Creştinism şi iudaism, divergenţe şi confluenţe – aspecte actuale – Părintele Policarp Pârvuloiu

I. Preliminarii

„A fi evreu nu e o stare, ci o rană.”[1]

Izvorâtă din iudaism, noua religie creştină s-a distanţat treptat de sinagogă,  ajungându-se până la antagonisme directe. Iudeii au avut mult de suferit din partea romanilor, dar, din nefericire şi din partea creştinilor când imperiul se va creştina. Iniţial autorităţile romane nu făceau distincţie între iudei şi creştini; împăratul Claudius va alunga din Roma pe iudei din pricina deselor certuri privind persoana lui Chrestus (Hristos), măsură care a afectat indirect şi pe creştini (v. Suetonius, Vita Claudii, XXV, 4 : „Iudaeos impulsore Chresto assidue tumultuantis Roma expulit. „)

Problema continuităţii-discontinuităţii creştinism-iudaism a fost o preocupare constantă a creştinismului timpuriu, îmbrăcând forme extreme în cazul marcionismului (de respingere integrală a elementelor semite din creştinism).

Tradiţia creştină va asimila scriptura ebraică, interpretând-o şi recuperând-o deseori alegoric, dar, în general se va contura un proces de „deziudaizare a creştinismului”[2], în special la nivel practic. În curând, însă, noua religie, devenită independentă, îşi permite să revendice masiv elemente de doctrină, cult, organizare, etc. din iudaism. Are loc o „reiudaizare a creştinismului”. Biserica creştină este acum adevăratul Israel, „sinagoga lui Dumnezeu”[3].