„Lobii frontali sint inamicii umanităţii. Lobotomizatul pierde compozanta emotivă a activităţilor sale etc., etc.” (Presse medicale, nr. 41 din 10 iulie 1848, articol Lobotomia prefrontală, încercare de psiho-chirurgie de Pierre Wertheimer)
Lumea se potolise de mult. Sub suprema oblăduire a Perfectului Prezidiului Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei cinci P (P.P.P.P.P.)] viaţa curgea pentru toţi şi pentru totdeauna tihnită.
Se făcuseră progrese tehnice uimitoare. Şi fiecare ins, din locul unde era aşezat chiar de la naştere de către comitetul respectiv, lucra cu zel şi recunoştinţă pentru fericirea obştească.
Se ajunsese, în sfîrşit, la rîvnita minune a lumii – mulţumirea şi pacea socială domneau în această piramidă răsturnată, în care mulţimea, baza, întoarsă şi înălţată cu toată faţa ei către lumină, apăsa, ea acum, cu întreaga-i greutate asupra vîrfului, care o sprijinea pe pămînt şi căruia îi împrumuta, de sus în jos, uriaşa putere a masei ei organizate. Capodoperă de justiţie socială şi armonie, model veşnic de edificiu democrat.
Văzându-l pe stradă, în apropiere de Patriarhia Română, un copil ar fi exclamat: „Mamă, uite-l pe Iisus Hristos!”. Era bătrânul poet, cu părul nins de greutăţile temniţei, cu umerii plini de povara metaforelor despre Dumnezeire, cu pieptul plin de invizibile decoraţii îngereşti pentru viaţa de medic.
Născut la Prâscov, judeţul Buzău, în 1884, într-o familie de gospodari de mijloc, Vasile Voiculescu şi-a depăşit condiţia, studiind medicina şi practicând nobila meserie pusă în slujba oamenilor, dar şi dedicându-se literaturii pentru care a avut reală chemare. Adevărata depăşire a condiţiei a făcut-o însă printr-o trăire demnă de „Vieţile Sfinţilor”.
Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, Al morții rece spirit se strecură-n tăcere; Un singur glas îngână cuvintele de miere, Închise în tratajul străvechii evanghelii.
C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada, Din cărți cu file unse norodul îl învață Că moartea e în luptă cu vecinica viață, Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.
O muzică adâncă și plină de blândețe Pătrunde tânguioasă puternicile bolți: „Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț, Înveninând pre însuși izvorul de viețe.
Nimica înainte-ți e omul ca un fulg, Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă, În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”
Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială Și negrul întuneric se sperie de șoapte… Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte… Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie… Colo-n altar se uită și preoți și popor, Cum din mormânt răsare Christos învingător, Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări și laude-nălțăm Noi, Ție Unuia, Primindu-L cu psalme și ramuri, Plecați-vă, neamuri, Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morți, Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcând-o, Lumina ducând-o Celor din morminte!”
*
Vasile Voiculescu – ÎNVIERE
Zăceau în noi vechi stavili de păcat, Ne ocoleau din ceruri mesagerii… Dar Domnul a venit, le-a spulberat: Trec libere-n noi căile-nvierii. Pândeşte, suflete, ia-ţi straie noi, Cămările găteşte-ţi: poate iată-L, E drumul Său, Hristos acum prin noi, Prin om El suie-nvingător, la Tatăl. Nu-i scapă colţ neluminat, pustiu, El, Fulger, cercetează pe oricine, Aţinte clipa mare cât eşti viu, De-i place-şi face un popas în tine, Şi-n volbura-I de slăvi te ia cu Sine…
Crud, vrăjmaș, fățarnic, sterp ca țintirimul Cu trufașe ziduri fui Ierusalimul… Dar o Bucurie soră cu Vecia Îmi surpă-ngrădirea, mistui urgia. Azi deschid cetatea pașilor asinii: Intră, te întâmpin, Doamne al luminii. N-am stâlpări, nici straie să-ți întind la poale, Zdreanța unei inimi îți aștern în cale.
La Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București s-a desfășurat joi, 19 ianuarie, prima întâlnire din acest an din cadrul cenaclului „Sfântul Simeon Noul Teolog” al instituției de învățământ. Cercetătorul, eseistul și filosoful Alexandru Mironescu a fost comemorat, în cadrul evenimentului, în ajunul zilei în care se împlinesc 50 de ani de la mutarea sa la cele veșnice.
„Firea părintelui Daniil l-a făcut să răzbată prin cultura interbelică precum un fulger. S-a arătat multora ca un om plin de valoare, sclipitor, genial, care a reușit să îmbine teologia și cultura, să fructifice știința în ce are ea mai bun, pentru îmbogățirea spirituală a lumii. Astfel, a întâlnit în cultura română oameni de mare valoare.”
„Să spunem Adevărul cât încă-L putem spune. Va veni o vreme când iară Adevărul nu va mai putea fi spus pe față decât cu primejdia vieții. Atunci poate-L vom trăi mai mult decât Îl vom spune.”
Luminător al Ortodoxiei și stâlp neclintit al Bisericii te-ai arătat, cugetătorule și grăitorule al celor cerești, Cuvioase Părinte Daniile. Căci în nevoințele tale pe Domnul Hristos L-ai căutat și L-ai urmat, Crucea Lui cu râvnă și răbdare o ai purtat, pe Preacurata Maica Sa în imnuri de taină o ai lăudat și prin virtuți Sfinților te-ai asemănat, mărturisitor și mucenic fiind de Domnul în ceruri încununat. Căruia roagă-te să lumineze și să mântuiască sufletele noastre!
PĂRINTELE IEROSCHIMONAH DANIIL (SANDU TUDOR) – O VIAȚĂ DE MĂRTURISIRE ȘI MARTIRIU PENTRU HRISTOS
Între intelectualii și mărturisitorii Bisericii Ortodoxe Române din secolul XX, Părintele Ieroschimonah Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) are o strălucire aparte. Dobândind, în timp și în comuniunea cu alți clerici și mireni luminați, o vastă cultură și o profundă rugăciune, Cuviosul Daniil a înfruntat cruzimea regimului comunist ateu cu statornicie și demnitate, mustrându-i pe prigonitori și îndrumându-i pe neștiutori până în ultima clipă a vieții sale. Cuvintele sale, scrise în publicațiile pe care le-a coordonat, rostite în predicile și conferințele sale sau intonate în rugăciunile lui, constituie și astăzi repere pline de putere și înțelegere duhovnicească pentru toți creștinii ortodocși.
***
Secolul XX a oferit omenirii și României mari încercări. Mai mult decât războaiele și exterminarea fizică, ateismul comunist a distrus milioane de vieți. Dar a rânduit Dumnezeu și stâlpi vii ai Bisericii care au luminat rezistența creștină în fața tăvălugului diabolic anticreștin. Rugători și mărturisitori ai Mântuitorului Iisus Hristos, clerici, monahi și mireni, acești hristofori contemporani ne sunt adevărate modele de iubire și credință în viața cotidiană atât de frământată.
Părintele Daniil (Sandu Tudor) strălucește pe cerul Bisericii Ortodoxe și al culturii universale nu doar prin lumina ziditoare a cuvântului său scris sau rostit, ci mai ales prin viața sa duhovnicească care a crescut de la o floare de foc la văpaia unui rug aprins de rugăciune și cugetare în Duhul Sfânt. Trăitor și mărturisitor al Adevărului creștin, fiu al Bisericii noastre strămoșești, Părintele Daniil nu a făcut nici un compromis dogmatic sau moral, pătimind pentru mărturisirea lui diverse umilințe atât în lumea presei, cât și a temnițelor comuniste.
Ca ziarist creștin mai întâi, apoi ca monah isihast, preot și duhovnic, Părintele Daniil s-a străduit să-L cunoască pe Hristos – Dumnezeu și apoi, din preaplinul inimii lui, să-L vestească și altora ca Domn și Mântuitor al lumii. În sine, Părintele Daniil a atins maturitatea deplină de teolog mistic, apologet ortodox și poet rugător, unind lucrarea minții cu simțirea inimii într-o teoforică simfonie iubitoare și înțelegătoare cum puțini oameni au realizat-o în veacul înșelător de acum. Pentru aceasta se cuvine a-i cunoaște experiențele duhovnicești și a-i urma cu smerenie și recunoștință pașii în urcușul către Cer…
La 14 septembrie 2002, în vremea Sfintei Liturghii, înălțat pe crucea suferinței, Părintele Sofian și-a dat sufletul în mâinile Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Tocmai fusese pomenit la ectenia întreită ca stareț al Mănăstirii Antim, când, deodată, Părintele Irineu, apărut în ușa exterioară a sfântului altar, ne-a vestit evenimentul trist pentru noi, de toți așteptat, dar de nimeni dorit…
Părintele Sofian s-a prelins prin lumea aceasta discret, luminându-o cu chipul, cu viața și cu lucrarea lui statornică în ogorul Bisericii. Din această lumină ne-am împărtășit și noi o vreme, o bucată ruptă parcă din veșnicia iubirii lui Dumnezeu pe care Sfinția sa o trăia deja. Te odihneai privindu-l, ascultându-l, împlinindu-i sfatul… De 20 ani, iată, Părintele se odihnește în cer, împreună cu Sfinții, în Împărăția lui Dumnezeu și ne odihnește și pe noi, cei neliniștiți de aici, care îl purtăm în sufletele noastre. Cu fiască dragoste și recunoștință să-i urmăm povețele și să-l pomenim în rugăciunile noastre către Milostivul Dumnezeu ca să ne umplem și noi de linul și binecuvântarea lui.
„Părintele Sofian a reprezentat și reprezintă pentru noi, cei din obște, modelul de stareț înțelept, treaz și activ, rugător și lucrător, care știa să îmbine perfect simplitatea cu erudiția, discernământul cu iubirea, fermitatea cu blândețea. De-a lungul vieții sale de preot și îndrumător duhovnicesc, Părintele Sofian a fost egal cu sine în căutarea și ascultarea Mântuitorului Hristos, rugându-se mereu să dobândească simțirea prezenței Lui și să lucreze cu această conștiință a atotprezenței Lui. De aceea, el se purta cu multă gingășie față de oameni, cuvintele și sfaturile lui de la spovedanie căpătând greutatea unor apoftegme filocalice. (…) Părintele Sofian, care a agonisit cu stăruință în ani de zile credința lui statornică și multe daruri de la Dumnezeu, era un om plin de înțelepciune, de cultură duhovnicească și laică, dar această „vedere înțelegătoare” o avea de la Duhul Sfânt, nu numai din cărțile Sfinților Părinți. Era un om de rugăciune, îi plăcea să vorbească cu Dumnezeu în liniștea chiliei, și eu cred că și lui Dumnezeu Îi plăcea să vorbească cu el.”
În ziua de 4 septembrie, Biserica pomenește pe: Sfântul Sfințit Mucenic Vavila, arhiepiscopul Antiohiei; Sfântul Proroc Moise; Sfânta Muceniță Hristodula, împreună cu fiii ei (Urban, Prilidian și Epolonie), Cuviosul Antim cel Orb. Icoana Maicii Domnului „Rugul Aprins” este sărbătorită tot la 4 septembrie, în aceeași zi cu Proorocul Moise.
Sfântul Proroc Moise a fost omul ales de Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia egipteană și să îl ducă în Țara Făgăduinței, Canaan. El provenea din seminția lui Levi. Date despre viața lui aflăm din Cărțile Pentateuhului din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, al căror autor este. Din acestea aflăm despre nașterea sa și cum l-a izbăvit Dumnezeu, ajungând să fie crescut de fiica Faraonului Egiptului, ca fiu al acesteia.
Timp de 40 de ani va avea statutul de prinț egiptean până când se va hotărî să ia apărarea conaționalilor săi care erau sclavii egiptenilor. Ucide un egiptean, în dorința de a-și apăra conaționalii, faptă despre care află Faraonul Egiptului și, de teama răzbunării, fuge în Madian, unde Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov (Ieș. 3, 6) se descoperă prin rugul aprins care nu se mistuia. Se căsătorește cu Sefora (Țippora), fiica preotului Ietro.
Stă aici, departe de frații săi aflați în sclavie, timp de patruzeci de ani, apoi se întoarce în Egipt și devine conducătorul poporului evreu, mergând în numele acestora la Faraonul Egiptului, cerându-i eliberarea poporului său.
În urma refuzului sistematic al Faraonului, Dumnezeu trimite la rugăciunea Sfântului Proroc Moise 10 plăgi asupra Egiptului, în urma cărora evreii sunt eliberați și sub conducerea lui Moise pornesc către Țara Canaanului. Din cauza necredinței poporului evreu, atunci când Moise a mers pe Muntele Sinai și a primit Tablele Legii, timp de 40 de ani vor peregrina prin zona deșertică din sudul Orientului Mijlociu de astăzi.
Înainte de a intra poporul în Țara Făgăduinței, Canaan, Moise urcă pe Muntele Nebo de unde vede pământul promis de Dumnezeu și aici a murit la vârsta de 120 de ani.
Icoana Maicii Domnului „Rugul Aprins”, sărbătorită la 4 septembrie, în aceeași zi cu Proorocul Moise, are la bază o relatare biblică a Vechiului Testament: În capitolul 3 din Ieșirea, Dumnezeu i se arată lui Moise pe Muntele Horeb, din mijlocul unui rug care „ardea, dar nu se mistuia”: „Și depărtându-se (Moise) odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; iar acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieșea dintr-un rug; și a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia.” (Ieșire 3, 1-2).
Din centrul rugului i-a vorbit Însuși Dumnezeu. Moise a aflat, astfel, că îi va conduce pe evrei la izbăvirea din robia egipteană și numele Domnului: „Eu sunt Cel ce sunt”. (Ieșire 3, 14).
Biserica a considerat imaginea rugului nears prefigurarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care Îl naște pe Mântuitorul lumii, rămânând Fecioară și după naștere. Această idee a pătruns în imnografia bisericească (de exemplu, Dogmatica de la vecernia sâmbetei, pe glasul 2), dar și în iconografie.
Una din cele mai vechi reprezentări ale Icoanei Maicii Domnului „rugul aprins”, o reprezintă pe Maica Domnului ținându-L pe Fiul ei în brațe, în mijlocul unui rug aprins. Moise este reprezentat într-o parte, scoțându-și sandalele, pentru că locul era sfânt.
În prezent, majoritatea icoanelor reprezintă „rugul” într-un mod simbolic. Este reprezentat sub formă de stea cu opt colțuri, compusă din două romburi suprapuse: unul roșu (reprezentând focul), și unul verde (sugerând rugul păstrat neatins de foc). În centrul stelei se află Maica Domnului cu Pruncul.
În fiecare colț al stelei roșii, apar zugrăvite simbolurile biblice ale celor patru evangheliști: îngerul (Sfântul Evanghelist Matei), leul (Sfântul Evanghelist Marcu), boul (Sfântul Evanghelist Luca) și vulturul (Sfântul Evanghelist Ioan). În celelalte patru colțuri ale stelei verzi sunt reprezentați Sfinții Îngeri.
În timp, icoana a devenit din ce în ce mai complexă. Pe margine au apărut (în afara stelei): într-o parte, Proorocul Moise, Sfinți Arhangheli și rugul (Ieșire 3, 2); în alt colț Profetul Isaia și serafimi cu cărbunele aprins din profeția sa (Isaia 6, 7); în altul, Profetul Iezechiel și poarta prin care numai Domnul poate intra, profeție a acestuia (Iezechiel 44, 2) și în ultimul colț, patriarhul Iacob cu scara sa (Facere 28, 12). Maica Domnului ține, în centru, scara lui Iacob de dimensiuni micșorate, care urcă de la pământ la cer, pe cei credincioși. În unele reprezentări iconografice ale acestui tip apare și „mlădița lui Iesei” (Isaia 11, 1), mai exact arborele genealogic al Mântuitorului din care răsare „Vlăstarul” divin.
Este cunoscută o istorie veche, despre un incendiu care cuprinsese mai multe clădiri din lemn. În mijlocul focului, o bătrână stătea în fața casei sale, ținând în mână o icoană a Maicii Domnului „rugul aprins”. Un martor a văzut-o acolo și a fost impresionat de credința ei. A doua zi, s-a întors la fața locului și a văzut că doar casa femeii era neatinsă, în timp ce toate celelalte din jur au fost distruse. Icoana Maicii Domnului „rugul aprins” este considerată ocrotitoare de incendii.
Cele mai vechi icoane ale Maicii Domnului „rugul aprins” au fost pictate la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, dat fiind faptul că altarul acestei biserici este ridicat pe rădăcina străvechiului rug, unde Moise a vorbit cu Dumnezeu.
Scris în anul 1948 de poetul Sandu Tudor, care s-a călugărit la mănăstirea Antim, cu numele de monahul Agaton, Imnul Acatist al Maicii Domnului a fost corectat și stilizat la Sfânta Mănăstire Rarău, în fața Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, pe când poetul era stareț și primise marea schimă monahală, sub numele de Ieroschimonahul Daniil Tudor.
Acesta făcea parte din Mișcarea „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, comunitate de călugări, profesori universitari, studenți cu pregătiri dintre cele mai diverse, filosofie, arte frumoase, litere, matematici, a fost, pentru Bucureștiul anilor ’40-’50, locul unde se plămădea autentica cultură spirituală, aceea care se naște și crește odată cu întrebările eliberatoare ale credinței.
Această conviețuire și completare dintre elita bucureșteană și mediul monahal este modelul exemplar pe care „Rugul Aprins” îl oferă în disputa pe care astăzi unii o văd existând între Biserică și o anumită parte a intelectualității. Constituit într-un spațiu de ospitalitate, bazat pe deschidere de cuvânt și inimă, „Rugul Aprins” a exprimat dorul căutării lui Dumnezeu, dor pe care l-a trăit și Moise, însetat de a cunoaște și a trăi experiența prezenței divine, dar și un mod pașnic de rezistență spirituală în fața tăvălugului comunist.
Sfântul Prooroc Ilie a fost cel mai râvnitor pentru Dumnezeu dintre proorocii Vechiului Testament. Viaţa pământească a Sfântului Ilie a fost ca un rug aprins.
Plin de har şi de adevăr, Proorocul Lui Dumnezeu Îl purta în sine şi nu se intimida în faţa nimănui, ci era demn şi netulburat, iute în mişcări şi aspru în vorbire, iar cuvântul lui cu putere multă „ca făclia ardea“ (Ecclesiasticul 48, 1).
Despre Sfântul Prooroc Ilie, văzătorul de Dumnezeu, ne vorbește Sfânta Scriptură în capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor și în capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor, unde ne sunt prezentate câteva evenimente din viața lui pământească, unele dintre ele fiind importante și pentru viața poporului evreu.
Originar din cetatea Tesve, din ținutul Galaadului (ținutul muntos dintre râul Iordan și deșertul arab), Proorocul Ilie a trăit cu aproape 900 ani înaintea lui Hristos, și era fiul lui Sovac, preot al Legii Vechi, din neamul lui Aaron. Tradiția spune că la naşterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcaţi în alb învelindu-l în scutece de foc și, rostindu-i numele (Ilie vine din numele ebraic Elijah care înseamnă ”al cărui Dumnezeu este Iahve (Domnul)”), i-au dat să mănânce o flacără, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieţi. Încă din copilărie respecta strict toate poruncile Legii și se păzea neîncetat în trezvie, ca în fața lui Dumnezeu, prin rugăciune, feciorie și post, care îi făcură sufletul ca focul și, astfel, detașându-se de grijile lumești, s-a arătat model al vieţii mănăstireşti.
Activitatea sa publică de prooroc-învățător s-a desfășurat în regatul de nord, în timpul regelui Ahab. Acesta s-a căsătorit cu o prințesă păgână feniciană, Izabela din Sidon, care l-a ademenit și pe el să cadă în idolatria zeului fenician Baal. Instigat de soţia sa, regele Ahab a început să-i persecute pe Prooroci și pe toţi oamenii rămaşi credincioşi lui Dumnezeu, construind multe capiști idolești și silind poporul să-l urmeze în rătăcirea lui. Avertizat de Sfântul Prooroc Ilie că din cauza îndepărtării de la Legea lui Dumnezeu va suferi întreg poporul o foamete mare care va dura trei ani și jumătate, regele Ahab nu s-a căit de păcatele lui. Prin confruntarea cu proorocii mincinoși ai lui Baal și prin jertfa de pe muntele Carmel, Sfântul Ilie a arătat regelui și poporului evreu că Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat. Și, prinzând pe preoții idolatri (850 la număr), i-a ucis ca să nu mai înșele pe nimeni. Și foametea a încetat, printr-o ploaie binecuvântată, la rugăciunea Proorocului.
Dar Sfântul Prooroc Ilie a săvârșit multe alte fapte minunate: a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, a văzut pe Dumnezeu în muntele Horeb, a despărțit Iordanul lovindu-l cu cojocul, a coborât foc din cer și a ars pe ostașii ce voiau să-l prindă, s-a înălțat la cer cu trupul într-un car de foc, nepătimind moartea. S-a arătat în slavă alături de Mântuitorul Iisus Hristos pe muntele Tabor, vorbind cu El despre sfârșitul pe care avea să-l împlinească Iisus la Ierusalim.
Înfățișarea lui era simplă și sălbatică, avea părul lung și purta un cojoc strâns la mijloc cu o curea de piele. Desfătarea sufletului său era legea Domnului, pe care Îl asculta cu multă râvnă și al cărui cuvânt îl împlinea fără zăbavă. De aceea și era Ilie bineplăcut Domnului Care i S-a arătat în adiere lină.
Proorocul Ilie urăște minciuna, nedreptatea, asuprirea, idolatria. E un om dintr-o bucată, nu umblă cu jumătăți de masură, nu acceptă compromisul. Tăios în vorbă și aspru în nevoință, Sfântul Ilie este expresia Judecății dumnezeiești care intervine prompt în mersul istoriei (după Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Însă fermitatea vieții și a cuvintelor sale veneau dintr-o unire desăvârșită pe care duhul lui Ilie o trăia cu Duhul lui Dumnezeu prin rugăciunea neîncetată. Această vorbire continuă cu Dumnezeu îl umplu pe Sfântul Prooroc de harul și puterea Lui. Prin rugăciune s-a înălțat Sfântul Ilie mai întâi cu mintea, apoi și cu trupul la cer, adică în starea despătimirii și a înduhovnicirii întregii sale ființe. În această stare a fost el înălțat de pe pământ la viața superioară păcatului și morții.
Despre ridicarea la cer a Sfântului Prooroc Ilie, unul dintre trăitorii ”Rugului Aprins” al rugăciunii lui Iisus, scriitorul și medicul fără de arginți Vasile Voiculescu a scris o poezie de o mare frumusețe și profunzime duhovnicească:
Marele vehicul
(28 aprilie 1954, București)
Am aflat cum s-a răpit Ilie, Oarecând în Ceruri strămutat Nu de fulgere cu albă vijelie Nici pe volbura de nori purtat.
Ci l-a smuls din mijlocul mulțimii Rugăciunea, carul cel de foc, Căreia, vii flăcări la un loc Se-nhămară înșiși Heruvimii.
*
Cateheza despre Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul – 18.07.2011 (Pr. Prof. Gheorghe Drăgulin)
despre părinți duhovnici călugări mărturisitori care au biruit persecuțiile comuniste,
relevanța experienței lor pentru omul contemporan în crizele pe care le traversăm și
actualitatea Scării Raiului a Sfântului Ioan Scărarul.
Invitații Părintelui Bogdan Florin Vlaicu: – Părintele Ieromonah Cosma Giosanu de la Mănăstirea Sihăstria – Părintele Monah Filotheu Bălan de la Mănăstirea Petru Vodă – Părintele Arhimandrit Mihail Stanciu de la Mănăstirea Antim
Cursul 37 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască: o dezbatere cu invitații mei speciali, părintele arhimandrit Mihail Stanciu de la mănăstirea Antim din București, doctorand în teologie și inginer, Mircea Stănescu, istoric și doctor în filosofie, autorul trilogiei „Reeducarea în România comunistă”, și Dragoș Marcu, istoric și jurist, despre reeducarea din închisorile comuniste, relevanța ei pentru actualitate și sfinți români care au trecut prin acel iad penitenciar. Vă propunem o abordare documentată a acestor subiecte, o evaluare a perioadei pe care o traversăm, soluții la provocările spirituale adresate de acestă criză, o dezbatere liberă despre situația actuală și răspunsuri la întrebări care vă tulbură pacea sufletească, argumentate cu precizări ale specialiștilor din diferite domenii.
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 