Arhive pe categorii: Maxim Mărturisitorul

Cursul 57 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască

Pr. Bogdan Florin Vlaicu – Anunț:

Dragi prieteni, vă invit vineri, 18 martie 2022, de la ora 20:30, (21:30, ora României), să participați la cursul 57 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască: o dezbatere cu invitații mei, părintele arhimandrit Mihail Stanciu, inginer și doctorand în teologie, și Ștefan Cârstea, cercetător științific la Institutul de fizică și inginerie nucleară din Măgurele. În aceste vremuri întunecate, vom vorbi despre tainele luminii create și necreate în fizica cuantică și în teologia ortodoxă, despre recenta premieră a hologramei fotonului, despre armele luminii și lumina ca armă. Vă propunem o abordare documentată a acestor subiecte, o evaluare a perioadei pe care o traversăm, soluții la provocările spirituale adresate de acestă criză, o dezbatere liberă despre situația actuală și răspunsuri la întrebări care vă tulbură pacea sufletească, argumentate cu precizări ale specialiștilor din diferite domenii.

Vă rog să distribuiți acest anunț care nu ajunge la majoritatea prietenilor mei din cauza unui sabotaj al rețelei de socializare!

Vă puteți conecta pe platforma Zoom la acest link: https://us02web.zoom.us/j/5518086863.

Cursul este transmis în direct și pe pagina de Facebook a Părintelui Bogdan Florin Vlaicu – https://www.facebook.com/profile.php?id=100012995081762.

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662). Viața, opera și învățătura lui

Îndreptătorule al Ortodoxiei,
învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei
şi luminătorule al lumii,
podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată,
Sfinte Părinte Maxim, înţelepte,
cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat.
Alăută duhovnicească,
roagă-te lui Hristos Dumnezeu
ca să mântuiască sufletele noastre.

Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut într-un sat din Golan, Hesfin, pe ţărmul răsăritean al lacului Tiberiadei, pe la anii 580, într-o familie de creştini. Deşi a rămas orfan încă de la 9 ani, şi-a format o cultură aleasă în mănăstirea Palaia Lavra şi a devenit cu timpul o persoană importantă în societatea bizantină a vremii sale, fiind consilier intim al împăratului Heraclie între anii 610 şi 614.

A părăsit apoi repede onorurile lumii şi a îmbrăţişat viaţa monahală într-o mănăstire, la Chrysopolis-Skutari, pe malul Bosforului. Peste 10 ani se mută  la  Mănăstirea  Sfântul Gheorghe din Cyzic. Invazia perşilor în 626 l-a obligat să plece în Grecia, apoi în Creta, în Cipru, iar prin 632 ajunge la Cartagina, unde are discuţii cu preoţi şi episcopi de acolo referitoare la combaterea monofizitismului şi a monotelismului.

Continuă lectura

Pr. Bogdan Florin Vlaicu – Cursul 31 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască – 21.05.2021 (timpul și dinamica lui în fizica modernă și teologia ortodoxă: creație, curgere, mișcare, entropie, armonie, veșnicie)

Pr. Bogdan Florin Vlaicu – Cursul 29 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască – 23.04.2021 (cosmologie, Big Bang, astrofizică, metafizică, teologie)

Invitați: PS Siluan al Ungariei, Ana Bahmuțan, Teofil Duțu, medici (autori ai cărții „În căutarea adevărului pierdut”) și Ștefan Cârstea, cercetător științific la Institutul de fizică și inginerie nucleară din Măgurele

Intervențiile mele sunt la min. 1:24:21​ – 1:39:56​, 2:37:49​ – 2:46:55​, 2:57:12​ – 2:58:09​, 3:01:33​ – 3:03:17​, 3:16:50​ – 3:22:35​.

Cosmologia Sfântului Maxim Mărturisitorul – câteva idei principale

“Pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea mărginitului şi a nemărginitului, a măsuratului şi a nemăsuratului, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a arătat în Hristos, Care S-a arătat în zilele mai de pe urmă, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihna în jurul Aceluia Care este după fiinţă cu totul nemişcat, din mişcarea lor faţă de ele însele şi una faţă de alta; de asemenea ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a Aceluia în Care s-au învrednicit să se odihnească, cunoştinţă care le oferă posesiunea fericită, neschimbată şi constantă a Celui cunoscut de ele.”

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 60 către Talasie)

Sfântul Maxim Mărturisitorul a depus un efort deosebit în formularea clară şi fără echivocuri a învăţăturii cosmologice ortodoxe, scoţând-o totdeauna în relief şi combătând ereziile care aveau rădăcini în filozofia greacă. Astfel, el răstoarnă cu tărie doctrina cosmologică panteistă a lui Origen, doctrină care prin teoria preexistenţei sufletelor generase monoenergismul şi monotelismul în secolul al VII-lea.

1)         În învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, un loc important îl deţine tema raţiunilor divine[1]. Dacă la Origen, raţiunile erau confundate cu spiritele preexistente unite fiinţial cu Logosul divin, la Sfântul Maxim, raţiunile sunt gândurile lui Dumnezeu conform cărora aduce făpturile la existenţă prin hotărârea voinţei Sale. Pe de o parte, raţiunile divine nici nu se identifică cu fiinţa Dumnezeirii, nici nu sunt existenţe coeterne cu Dumnezeu, ci sunt gândurile lui Dumnezeu după care sunt create făpturile, făpturi dintre care unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Raţiunile divine au caracter dinamic şi intenţional şi fac parte din planul veşnic al lui Dumnezeu cu privire la lume. Crearea lumii scoate la lumină intenţia unirii lui Dumnezeu cu zidirea Sa care primeşte o mişcare naturală spre El. În actul creaţiei Dumnezeu trece de la planul gândirii Sale la planul ontologic, adică aduce în existenţă temporală făpturile gândite etern de El activându-Şi voinţa şi puterea prin această ieşire din Sine.[2] Dar, pe de altă parte, raţiunile nu sunt identice nici cu făpturile create, ele nu sunt înscrise în fiinţa lumii, ci rămân înscrise în energiile divine necreate, cu centrul lor de gravitate în Logosul divin.

Raţiunile făpturilor îşi au modelele lor în Logosul divin care e Raţiunea ipostatică supremă, şi e de trebuinţă ca El, ca Persoană, să vrea să creeze lumea, ca ea să fie adusă la existenţă conform raţiunilor sau gândurilor aflate în cugetarea Lui, dar şi după chipul Lui în cazul oamenilor. “Căci toate cele ce sunt, sau se vor face în vreun fel oarecare de către El în substanţa lor, au fost voite mai înainte şi cugetate mai înainte şi cunoscute mai înainte. Toate sunt cuprinse pururea de voia lui Dumnezeu prin preştiinţă, potrivit puterii Lui nesfârşite.”[3] Persoanele umane văzute nu sunt încorporări, ca pedeapsă a păcatului lor, ale unor spirite nevăzute preexistente în henadă şi emanate din Dumnezeu fără voia Lui, cum susţinea Origen, ci creaturi raţionale ce-şi au un început în timp şi spaţiu dar sunt chemate la nemurire prin unirea iubitoare cu Dumnezeu. În aceasta se vede adevărata putere a lui Dumnezeu, infinit superioară celei a existenţelor create, dar şi bunătatea Lui împărtăşibilă creaturilor Sale.

2)         Aducând la existenţă toate făpturile conform cu raţiunile lor eterne existente în Logosul Său, Dumnezeu sădeşte în acestea mişcarea naturală prin care ele au să se conformeze cât mai deplin (şi cu voia lor) cu raţiunile lor divine, dar şi să se unească cu El ca Persoană, în cazul oamenilor. “Raţiunile tuturor celor ce sunt şi vor fi în mod subzistent şi substanţial – ale celor ce se fac sau se vor face, ale celor ce apar sau vor apărea – preexistă în Dumnezeu, aflându-se în El în chip neclintit. Şi după ele sunt şi s-au făcut şi persistă toate, apropiindu-se prin mişcare şi în chip voit pururea de raţiunile lor, sau sunt ţinute mai degrabă în existenţă după calitatea şi cantitatea mişcării şi aplecării voinţei.”[4] Actul creaţiei divine produce astfel o ramificare a raţiunilor din unitatea lor în Logosul divin, iar mişcarea lor naturală cooperantă cu Logosul divin produce readunarea lor în această unitate. Toate cele ce există se împărtăşesc de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, însă fiecare făptură se împărtăşeşte de bunătatea Lui pe măsura firii sale, a propriei sale puteri naturale. Toate făpturile doresc şi primesc în chip natural lucrarea proniatoare dumnezeiască prin care există şi subzistă. “Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.” (Psalmul 103.28) Dar nu toate creaturile se împărtăşesc de toate darurile dumnezeieşti, ci unele se împărtăşesc doar de fiinţă, altele şi de viaţă, altele şi de înţelegere, iar altele, pe lângă acestea, şi de îndumnezeire.

3)         Providenţa divină, ca lucrare comună a Sfintei Treimi dumnezeieşti îndreptată către creaţie, este pe de o parte fără de început, deoarece ideile şi intenţiile divine după care au fost create făpturile au existat în gândirea lui Dumnezeu mai înainte de a fi lumea. Dar, pe de altă parte, providenţa divină este şi fără de sfârşit ca una care acoperă întreaga existenţă materială şi spirituală prin harul unificator şi îndumnezeitor în vecii vecilor. Este lucrarea (energia) divină necreată care cuprinde în chip simfonic şi unitar toate celelalte lucrări divine îndreptate asupra fiecărei făpturi în parte, iar îndumnezeirea este un proces neîncetat.

Când se mişcă potrivit cu firea şi cu funcţia lor specifică în armonia întregii lumi, făpturile fac voia lui Dumnezeu, adică sunt bune, deoarece se împărtăşesc de bunătatea divină. Abaterea unei făpturi de la rânduiala cea după fire reprezintă o împotrivire faţă de voia lui Dumnezeu, o pierdere a împărtăşirii bunătăţii divine. Răul reprezintă această lipsă a binelui natural. Păcatul, ca act rău, ca act de împotrivire faţă de pronia unificatoare divină, a însemnat o deviere a acestei mişcări naturale a făpturilor cooperante cu harul divin, o alunecare spre autonomie, spre egocentrism, spre dezbinare. Dar Dumnezeu n-a renunţat la planul Său unificator, ci a intensificat prin Logos lucrarea Sa proniatoare neîncetată. „Deplina eficienţă a lucrării Sale de adunare a raţiunilor şi a făpturilor care sunt făcute după ele în Sine, fără să le confunde cu Sine, o atinge Logosul dumnezeiesc prin întruparea Sa în Hristos. Întrupându-Se, El eliberează întâi mişcarea făpturilor de păcatul introdus în ele nu printr-o preexistenţă necorporală, ci după crearea lor în trup; întâi le eliberează de menţinerea în despărţirea de Dumnezeu şi apoi întăreşte orientarea lor spre Dumnezeu, ca adevărata lor ţintă.” [5]

Combătând origenismul, Sfântul Maxim descrie această mişcare, restaurată şi susţinută continuu de Logosul întrupat, a făpturilor conştiente – persoanele umane, şi, prin ele, a cosmosului întreg, în odihna eternă a lui Dumnezeu, ca un urcuş dinamic şi neîncetat în desăvârşirea eternă sau în îndumnezeire. „Odihna în Dumnezeu e eternă, pentru că El fiind personal şi infinit bucuria de El nu poate produce niciodată o plictiseală, o săturare în făpturi, cum produce dumnezeirea cea mărginită sau de o esenţă cu făpturile a origenismului. În sensul acesta, Dumnezeu, deşi e sân al tuturor raţiunilor, e mai presus de ele; El nu poate fi definit niciodată.”[6] Dumnezeu a creat lumea inteligibilă şi sensibilă, aşezând ca “preoţie împărătească” mediatoare şi unificatoare Biserica, cea zidită după chipul Său, în perspectiva înnoirii lor neîncetate prin har, a îndumnezeirii lor, în Împărăţia Sa veşnică.


[1] Sfântul Maxim înţelege dinamic-aristotelic ideile din platonism. Ele nu sunt modele statice exterioare, ci tipare active, interioare făpturilor, expresii ale raţiunii şi ale voinţei atotputernice dumnezeieşti.

[2] Când spunem că Dumnezeu a creat lumea din nimic nu considerăm acest „nimic” ca pe un vid existenţial (coetern cu Dumnezeu) pe care Dumnezeu l-a umplut cu făpturile Sale, ci afirmăm că în afara existenţei lui Dumnezeu nu era la început altă existenţă, ci era numai Dumnezeu în deplinătatea existenţei Sale. De aceea, putem spune că Dumnezeu a creat lumea din gândirea, din voinţa şi din puterea Sa.

[3] Ambigua, 112, p. 280.

[4] Ambigua, 112, pp. 281-282.

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Introducere la Ambigua, p. 29.

[6] Ibid., p. 30.

Sărbătoarea creștină – anticipare a bucuriei veșnice din Împărăția continuă și prezentă a lui Hristos

Adeseori, la predici, auzim cuvintele: ”astăzi Biserica prăznuiește Învierea Domnului”, sau ”astăzi retrăim bucuria apostolilor care l-au văzut pe Hristos înviat”… Da, este adevărat, Biserica actualizează prin cultul ei liturgic anumite evenimente, minuni, descoperiri și bucurii la care au fost părtași cândva doar anumiți oameni, aleși, ai lui Dumnezeu. De aceea, Duhul Sfânt, Care ne călăuzește la tot adevărul, i-a luminat pe Sfinții Părinți, rugători și imnografi totodată, să formuleze, pe baza Revelației dumnezeiești din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție, rugăciuni, cântări și gesturi liturgice care ne amintesc evenimente importante din istoria mântuirii noastre. Întreaga ambianță liturgică devine o anamneză vie, actualizată în fiecare sărbătoare, a prezenței și a lucrării lui Hristos printre oamenii atât din vremea Sa, cât și din toate vremurile. Iar prelungită în viața cotidiană prin virtuți, viața izvorâtă din Tainele Bisericii devine și ea o mărturie înaintea lumii a făgăduinței împlinite a Mântuitorului: ”iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 20)

Dar bucuria și lumina Sărbătorilor creștine nu vin doar din trecutul Bisericii, din istoria săvârșită deja. Căci Iisus Hristos este bucuria și lumina noastră, El este prezent continuu în Biserica Sa Dreptmăritoare și El ne umple sufletele cu bucuria și lumina Lui necreate. Bucuria și lumina creștinului și a Bisericii întregi nu vin, așadar doar dintr-o amintire sau posesiune a ceva, a unor obiecte, rituri sau idei circumscrise de reușite sau concepte omenești (pe care le gustă în mod obișnuit oamenii pământești, și chiar ereticii). Experiența bucuriei și a luminii lui Hristos o trăiește creștinul și Biserica ”intrând în bucuria Domnului său” (Matei 25, 21). Adică bucuria Domnului îl învăluie pe creștin, bucuria și lumina Domnului învăluie Biserica pe de-a-ntregul. Creștinul și Biserica nu doar repetă o experiență a prezenței trecute a lui Hristos în lume și în istorie, reluând niște forme și formule statice din trecut (ca în magie sau autosugestie), ci Îl trăiește pe El viu și prezent într-un acum continuu, rugându-Se Lui neîncetat, dialogând neîncetat cu El prin Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt, care umple de strălucirea slavei, a veșniciei și a Tainei lui Dumnezeu toate rânduielile, creștinul și Biserica primesc mărturia și bucuria Domnului Hristos: ”Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul.” (Apocalipsa 1, 8).

Aceasta este adevărata bucurie: mărturia și arătarea lină și luminoasă a Domnului, absorbirea într-o vedere negrăit de veselă și de iubitoare a lui Hristos. Bucuria ucenicilor de pe Tabor devine bucurie lăuntrică a credincioșilor drept-înțelegători și drept-slăvitori care-L iubesc pe Hristos pretutindeni și în toate timpurile. Iar bucuria taborică este o trăire anticipată a bucuriei și a slavei din Împărăția continuă și prezentă a lui Hristos: ”Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.” (Matei 28, 18), ”Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului.” (Apocalipsa 1, 17-18).

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că Hristos – Logosul dumnezeiesc este  începutul, mijlocul și sfârșitul veacurilor, adică al tuturor devenirilor duhovnicești. Pentru că veacul nu are la Sfântul Maxim doar conotația cronologică a existenței derulate cumva pe axa temporală orizontală, ci și (mai ales) a treptelor desăvârșirii ființelor pe verticală spre Dumnezeu. Prin mișcarea naturală, restaurată de Hristos în firea umană, ființele trec de la simpla existență la existența bună și apoi la veșnica existență bună și fericită în Dumnezeu. Această trecere de la odihna lui Dumnezeu în creație (ziua a șaptea a creației) la odihna creației în Dumnezeu (ziua a opta, cea netrecătoare – ”Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apocalipsa 22, 5)) este adevăratul Paști, adevărata Trecere la viața integrală și veșnică în Dumnezeu, sărbătoarea veșnică a Învierii și a Vieții în Dumnezeu a Bisericii și a creației, Pogorârea continuă a Duhului Sfânt – Dătătorul de viață și Parousia (grecește – prezența) atotluminoasă a Logosului – Hristos în toate.

De aceea, bucuria și lumina Sărbătorilor creștine ne fac nouă accesibile bucuria și lumina lui Hristos care vor inunda creația la sfârșitul veacurilor. Sărbătoarea creștină are în Biserică, așadar, și un caracter anamnetic (de aducere aminte), dar și unul profetic (de vedere înainte), de trăire anticipată a bucuriei și a luminii lui Hristos în Împărăția Sa veșnică.

Dar fiecare zi poate deveni, pe verticala vieții noastre, o Sărbătoare, o întâlnire și o vedere bucuroasă și luminoasă a lui Hristos. De aceea, lepădând orice răutate, orice ranchiună și necurăție, ”Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată Lumină a Învierii” în sufletele noastre, aici și acum, în acest prezent pe care Îl umple Hristos, și care prezent ne e dat să-l umplem cu viața lui Hristos. Cât de frumos a trăit Vasile Voiculescu această întâlnire cu Hristos, ca toți Sfinții Lui dealtfel, de a primit de Mântuitorul Hristos Însuși încredințarea lină: ”Oricând gândești la Mine cu iubire, E-o clipă din a doua Mea venire.”!

Cosmologia Sfântului Maxim Mărturisitorul și actualitatea ei

Dintotdeauna, imaginea pe care şi-o face omul despre cosmos rămâne principala componentă a interpretării teologiei şi culturii. De aceea schimbarea modelului teologic şi cosmologic în anumite momente cultural – istorice ale societăţii umane a generat punctele de răscruce în progresul sau regresul civilizaţiei popoarelor. Acest lucru îl putem urmări studiind cu atenţie şi iubire de adevăr istoria concepţiilor teologice şi ştiinţifice care s-au perindat pe firmamentul culturii umanităţii.

Formulăm câteva consideraţii referitoare la cosmologia Sfântului Maxim Mărturisitorul şi la marea ei actualitate pentru cultura şi civilizaţia contemporană aflate azi la răscrucea unui proces de fermentaţie de o intensitate fără precedent în istoria omenirii.

Continuă lectura