„Pentru cel ce se roagă neîncetat,
lumea întreagă devine biserică.” Ava Siluan
„Fost-a om trimis de la Dumnezeu”, putem zice, reluând cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul; numele lui era Grigorie Palama. Om trimis de Dumnezeu, căci prin el s-a fundamentat teologic întreaga experienţă duhovnicească a creştinului ortodox: unirea deplină cu Dumnezeu în iubire şi rugăciune; dimensiunea principală a ortodoxiei, rugăciunea, cu roadele ei, a fost aşadar, este şi va fi viaţa Bisericii, viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică în toate timpurile.
Tradiţia rugăciunii neîncetate are rădăcini apostolice (I Tesaloniceni 5, 17), şi o regăsim în scrierile Părinţilor pustiei, căpătând în cursul vremii specificul vieţii monahale isihaste (isihia = linişte, tăcere). Muntele Athos a devenit în secolele XIII-XIV centrul mişcării de înnoire a vieţii călugăreşti, prin sporirea rugăciunii, mişcare cunoscută sub numele de isihasm. Exponentul ei a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care a formulat teologic, întâia oară, doctrina şi practica isihastă bazată pe întâlnirea înţelegătoare cu Hristos, în lumină, prin rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” rostită neîncetat.
“Pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea mărginitului şi a nemărginitului, a măsuratului şi a nemăsuratului, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a arătat în Hristos, Care S-a arătat în zilele mai de pe urmă, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihna în jurul Aceluia Care este după fiinţă cu totul nemişcat, din mişcarea lor faţă de ele însele şi una faţă de alta; de asemenea ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a Aceluia în Care s-au învrednicit să se odihnească, cunoştinţă care le oferă posesiunea fericită, neschimbată şi constantă a Celui cunoscut de ele.”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 60 către Talasie)
Sfântul Maxim Mărturisitorul a depus un efort deosebit în formularea clară şi fără echivocuri a învăţăturii cosmologice ortodoxe, scoţând-o totdeauna în relief şi combătând ereziile care aveau rădăcini în filozofia greacă. Astfel, el răstoarnă cu tărie doctrina cosmologică panteistă a lui Origen, doctrină care prin teoria preexistenţei sufletelor generase monoenergismul şi monotelismul în secolul al VII-lea.
1) În învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, un loc important îl deţine tema raţiunilor divine[1]. Dacă la Origen, raţiunile erau confundate cu spiritele preexistente unite fiinţial cu Logosul divin, la Sfântul Maxim, raţiunile sunt gândurile lui Dumnezeu conform cărora aduce făpturile la existenţă prin hotărârea voinţei Sale. Pe de o parte, raţiunile divine nici nu se identifică cu fiinţa Dumnezeirii, nici nu sunt existenţe coeterne cu Dumnezeu, ci sunt gândurile lui Dumnezeu după care sunt create făpturile, făpturi dintre care unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Raţiunile divine au caracter dinamic şi intenţional şi fac parte din planul veşnic al lui Dumnezeu cu privire la lume. Crearea lumii scoate la lumină intenţia unirii lui Dumnezeu cu zidirea Sa care primeşte o mişcare naturală spre El. În actul creaţiei Dumnezeu trece de la planul gândirii Sale la planul ontologic, adică aduce în existenţă temporală făpturile gândite etern de El activându-Şi voinţa şi puterea prin această ieşire din Sine.[2] Dar, pe de altă parte, raţiunile nu sunt identice nici cu făpturile create, ele nu sunt înscrise în fiinţa lumii, ci rămân înscrise în energiile divine necreate, cu centrul lor de gravitație în Logosul divin.
Raţiunile făpturilor îşi au modelele lor în Logosul divin care e Raţiunea ipostatică supremă, şi e de trebuinţă ca El, ca Persoană, să vrea să creeze lumea, ca ea să fie adusă la existenţă conform raţiunilor sau gândurilor aflate în cugetarea Lui, dar şi după chipul Lui în cazul oamenilor. “Căci toate cele ce sunt, sau se vor face în vreun fel oarecare de către El în substanţa lor, au fost voite mai înainte şi cugetate mai înainte şi cunoscute mai înainte. Toate sunt cuprinse pururea de voia lui Dumnezeu prin preştiinţă, potrivit puterii Lui nesfârşite.”[3] Persoanele umane văzute nu sunt încorporări, ca pedeapsă a păcatului lor, ale unor spirite nevăzute preexistente în henadă şi emanate din Dumnezeu fără voia Lui, cum susţinea Origen, ci creaturi raţionale ce-şi au un început în timp şi spaţiu dar sunt chemate la nemurire prin unirea iubitoare cu Dumnezeu. În aceasta se vede adevărata putere a lui Dumnezeu, infinit superioară celei a existenţelor create, dar şi bunătatea Lui împărtăşibilă creaturilor Sale.
2) Aducând la existenţă toate făpturile conform cu raţiunile lor eterne existente în Logosul Său, Dumnezeu sădeşte în acestea mişcarea naturală prin care ele au să se conformeze cât mai deplin (şi cu voia lor) cu raţiunile lor divine, dar şi să se unească cu El ca Persoană, în cazul oamenilor. “Raţiunile tuturor celor ce sunt şi vor fi în mod subzistent şi substanţial – ale celor ce se fac sau se vor face, ale celor ce apar sau vor apărea – preexistă în Dumnezeu, aflându-se în El în chip neclintit. Şi după ele sunt şi s-au făcut şi persistă toate, apropiindu-se prin mişcare şi în chip voit pururea de raţiunile lor, sau sunt ţinute mai degrabă în existenţă după calitatea şi cantitatea mişcării şi aplecării voinţei.”[4]Actul creaţiei divine produce astfel o ramificare a raţiunilor din unitatea lor în Logosul divin, iar mişcarea lor naturală cooperantă cu Logosul divin produce readunarea lor în această unitate. Toate cele ce există se împărtăşesc de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, însă fiecare făptură se împărtăşeşte de bunătatea Lui pe măsura firii sale, a propriei sale puteri naturale. Toate făpturile doresc şi primesc în chip natural lucrarea proniatoare dumnezeiască prin care există şi subzistă. “Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.” (Psalmul 103.28) Dar nu toate creaturile se împărtăşesc de toate darurile dumnezeieşti, ci unele se împărtăşesc doar de fiinţă, altele şi de viaţă, altele şi de înţelegere, iar altele, pe lângă acestea, şi de îndumnezeire.
3) Providenţa divină, ca lucrare comună a Sfintei Treimi dumnezeieşti îndreptată către creaţie, este pe de o parte fără de început, deoarece ideile şi intenţiile divine după care au fost create făpturile au existat în gândirea lui Dumnezeu mai înainte de a fi lumea. Dar, pe de altă parte, providenţa divină este şi fără de sfârşit ca una care acoperă întreaga existenţă materială şi spirituală prin harul unificator şi îndumnezeitor în vecii vecilor. Este lucrarea (energia) divină necreată care cuprinde în chip simfonic şi unitar toate celelalte lucrări divine îndreptate asupra fiecărei făpturi în parte, iar îndumnezeirea este un proces neîncetat.
Când se mişcă potrivit cu firea şi cu funcţia lor specifică în armonia întregii lumi, făpturile fac voia lui Dumnezeu, adică sunt bune, deoarece se împărtăşesc de bunătatea divină. Abaterea unei făpturi de la rânduiala cea după fire reprezintă o împotrivire faţă de voia lui Dumnezeu, o pierdere a împărtăşirii bunătăţii divine. Răul reprezintă această lipsă a binelui natural. Păcatul, ca act rău, ca act de împotrivire faţă de pronia unificatoare divină, a însemnat o deviere a acestei mişcări naturale a făpturilor cooperante cu harul divin, o alunecare spre autonomie, spre egocentrism, spre dezbinare. Dar Dumnezeu n-a renunţat la planul Său unificator, ci a intensificat prin Logos lucrarea Sa proniatoare neîncetată. „Deplina eficienţă a lucrării Sale de adunare a raţiunilor şi a făpturilor care sunt făcute după ele în Sine, fără să le confunde cu Sine, o atinge Logosul dumnezeiesc prin întruparea Sa în Hristos. Întrupându-Se, El eliberează întâi mişcarea făpturilor de păcatul introdus în ele nu printr-o preexistenţă necorporală, ci după crearea lor în trup; întâi le eliberează de menţinerea în despărţirea de Dumnezeu şi apoi întăreşte orientarea lor spre Dumnezeu, ca adevărata lor ţintă.” [5]
Combătând origenismul, Sfântul Maxim descrie această mişcare, restaurată şi susţinută continuu de Logosul întrupat, a făpturilor conştiente – persoanele umane, şi, prin ele, a cosmosului întreg, în odihna eternă a lui Dumnezeu, ca un urcuş dinamic şi neîncetat în desăvârşirea eternă sau în îndumnezeire. „Odihna în Dumnezeu e eternă, pentru că El fiind personal şi infinit bucuria de El nu poate produce niciodată o plictiseală, o săturare în făpturi, cum produce dumnezeirea cea mărginită sau de o esenţă cu făpturile a origenismului. În sensul acesta, Dumnezeu, deşi e sân al tuturor raţiunilor, e mai presus de ele; El nu poate fi definit niciodată.”[6] Dumnezeu a creat lumea inteligibilă şi sensibilă, aşezând ca “preoţie împărătească” mediatoare şi unificatoare Biserica, cea zidită după chipul Său, în perspectiva înnoirii lor neîncetate prin har, a îndumnezeirii lor, în Împărăţia Sa veşnică.
[1] Sfântul Maxim înţelege dinamic-aristotelic ideile din platonism. Ele nu sunt modele statice exterioare, ci tipare active, interioare făpturilor, expresii ale raţiunii şi ale voinţei atotputernice dumnezeieşti.
[2] Când spunem că Dumnezeu a creat lumea din nimic nu considerăm acest „nimic” ca pe un vid existenţial (coetern cu Dumnezeu) pe care Dumnezeu l-a umplut cu făpturile Sale, ci afirmăm că în afara existenţei lui Dumnezeu nu era la început altă existenţă, ci era numai Dumnezeu în deplinătatea existenţei Sale. De aceea, putem spune că Dumnezeu a creat lumea din gândirea, din voinţa şi din puterea Sa.
„Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Sfinte Părinte Maxim, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut într-un sat din Golan, Hesfin, pe ţărmul răsăritean al lacului Tiberiadei, pe la anii 580, într-o familie de creştini. Deşi a rămas orfan încă de la 9 ani, şi-a format o cultură aleasă în mănăstirea Palaia Lavra şi a devenit cu timpul o persoană importantă în societatea bizantină a vremii sale, fiind consilier intim al împăratului Heraclie între anii 610 şi 614.
A părăsit apoi repede onorurile lumii şi a îmbrăţişat viaţa monahală într-o mănăstire, la Chrysopolis-Skutari, pe malul Bosforului. Peste 10 ani se mută la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Cyzic. Invazia perşilor în 626 l-a obligat să plece în Grecia, apoi în Creta, în Cipru, iar prin 632 ajunge la Cartagina, unde are discuţii cu preoţi şi episcopi de acolo referitoare la combaterea monofizitismului şi a monotelismului.
Dintotdeauna, imaginea pe care şi-o face omul despre cosmos rămâne principala componentă a interpretării teologiei şi culturii. De aceea schimbarea modelului teologic şi cosmologic în anumite momente cultural – istorice ale societăţii umane a generat punctele de răscruce în progresul sau regresul civilizaţiei popoarelor. Acest lucru îl putem urmări studiind cu atenţie şi iubire de adevăr istoria concepţiilor teologice şi ştiinţifice care s-au perindat pe firmamentul culturii umanităţii.
Formulăm câteva consideraţii referitoare la cosmologia Sfântului Maxim Mărturisitorul şi la marea ei actualitate pentru cultura şi civilizaţia contemporană aflate azi la răscrucea unui proces de fermentaţie de o intensitate fără precedent în istoria omenirii.
Despre dumnezeirea lui Iisus Hristos
Impotriva arienilor
Credem intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atotputernic, Facatorul tuturor celor vazute si celor nevazute. Si intr-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nascut din Tatal, Unul Nascut, adica din [fiinta] Tatalui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iar nu facut, Cel de-o-fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut, atat cele din cer cat si cele de pe pamant; Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat si S-a intrupat si S-a facut om, a patimit si a inviat a treia zi, S-a inaltat la ceruri si va veni sa judece viii si mortii; si in Duhul Sfant.
Iar pe aceia care spun ca a fost o vreme cand [Fiul lui Dumnezeu] nu era si ca inainte de a Se fi nascut nu era, si ca S-a facut din cele ce nu erau, sau dintr-un alt ipostas sau substanta, sau pe aceia care spun ca Fiul lui Dumnezeu este schimbator sau stricacios, pe [toti] acestia Biserica apostoleasca si soborniceasca ii da anatemei.
„Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată Sfinte Părinte Ioan, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.”
*
Astăzi, 4 decembrie, facem pomenirea eruditului și smeritului teolog-imnograf – Sfântul Ioan Damaschin (aramaică: ܝܘܚܢܢ ܕܪܡܣܘܩܝܐ, greacă: Ιωάννης ο Δαμασκηνός ,arabă:يوحنا الدمشقي Iuhanna ad Dimaşki c. 676 — d. 4 decembrie 749). Spirit enciclopedic, a încercat să realizeze o sinteză de vaste proporţii, a întregii cunoaşteri a epocii sale, în spirit creştin, proiectul său fiind comparabil, prin proporţii, cu cel aristotelic.
Dar pe lângă lucrările sale dogmatice, apologetice, exegetice, ascetico-mistice, liturgice și omiletice, Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit multe imnuri, cântări și rugăciuni pe care le rostim cu toții atât în biserică la slujbe, cât și în liniștea „cămării”, în casele noastre. Amintim câteva: 1. Canonul Învierii (din slujba de Paști) 2. Canonul Cincizecimii 3. Stihirile (8) de după canon la slujba înmormântării 4. Rugăciuni (2) înainte de Sfânta Împărtășanie 5. Rugăciune seara la culcare 6. Alte cântări liturgice, canoane de la Utrenie (din duminicile Octoihului) și rugăciuni la prăznuirea unor Sfinți.
Cea mai cunoscută „jertfă” din Ortodoxie este icoana Maicii Domnului „Trihirussa” (scrisă și „Tricherousa”).
Conform tradiției, Sfântului Ioan Damaschin i-a fost tăiată mâna dreaptă ‒ pentru că ținea cuvântări și scria apologii pentru apărarea icoanelor, în perioada iconoclastă. Spre seară, luând mâna tăiată, Sfântul Ioan s-a așezat înaintea icoanei Maicii Domnului, o zestre de mare preț a familiei sale și a început a se ruga Maicii Domnului din adâncul inimii, ca să-l vindece.
După rugăciune îndelungată, Sfântul Ioan a adormit și a avut un vis în care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a întors spre el, promițându-i vindecare rapidă. Când s-a trezit din somn, Sfântul Ioan a constatat că mâna lui era nevătămată.
În semn de recunoștință pentru minunea săvârșită de Maica Domnului prin icoana sa, Sfântul Ioan Damaschin a lipit pe icoana Maicii Domnului o mână din argint, o „jertfă” care dă impresia că Maica Domnului are o a treia mână. Din acest motiv, această icoană a Maicii Domnului mai este cunoscută sub numele de Icoana Maicii Domnului „cu trei mâini” sau Icoana Maicii Domnului „a Sfântului Ioan Damaschin”.
Icoana originală se află în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos. O copie făcătoare de minuni a icoanei este așezată în Paraclisul Mănăstirii Neamț, fiind adusă aici de către Sfântul Paisie de la Neamț.
Dragi prieteni, vă invit vineri, 18 martie 2022, de la ora 20:30, (21:30, ora României), să participați la cursul 57 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască: o dezbatere cu invitații mei, părintele arhimandrit Mihail Stanciu, inginer și doctorand în teologie, și Ștefan Cârstea, cercetător științific la Institutul de fizică și inginerie nucleară din Măgurele. În aceste vremuri întunecate, vom vorbi despre tainele luminii create și necreate în fizica cuantică și în teologia ortodoxă, despre recenta premieră a hologramei fotonului, despre armele luminii și lumina ca armă. Vă propunem o abordare documentată a acestor subiecte, o evaluare a perioadei pe care o traversăm, soluții la provocările spirituale adresate de acestă criză, o dezbatere liberă despre situația actuală și răspunsuri la întrebări care vă tulbură pacea sufletească, argumentate cu precizări ale specialiștilor din diferite domenii.
Vă rog să distribuiți acest anunț care nu ajunge la majoritatea prietenilor mei din cauza unui sabotaj al rețelei de socializare!
Puține sunt cărțile pe care le-am apreciat de „la prima vedere”. Pentru că nu doar titlul atrăgător, coperțile sugestive și forma grafică excepțională au contat în evaluarea mea, ci mai ales conținutul ideatic și estetic m-au convins din ce în ce mai mult, cu fiecare pagină citită… Cartea domnului Eleodor Gh. Bistriceanu intitulată „Inteligența animalelor. O introducere prin experimente”, apărută de curând (noiembrie 2021) la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, este una dintre aceste bijuterii culturale care strălucesc multicolor/politematic și ne încântă ochii cei înțelegători, oferindu-ne felurite „vederi”, la diferite niveluri de zoom, aș putea zice, din spectacolul minunat al naturii.
Scrisă cu multă grijă la detalii, cu acribie matematică și entuziasm, cartea ne dezvăluie întâi de toate personalitatea, cultura și căutările autorului. Și prin această reușită editorială, Eleodor Bistriceanu ne face părtași căutărilor și cercetărilor sale începute încă din anii studenției, de când a pornit în descifrarea sensurilor profunde ale lumii în care trăim, ale lumii vii și raționale din care facem parte, cu care comunicăm și din care ne cuminecăm. Este uimitoare ușurința și eleganța cu care autorul ne face părtași „vederilor” la nivel micro- și macro-, individual și social (căci toate vietățile au și manifestări cognitive și comunitare), împletind reflecțiile teoretice cu rezultatele practice ale experimentelor în concluzii impresionante.
Dragi prieteni, vă invit vineri, 18 iunie 2021, de la ora 20:30, (21:30, ora României), să participați la cursul 35 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască: o dezbatere cu invitații mei speciali, Ana Bahmuțan și Teofil Duțu, medici întorși în țară după 20 de ani de activitate în diaspora, autori ai cărții, publicată recent, „În căutarea adevărului pierdut. O incursiune în frământările omului modern”. Vom continua să vorbim despre impunerea gândirii materialiste în istorie și actualitate, trecând prin revoluțiile engleză, franceză și rusă până la neomarxismul contemporan, înțeparea copiilor și adevărurile ieri cenzurate, azi acceptate. Vă propunem o abordare documentată a acestor subiecte, o evaluare a perioadei pe care o traversăm, soluții la provocările spirituale adresate de acestă criză, o dezbatere liberă despre situația actuală și răspunsuri la întrebări care vă tulbură pacea sufletească, argumentate cu precizări ale specialiștilor din diferite domenii. Vă puteți conecta pe platforma Zoom la acest link:https://us02web.zoom.us/j/5518086863.
Cursul va fi transmis în direct pe Facebook:* Link aici *
Invitați: PS Siluan al Ungariei, Ana Bahmuțan, Teofil Duțu, medici (autori ai cărții „În căutarea adevărului pierdut”) și Ștefan Cârstea, cercetător științific la Institutul de fizică și inginerie nucleară din Măgurele
Propaganda ideologizată a științei aplică azi porunca „crede și nu cerceta!” cu o violență mai ceva ca Inchiziția catolică din Evul Sclavagist sau ca Bolșevismul sovietic din Evul Socialist, aproape obligându-i pe toți oamenii să primească pecețile aa… dogmele ateist-materialiste ale tehnologismului transumanist anticreștin cu o supușenie oarbă și totală. De aceea trebuie să deschidem bine și la timp ochii minții ca să ne educăm gândirea în lumina învățăturilor Sfinților Părinți ai Bisericii luminați de Duhul Adevărului (singurul infailibil în cer și pe pământ) și să dobândim viața și mintea lui Hristos-Logosul divin. Vorba ceea: Este cert că Adevărul te face liber, dar dacă nu citești la timp, înțelegi prea târziu, iar regretele tardive nu-ți ușurează nici robia, nici suferințele…
Pentru cei ce mai vor să citească și să înțeleagă câte ceva despre cosmologia ortodoxă hristocentrică în raport cu viziunea științifixă „despre lume și viață” (cauza multor rele contemporane în sufletul omului, în societate și în ecologia planetară), recomand capitolele de mai jos din cartea Sensul creației. Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul:
IV. Cosmologia în Ortodoxie şi Occident Ştiinţele naturii şi cosmologia / 126 Cosmologia autonomă şi cosmologia teonomă / 133 Creaţionism şi evoluţionism / 136 Criza ecologică şi sfârşitul lumii / 141.
Știu că în secolul vitezei și al superficialității e greu să aloci 15-20 de minute ca să citești câteva pagini, dar chiar merită, măcar „de dragul diversității”. Se pot înțelege multe dintre rădăcinile postmodernismului și neomarxismului progresist contemporan ce reflectă ideologia/distopia huxley-orwelliană de tip „cancel culture” care pendulează între hedonism și nihilism, dar nu-l înnobilează pe om, oricâte artefacte tehnologice și-ar implanta acesta ca să-și depășească condiția biologică. „Lumea modernă a ajuns să definească „progresul” în funcție de cât de tare se îndepărtează de moralitatea creștină. Secretul Noii Moralități este negarea sufletului. Evul Progresivist nu înțelege virtutea și dărâmă civilizația pe care a moștenit-o. Eutanasia este un simbol potrivit: ultimul sacrament al unei societăți care nu mai aspiră la rai, ci doar la o distrugere fără durere.” (Joseph Sobran – EVUL ÎNTUNECAT, NOUA MORALITATE, Editura Contramundum, 2020, p. 14-15)
Pr. Bogdan Florin Vlaicu în dialog cu invitații săi, dr. Ana Bahmuțan și dr. Teofil Duțu, medici întorși în țară după 20 de ani de activitate în diaspora, autori ai cărții, publicată recent, „În căutarea adevărului pierdut. O incursiune în frământările omului modern” (editura Coresi, 2021), despre limitele științei, probate și de criza actuală, ateismul, știința, religia și mitul evoluționismului darwinist. Vă propunem o abordare documentată a acestor subiecte, o evaluare a perioadei pe care o traversăm, soluții la provocările spirituale adresate de acestă criză, o dezbatere liberă despre situația actuală și răspunsuri la întrebări care vă tulbură pacea sufletească, argumentate cu precizări ale specialiștilor din diferite domenii.
Intervențiile mele sunt la min. 1:22:34 – 1:29:30, 1:38:18 – 1:41:41, 3:44:28 – 3:50:12.
Cam tardivă inițiativa Academiei Române, pentru că deja „avem mortul în casă”, dar, oricum, merită apreciată, în contextul în care factorii decidenți și influencerii de carton virtual (și fanii lor isterizați) se laudă cu marea realizare a 5G-ului românesc…
Dumnezeu să-l primească în Împărăția Sa veșnică pe profesorul nostru Octavian Stănășilă (19.05.1939 – 25.05.2020)! 🙏 Și noi, studenții dânsului, îi purtăm în inimi netrecătoare prețuire și recunoștință.
* Impresiile unui fost student
Cu inima plină de o vie recunoștință, încerc în cele ce urmează să dau glas emoțiilor acumulate tainic mulți ani în suflet, căutând să accentuez prin amintirile și trăirile-mi subiective câteva linii din conturul portretului sufletesc obiectiv al profesorului nostru de matematică (și nu numai) Octavian Stănășilă. Dumnezeu a rânduit să-l cunoaștem și să-i urmăm cursurile în anii de facultate, câțiva dintre noi având șansa de a ne apropia de dânsul mai mult la seminarii și în discuții particulare, putând astfel observa și mai îndeaproape metoda dânsului de lucru, „rezoluția” (finețea) vederii sale matematice precum și preocupările filozofice și vasta sa cultură generală. În cuvintele dânsului am putut sesiza o viziune unitară asupra lumii și a vieții, o armonie între mate-fizică și meta-fizică, lucru care ne-a stârnit în același timp admirația, uimirea, prețuirea și curiozitatea…
referat susţinut la simpozionul „Parintele Dumitru Staniloae”,
octombrie 2000, pag. 1-6.
I
Părintele Dumitru Staniloae s-a nascut la 16 noiembrie 1903, din parintii sai Irimia si Reveca, fiind ultimul din cei cinci copii ai lor. Locul nasterii sale a fost comuna Vladeni, de langa Brasov, de care este legat nu numai natural, dar si spiritual. „In satul Vladeni din Transilvania, in care m-am nascut, spune dansul, am inceput sa iubesc pe Dumnezeu si lumea si le iubesc si acum”. (1) Se pare ca de aceasta data se intalneste cu Lucian Blaga, care spunea ca eternitatea s-a nascut la sat. A urmat mai intai cursurile unei scoli confensionale ortodoxe, si apoi pe cele ale Liceului „Andrei Saguna” din Brasov, unde a invatat germana si franceza. Dupa 1918, voieste sa devina preot si se muta in Bucovina, la Facultatea de Teologie din Cernauti. Isi continua studiile la Facultatea de Litere din Bucuresti. In 1925 apare primul sau articol in care trateaza despre problema muncii si a proprietatii in Noul Testament. Din indemnul mitropolitului Nicolae Balan, care deschisese Academia Teologica din Sibiu, si-a reluat studiile sale teologice in 1926. Ca licentiat, tanarul Dumitru a elaborat, sub conducerea profesorului Vasile Loichita, o teza despre „Botezul copiilor”, incheindu-si astfel formarea teologica primara.
Agonisindu-și merinde pentru veșnicie timp de aproape 81 ani (29 iunie 1929 – 10 martie 2010), Părintele nostru profesor Dumitru Popescu și-a săvârșit viața la capătul unei îndelungate suferințe (câteva luni la pat, cu dializă). Deși duhul îi era plin de râvnă, trupul neputincios, iată, l-a oprit din a-și încheia mărturisirea prin cartea ”Teologie și misiune” care venea în completarea ultimelor cărți ”Apologetica rațional-duhovnicească a Ortodoxiei” și ”Teologie și viață”. Spunea Părintele profesor că ”nu e important doar să cunoști despre Dumnezeu (cum susține apologetica rațională apuseană), ci să-L trăiești pe Dumnezeu în viața ta”.
Mi-aduc aminte cu bucurie de cursurile de dogmatică pline de dinamism susținute de Părintele Dumitru Popescu care, după ce ne prezenta lecția, clar, sintetic și sistematic, ne provoca la dialog cu cuvintele: ”Daa. Până acum am vorbit eu și voi m-ați ascultat. De-acum, eu vreau să vă ascult pe voi, să văd ce ați înțeles…”. Și-așa cursul devenea colocvial, un adevărat brain-storming cu rodnice dezbateri și ciocniri de argumente care se încheiau cu concluzia biruitoare a Părintelui profesor în două-trei fraze care recapitulau întreaga lecție.
Frumoase erau, de asemenea, și momentele de la începutul fiecărei zile de curs, pe la orele 7:45, când, în holul Facultății de Teologie, după rugăciunea ”Împărate ceresc”, Părintele Dumitru ne vorbea 3-4 minute despre Evanghelia zilei, sau despre importanța misiunii preoților și teologilor în lumea de azi, sau despre deosebirile între deismul occidental, panteismul oriental și panenteismul ortodox bazat pe energiile divine necreate, sau despre alte probleme ale încleștării dintre spiritualitatea ortodoxă și secularizare… Ne încuraja și ne responsabiliza totodată cu cuvintele: ”Voi sunteți lumina lumii. Voi sunteți sarea pământului.”.
Îi purtăm vie amintirea chipului său impunător, falnic, cu ochii aceia ageri și pătrunzători, dar și cu zâmbetul cald și luminos cu care mai presăra curgerea expunerii învățăturii dogmatice de la cursuri, sau din dialogurile personale de pe hol, ori chiar de la examene…
Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos să-l ierte, să-l odihnească și să-l pomenească împreună cu Sfinții în Împărăția Sa.
*
Alte repere din viața și opera Părintelui profesor Dumitru Popescu se pot citi pe site-urile următoare:
Deosebirile intre Biserici privitoare la savarsirea si impartasirea Euharistiei sunt urmatoarele:
1. Biserica Ortodoxa intrebuinteaza paine dospita si vin de struguri amestecat cu apa. Biserica catolica, incepand din sec. IX si cu ea Protestantii, Armenii si Maronitii, folosesc azima. Anglicanii folosesc azima si painea dospita si vinul amestecat sau nu cu apa. Ca singura painea dospita e justificata, se constata din Evanghelia lui Ioan, unde se spune ca „Iudeii n-au intrat in pretoriu, ca sa nu se spurce, ci sa manance pasca” si ca ziua Sambetei ce a urmat Rastignirii Domnului a fost „zi mare” (Ioan, 18 28; 19, 31). De aici urmeaza ca Domnul s-a rastignit in ajunul Pastilor evreesti, numita la Sinoptici prima zi a azimilor, intrucat sfarsea cu seara in care se incepea mancarea azimei. Atunci Cina euharistica a avut loc cu o seara inainte de seara in care Iudeii mancau mielul pascal, cand incepeau folosirea azimei, adica la 13 Nisan, nu la 14 Nisan. Biserica a folosit de la inceput painea, cum se vede din Faptele Apostolilor (2, 42), si practica aceasta a durat pana in veacul al IX-lea, cand Biserica apuseana a inceput sa introduca azima.
„Pentru cel ce se roagă neîncetat,
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 