Cu ocazia praznicului Înălțării Sfintei Cruci, vă oferim un cuvânt despre sensul crucii, din partea părintelui Sofian Boghiu, de la a cărui trecere în lumea drepților se împlinesc chiar azi, 20 de ani. De Ziua Sfântului Justin Martirul și Filosoful am inaugurat rubrica omagială Mari Români în cadrul căreia artistul George-Sorin Nicolae ne oferă câte un desen realizat special pentru ActiveNews și disponibil și în colecția sa, în original, pentru cei interesați. Astăzi nu putea să lipsească un portret memoriabil cu vrednicul de pomenire Părinte Sofian. Să avem parte de rugăciunile sale!
„Acum sa va spun in continuare, citindu-va niste ganduri, despre sfanta Cruce ca semn sau ca simbol al suferintelor noastre.
Adeseori se spune de oamenii care patimesc mult, care au fel de fel de necazuri, ca „isi duc cu greu crucea”. Crucea era grea, crucea pe care a dus-o Mantuitorul Hristos, din lemn de cedru (…), un lemn dens si foarte greu. Iisus ducand-o in spatele Lui a cazut de mai multe ori sub Cruce, ca era atunci Iisus—omul… . Dumnezeu S-a retras de la El anume ca sa patimeasca, cum patimesc si oamenii, El neavand pacat. De aceea se spune ca este grea crucea anumitor oameni care sunt supusi la grele incercari.
Privind sfanta Cruce asa cum este aici, si cum este in biserici, in fata sfantului altar, ea ne aduce aminte intotdeauna de Iisus Hristos cel rastignit si inviat, de la care i s-a transmis si cinstea si sfintenia si puterea. De aceea, cand ne inchinam ei si cand o cinstim cu evlavie, cinstim si ne inchinam, de fapt, Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care a fost rastignit pe ea si a sfintit-o cu scump si prea sfant sangele Sau.
Staruim, frati crestini, asupra sfintei Cruci, pentru ca dumneavoastra stiti ca sunt multi asa—zisi crestini care o hulesc. Nu cinstesc nici sfanta Cruce, nici pe Maica Domnului, nici pe prietenii lui Dumnezeu care sunt sfintii. Din clipa istorica a rastignirii Mantuitorului pe sfanta Cruce, pe Golgota, ea devine altarul pe care S-a jertfit Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridica pacatele lumii.
Daca in timpul vietii Sale pamantesti, din Iisus Hristos se revarsa o putere care vindeca pe toti cei care se atingeau de El, cum ne spune sfantul evanghelist Luca in capitolul 6, cu atat mai mult aceasta putere s-a comunicat sfintei Cruci, nu numai printr-o atingere de scurta durata, ci timp de trei ore, cat a stat Iisus viu, pironit pe Cruce, de la ora douasprezece ziua pana la ora trei dupa amiaza, deci trei ore in care a curs sangele de pe trupul sfant al lui Iisus pe sfanta Cruce. In aceste ceasuri de chinuri cumplite, Crucea a fost stropita din belsug de sfantul Sau sange care curgea din capul Sau incoronat cu spini, de pe trupul Sau biciuit si plin de rani, din coasta Sa strapunsa brutal cu sulita si din mainile si picioarele Sale strapunse de piroane. Acest sange nevinovat, sfant si dumnezeiesc, a sfintit Crucea pentru totdeauna. Fara indoiala ca este o singura Cruce pe care a fost Iisus rastignit, insa ea poarta acelasi semn si se identifica mereu cu istorica si sfanta Cruce de pe Golgota. Astfel, unealta rusinoasa de executie pe care se rastigneau cei mai mari facatori de rele pana atunci, inainte de venirea Mantuitorului in lume, din clipa rastignirii Sale pe Cruce devine altarul pe care S-a jertfit Dumnezeul intrupat, steagul de biruinta al crestinatatii si obiectul sfant si mantuitor pentru orice suflet crestin.
In acelasi timp, Crucea devine semnul distinctiv al Mantuitorului Hristos, purtat pe aureola din jurul capului, cum il vedem si aici in icoana. Și sa stiti, frati crestini, ca orice icoana a Mantuitorului Hristos poarta nimbul insemnat de cruce. Mantuitorul Hristos este a doua Fata a Sfintei Treimi – Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Numai Fiul are aceasta cruce pe aureola, pentru ca numai El a patimit pe Cruce pentru mantuirea neamului omenesc. De aceea este semnul lui Hristos sfanta Cruce si la a doua venire a Mantuitorului Hristos pe norii cerului, cum spune Mantuitorul Hristos Insusi — va aparea mai intai semnul Fiului omului, sfanta Cruce inconjurata de ingeri. Gasim aceasta in Evanghelia de la Matei, capitolul 24.
Sfintii apostoli cunosteau din plin puterea sfintei Cruci si o cinsteau, de aceea, dupa Patimile Mantuitorului, Crucea a ajuns punctul central al predicii crestine. Apostolii nu doresc sa se laude cu altceva decat in Crucea Domnului, cum spune sfantul Pavel „Nu doresc sa mai cunosc altceva decat pe Iisus cel Rastignit” [3] . Crucea devine pentru cei ce se mantuiesc, puterea lui Dumnezeu, iar pentru cei pieritori, nebunie, cum spune tot sfantul apostol Pavel [4]. Moartea nu-i mai inspaimanta pe sfintii apostoli, nici pe urmasii lor, sirurile nesfarsite de marturisitori ai Crucii, caci prin Cruce s-a surpat puterea mortii. Iisus Hristos cel rastignit, cel omorat si ingropat, a inviat din morti prin puterea Sa dumnezeiasca si a deschis calea Invierii, calea catre Imparatia lui Dumnezeu, tuturor celor ce cred in El. Ingerul, cand apare la mormantul Mantuitorului si se intalneste cu femeile mironosite, le intreaba: „Pe cine cautati? Pe Iisus cel rastignit? A inviat, nu este aici” [5] Pentru ca sunt multi Iisus, multe persoane cu acelasi nume, Iisus, insa Iisus cel rastignit si inviat este adevaratul nostru Dumnezeu. Pentru prima data in istoria lumii s-au vazut multimi nenumarate de oameni, barbati, femei si copii, murind cu bucurie pentru cauza lui Dumnezeu in lume, convinsi ca o asemenea moarte este un castig pentru ei. Barbatia neobisnuita pana atunci, linistea in fata mortii pentru Dumnezeu, le-au dobandit tot prin sfanta Cruce, adica prin jertfa Mantuitorului Hristos cel rastignit si inviat, prin care primeau puterea si harul lui Dumnezeu asupra lor.
Frati crestini, semnul acesta sfintit care a devenit unealta mantuirii noastre este alcatuit din doua brate, unul lung si unul scurt care sta de-a curmezisul, formand crucea, cum stiti. Noi insine, oamenii, daca stam drepti si intindem mainile, formam o cruce. Nu numai ca o purtam, dar noi insine avem forma sfintei Cruci. De aceea amintim adeseori, ca atunci cand ne inchinam la sfanta Cruce, sa facem corect sfanta Cruce, adica doua numiri: pe verticala „in numele Tatalui si al Fiului” care S-a intrupat, „si al Sfantului Duh” care este puterea si lucrarea dumnezeirii in lume, pe aceasta orizontala a globului nostru pamantesc. Tot asa si viata noastra este o cruce, unde bratul lung insemneaza drumul nostru in lume, cu planurile si gandurile noastre care ne insotesc de-a lungul vietii. Bratul scurt care incheie crucea este degetul lui Dumnezeu care trage o dunga de-a curmezisul acestui drum al nostru si ne rastoarna anumite planuri omenesti, formand astfel crucea suferintelor pe care este dator sa o poarte fiecare muritor de-a lungul vietii sale. Vrand sau nevrand, o asemenea cruce este de neinlaturat pentru fiecare dintre noi.
Pe Golgota, cum stim, au fost trei cruci, una a Mantuitorului si doua ale talharilor. Iisus cel drept este rastignit printre cei nedrepti. Crucea lui Iisus este ca o cumpana a dreptatii fata de nedreptatile noastre. Crucile talharilor sunt crucile noastre. Iisus sufera pentru pacate straine, pentru pacatele noastre, caci El pacat nu a avut. Sufera insa si talharii, dar pentru pacatele lor. Unul, cel din dreapta Lui, le recunoaste, le marturiseste, ii pare rau ca le-a facut si este mantuit. Celalalt talhar nu se gandeste la pacatele sale, defaima pe altii, huleste pe Dumnezeu si moare ca un netrebnic in stare de pacat, coborandu-se in iad prin biruirea [in el a] hulii si pedepsit, pierdut pentru totdeauna. Pentru fiecare muritor [crucea] este de neinlaturat, dar pentru unii crucea aduce mantuire si slava, iar pentru altii pieire. Crucile de pe Golgota sunt si crucile noastre, crucea suferintelor noastre. Crucea suferintelor pentru fiecare din noi insemneaza portia noastra de durere, de necaz, dupa cuvantul spus de Mantuitorul Hristos: „Ca in lume necazuri veti avea” [6].
Teme de discuție: înțelesurile crucii, Crucea lui Hristos și crucea noastră, despătimirea ca drum al crucii, sfințenia ca proces duhovnicesc terapeutic și luminător, Părintele Sofian – chip al sfințeniei
La 14 septembrie 2002, în vremea Sfintei Liturghii, înălțat pe crucea suferinței, Părintele Sofian și-a dat sufletul în mâinile Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Tocmai fusese pomenit la ectenia întreită ca stareț al Mănăstirii Antim, când, deodată, Părintele Irineu, apărut în ușa exterioară a sfântului altar, ne-a vestit evenimentul trist pentru noi, de toți așteptat, dar de nimeni dorit…
Părintele Sofian s-a prelins prin lumea aceasta discret, luminându-o cu chipul, cu viața și cu lucrarea lui statornică în ogorul Bisericii. Din această lumină ne-am împărtășit și noi o vreme, o bucată ruptă parcă din veșnicia iubirii lui Dumnezeu pe care Sfinția sa o trăia deja. Te odihneai privindu-l, ascultându-l, împlinindu-i sfatul… De 20 ani, iată, Părintele se odihnește în cer, împreună cu Sfinții, în Împărăția lui Dumnezeu și ne odihnește și pe noi, cei neliniștiți de aici, care îl purtăm în sufletele noastre. Cu fiască dragoste și recunoștință să-i urmăm povețele și să-l pomenim în rugăciunile noastre către Milostivul Dumnezeu ca să ne umplem și noi de linul și binecuvântarea lui.
„Părintele Sofian a reprezentat și reprezintă pentru noi, cei din obște, modelul de stareț înțelept, treaz și activ, rugător și lucrător, care știa să îmbine perfect simplitatea cu erudiția, discernământul cu iubirea, fermitatea cu blândețea. De-a lungul vieții sale de preot și îndrumător duhovnicesc, Părintele Sofian a fost egal cu sine în căutarea și ascultarea Mântuitorului Hristos, rugându-se mereu să dobândească simțirea prezenței Lui și să lucreze cu această conștiință a atotprezenței Lui. De aceea, el se purta cu multă gingășie față de oameni, cuvintele și sfaturile lui de la spovedanie căpătând greutatea unor apoftegme filocalice. (…) Părintele Sofian, care a agonisit cu stăruință în ani de zile credința lui statornică și multe daruri de la Dumnezeu, era un om plin de înțelepciune, de cultură duhovnicească și laică, dar această „vedere înțelegătoare” o avea de la Duhul Sfânt, nu numai din cărțile Sfinților Părinți. Era un om de rugăciune, îi plăcea să vorbească cu Dumnezeu în liniștea chiliei, și eu cred că și lui Dumnezeu Îi plăcea să vorbească cu el.”
Mărturii despre sfințenia și intervențiile minunate ale Părintelui Sofian în viața credincioșilor creștini care i-au cerut ajutorul, sfatul și binecuvântarea.
Pe mai multe bloguri s-a aprins în ultima vreme, cu o efervescență nemaiîntâlnită, o conflagrație păguboasă pentru creștini, o dispută nu a ideilor, ci mai mult a persoanelor… Este vorba de disputa legată de calendarele (ceasurile) vechi (întârziat) si nou (îndreptat), de comunitățile ortodoxe românești care le folosesc, de apariția muultor grupări vechi-calendariste din țară și din afară, care s-au înfiltrat și s-au înmulțit ca și sectele neoprotestante mai ales după 1990 și care-și revendică ortodoxia și calea mântuirii.
Iscată și amplificată și de conferințele și scrierile lui Danion Vasile, un propovăduitor nenormativ, dealtfel, pentru Ortodoxie, și de alte ”istorii adevărate” ale ”Adevăratelor Biserici Canonice și Ortodoxe” (toate aceste grupări se autointitulează aproximativ așa) disputa a trecut în paginile blogurilor, uneori simțindu-se o tentativă de dialog, alteori vădindu-se un monolog de ambele sau mai multe părți.
Eu fac doar un apel la păstrarea rânduielii și a ascultării în credința mântuitoare moștenită în Biserica noastră strămoșească – Biserica Ortodoxă Română care a dat și dă mereu Sfinți, uneori știuți și alteori neștiuți de oameni, dar preamăriți de Dumnezeu în Împărăția Sa. Răspund, astfel, unor lămuriri cerute de creștinii ortodocși care m-au interpelat personal…
E trist și adevărat, s-au petrecut lucruri nepotrivite la aplicarea schimbării (îndreptarea) calendarului la noi și în alte părți. Totuși, trebuie să arătăm necanonicitatea stiliștilor de la noi…
Fostul PS Galaction Cordun a fost caterisit (și depus) de Sfântul Sinod al B.O.R. pentru grave abateri morale și sminteli publice repetate, și după avertismente repetate vreme de aproape 20 ani (!!!). Dar pentru a nu-și pierde ”privilegiile” în fața oamenilor neștiutori (off, grea boală slava deșartă și nepocăința!), el s-a dus la stiliști ca un fur de cele sfinte, continuând să-și aroge statutul de arhiereu. Deși cu ani înainte l-a hirotonit pe Părintele Cleopa ierodiacon si ieromonah, acum fiind scos din rândul clericilor și al monahilor, G.Cordun a încercat să-l momească și pe părintele Cleopa promițându-i că-l va face episcop, vicarul lui, la stiliști. Părintele Cleopa l-a avertizat pe ”moș Grigore Cordun”că nu mai are drept de a purta veșmintele, necum de a mai sluji Sfânta Liturghie și de a hirotoni, îndemnându-l la pocăință. Dar, mândria lui G.Cordun a continuat… A ”hirotonit” fără nici un drept doi ”episcopi” necanonici, iar apoi lucrurile s-au propagat în avalanșă până astăzi. Sunt deja 10 ”episcopi” stiliști și un ”mitropolit”, fără succesiune apostolică. De aceea, stiliștii români sunt în afara Bisericii, și sărmanii continuă mândria și înșelarea cu o bravare și dârzenie de îndrăciți… Nici o Biserică Ortodoxă, nici chiar pe stil vechi, nu-i recunoaște. Cât despre rebotezarea și remiruirea ortodocșilor de pe stilul (calendarul) nou, acestea sunt semne clare de erezie și de hulire a Duhului Sfânt din B.O.R. care a dat și dă mereu Sfinți, pentru că Hristos – Dumnezeul Cel Viu și Adevărat este capul Bisericii, și El Își sfințește ucenicii și din vremea liniștii și din vremea prigoanelor (și comunistă și post ‘89).
Despre mai multe detalii canonice și istorice despre stiliștii români, chiar amănunte deloc curate legate de ”canonizarea Sfântului Glicherie”, v-aș ruga să-i întrebați pe Părintele Ieromonah Gheorghe Iordan, fost director al Muzeului Național de Istorie a României, și pe doamna Maria Mihărtescu (”stilistă”) ce mai aduce obiecte bisericești la magazinul nostru.
După Învierea Sa, ”pe când cei unsprezece şedeau la masă, Iisus li S-a arătat şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Marcu 16, 14). Noi de ce nu-i credem pe Părinții noștri care L-au văzut în chip mistic pe Iisus înviat în sufletele lor? De ce căutăm să dezgropăm morții și să îngropăm viii ”vinovați” și de ce chiar trebuie să ne anatematizăm frații? N-ar fi mai bine să ne rugăm pentru ei? Mă tem că nu înțelegem că nu-i credem pe Părinții noștri care ni L-au vestit pe Hristos Înviat și că de aceea ne mustră Domnul iar noi suferim…
Altă observație. Probabil că dacă nu am fi fost așa cum suntem, eram într-o stare mult mai rea. Dumnezeu a îngăduit să fim ortodocși, latini, de la un timp și cu calendarul îndreptat, în multe reprize a câte ani mulți subjugați de străini, conduși și manipulați (democratic!) de hoți, trădători și incapabili necredincioși, ca să nu ne mândrim că suntem singurii ”sfinți”, grădina Maicii Domnului, poporul cel mai bun, deștept, frumos, din lume. Probabil am fi fost ca grecii de azi: mândri, fățarnici, autosatisfăcuți, ”având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (2 Timotei 3, 5). Iar pagubele ar fi fost muult mai mari și pentru sufletele și pentru trupurile noastre. Și asta pentru că nu-i credem pe cei ce L-au văzut pe Hristos cel Viu și Înviat. Știe Dumnezeu ce vrea să facă pentru mântuirea noastră. Iar noi, dacă nu știm, să nu ne răzvrătim, ci să așteptăm cu răbdare descoperirea planului Lui cu noi. Eu cred că Dumnezeu ne are în grijă pe noi, ca Biserică a Lui, mai mult decât ne poartă grija D.V. (neglijându-și soția și familia) sau alți ”misionari stiliști” neliniștiți… În ei nu recunosc duhul odihnitor, răbdător, înțelegător și lin al adierii dumnezeiești. Pesemne încă nu au încheiat cei două milioane de kilometri în căutarea Adevărului, ca alt înșelat, încă neortodox (voi semnala într-un articol viitor minciunile și derapajele mistice ale acestui K.K. pentru a-i trezi pe ortodocșii români din vraja discursului lui). Noi să avem răbdare și fapte bune, căci prin ele ne mântuim în ascultarea Bisericii Dreptmăritoare. Nu ne trebuie acum asemenea diversiuni care să deruteze pe creștinii și așa încercați de multe ispite…
Noi să rămânem cu dragoste și ascultare așa cum am moștenit, rugându-ne ca Dumnezeu să-i lumineze spre pocăință și ascultare de Dumnezeu și de Biserica Lui și pe D.V. și pe ceilalți prozeliți ai stilismului și ai anarhiei.
Acum doi ani, am ”pescuit” un frate, om în vârstă, serios, de la mănăstirea stilistă din Militari care a stat și a răbdat cu stoicism 9 ani la ei și ne-a spus multe lucruri. Prefer să nu le fac publice. Acum e în obștea noastră.
Cu toate încercările repetate de dialog din partea B.O.R. încă din 1990, nu s-a avansat deloc datorită refuzului total din partea ”BOSV” care aruncă în continuare numai blesteme și anateme… Și totuși, ce ne facem, că sunt cam 10 facțiuni schismatice stilist-zelotiste în Grecia și 5 în România care toot aruncă minciuni, calomnii și anateme deșarte asupra tuturor ereticilor. Tot invocă Sfinții Părinți, dar nu arată deloc ei înșiși calea pocăinței și a sfințeniei Părinților… Ce satisfacție sadică mai pot avea oamenii aceștia, sărmanii, când Hristos ne va spune tuturor ”câte ați făcut unora dintre aceștia mai mici frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut.”… Domnul Hristos să ne dea vreme de pocăință și înțelepciune tuturor!
Părintele Sofian ne-a spus multe prin cuvinte și mai ales prin sfințenia sa, prin viața și răbdarea sa, și ne-a încredințat de prezența lui Hristos și a Duhului Sfânt în Biserica noastră Ortodoxă Română, pe care a slujit-o cu multă dăruire, așa încât să trăim și noi și să mărturisim noi credința ortodoxă pe care au trăit-o și mărturisit-o Sfinții noștri apropiați, Părinții și Martirii contemporani. Iar eu cred în cuvintele lui, căci știu că L-a văzut și L-a trăit tainic pe Iisus Hristos cel Răstignit și Înviat. Cu pace.
„Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare […] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra […] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”
*
Părintele Sofian s-a prelins prin lumea aceasta luminându-o cu chipul, cu viața, cu statornicia și cu lucrarea lui. Din această lumină ne-am împărtășit și noi o vreme, o bucată ruptă parcă din veșnicia iubirii lui Dumnezeu pe care Sfinția sa o trăia deja. Te odihneai privindu-l, ascultându-l, împlinindu-i sfatul… De mai bine de 7 ani, Părintele se odihnește în veșnicia lui Dumnezeu și ne odihnește și pe noi, cei neliniștiți de aici, care îl purtăm în sufletele noastre. Cu fiască dragoste să-l pomenim în rugăciunile noastre către Milostivul Dumnezeu ca să ne umplem și noi de linul și binecuvântarea lui.
Pentru Manastirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au navalit peste noi, impreuna cu sfarsitul razboiului al doilea mondial si ocuparea noastra de catre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toata tara romaneasca. De atunci au inceput necazurile, care au durat pana la Revolutia din luna Decembrie 1989.
In acesti ani grei, in obstea de la Manastirea Antim, in numar de circa 40 de calugari si frati, din care o parte studenti la diferite facultati din Bucuresti, iar alta parte lucratori la Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul in aceasta manastire, noi cei de aici, am avut parte si de ceva mangaieri si anume: in aceasta perioada s-au refacut cele doua turle mari de la biserica mare a manastirii, inlocuindu-se cele vechi din paianta, cu cele actuale din beton armat si caramida aparenta si s-a spalat si restaurat pictura interioara a bisericii. Aceasta pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica in restaurare, si umila noastra preocupare de atunci: Rugaciunea lui Iisus, in cadrul careia a aparut Rugul Aprins, expresie biblica, din Exod 3, 2-5.
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 