Gânduri și cuvinte de învățătură la Anul Nou

*

Gânduri la început de an – 1 septembrie 2012

Din veșnicia plinătății Sale, Dumnezeu Se revarsă în timp, în creația Sa, ca și pe ea, prin Biserica Sa Sfântă zidită ca o recapitulare a creației, să o umple de viața/bucuria/plinătatea Sa veșnică. Zilele creației (etapele sau veacurile – cum le numește Sfântul Maxim Mărturisitorul) și toate cele cuprinse în ele au și ca izvor, dar și ca țintă, pe Iisus Hristos – Logosul divin. El este Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul cel nesfârșit al creației, al timpului și al spațiului și al tuturor existențelor. De aceea, uneori, în turla mare a bisericii sau chiar în pridvor, este reprezentat Mântuitorul Hristos ca Pantocrator (Atotțiitor) al întregii creații spirituale și materiale, înconjurat circular de Îngeri, de semnele zodiacale (este singura reprezentare iconografică a timpului, creat bun foarte de Dumnezeu și pus în Sa stăpânire) și de Apostoli (ca simboluri ale Bisericii). Iar descoperirea lui Iisus Hristos drept Creator și Mântuitor al lumii pune și începutul anului bisericesc, al timpului liturgic.

Istoria lumii văzute (materiale) a început, așadar, cu o sărbătoare, cu o revărsare din preaplinul iubirii, puterii și înțelepciunii creatoare divine. Căci, la început Dumnezeu a făcut lumina (moment cu care a început curgerea timpului) și apoi cosmosul sensibil (potrivit rațiunilor din cosmosul inteligibil, rațiuni care definesc existența și mișcarea făpturilor), iar îngerii se bucurau slăvindu-L pe Dumnezeu, precum Însuși mărturisește: „atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau” (Iov 38, 7).

Ca să facă o distincţie tranşantă între kronos (timp liniar) şi kairos (timp favorabil), Biserica, deşi se foloseşte de calendarul astronomic civil, a ales ca anul liturgic eclesial să nu înceapă la 1 ianuarie, ci la 1 septembrie, pentru că, după tradiţia moştenită din Vechiul Legământ, în aceasta zi (care era şi începutul anului civil la evrei) s-a început creaţia lumii şi tot în aceasta zi şi-a început Mântuitorul Hristos activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele proorocului Isaia (cap. LXI, 1-2): „Duhul Domnului peste Mine, pentru ca M-a uns ca sa binevestesc săracilor…, să vestesc anul milei Domnului” (Luca IV, 18-19).

Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea (325), când s-a rânduit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creştinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor ”anul bineplăcut Domnului”.

*

Rugăciune la început de an

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvintează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin.

*

Dorințele mele la început de an sunt următoarele:

– să fie pace și unitate în Biserica lui Hristos, iar dreptmăritorii creștini de pretutindeni să se întărească în harul lui Dumnezeu, în sfințenie, în iubire, în smerenie, în cunoașterea lui Dumnezeu cea adevărată și sfântă;

– să fie pace și bunăvoire în România, să trăim și noi, românii, în cinste, în demnitate și fidelitate față de Dumnezeu și față de strămoșii și martirii noștri creștini;

– să sporim cu toții pe calea mântuirii, ajutându-ne unii pe alții și sprijinindu-ne cu răbdare și iertare, cu înțelegere și înțelepciune;

– să rabd, așa cum nu am răbdat până acum, încercările cu nădejde în mila lui Dumnezeu;

– să mă pocăiesc de câte ori greșesc, să nu rămân împietrit în vreo răutate față de cineva și să cer iertare și împăcare;

– să mă ierte toți care nu m-au iertat în anul și în timpul trecut.

Dumnezeu să ne lumineze și să ne ocrotească pe toți pe calea mântuirii întru câți ani ne sunt de folos!

*

Cuvânt rostit la 1 ianuarie 2012

Predică rostită la 1 ianuarie 2017

Dregătorul bogat și milostenia vindecătoare (Duminica a XXX-a după Cincizecime)

„În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: «Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta». Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.” (Luca 18, 18-27)

*

Referitor la dialogul dintre Mântuitorul nostru Iisus Hristos și dregătorul bogat (Luca 18, 18-27 și Marcu 10, 17-25) care-i cere sfat, aștern în continuare câteva idei:

1. Dregătorul vine sincer la Mântuitorul și-l întreabă „ce să fac ca să moștenesc (να κληρονομήσω) viața veșnică”. Deși mergea la templu și la sinagogă, păzind toate poruncile (pentru care este de apreciat) și rânduielile Vechiului Testament, deși auzise multe predici ale rabinilor și preoților din Ierusalim, totuși, dregătorul nu era mulțumit de ce aflase de la ei, deoarece în sufletul lui nu era sigur că va „moșteni” viața veșnică. Gândea că abia la sfârșitul vieții pământești va „moșteni” viața veșnică, ca o răsplată cronologică pentru o viață pământească trăită corect.

2. Deși Mântuitorul i-a primit osteneala dreptății împlinite din tinerețile lui, totuși, dregătorului îi lipsea ceva: detașarea de obiecte (bogățiile pământești) și atașarea cu toată inima/ființa de Dumnezeu. Multora bogăția fizică le oferă o anume poziție în societate (alimentându-le mândria uneori) și o siguranță a zilei de mâine, dar le poate fi și un stimul al lăcomiei fără oprire, deci o pricină a robiei sufletului în această lume trecătoare.

3. Soluția vindecării de atașamentul bolnăvicios (pătimaș) de bogăție, dar și de alte patimi, este milostenia către săraci, nu către rude sau admiratori. Milostenia te face sensibil/înțelegător la nevoile săracilor, adică milostenia te „ajută” să dai din surplusul tău celor ce au lipsuri/nevoi reale (care pot cauza și alte „căderi” în avalanșă). Dărnicia în exterior devine tămăduitoare a agresivității și posesivității (zgârceniei) din interior. Bogăția dăruită săracilor devine pricină de ridicare a lor și a altora din suferințe trupești și sufletești, adică se face izvor de bucurie și bunătate în cer (căci îngerii se bucură când un păcătos se pocăiește arătând aceasta inclusiv prin milostenie), în suflet și în comunitate.

4. Milostenia dată celor săraci din iubire smerită se adună ca o comoară în cer. Adică bogăția din cer a fiecăruia este proporțională cu dărnicia lui pe pământ, nu cu avuția lui temporară. Vorba ceea: „Comoara ta în cer o ai doar atât cât pe pământ dai”. Căci cu cât dăruiești mai mult, adică exersezi mai mult experiența iubirii milostive, cu atât te asemeni și te unești cu Dumnezeu cel milostiv și iubitor de oameni. Asta înseamnă că te umpli de energiile divine necreate care te modelează după prototipul nostru divin (Iisus Hristos) și te luminează încă de aici (nu doar la finalul vieții pământești), devenind făclie de lumină în lume și sare a pământului.

5. Treapta supremă a iubirii de Dumnezeu este lepădarea de „toate ale lumii” (care pălesc în fața strălucirii slavei și iubirii divine) din iubire pentru Hristos și urmarea Lui. Apropo-ul Domnului era și către ucenicii Săi care L-au urmat lăsând toate în urmă, dedicându-se împlinirii și vestirii Evangheliei mântuirii oamenilor.

6. Dregătorul s-a întristat „căci era foarte bogat”, considerând că-și pierde sursa fericirii pământești, a poziției sociale, a libertății, a siguranței și controlului viitorului din viața proprie, dovedind un atașament exagerat față de bogăția trecătoare (și față de viața muritoare) care-l frâna din aspirația către viața cea nemuritoare. De aceea este greu să se mântuiască cei bogați, cei ce se încred în averea lor pământească (materială sau de cunoaștere superficială a lumii). Acest atașament exagerat față de ce ai la un moment dat este o piedică în evoluția ta duhovnicească, întrucât te „leagă” de cele de jos și nu lasă să le depășești/lepezi ca să te umpli de cele de mai sus, de tainele cerești, negrăite și necuprinse.

7. Mântuirea stă în puterea lui Dumnezeu, nu a oamenilor, întrucât El rânduiește câte un tratament de vindecare (canon) specific fiecărui om, potrivit patimilor și măsurii lui, și prin împlinirea tratamentului omul se umple de puterea lui Dumnezeu și se vindecă de toate atașamentele pătimașe care-i otrăvesc mișcarea inimii spre iubirea/viața veșnică în Dumnezeu.

Predica din Duminica a XII-a după Cincizecime (Tânărul bogat), 19 august 2018

Atitudini și articole interesante

*

„Civilizația „ecranelor”, a realității virtuale – de la cinematograf și televizor până la internet și telefonul mobil – a produs mutații esențiale în modul de gândire al generațiilor actuale. Aceste schimbări sunt însă de dată oarecum recentă, dacă ne raportăm la momentul inventării cinematografului, trecând prin televizor și ajungând în zilele noastre la ecranele de smartphone. Aceste schimbări se suprapun peste altele, mai vechi, care au început să apară odată cu Revoluția franceză, iar apoi cu Revoluția științifică și industrială, și care au alterat fundamental spiritul critic și viziunea asupra realității a omului modern, în comparație cu omul dinaintea ecranelor și omul pre-ideologic.

Capacitatea omului de a emite o evaluare critică este condiționată de accesul lui la realitate, iar accesul neintermediat la realitate produce experiență de viață. Experiența de viață neintermediată a fiecăruia dintre noi este unică și fundamentală supraviețuirii la nivel primar. Prin „realitate” se înțelege acea percepție la care au acces cele cinci simțuri ale noastre – văzul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul –, dar și gândirea, care le procesează. Această experiență este primul scut care ne ferește de manipulări sau minciuni grosolane. Copiii, și mai ales copiii mici, nu au spirit critic. Ei cred orice li se spune. De aceea le și plac poveștile, pentru că ei cred în realitatea poveștilor. Unul dintre motivele principale pentru care copiii sunt atât de creduli este tocmai lipsa lor de experiență de viață. Dacă îi spui unui copil să-și bage mâna în foc, ar putea să accepte fără probleme, tocmai pentru că nu are experiența focului.

Din păcate, tocmai acest scut primar de apărare mentală a fost puternic afectat prin apariția mass-mediei și a ecranelor. Suntem, de departe, generația cea mai ruptă de realitate din istoria omenirii. O statistică oficială din 2012 descoperea că adolescenții petrec în jur de 12 ore în fața unui ecran de orice fel (de la TV la smartphone). În 2018, Pew Research, un reputat think-tank din Statele Unite, raporta că aproape 40% dintre tinerii între 18-29 de ani sunt online „aproape constant”. Categoria matură, 30-49 de ani, este și ea constant online în proporție de 36%. Noua generație, așa-numita „generație Z”, născută după 2000, bate toate recordurile, și nu este deloc surprinzător. Peste 50% dintre ei sunt online „aproape constant”, unde „constant” înseamnă „zi și noapte”. Aceasta înseamnă că, în perioada de veghe, omenirea întreagă nu este „conectată” la realitatea înconjurătoare, nu interacționează cu cei din jurul lor pentru perioade lungi de timp. Miliarde de oameni sunt pur și simplu absenți, iar absenteismul lor de „aici și acum” este înlocuit, din ce în ce mai mult, cu prezența în „realitatea” virtuală.

Prima caracteristică fundamentală a acestei „realități” o reprezintă faptul că, spre deosebire de realitatea clasică, este „o lume” construită de alții, cu reguli făcute de alții, cu informații pe care simțurile noastre nu le pot controla. De fapt, am fost setați să ne obișnuim cu înlocuirea treptată a experienței noastre de zi cu zi, asupra căreia avem control direct, cu o altă realitate, cea a ecranelor, asupra căreia nu avem control.”

Articolul integral aici: https://www.activenews.ro/opinii/ANALIZA-STIINTA-CA-INSTRUMENT-POLITIC-SI-LIMITELE-FRICII.-Increderea-fanatica-fara-nici-o-legatura-cu-realitatea-a-omului-actual-in-%E2%80%9Estiinta-%E2%80%9Etehnologie-si-%E2%80%9Eexperti-172540

*

„Ce altceva este această dorință obsesivă de perfecționare și ameliorare a omului căzut prin tehnologie și inginerie genetică, dacă nu o parodie de îndumnezeire, o caricatură a sfințeniei? Transhumanismul este un soi de îndumnezeire răsturnată, care nu mai este îndreptată către Dumnezeu, ci dorește cucerirea veșniciei prin instrumentele vremelniciei. Omul îndumnezeit, sfântul, este singurul care cunoaște cu adevărat o preschimbare și o desăvârșire a întregii sale ființe. Are harisme mai presus de fire. Prin darul lui Dumnezeu, cunoaște cele trecute și cele viitoare, vede cele nevăzute și înțelege cele de necuprins cu rațiunea, transcende spațiul și timpul, vindecă boli și biruiește moartea, și este împreună-împărat al lumii și istoriei, ca prieten și frate al lui Hristos și fiu al lui Dumnezeu-Tatăl, după har. Sfântul este viu în veac, nu are nevoie de carcasa unui robot pentru a dăinui în timp, ci trupul său rămâne nestricat, mărturie văzută a unirii sale cu Dumnezeu, în timp ce cu sufletul este lucrător în Împărăția lui Dumnezeu.”

Articolul integral aici: https://www.familiaortodoxa.ro/2022/02/06/de-la-marea-resetare-la-marea-intoarcere-la-hristos/

Iubire, tăcere și taină

Care dintre noi n-a stat cu cineva drag – cu mama, cu sotia, cu sotul, cu un prieten – la ceas de seara, cand amurgea, cand in jur totul se potolea? La inceput – discuție, apoi cuvintele deveneau tot mai rare si tacerea se asternea, insa ramanea in urma o anume liniste; ascultam cu luare-aminte sunetele: trosnetul lemnelor in soba, ticaitul ceasurilor, departatele zgomote de afara; apoi, dispareau si sunetele acestea si se lasa o liniste atat de adanca, o tăcere a sufletului. Si iata ca in tacerea aceasta a sufletului simti dintr-o data ca ai devenit atat de apropiat prietenului, omului care se afla alaturi de tine. Aceasta nu este, bineinteles, o contopire in sensul ca un om devine altul, ci in acela ca cei doi se unesc la o asemenea adancime de traire a celuilalt, incat nu mai este nevoie de cuvinte: ei sunt împreună, si daca iubirea este indeajuns de profunda, ei au devenit un tot.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Cum se poate dezumfla bășica retoricii ateiste…

De ce Dumnezeu face de rușine știința acestei lumi și pe cei nedrepți cu semenii lor?…

Sfântul Apostol Pavel afirmă în prima sa epistolă către corinteni, la cap. 1:
„19. Căci scris este: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”, (…)
27. Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari”
și la cap. 3:
„19. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor.”,

amintind de Sfântul Prooroc Isaia care a spus la cap. 29:
„14. De aceea voi face pentru poporul acesta minuni fără seamăn. Înţelepciunea celor înţelepţi se va pierde şi isteţimea celor isteţi va pieri.
15. Vai de cei ce ascund lui Dumnezeu taina planurilor lor, ca faptele lor să se facă la întuneric! Vai de cei care zic: „Cine ne vede? Cine ne ştie?”.
16. Ce stricăciune! Oare olarul poate fi socotit drept lut? Lucrul poate oare zice despre lucrător: „Nu m-a făcut el!” Vasul zice oare despre olar: „El nu pricepe?”. (…)
19. Cei smeriţi se vor bucura întru Domnul şi cei săraci se vor veseli de Sfântul lui Israel.
20. Că apăsătorul nu va mai fi, cel batjocoritor va pieri, distruşi vor fi cei ce pândeau să facă rău,
21. Cei care găseau vină oricui, pentru un cuvânt în faţa lumii întind cursă judecătorului şi pentru nimic răpesc dreptul celui cinstit.”.

Despre boală, frică și vindecare

Motto:
Dacă s-ar fi temut, oamenii care l-au dezlegat pe Lazăr nici nu trebuiau să-l atingă de frica virușilor și a bacteriilor prezente pe giulgiul lui radiant de miros greu. Dar fiind în ascultarea Mântuitorului Iisus Hristos, și-au asumat contactul cu giulgiul și cu trupul lui Lazăr, fără spaima contaminării și a morții, și fără grija de a fi socotiți necurați că au atins un om mort și înviat.

Lămurire la un mesaj pseudo-duhovnicesc care vrea să justifice biblic
unele măsuri exagerate luate de autorități în vreme de p(l)andemie

^{Am primit din mai multe părți un mesaj care încerca să întemeieze „ilustrele” măsuri contra pandemiei (spălarea mâinilor, purtarea măștilor și distanțarea fizică a tuturor de toți) pe câteva citate biblice vechi-testamentare extrase din context. Mie mi se pare greșită, chiar eretică și demonică, folosirea acelor pretexte părut biblice și semidocte, ca să justifici niște reguli „medicale” exagerate, unele absurde și chiar împotriva firii, pe care câțiva tirani trecători vicleni, incompetenți și inconsecvenți (conform propriilor declarații date în ultimele luni) vor să le impună tuturor (și bolnavi și sănătoși fizic deopotrivă) prin minciună și frică (propagandă agresivă bine plătită). Iar incompetența lor este acoperită de propaganda mediatică macabră și de măsurile lor drastice care urmăresc mai mult conformarea forțată a oamenilor, decât protejarea lor reală în fața bolii (îndemnul la creșterea imunității ar trebui să fie primul). Cum spunea un jurnalist creștin: „mai frică mi-este de agresivitatea guvernanților proști (care s-au dedulcit la putere) decât de agresivitatea virusului”. Dar, din nefericire, se poate vedea că și unii clerici ortodocși s-au lăsat „virusați” de ideologia fricii și au adăugat (cu de la ei putere, dar fără discernământ) la învățătura creștină și practica de veacuri ale Bisericii nu numai mesaje ciudate de adormire a vigilenței creștinilor (în fața cezarului tot mai pornit contra slujbelor și sărbătorilor Bisericii), ci și unele inovații liturgice care bat spre kitsch și blasfemie (vezi problema lingurițelor, a pozelor/statuilor puse în locul credincioșilor pe scaunele bisericii la slujbele „online”, de exemplu). Trist, dar adevărat…}

Mă simt obligat, așadar, să prezint în continuare următoarele lămuriri:

1. La Exod 30, 18-21 este vorba de spălatul formal, ritualic (înainte de slujbă), nu igienic (ba chiar era împotriva igienei elementare, căci se făcea în aceeași apă) și era doar al leviților! Spălarea regulată sau ocazională (și nu numai pe mâini) ține însă de igiena naturală de care nu trebuie să fim străini, totuși…

2. La Levitic 14, 4-5 este vorba despre lepră (care era socotită incurabilă și foarte contagioasă atunci), nu despre gripă sau viroză pulmonară! ️

3. De „mască” și distanțare obligatorie la oamenii sănătoși și virtuoși nu zice nimeni nimic în Vechiul Testament. Ba e chiar indicată sporirea rugăciunii personale (cf. Psalmi 6, 2 și 37, 1-22) și a comuniunii naturale și sacramentale între oameni (mers la cort, templu și sinagogă) ca suport psihologic esențial în procesul vindecării. Excepția era, într-adevăr, lepra, unde bolnavii erau „înveliți” pe tot corpul și izolați de cei sănătoși, dar nu și între ei! Boala grea era văzută ca un blestem al lui Dumnezeu asupra celor păcătoși, de aceea leproșii erau scoși din comunitate și cercetați periodic de preoți care-i îngrijeau și care constatau uneori vindecarea lor (ca urmare și a pocăinței lor, nu doar a trecerii vremii).
Iar în perioada Noului Testament, pe lângă grija specială față de cei suferinzi în bolnițe și spitale, Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos a rânduit la vremuri de boală și molimă posturi, rugăciuni, slujbe și procesiuni (Sfântul Maslu, litanii de pocăință și implorare a milei divine, cf. Iacov 5, 14) pentru îmblânzirea dreptății lui Dumnezeu și spre îndreptarea oamenilor la pocăință, credință și solidaritate. Acestea reprezintă remediile duhovnicești ale Bisericii care ne (re)aduc harul lui Dumnezeu dătător de viață și sănătate sufletească și trupească. Ele sunt esențiale pentru viața Bisericii, după cum vedem că Dumnezeu a oprit răspândirea ciumei și a invadatorilor (micro- și macro-) de multe ori în istorie.

4. Dumnezeu a poruncit, nu a stat de vorbă cu natura minerală, vegetală și animală, atunci când a creat lumea. Doar pe om l-a chemat la dialog și iubire, pentru că avea planul Său (din veci, dinainte de facerea lumii) să Se întrupeze ca om. Iar sfatul intra-treimic de la facerea omului arată că originile și rădăcinile vieții omului, ca și scopul lui, sunt în Dumnezeu, nu în natură, chipul lui Dumnezeu imprimat veșnic în (fiecare suflet și trup de) om fiind infinit superior lumii (cf. Matei 16, 26).

5. Toate lucrurile create de Dumnezeu sunt bune foarte (cf. Facere 1, 31), inclusiv micro-organismele care ajută la metabolismul macro-organismelor. Ele au rosturi pe care nu le putem înțelege deplin, oricât arsenal științific am mobiliza asupra lor. Nici pe noi, oamenii, Dumnezeu nu ne-a pus să trăim într-un mediu aseptic/sterilizat (dovada este micro-biomul digestiv, respirator și dermic care ne antrenează sistemul imunitar), îngroziți de orice intrus în ambientul nostru înconjurător, ci să conviețuim euharistic și hristocentric în armonie/comuniune cu El, cu natura și între noi, fără frică de nimic. Psalmii 90 și 103 sunt elocvenți în acest sens.

AVERTISMENT! Consumul de iluzii dăunează grav sănătății!

Suntem aproape de marginile lumii. Oare? Cu microscopul și cu telescopul scrutăm microcosmosul și macrocosmosul până spre infinitul mic și pâână spre infinitul mare din materie, din spațiu și timp. Cu știința și tehnica am ajuns deja departe. Oarecum. Dar cu imaginația și cu păcatul am ajuns și mai departe. Dincolo de marginile firii și împotriva ei… S-o ținem tot așa? Poate că vom ajunge „dumnezei”, așa cum șoptise prima oară în rai oamenilor netrebuitul? Și precum a toot șoptit apoi și încă șoptește neîncetat de atunci încoace oamenilor căzuți și creduli? Și cum i-a pus și-i pune mereu pe mii de piste false cu meșteșugirile lui. Dumnezei în lumea iluziilor? Nu, nici măcar acolo. Mai degrabă robi docili, încolonați și teleghidați…

Pentru că, de fapt, suntem departe de noi înșine. Nu ne mai vedem originile și țelurile spirituale, valorile și marginile, dorințele și putințele, neputințele și păcatele. Confortul (lăcomia, trândăvia, divertismentul), controlul (temperaturii aerului condiționat, al mașinăriilor creatoare de confort și de iluzii virtuale), „libertatea” (nu de patimi, nuu, nici de a viețui demn în comunitate, ci de a naviga și de a ne risipi printre iluziile de pe ecranul imaginației sau al televizorului) – iată noile iluzii, noii idoli, care ne solicită închinarea și timpul. Și mai ales sănătatea. Plutim sau, mai degrabă, ne scufundăm pe zi ce trece într-o mare tot mai adâncă și mai otrăvită de iluzii… Și consumăm din ele pe nesăturate și chiar pe nemestecate…

Feriți-vă de AVATAR! – Despre actualitatea pocăinței – UPDATE la vremuri de p(l)andemie

AVATÁR, avataruri, s.n. (În unele concepții religioase) Reîncarnare succesivă a unei ființe. ♦ (Fig.) Transformare neprevăzută (și chinuitoare) care intervine în evoluția unei ființe sau a unui lucru. – Din fr. avatar.

AVATÁR s.n. (În religia indiană) Încarnare a ființelor divine în formă de om sau de animal. ♦ (Fig.) Transformare, metamorfoză. [Pl. -re, -ruri. (s.m.) -ri. / < fr. avatar].

AVATÁR s.n. (web) Imagine miniaturizată uneori animată (persoană, obiect, animal) special aleasă pentru a reprezenta un utilizator în mediul virtual (online, internet); de regulă este afișată chiar lângă nume sau pseudonim (nickname). În anumite situații, avatarul este același cu imaginea de profil.

De câțiva ani buni încoace observ (și recunosc cu durere că nu fac tot ce pot ca preot – rugăciune, post, cuvinte rostite și scrise pentru luminarea minții – pentru a împiedica acest lucru) că tot mai puțini tineri, adolescenți, cu vârste între 10 și 30 ani, vin la biserică. Iar, dintre ei, și mai puțini vin la Spovedanie. Și… și mai puțini vin apoi la Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. De ce oare? Unde ne sunt copiii și tinerii? Ce preocupări au ei mai importante decât cunoașterea lui Dumnezeu, decât viața curată și cugetarea frumoasă în Hristos?

E vina noastră mai ales. A părinților, și după duh și după trup. Apoi a educatorilor. Și a conducătorilor care impun politici educaționale distrugătoare de suflet, de minte și de inimă… Pentru că nu-i punem pe copii de mici pe Calea iubirii și a mântuirii, nu le oferim alegerea cea bună și nu-i susținem pe această cale a înnobilării. Pentru că, de fapt, nu mai știm nici noi prea bine care e alegerea cea bună, câtă vreme nu o trăim nici noi cu adevărat, cu toată inima… Cu toții ne găsim preocupări mai importante în plan trupesc decât educarea urmașilor noștri pe calea mântuirii. Avem de alergat, de produs, de dus și de adus hârtii (bani, diplome, poze), de construit ziduri, drumuri, poduri, blocuri, statistici, vise, iluzii… toate pentru viitorul nostru, desigur, nesigur…

Fenomenul cultural globalist de răspândire și cultivare a iluziilor (nu doar SF) și lumilor imaginare (virtuale) cu ființe, limbi, culturi (concepții) și preocupări străine de realitate nu este lucrarea Duhului Sfânt – Duhul Adevărului, ci a duhului minciunii care vrea cu tot dinadinsul să-l devieze pe om pe piste false, să-l îmbrobodească în fel și fel de înșelări/rătăciri de la Calea Adevărului și a Vieții ca să-l rupă de lumea reală, frumoasă și adevărată creată de Dumnezeu din care se hrănește (biologic și teologic) în această viață și în care omul își poate dobândi mântuirea, adică viața veșnică prin cunoașterea iubitoare a lui Dumnezeu. Iar astăzi, mai mult ca oricând, și prin industria cinematografică mai ales, oamenii sunt vrăjiți și injectați cu asemenea iluzii/fantezii și încolonați mintal în regimente de răzvrătiți de la legea și înțelegerea curată a lui Dumnezeu și a lumii. Imaginile și filmele, transmise prin tembelizor sau infernet, care transmit mesaje muult mai cuprinzătoare decât o mie de cuvinte pe secundă, sunt principalul mijloc de manipulare și dezinformare a oamenilor, inoculându-li-se dorințe, idei și concepții străine de adevăr, de realitate, de fire și de mântuire. Să nu uităm că, referindu-se la acest fenomen de masă, cu aproape 2000 de ani înainte, Sfântul Apostol Pavel spunea că oamenii „ îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4, 4), dezvoltând simpatii visătoare și atașamente afective față de diverse personaje ireale (care le gâdilă imaginația căzută și) care nu-i fac cu nici un chip fericiți nici măcar în această existență efemeră pe suprafața pământului…

Copiii sunt și mai implicați sufletește în această vrajă a lumii imaginare/virtuale, mai ales că ei se entuziasmează repede, copiind/transpunând în realitatea vieții lor cuvinte, idei, atitudini și gesturi ale personajelor din lumea poveștilor, modificându-și gândirea și comportamentul uneori pe termen lung, și nu în sens benefic/pozitiv. Nu numai hainele, ci și ideile și gesturile le sunt modificate încet-încet în timp de „gusturile” și trendurile pe care le promovează insistent marii furnizori de iluzii (industria media). Astfel, în lipsa educației duhovnicești, copiii și tinerii (și nu numai ei, dar ei nu au destulă cultură și discernământ și sunt mai vulnerabili sugestiilor negative) trăiesc un proces de formatare a gândirii și a comportamentului, atât în plan moral-valoric, cât și estetic. Din cuvintele și gesturile lor neserioase (adesea expresii de ignoranță, naivitate și infantilitate (ca să nu zic imbecilitate) indusă și cultivată prin lenevia spre cele spirituale) se pot observa nu doar confuzii grave între adevăr-minciună, bine-rău și frumos-urât, ci și dorințe uriașe de conformare obedientă și fără îndoieli în robia plăcerilor mai mult sau mai puțin fantastice. Aceasta este, într-adevăr, manifestarea hidoasă și ucigătoare a influenței imaginarului viciat contemporan în viețile reale ale oamenilor.

Mesaj important la vreme de p(l)andemie

Vezi articolul

„Crede și nu cerceta!” – Reflecție la vremuri tulburi

A accepta fără îndoieli discursul „autorităților” (vădit compromise de incompetență și corupție, caracatița mafiotă având tentacule și capete transnaționale) este un semn de orbire și de amorțire a spiritului critic prezent în orice om rațional. Dictonul „crede și nu cerceta/contesta” a devenit stindardul sub care propagandiștii minciunii trec la acțiuni violente nu doar în lumea publică/politică, ci și în mediul științific/academic, unde vocile unor eminenți profesori și cercetători sunt acoperite de huiduielile pline de ură bolșevică ale gloatei isterizate și de lozincile unor „vedete” youtuberiste popularizate până la greață, nu doar de comenzile „autorităților”…

      Glasul profetic al Bisericii ne cheamă nu numai la pocăință, reflecție și luptă interioară cu patimile și cu duhurile răutății, ci și la cercetarea atentă a mișcărilor „autorităților” care, printr-o sincronizare la nivel global, încearcă (re)programarea ideologică în masă a oamenilor și încolonarea lor în cea mai vicleană tiranie tehnologico-politico-medicală existentă în istoria lumii, lucru care-i va face pe mulți să uite de Dumnezeu și de mântuire, de bucuria, frumusețea și veșnicia iubirii.

     Părintele Adrian Făgețeanu spunea că noul zeu materialist al lumii (post)moderne descreștinate este „binele social” și că vor veni vremuri când creștinii (și chiar oamenii care vor să trăiască natural, simplu) vor fi urmăriți, calomniați și acuzați (ca-n vremea prigoanelor din primele secole) că sunt dușmani ai societății și ai regimului, niște fanatici și înapoiați, fundamentaliști și canibali… Iată că încep deja cu acuzele pe temei medical. Dar nu se vor opri aici…

Cine refuză masca este un sociopat manipulator

Vezi și articolul: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/de-la-nazism-la-maskism-o-critica-franceza-a-politicii-copilului-sacrificat-pe-altarul-angoasei-irationale-a-adultilor-cand-o-sa-ne-dam-seama-oare-de-oroarea-la-care-ii-supunem-si-o-intreb/.

Despre blândețe

​„Blândețea este liniștea sufletului care Îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele său. Blândețea este o virtute iubită de Dumnezeu, care pricinuiește plăcere tuturor celor ce privesc chipul ei. Blândețea caracterului se revarsă ca o frumusețe și îmbogățește cu Har întreg etosul său, aducând plăcere tuturor celor care-l văd. Blândețea este o bogăție neprețuită, este un nume dumnezeiesc, este o harismă dumnezeiască, este scara care îl suie pe om la Cer. Blândețea îl face pe om chipul blândului Iisus, Care îi încălzește inima. Blândețea este urmată de smerenie, de îngăduință și de răbdare. Cel blând este binevoitor și prietenos cu toți, iar față de cei păcătoși se poartă cu îngăduință. Nu se ceartă, nu hulește, nu ocărăște, ci cu dragoste îi îndreaptă pe cei care greșesc” (Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina, Taumaturgul, Mitropolitul Pentapolei)

RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA COPIILOR – Prezentarea programelor de educație sexuală

La Duminica Samarinencii – 02.05.2010 – Predică și meditație

Predica (la Duminica Samarinencii) – Părintele Gheorghe Iordan
http://www.trilulilu.ro/PustnicuDigital/e54fa535da426d

*

Ce ar mai trebui subliniat dintre înțelesurile întâlnirii Domnului Hristos cu femeia samarineancă?

1. Domnul i-a apreciat femeii samarinence (pe nume Fotini)

1. disponibilitatea spre dialog (nu a fugit, ci a întrebat smerită ”Cum tu, iudeu,…?” – pentru că iudeii se purtau cu mult dispreț și aroganță față de samarineni și galileeni, socotindu-i ”spurcați” cu păgânii)
2. sinceritatea (”Nu am bărbat.”)
3. dărnicia
4. căutarea lui Dumnezeu (știa că va veni Mesia-Unsul, se închina pe muntele Garizim)
5. râvna (l-a vestit pe Hristos în cetate).

2. Mântuitorul nu a făcut paradă de atotștiința Sa, nici nu a mustrat-o pentru păcatele ei, ci cunoscându-i inima a încurajat-o ca să caute și să bea Apa cea Vie – Hristos Însuși, din care gustase puțin prin cunoașterea Legii vechi, prin rugăciune…

3. Hristos nu S-a jenat să rămână două zile în cetatea Sihar, deși știa că mulți iudei îl vor judeca, chiar unii ucenici… Le-a binecuvântat casele și comunitatea pentru sinceritatea lor și căutarea lui Dumnezeu.

4. Samarinenii s-au dovedit mai primitori decât iudeii pur-sânge, deci cetatea Sihar i-a făcut o primire în suflet cu mic cu mare cum n-a făcut Ierusalimul, Capernaumul, Betsaida, Horazin… Este o anticipare a răspândirii Bisericii lui Hristos la toate neamurile.

Ce înseamnă de fapt ”scoaterea religiei” din școli?

Emilia Corbu

In societatea contemporană trăieşte o specie de om mutant cu totul diferit de omul istoric, chiar şi de cel trăitor în urmă cu 100 de ani. Omul contemporan nu mai e unitar, e făcut bucăţi, aşa încât reuşeşte una să spună, alta să gândească şi cu totul altceva să simtă. Acest individ este la antipodul omului creştin care ştie că puterea sa stă în unitatea minţii cu inima şi cuvântul. Adică să spui ceea ce gândeşti şi ceea ce simţi şi în toate cele trei să fie armonie. Pentru omul contemporan este imposibilă chiar şi exersarea acestui lucru. Se blochează invariabil într-o înjurătură.

Ştiind cum stau lucrurile în lumea de azi, atunci când am auzit trăncăneala lui Cristian Preda din 19 martie 2010 privind scoaterea religiei din şcoli, preluată şi amplificată de o întreagă presă, am stat şi m-am gândit ce a fost în mintea lui. Pentru că este clar că Preda a gândit altceva. La fel cum este clar că de câte ori au dorit să acorde privilegii homosexualilor, să introducă educaţia sexuală în şcoală, să vină cu tot felul de aberaţii, s-a găsit mereu cineva să arunce înainte cu ,,scoaterea religiei din şcoli,,. Aşa încât, în 20 de ani, de când e vânturată periodic pe piaţă, a devenit limpede că toată povestea e o strategie de îndreptare a atenţiei creştinilor ortodocşi spre acest subiect şi de timorare a ierarhiei BOR.

Intrebarea este şi mai justificată de vreme ce Preda, chiar dacă este oarecine ca om, este cineva ca funcţie. Omul este europarlamentar. Şi părerea lui nu era expusă într-un cerc de specialişti ci în urechile unui popor ortodox în proporţie de peste 80%.

Ca să nu mai zic că omul îşi dădea cu părerea în 19 martie 2010, adică într-un moment cât se poate de fierbinte pentru tabăra lui. Cu două luni în urmă ,,Familia ortodoxă,, ne avertizase asupra proiectului ONU de introducere a educaţiei sexuale obligatorii în şcoli de la cinci ani până la 18 ani. Programul organizat pe patru grupe de vârstă este de-a dreptul demonic. După ce copii vor fi învăţaţi să se masturbeze de la cinci ani şi fetiţele să aibă relaţii sexuale de la 12 ani, la 18 ani şcoala va livra nişte legume. Oare Cristian Preda nu ştia nimic de acest program? Să zicem că n-a fost informat. Dar despre programul ,,Românii învaţă meseria de părinte,, iniţiat de ANPDC şi de guvernul Boc, trebuie să fi ştiut. Iar programul a fost făcut public la începutul lunii aprilie, la o lună după propunerea-sugestie-declaraţie făcută de Preda, tocată în tot acest răstimp de toată presa şi de blogurile ortodoxe. Aşa încât la momentul Z doar Mircea Platon a mai luat atitudine.

De ce era nevoie de programul de educare a părinţilor e foarte clar. Nici un părinte întreg la minte nu va accepta ca în şcolile publice copiii să înveţe perversiuni sexuale. Şi nici Biserica nu va accepta aşa ceva.

Prin urmare, dacă tot s-a arătat interesat de viitorul copiilor noştri şi s-a pronunţat asupra inutilităţii studierii religiei în şcoală, Cristian Preda trebuia întrebat pe tonul cel mai serios asupra utilităţii unui program de educaţie sexuală aplicat copiilor de la 5 la 18 ani. Trebuia întrebat de oportunitatea programului Boc de educare a părinţilor şi în ce constă de fapt acest lucru? Trebuia întrebat pe şleau dacă el şi-ar învăţa copilul să se masturbeze de la cinci ani. Şi să ştie că nu are dreptul să zică NU pentru că s-ar dovedi un părinte needucat, abuziv şi statul ar interveni pentru apărarea dreptului copilului.
In fine, sperăm ca cineva, vreodată, să îi pună aceste întrebări.

Că ideea de ”scoaterea religiei din şcoli” a lui Preda a fost o fumigenă, o dovedeşte contextul politic în care se scaldă PD-L. Acest partid nu ar îndrăzni niciodată să scoată religia din şcoli. In primul rând că e preferat doar de 3 din 10 români. Ştie că nu e iubit. In al doilea rând că partidul a rămas cu buricul netăiat şi acum. A fost o naştere nefericită. Tot poporul vede cordonul ombilical dintre Băsescu şi partid. Şi tot poporul ştie că PD-L va sucomba odată cu preşedintele. Toate stările lui Băsescu, ura, neputinţa, greaţa, fericirea şi veselia, poftele (mai ales) se transmit şi partidului.

Preda ar trebui să ştie fragilitatea contextului politic în care se află. La fel cum ar trebui să ştie că istoria bate politica. Contextul istoric nefavorabil poate pune în pericol şi cele mai generoase programe politice. Iar contextul istoric actual este cel al acrobaţilor pe sfoară.

Şi bomboana de pe coliva ţării nu este dezechilibrul dintre cele două contexte, ci prostia ca, atunci când ţara se duce de râpă, să loveşti în familie, adică în educaţia copiilor şi în Biserică. Adică să loveşti în pilonii de rezistenţă ai societăţii.

Insa doar la români, ”domnia şi prostia se plătesc” chiar cu fotolii călduţe de europarlamentari.

Emilia Corbu este doctor in istorie, arheolog expert, cercetator stiintific, conducator stiintific al santierului arheologic Vladeni-Popina Blagodeasca.

Să dobândim conștiința eclesială…

”Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu.” (Efeseni 2, 19)

Pe unii creștini îi auzim azi spunând ”Eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică.”. E trist și dureros. E mărturia unei ”credințe” bolnave de egoism. Pe alții îi auzim spunând ”Eu cred în Dumnezeu, merg și la biserică din când în când, de sărbători.” E ceva mai bine, dar e tot trist și dureros. Alții spun ”Merg la biserică, mă spovedesc, cunosc învățăturile și respect toate rânduielile bisericii”. Și aceștia și mai bine fac. Dar mai mult decât toate învățăturile și rânduielile împlinite conștiincios în Biserică, noi trebuie să dobândim conștiința (gândirea trează iubitoare) bisericească. E o necesitate absolută și urgentă pentru dobândirea mântuirii. Este dovada însănătoșirii sufletului și a învierii lui din orice moarte a patimilor egoiste…

E foarte important să ne simțim ai lui Dumnezeu, să fim mereu conștienți că suntem fii ai unui Tată iubitor, mai iubitor decât orice tată de pe pământ. Că suntem fii ai Lui și frați între noi prin credință și prin har. Nu ne mai clatină îndoielile și frământările ispitelor când ne punem cu totul în mâinile lui Dumnezeu și în mâinile Bisericii.

Iar a fi în interiorul Bisericii, a fi împreună cu Sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, înseamnă a-i urma în sfințenia lor, în gândirea lor luminată de Duhul Sfânt și sfințitor. Înseamnă a le urma povețele și viața lor, a fi în comuniune și în continuitate cu ei în Duh și în Adevăr. Gândirea Sfinților este cugetul Bisericii Dreptslăvitoare, este cugetul lui Hristos. Și Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească (Catolică=Universală) și Apostolică prin prezența și lucrarea lui Hristos – Sfântul Sfinților în ea, prin prezența și lucrarea neîncetată a Duhului Sfânt în ea și prin prezența și conlucrarea Sfinților. De aceea să urmăm Sfinților în ortodoxia lor (dreapta înțelegere și dreapta slăvire) ca să avem părtășie cu ei în veci.

Pentru că nu ne mântuim în chip individualist, în afara Bisericii, fără experiența Bisericii, ci în sânul Bisericii, prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți, prin ajutorul Sfinților și prin ajutorul nostru reciproc. Deci angajarea noastră în Biserică nu e doar una pasivă, de primitori, ci și de plinitori (lucrători) ai harului dumnezeiesc. În Trupul Bisericii, toți suntem mădulare vii, și dacă noi sporim în viața duhovnicească sporim împreună cu toți cei din jurul nostru. Sporim și printr-o implicare activă a noastră în viața Bisericii. Ne asumăm gândirea și ne implicăm în lucrarea Bisericii, nu suntem doar consumatori ”duhovnicești”, nici nu stăm doar ca spectatorii, egoiști, încremeniți și nepăsători.

Fiecare în treapta și în rânduiala chemării sale, trebuie să fim vii, activi și contemplativi totodată, străduindu-ne să aducem roadele Duhului cele bineplăcute lui Dumnezeu: ”dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23). Prin acestea devenim vii și roditori în Biserică, și facem vii și mădularele Bisericii din jurul nostru, iradiind lumina vieții duhovnicești și împrejurul nostru. Așa au făcut și fac neîncetat Sfinții și Slujitorii lui Dumnezeu. La aceasta slujire suntem, de fapt, chemați toți credincioșii dreptslăvitori ai lui Dumnezeu.

Nu trebuie să avem și să trăim credința doar pentru noi înșine, ci și pentru ceilalți. Fără experiența, fără gândirea și simțirea bisericească unitară, nu facem parte din Biserică, de fapt, din familia lui Dumnezeu. Conștiința că suntem ”împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” este o stare pe care o dobândim treptat, înaintând în curăție, în sfințenie, în responsabilitatea pentru noi înșine și pentru ceilalți. Și pe măsură ce sporim în această conștiință eclesială, ne rugăm și ne străduim pentru mântuirea celorlalți oameni. Cu cât dorim mai mult mântuirea celorlalți ca și mântuirea noastră, cu atât dovedim că suntem fii ai lui Dumnezeu, ”împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu”. Și e obligatoriu pentru noi să dorim mântuirea tuturor dacă vrem să ne mântuim și noi. Această inimă largită de harul Duhului Sfânt și Iubitor al lui Dumnezeu au dobândit-o Sfinții și ei susțin și luminează Biserica precum stâlpii de foc. Dar Sfinții nu au dobândit numai conștiința și lumina iubirii eclesiale, ci ei își pun sufletul în rugăciune înaintea lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Asemeni Sfinților Părinți celor din toate vremurile, asemeni Sfântului Siluan Athonitul, Avva Selafiil Siberianul dă mărturie pentru această asumare a tuturor în rugăciune:

Plâng în fiece seară cu lacrimi, implorând pe Domnul să dăruiască tuturor oamenilor să-L cunoască în Duhul Sfânt şi să-L iubească.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dă-mi şi mie, unui boţ de pământ, să ard cu lacrimi de iubire pentru lumea toată! Doamne, Iisuse, dă-mi şi mie, celui găunos şi putred, inimă milosârdă pentru lumea toată! Doamne, eu am trăit până acum pentru că Tu m-ai iubit în fiece clipă mai mult decât Te-am iubit eu viaţa toată! Dă, Doamne, răgazul pocăinţei şi întoarcerii de la răutate tuturor oamenilor…

Doamne Iisuse Hristoase, iartă-ne pe noi, păcătoșii, și aprinde inimile noastre cu căldura iubirii Tale de oameni!

*

Alte articole înrudite:

https://patermihail.wordpress.com/iubire-lini%C8%99te-%C8%99i-taina/

https://patermihail.wordpress.com/ortodoxia-smerenie-%C8%99i-dragoste-2/

Prietenul … anevoie se cunoaște. (III)

Un proverb românesc spune că ”prietenul este ca vinul: cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun”. Dar eu aș veni și cu o altă interpretare. Hai să nu vedem vechimea doar ca o durată, un interval, de pe axa orizontală a vieții, cea a timpului, ca în graficele funcțiilor cinematice. Hai să înțelegem acum vechimea ca pe un interval mărginit pe axa verticală a vieții, delimitând o plajă de stări sufletești prin care trecem. Această vechime = comunicare de trăire cu cât este mai extinsă, cu atât și apropierea sufletească devine mai intensă.

Cu cât mă descopăr și eu cuiva și cu cât cineva mă cunoaște într-o plajă mai mare (pe verticală) de stări sufletești, cu atât ne comunicăm unul – altuia mai mult, mai adânc, mai plin. Și când ne știm mai mult cum suntem, ne oferim mai multe șanse de prietenie, ne găsim mai multe trăiri pe verticală care se suprapun, care ne sunt cumva comune și care ne și unesc. Iar când marginea vechimii ne-o ridicăm înspre înălțimi tot mai mari și mai copleșitoare de frumusețe și delicatețe, atunci prietenia noastră sporește în Dumnezeu – capătul infinit al verticalei. Și când ne cunoaștem și aceste stări de mare înălțime duhovnicească, atunci ne prețuim și mai mult în inimile noastre. Și ne devenim mai apropiați, mai sinceri și mai buni prieteni. Iar când ne ”provocăm” și ne susținem reciproc în înaintări tot mai sporite pe verticală, spre infinitul iubitor dumnezeiesc, atunci cu adevărat prietenia poate trece din vechime în vecie, din timpul nostru în eternitatea lui Dumnezeu. Și doar așa, în Dumnezeu având temei etern prietenia noastră, devenim și noi în timp prieteni tot mai buni…

Prietenul … anevoie se cunoaște. (II)

Citez dintr-o scrisoare a unui prieten către altul:

… Mișcarea sufletelor într-o relație firească dintre două sau mai multe persoane împrietenite presupune un flux-reflux reciproc: bunăvoință și recunoștință, dăruire și mulțumire. Și o bucurie lină. Mă bucur să-l bucur pe semenul meu, ridicându-i o sarcină sau oferindu-i o lumină, un sens bucuros vieții. Mă simt dator să-i fac o bucurie în sufletul lui nemuritor și să-i mulțumesc tot eu pentru șansa de a-i primi prietenia. Împletesc astfel bunăvoința cu recunoștința și ne bucurăm amândoi de Dumnezeu, Cel ce ne-a rânduit întâlnirea și cunoașterea.

Însă, prietenul … anevoie se cunoaște, nu pentru ca avem mulți prieteni binevoitori în jur, ci pentru ca avem puțini recunoscători. De ce oare este așa rară floarea recunoștinței? Din pilda vindecării celor 10 leproși tragem concluzia că procentul recunoscătorilor este de doar 10 %. Și uneori și noi ne strecurăm tăcuți și lași printre cei nerecunoscători. Dar, ce ne lipsește să mai și mulțumim celor din jur care ne dovedesc bunăvoința, sprijinul și înțelegerea lor? Cred că nu ne punem mereu înaintea lui Dumnezeu și nu înțelegem adesea purtarea Lui de grijă prin cei apropiați, nu-I mulțumim mai întâi Lui pentru toate binefacerile și încercarile prin care ne șlefuiește de toate nedesăvârșirile. Din cauză că nu-I mulțumim lui Dumnezeu, nu știm să mulțumim nici semenilor noștri…

Totuși, eu îți mulțumesc, prietene, că mă susții, că mă rabzi, că mă ierți, că mă și dojenești când greșesc, că mă încurajezi când mă clatin, că mă bagi în seamă, și că, mai ales, deși poate știi totul despre mine, mă iubești în continuare…

Pentru care lucru îți mulțumesc din nou și-ți strâng (cum pot) prietenește mâna…

Prietenul … anevoie se cunoaște. (I)

Ca și pomul, după roade. După roadele ascunse printre frunze. Roadele hrănesc, iar frunzele umbresc. Uneori nu mai vezi nici pomul, nici roadele din cauza frunzelor… În unii pomi găsești doar frunze, în alții găsești mai multe fructe decât frunze, în alții găsești flori frumos mirositoare anticipând roadele de mai târziu…

Dar nu toți pomii sunt la fel, nu toate frunzele, nici toate florile, nici toate roadele sunt la fel. Sunt diferiți toți pomii și toți poartă pecetea unicității. De fapt, te odihnești mai lin și mai bucuros când te plimbi într-o pădure dezordonată, cu pomi de taine diferite, decât într-o livadă ordonată, cu niște formate repetabile…

Ce bine ar fi să ne înțelegem și noi rostul nostru, rodul nostru… Că întru această înțelegere putem să oferim roade bune, hrănitoare de comuniune, tuturor din jur care ne caută prin pădurea lumii… prietenia.

Despre ecologia sans frontieres a ”Avatarului” lui Marius Vasileanu

Se pare că M.V., un cunoscut student, comentator, editor, profesor într-ale religiei și spiritualității, nu a înțeles nici ortodoxia, nici mesajul articolului ”Feriți-vă de AVATAR!”, nici al filmului. Articolul meu nu viza atât critica filmului, cât dedublarea omului contemporan, sub efectul injecției cu iluzii, într-un personaj plin nu de Duhul lui Dumnezeu, ci de duhul diavolului… De aceea, răspunzând unor presupuneri și calomnii ale autorului articolului ”http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/spiritualia-filmul-avatar-sau-ecologia-sans-frontieres-5776791/” fac următoarele precizări:

1. M.V., dintr-o regretabilă eroare de gândire, face o echivalență între concepția creștin-ortodoxă despre cosmos, concepție revelată de Dumnezeu prin Sfinți, cu o concepție imaginată de unii oameni pătimași (ca orice producători de iluzii și de bani, dealtfel). Ecologia creștin-ortodoxă propune omului sfințirea vieții umane, mai întâi, și sfințirea cosmosului întreg prin umplerea de harul Duhului Sfânt și de iubire atât a omului cât și a cosmosului. Numai că Dumnezeu cel Viu, Necreat și Adevărat, care umple de har și de iubire întreaga creație, nu se identifică cu natura personificată din concepția filmului Avatar. În concepția creștin-ortodoxă a cosmosului, omul e chemat să fie preot (mediator sfințitor) al creației (fiind responsabil de ea ca și Adam de grădina raiului), nu să fie un exploatator crud el ei, sau un supus docil al ei – cum sunt personajele extreme din film. Da, și noi, suntem chemați să sfințim locul, spațiul și timpul existenței noastre printr-o viață curată, responsabilă și echilibrată cu semenii și cu cosmosul. Pentru a afla și a înțelege mai bine ecologia (în frontierele Adevărului) și ortodoxia, îi recomand cu căldură cartea ”Sensul creației. Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul”.

2. M.V., departe de a fi un cunoscător al religiilor așa cum îl mărturisește CV-ul (destul de încărcat) atașat la finalul expunerii sale tocmai pentru a-i credibiliza ideile, nu-și cunoaște propria religie. Sau poate are mai multe. Sau nici una. El spune că și alte ”religii” sunt revelate de Dumnezeu (referindu-se la cele orientale). Fals. Inspirația și destinația ”religiilor” necreștine sunt altele. Mântuitorul Hristos spune că ”Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari.” (Ioan 10, 8 ) și ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14, 6). Îi sugerez lui M.V. să revină prin pocăință și dreaptă credință la învățătura Bisericii, ca să nu se umple el de penibil în fața Mântuitorului Hristos contestându-i adevărul cuvintelor Lui. Nu i-ar strica nici o evadare din lumea hârtiilor sau a literelor în Sfântul Munte Athos, unde chiar ar putea experia ortodoxia autentică. Și nu cred că ar mai bâjbâi prin relativismul ”religiilor”.

3. Cultivarea lumilor imaginare (virtuale) cu ființe, limbi, culturi (concepții), preocupări străine de realitate nu este lucrarea Duhului Sfânt – Duhul Adevărului, ci a duhului minciunii care vrea cu tot dinadinsul să-l pună pe om pe piste false, să-l îmbrobodească în fel și fel de înșelări de la Calea Adevărului și a Vieții ca să-l rupă de lumea reală, frumoasă și adevărată creată de Dumnezeu în care omul își poate dobândi mântuirea, adică viața veșnică prin cunoașterea lui Dumnezeu. Astăzi, mai mult ca oricând, și prin industria cinematografică oamenii sunt vrăjiți cu asemenea minciuni (fantasme) și încolonați în regimente de răzvrătiți de la legea și înțelegerea curată a lui Dumnezeu și a lumii. Cu 2000 de ani înainte, Sfântul Apostol Pavel spunea că oamenii ”îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4, 4).

4. Poate ar fi fost indicat ca M.V. să ia primul poziție (dacă tot elogiază ecologia sans frontieres) împotriva distrugerilor naturii provocate la turnarea acestui film (că nu toate au fost trucate pe calculator). Poate că banii cheltuiți pentru realizarea filmului, nu mai zic de banii încasați ca profit, ar fi fost mai util folosiți printr-o educație în lumea reală a oamenilor, nu prin intermediul unei interfețe imaginare pline și de alte bazaconii…

5. Fanatismul lui M.V. este lipsit de inteligență și de bun simț când refuză un dialog (măcar și virtual) care ”este ultima fibră a creației”, cu autorul acestui real avertisment ”Feriți-vă de AVATAR!”.

Fie ca Duhul Sfânt și Iubitor al lui Dumnezeu să ne lumineze în înțelegerea și împlinirea voii Lui care este mântuirea noastră!