Spunea Părintele nostru Sofian că trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia și dragostea. Cu aceste frumuseți și puteri ale sufletului mărturisim și noi ascultarea de Dumnezeu și dăruirea către semenii noștri. Smerenia și dragostea sunt roadele pe care ni le caută Dumnezeu la vremi de cercetare și încercare… Întru acestea arătăm, de fapt, cât de ortodocși suntem.
Prin smerenie și dragoste devenim și noi ucenici ai Domnului, ne integrăm și noi în trupul lui Hristos, în comunitatea Bisericii, răspunzând chemărilor Mântuitorului nostru: ”Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 3, 2) și ”Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 34-35)
Cu smerenia punem începutul urcușului duhovnicesc, al înnobilării și îmbunătățirii vieții, iar cu dragostea deschidem și altora acest drum pe care nu trebuie să-l săvârșim singuri. De fapt, cu cât deschizi mai multor semeni drumul către împărăția lui Dumnezeu, cu atât mai mult înaintezi și tu pe acest drum împreună cu ei. Nu este un drum ușor, nici larg. Nu are scurtături, nu poți face salturi. Cu toții trecem printr-un lanț de încercări, de examene ale credinței prin care Dumnezeu-Tatăl nostru ne ajută să creștem. Nu să cădem, ci să ne mai ridicăm cu câte o biruință peste noi înșine.
Oare am trecut toate examenele, oare le-am ratat pe cele mai multe? Suntem notați cumva în catalogul lui Dumnezeu, în ”cartea vieții” (Apocalipsa 3, 5)? Cum ne mai putem îndrepta din căderile trecute? Din examenele căzute? Tot prin smerenie și dragoste. Căci Dumnezeu ne dă iară și iară șanse să ne pocăim și să iubim, să-L iubim smeriți și să-L mărturisim senini prin fapte, prin cuvinte și prin gânduri ziditoare de comuniune. Doar așa-L mărturisim pe Dumnezeu. De aceea, să fim smeriți că suntem ortodocși… Nu c-am fi meritat. Poate că nu puteam duce crucea căutării lui Dumnezeu în afara Bisericii, și de aceea ne-a întărit și binecuvântat El cu harul Duhului Său Sfânt și Iubitor ca să-I mulțumim pentru aceasta și să mijlocim smeriți mântuirea celorlalți semeni care nu-L cunosc încă. Iubindu-i și pe cei ce nu-s ca noi, dorindu-le mântuirea lor precum ne-o dorim și nouă.
Totuși, mă tem… că din prea multă ”ortodoxie” nu le dorim mântuirea neortodocșilor. Poate nici a tuturor ortodocșilor… Și tare mă tem să nu o ratăm și noi… Ar trebui să ne bucurăm când întâlnim un neortodox, sau un ortodox rătăcit. Să mulțumim Tatălui nostru că ne-a dat o nouă șansă a mărturisirii iubirii Lui și a lui rugându-ne pentru mântuirea lui, purtându-i neputințele, răbdându-i neștiințele, pansându-i rănile și alinându-i durerile… Și pentru el a venit Hristos. Și ni l-a adus nouă înainte ca să-l îngrijim, nu ca să-l judecăm. Ca să-l luminăm prin iubire, nu ca să-l întunecăm prin izgonire. Ca să-l ajutăm, nu ca să-l anatematizăm. Ca să-l împodobim cu harul lui Hristos, nu ca să-l dezgolim de orice virtute… Nu care cumva din nedibăcia noastră vreun suflet să se smintească și calea mântuirii să fie defăimată!
Ne trebuie, e drept, multă înțelepciune, multă răbdare și gingășie ca să-L mărturisim pe Hristos, fără agresivitate, fără aroganță, fără îndârjire. Să fim creștini adevărați, smeriți și iubitori. Dar pe cât de râvnitori suntem când ne rugăm pentru noi, la fel de râvnitori se cade să fim și când ne rugăm pentru ceilalți. Pentru că Însuși Dumnezeu-Tatăl nostru iubitor ”voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Să ne rugăm și noi împreună cu Sfântul Siluan Athonitul:
Așa cum ai dat Apostolilor Tăi pe Duhul Sfânt
și ei Te-au cunoscut pe Tine,
așa, Doamne Iisuse Hristoase, dă tuturor oamenilor
să Te cunoască pe Tine
prin Duhul Tău cel Sfânt. Amin.
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 
Sarutmana Parinte!
Va rog frumos, daca se poate, sa-mi raspundeti la o intrebare: discut, atat pe internet, cat si in realitate, cu multi ne-ortodocsi sau ortodocsi botezati, dar mai „nelamuriti”, care fac afirmatii conform carora nu are importanta ce credinta ai, ca tot te mantuiesti, daca ai fapte bune… Poate fi aceasta adevarat? Ce importanta ar mai avea, atunci, ca suntem ortodocsi? Pentru ce avem atatia sfinti si atatea dovezi ca Ortodoxia este, pe drept cuvant, singura credinta mantuitoare, dupa spusele Sfintilor Parinti?
Eu stiu ca e o afirmatie falsa, aceea de mai sus.
Multumesc si iertati!
Doamne, ajuta!
ApreciazăApreciază
Doamne ajuta, Florin!
Am postat mai multe articole pe tema aceasta:
Dar sunt foarte multe repere pe site-ul http://www.razbointrucuvant.ro/
Deci, are importanță ce credință ai pentru că poți avea credință întreagă (sau dreaptă) în Dumnezeu, sau poți crede (accepta) minciunile oamenilor sau ale diavolilor. Nu poate cineva spera să-L vadă pe Dumnezeu hulindu-L pe El sau pe Maica Domnului cea plină de har, sau Sfânta Cruce – altarul (cel mai sfânt de pe pământ al) Mielului lui Dumnezeu, sau pe Sfinții în Care Hristos a trăit si care si-au făcut treupurile și sufletele lor temple vii ale Duhului Sfânt. Închinarea în Duh și în Adevăr asta presupune: să-L cunoști pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt (dreapta credință, înțelegere) și să-L asculți împlinind poruncile Lui (fapte bune). Dar nu individualist, așa fără să fii în Biserică, ci asumându-ți rolul de mădular activ, viu, al Bisericii Dreptslăvitoare a lui Hristos.
ApreciazăApreciază
Doamne ajuta, Florin!
Am postat mai multe articole pe tema aceasta:
Dar sunt foarte multe repere pe site-ul http://www.razbointrucuvant.ro/
Deci, are importanță ce credință ai pentru că poți avea credință întreagă (sau dreaptă) în Dumnezeu, sau poți crede (accepta) minciunile oamenilor sau ale diavolilor. Nu poate cineva spera să-L vadă pe Dumnezeu hulindu-L pe El sau pe Maica Domnului cea plină de har, sau Sfânta Cruce – altarul (cel mai sfânt de pe pământ al) Mielului lui Dumnezeu, sau pe Sfinții în Care Hristos a trăit si care si-au făcut treupurile și sufletele lor temple vii ale Duhului Sfânt. Închinarea în Duh și în Adevăr asta presupune: să-L cunoști pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt (dreapta credință, înțelegere) și să-L asculți împlinind poruncile Lui (fapte bune). Dar nu individualist, așa fără să fii în Biserică, ci asumându-ți rolul de mădular activ, viu, al Bisericii Dreptslăvitoare a lui Hristos.
ApreciazăApreciază
Multumesc!
Va cer permisiunea de a posta raspunsul Dvs. pe un site care a facut referire catre acest articol al Dvs.
Va rog, mi-o acordati?
ApreciazăApreciază
Da, merge și comentariul meu de aici: https://patermihail.wordpress.com/2010/02/21/ortodoxia-smerenie-%C8%99i-dragoste-2/
ApreciazăApreciază
Pingback: Noua conflagrație ”stilistă” blogală. Asta ne trebuie acum? « Mărturie creștin-ortodoxă
• Va trimit cu caldura la citirea unei carti de mare folos : ” Sa ne rugam cu Sfantul Serafim de Sarov ” scrisa de Michel Evdokimov . Toţi oamenii trebuie să înţeleagă că pot fi chemaţi, fără deosebire, să îm¬plinească scopul vieţii creştine: dobândirea Duhului Sfânt.
• Harul unirii cu Dumnezeu nu este rezervat numai celor care vorbesc cu El zi şi noapte în mănăstiri, ci trebuie cultivat şi de cei care trăiesc în lume, căsătoriţi sau nu, fiecare cu grijile sale specifice. Dorinţa de a te ruga, de a te uni cu Dumnezeu este în sine semnul că Dumnezeu lucrează în inima credinciosului, însă adeseori ne simţim, când este vorba de rugăciune, prea obosiţi, prea dezorientaţi, prea covârşiţi de grijile cotidiene.
• Cu autoritatea şi cunoaşterea deplină a purtătorului de Duh Sfânt, Sfântul Serafim de Sarov ne călăuzeşte fără greş pe meandrele vieţii duhovniceşti în cincispre¬zece lecţii de-a lungul cărora bucuria Învierii lui Hristos ne va fi tovarăş neîncetat.
• Sa va fie de folos, Mariana
ApreciazăApreciază
sarut-mana, parinte…
asa cum stiti, trec printr-o incercare f.f.f. grea…si cred, de fapt sunt convinsa, ca intoarcerea mea si a celorlalti oameni la cele sfinte , la Dumnezeu, s-a facut si se face prin incercarile mai usoare sau mai grele, pe care chiar Dumnezeu, in marea Sa bunatate ni le aduce in calea vietii…cu fiecare lovitura, tot mai grea pe care am primit-o in viata, am simtit revolta mai mare, apoi, disperare, apoi tristete si in cele din urma, ca un copil ramas fara nimeni pe lumea asta, ne amintim de Dumnezeu, caci El, cand ne-a dat suflare de viata ne-a pus si samanta cea sfanta prin care ne-a legat de El…eu, personal, mi-am dat seama, cu tot mai multa convingere ca este ceea ce am cautat de cand ma stiu pe lume, am cautat si am dorit din toata fiinta mea sa daruiesc dragoste si sa primesc dragoste…cu cat durerile soartei au fost mai multe si mai grele, am simtit ca nu de la oameni ne vine acea scapare, acea forta invizibila si curata, ci de undeva de Sus…(oamenii cei buni sunt doar adusi in calea noastra de Dumnezeu pentru a ne da un pic de curaj insa adevarata putere vine de Sus)…si, ca un paradox, de fapt ca o minune dumnezeiasca, cu cat suferinta este mai grea, mai mare, aproape de netrecut, cu atat, in rugaciune si plans iti afli curajul, alinarea si pacea…si simti ca durerea se sterge si zambetul iti apare pe fata si poti privi oamenii in jurul tau, poti privi viata cum trece si se desfasoara pe langa tine si cu tine si iti spui cu recunostinta, chiar si pentru aceasta cumplita suferinta: „multumesc Tie Doamne pentru toate, faca-se Voia Ta cu mine !”…intelegi, astfel, ca niciodata, indiferent ce decizie va lua Dumnezeu pentru tine, mai usoara sau mai grea, mai frumoasa sau dureroasa, iti va trimite puteri care sa te sustina…de aceea cred ca, desi necazurile si durerile se inmultesc asupra noastra, pentru izbavirea propriilor pacate si poate si a celor dinaintea noastra, totusi, simtim in noi, dorinta, credinta si nadejdea, ca o porunca launtrica din fiinta noastra, de a merge inainte, si tot pe acelasi drum, al Crucii lui Hristos, e ca si cum, un glas din adancul constiintei si sufletului nostru, ne spune ca asa suntem si mai aproape de Adevarata Cale a lui Hristos, prin pocainta, lacrimi, credinta, nadejde si dragoste catre El si tot ceea ce lasa sa ni se intample…cu cat creste durerea noastra, cu atat creste si alinarea si puterea noastra de a merge inainte, si dorinta noastra de a nu ceda si de a-l urma pe Dumnezeu, cu orice pret !…este aceasta minunune dumnezeiasca sau doar inchipuirea noastra ? eu cred ca este una dintre infinitele minuni pe care Tatal Ceresc le face pentru izbavirea noastra, a celor pacatosi si luminarea sufletelor si mintilor noastre…e drept ca sunt si oameni, mai putin pacatosi, mai curati, mai evalviosi si mai smeriti, la care Dumnezeu nu a trebuit sa lucreze atat de mult pentru mantuirea lor, ca pentru ceilalti…oricum, insa, parerea mea este ca la Hristos se poate ajunge nu cu zambete, flori si pasi de dans, ci cu lacrimi de suferinta, pocainta, smerenie, dragoste si speranta, ca El sa va milostivi de noi…asta cred ca este „Calea” pe care sa aflam „Adevarul vietii celei vesnice” si sa ajungem in final la „Lumina vietii vesnice”…daca am gresit cu ceva, ma rog, Doamne ajuta !
ApreciazăApreciază
Pingback: Părintele Arhim. Mihail Stanciu: Ortodoxia = Smerenie și Dragoste – Actualitatea Creştin-Ortodoxă