RUGACIUNII SFINTILOR: “Sa ne rugam mai mult unii pentru altii! Sa pastram credinta dreapta si valorile spirituale ale neamului nostru si mai ales cinstirea ultimilor martiri care au patimit in temnitele comuniste”

2017 – Părintele Sofian – înțeleptul din inima cetății

Vasile Voiculescu – Lobocoagularea prefrontală

„Lobii frontali sint inamicii umanităţii. Lobotomizatul pierde compozanta emotivă a activităţilor sale etc., etc.” (Presse medicale, nr. 41 din 10 iulie 1848, articol Lobotomia prefrontală, încercare de psiho-chirurgie de Pierre Wertheimer)

Lumea se potolise de mult. Sub suprema oblăduire a Per­fectului Prezidiului Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei cinci P (P.P.P.P.P.)] viaţa curgea pentru toţi şi pentru totdeauna tihnită.

Se făcuseră progrese tehnice uimitoare. Şi fiecare ins, din locul unde era aşezat chiar de la naştere de către comitetul respectiv, lucra cu zel şi recunoştinţă pentru fericirea obştească.

Se ajunsese, în sfîrşit, la rîvnita minune a lumii – mulţu­mirea şi pacea socială domneau în această piramidă răsturnată, în care mulţimea, baza, întoarsă şi înălţată cu toată faţa ei către lumină, apăsa, ea acum, cu întreaga-i greutate asupra vîrfului, care o sprijinea pe pămînt şi căruia îi împrumuta, de sus în jos, uriaşa putere a masei ei organizate. Capodoperă de justiţie socială şi armonie, model veşnic de edificiu democrat.

Continuă lectura

”Prizonierul” lui Vasile Voiculescu

Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea
Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…
– Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea – eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!
– Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataracată mă inundă bucuria:

– Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier…
– „Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă.” – Ah, gemui, pier…

O clipă, inima mi se făcuse Cer.

Duminică, 2 decembrie 1951, Bucureşti

Sărbătoarea creștină – anticipare a bucuriei veșnice din Împărăția continuă și prezentă a lui Hristos

Adeseori, la predici, auzim cuvintele: ”astăzi Biserica prăznuiește Învierea Domnului”, sau ”astăzi retrăim bucuria apostolilor care l-au văzut pe Hristos înviat”… Da, este adevărat, Biserica actualizează prin cultul ei liturgic anumite evenimente, minuni, descoperiri și bucurii la care au fost părtași cândva doar anumiți oameni, aleși, ai lui Dumnezeu. De aceea, Duhul Sfânt, Care ne călăuzește la tot adevărul, i-a luminat pe Sfinții Părinți, rugători și imnografi totodată, să formuleze, pe baza Revelației dumnezeiești din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție, rugăciuni, cântări și gesturi liturgice care ne amintesc evenimente importante din istoria mântuirii noastre. Întreaga ambianță liturgică devine o anamneză vie, actualizată în fiecare sărbătoare, a prezenței și a lucrării lui Hristos printre oamenii atât din vremea Sa, cât și din toate vremurile. Iar prelungită în viața cotidiană prin virtuți, viața izvorâtă din Tainele Bisericii devine și ea o mărturie înaintea lumii a făgăduinței împlinite a Mântuitorului: ”iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 20)

Dar bucuria și lumina Sărbătorilor creștine nu vin doar din trecutul Bisericii, din istoria săvârșită deja. Căci Iisus Hristos este bucuria și lumina noastră, El este prezent continuu în Biserica Sa Dreptmăritoare și El ne umple sufletele cu bucuria și lumina Lui necreate. Bucuria și lumina creștinului și a Bisericii întregi nu vin, așadar doar dintr-o amintire sau posesiune a ceva, a unor obiecte, rituri sau idei circumscrise de reușite sau concepte omenești (pe care le gustă în mod obișnuit oamenii pământești, și chiar ereticii). Experiența bucuriei și a luminii lui Hristos o trăiește creștinul și Biserica ”intrând în bucuria Domnului său” (Matei 25, 21). Adică bucuria Domnului îl învăluie pe creștin, bucuria și lumina Domnului învăluie Biserica pe de-a-ntregul. Creștinul și Biserica nu doar repetă o experiență a prezenței trecute a lui Hristos în lume și în istorie, reluând niște forme și formule statice din trecut (ca în magie sau autosugestie), ci Îl trăiește pe El viu și prezent într-un acum continuu, rugându-Se Lui neîncetat, dialogând neîncetat cu El prin Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt, care umple de strălucirea slavei, a veșniciei și a Tainei lui Dumnezeu toate rânduielile, creștinul și Biserica primesc mărturia și bucuria Domnului Hristos: ”Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul.” (Apocalipsa 1, 8).

Aceasta este adevărata bucurie: mărturia și arătarea lină și luminoasă a Domnului, absorbirea într-o vedere negrăit de veselă și de iubitoare a lui Hristos. Bucuria ucenicilor de pe Tabor devine bucurie lăuntrică a credincioșilor drept-înțelegători și drept-slăvitori care-L iubesc pe Hristos pretutindeni și în toate timpurile. Iar bucuria taborică este o trăire anticipată a bucuriei și a slavei din Împărăția continuă și prezentă a lui Hristos: ”Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.” (Matei 28, 18), ”Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului.” (Apocalipsa 1, 17-18).

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că Hristos – Logosul dumnezeiesc este  începutul, mijlocul și sfârșitul veacurilor, adică al tuturor devenirilor duhovnicești. Pentru că veacul nu are la Sfântul Maxim doar conotația cronologică a existenței derulate cumva pe axa temporală orizontală, ci și (mai ales) a treptelor desăvârșirii ființelor pe verticală spre Dumnezeu. Prin mișcarea naturală, restaurată de Hristos în firea umană, ființele trec de la simpla existență la existența bună și apoi la veșnica existență bună și fericită în Dumnezeu. Această trecere de la odihna lui Dumnezeu în creație (ziua a șaptea a creației) la odihna creației în Dumnezeu (ziua a opta, cea netrecătoare – ”Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apocalipsa 22, 5)) este adevăratul Paști, adevărata Trecere la viața integrală și veșnică în Dumnezeu, sărbătoarea veșnică a Învierii și a Vieții în Dumnezeu a Bisericii și a creației, Pogorârea continuă a Duhului Sfânt – Dătătorul de viață și Parousia (grecește – prezența) atotluminoasă a Logosului – Hristos în toate.

De aceea, bucuria și lumina Sărbătorilor creștine ne fac nouă accesibile bucuria și lumina lui Hristos care vor inunda creația la sfârșitul veacurilor. Sărbătoarea creștină are în Biserică, așadar, și un caracter anamnetic (de aducere aminte), dar și unul profetic (de vedere înainte), de trăire anticipată a bucuriei și a luminii lui Hristos în Împărăția Sa veșnică.

Dar fiecare zi poate deveni, pe verticala vieții noastre, o Sărbătoare, o întâlnire și o vedere bucuroasă și luminoasă a lui Hristos. De aceea, lepădând orice răutate, orice ranchiună și necurăție, ”Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată Lumină a Învierii” în sufletele noastre, aici și acum, în acest prezent pe care Îl umple Hristos, și care prezent ne e dat să-l umplem cu viața lui Hristos. Cât de frumos a trăit Vasile Voiculescu această întâlnire cu Hristos, ca toți Sfinții Lui dealtfel, de a primit de Mântuitorul Hristos Însuși încredințarea lină: ”Oricând gândești la Mine cu iubire, E-o clipă din a doua Mea venire.”!

Părintele Ieromonah Adrian Făgețeanu – ”Prin răbdare, nu prin bravare, ne mântuim.”

La 3 februarie 2010, Părintele Adrian a împlinit 66 ani de slujire a lui Dumnezeu ca monah. Dumnezeu să-l ocrotească și să ne ocrotească și pe noi pentru rugăciunile lui.

Continuă lectura

Documentare video despre Mănăstirea Antim

Despre Mănăstirea Antim:

http://video.crestinortodox.ro/tEQFt7VxhAD/Manastirea_Antim___Bucuresti.html

http://video.crestinortodox.ro/CsXIbAPbXfA/Lansarea_albumului_dedicat_Manastirii_Antim.html

http://catedralamantuiriineamului.over-blog.com/article-21916817.html

Despre Mănăstirile Cernica și Antim (Antena 1):

http://video.google.ro/videoplay?docid=-1568686094891296272&hl=ro#

Vasile Voiculescu, un poet printre sfinţi

de Daniela Cârlea Şontică – Jurnalul Național – 4.10.2009

Văzându-l pe stradă, în apropiere de Patriarhia Română, un copil ar fi exclamat: „Mamă, uite-l pe Iisus Hristos!”. Era bătrânul poet, cu părul nins de greutăţile temniţei, cu umerii plini de povara metaforelor despre Dumnezeire, cu pieptul plin de invizibile decoraţii îngereşti pentru viaţa de medic.

Născut la Prâscov, judeţul Buzău, în 1884, într-o familie de gospodari de mijloc, Vasile Voiculescu şi-a depăşit condiţia, studiind medicina şi practicând nobila meserie pusă în slujba oamenilor, dar şi dedicându-se literaturii pentru care a avut reală chemare. Adevărata depăşire a condiţiei a făcut-o însă printr-o trăire demnă de „Vieţile Sfinţilor”.

Continuă lectura

Părintele Sofian – Rugul Aprins și temnița

Pentru Manastirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au navalit peste noi, impreuna cu sfarsitul razboiului al doilea mondial si ocuparea noastra de catre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toata tara romaneasca. De atunci au inceput necazurile, care au durat pana la Revolutia din luna Decembrie 1989.

In acesti ani grei, in obstea de la Manastirea Antim, in numar de circa 40 de calugari si frati, din care o parte studenti la diferite facultati din Bucuresti, iar alta parte lucratori la Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul in aceasta manastire, noi cei de aici, am avut parte si de ceva mangaieri si anume: in aceasta perioada s-au refacut cele doua turle mari de la biserica mare a manastirii, inlocuindu-se cele vechi din paianta, cu cele actuale din beton armat si caramida aparenta si s-a spalat si restaurat pictura interioara a bisericii. Aceasta pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica in restaurare, si umila noastra preocupare de atunci: Rugaciunea lui Iisus, in cadrul careia a aparut Rugul Aprins, expresie biblica, din Exod 3, 2-5.

Continuă lectura

Vasile Voiculescu – Rugăciunea

Ceresc bumerang al sufletelor noastre,
Fulger ţintit de inimă spre Dumnezeu,
Tu, rugăciune, biruitoare mereu
Peste orice înfrângeri, orice dezastre
Străbaţi genuni, la Domnul te sui
Şi de-L atingi te întorci îndată
Înapoi la cei ce te-au trimis, încărcată
De toate bogăţiile milelor Lui.

(marţi, 25 mai 1954, Bucureşti)