Cursul 140 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască (8 martie 2024) realizat de Pr. Bogdan Florin Vlaicu
Subiectul dezbaterii: despre dimensiunea profetică a Ortodoxiei, despre profeții mai vechi și mai noi care pregătesc a doua venire a lui Hristos și Înfricoșătoarea Judecată, de la predica eshatologică a Mântuitorului și până la Părinți duhovnicești contemporani, Sfinți ai închisorilor comuniste pe care îi vom pomeni pe 9 martie, dintre care unii vor fi canonizați anul viitor
Invitat: părintele Filotheu Monahul de la Mănăstirea Petru Vodă
Ziua de 9 martie a fost declarată, prin legea nr. 247/2011, „Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989”. Astfel, ziua pomenirii celor 40 de mucenici a devenit data de pomenire a celor care au murit ca luptători împotriva comunismului.
Arhim. Mihail Stanciu de la Mănăstirea Antim, leagăn al Rugului Aprins, ne explică semnificația acestui moment, dar și însemnătatea sacrificiului celor care s-au jertfit în temnițele comuniste, pentru credința ortodoxă și pentru neamul românesc, dintre care mulți și-au tocit genunchii pe piatra străveche a sfintei Biserici ridicate de Sfântul Antim Ivireanul în inima Cetății București.
Reporter: De ce a fost nevoie de o astfel de zi?
Arhim. Mihail Stanciu: Pentru a-i cinsti pe înaintașii noștri în credință, cei care ne-au transmis tezaurul mântuirii – adică dreapta credință, calea cunoașterii lui Dumnezeu și a dobândirii vieții veșnice, Biserica Ortodoxă Română, prin Sfântul Sinod, a rânduit ca ziua de 9 martie, ziua de prăznuire a Sfinților 40 de mucenici din Sevastia Armeniei, să fie dedicată și pomenirii celor care au pătimit în închisorile comuniste, adică a foștilor deținuți politici din perioada 1944 – 1989. De aceea și noi, în toate bisericile și mănăstirile ortodoxe din România facem pomenirea acestor mărturisitori care și-au pus sufletul pentru Hristos și pentru demnitatea poporului român călcată în picioare de niște asupritori străini – să nu uităm că au venit pe tancurile sovietice – și care au încercat să dezrădăcineze poporul, atât din punct de vedere religios, duhovnicesc, încercând să elimine credința în Dumnezeu, credința ortodoxă, dar și din punct de vedere cultural, adică oamenii să uite valorile poporului român și continuitatea noastră pe aceste coordonate ale credinței în Dumnezeu și ale bunei cuviințe pe care poporul român a trăit-o continuu, începând din familie, apoi din școala care s-a născut din sânul Bisericii și în comunitate.
– Ce a însemnat, din punctul dumneavoastră de vedere, sacrificiul acestor oameni în temnițele comuniste – sfinții închisorilor -, pentru poporul român?
– Este un exemplu de mărturie și de demnitate ortodoxă pe care acești deținuți politici ni l-au dat nouă și de aceea recunoștința noastră se manifestă și în această zi, de pomenire a lor, în comun, pe lângă zilele de pomenire a eroilor aceștia ai credinței în zilele lor de adormire. Îi pomenim, îi aducem în atenția noastră pe acești mari stâlpi ai credinței din vremea prigoanei comuniste, tocmai pentru a ne arăta continuitatea cu ei, cinstirea noastră față de ei și față de Dumnezeu care a strălucit prin ei. Pe de o parte aducem mulțumire lui Dumnezeu, dar aducem și recunoștință lor care, prin exemplul lor de statornicie în credință chiar în perioada unor chinuri îndelungate – să nu uităm că ei au fost torturați unii luni de zile, alții ani în temnițele comuniste, au rezistat unei torturi fizice și psihice pe termen lung și și-au păstrat credința dându-ne și nouă pildă de statornicie în credință.
– Ei sunt martiri. Mai există astăzi, în poporul român, oameni cu o asemenea putere și o asemenea credință? Ȋn vremurile acestea tulburi?
– Cred că Dumnezeu, în purtarea lui de grijă, are oameni mărturisitori, care prin răbdare mai ales, nu prin bravare, ci prin răbdare, țin făclia credinței aprinsă și mijlocesc pentru neamul românesc. Unii nu sunt la vedere. Chiar și pe acești martiri din temnițele comuniste îi cunoaștem nominal doar pe unii, pe cei mai faimoși în lumea culturală, cum au fost Părinții de la Rugul Aprins și din alte biserici și mănăstiri de pe cuprinsul țării noastre. Dar mulți au pătimit anonim, însă exemplul lor este la fel de puternic și mijlocirea lor la Dumnezeu este la fel de mare. Cred că există și astăzi, însă mult mai discreți. Însă ce trebuie să înțelegem noi? Că și în această perioadă, de așa zisă libertate, școala suferinței sau a încercării răbdării, este o metodă pedagogică prin care Dumnezeu ne ține aproape de el. Atunci când avem de toate, când ni se pare că ne suntem suficienți pentru viața noastră – adică devenim proprii noștri dumnezei, ca și Adam cândva – murim sufletește. Când nu ne mai raportăm și nu ne mai unim cu Dumnezeu, atunci energia noastră sufletească, coordonata duhovnicească a vieții noastre se micșorează și murim sufletește. Dar, prin încercări, prin răbdarea încercărilor, noi ne unim cu Dumnezeu. Chiar dacă e grea crucea, Hristos e împreună cu noi, ne susține pe acest drum al Crucii. Situația nu e roză nici economic, politic, cultural (vedem ce marxism cultural există, la noi în țară și în lume, în general). Creștinii sunt persecutați astăzi ca și în vremea comunistă, ca și alte perioade istorice. Cine vrea să trăiască cucernic în Hristos va fi prigonit și observăm că Biserica e aproape eliminată din spațiul public, icoanele vor să fie eliminate din școală (culmea, Școala fiind produsul Bisericii, exclusiv), și de aceea trebuie să avem înaintea noastră modelele acestea de credință care ne țin vii, ne împuternicesc și pe noi cu harul Duhului Sfânt pe care ei, acești mărturisitori, l-au purtat în ei.
„Firea părintelui Daniil l-a făcut să răzbată prin cultura interbelică precum un fulger. S-a arătat multora ca un om plin de valoare, sclipitor, genial, care a reușit să îmbine teologia și cultura, să fructifice știința în ce are ea mai bun, pentru îmbogățirea spirituală a lumii. Astfel, a întâlnit în cultura română oameni de mare valoare.”
„Să spunem Adevărul cât încă-L putem spune. Va veni o vreme când iară Adevărul nu va mai putea fi spus pe față decât cu primejdia vieții. Atunci poate-L vom trăi mai mult decât Îl vom spune.”
Luminător al Ortodoxiei și stâlp neclintit al Bisericii te-ai arătat, cugetătorule și grăitorule al celor cerești, Cuvioase Părinte Daniile. Căci în nevoințele tale pe Domnul Hristos L-ai căutat și L-ai urmat, Crucea Lui cu râvnă și răbdare o ai purtat, pe Preacurata Maica Sa în imnuri de taină o ai lăudat și prin virtuți Sfinților te-ai asemănat, mărturisitor și mucenic fiind de Domnul în ceruri încununat. Căruia roagă-te să lumineze și să mântuiască sufletele noastre!
PĂRINTELE IEROSCHIMONAH DANIIL (SANDU TUDOR) – O VIAȚĂ DE MĂRTURISIRE ȘI MARTIRIU PENTRU HRISTOS
Între intelectualii și mărturisitorii Bisericii Ortodoxe Române din secolul XX, Părintele Ieroschimonah Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) are o strălucire aparte. Dobândind, în timp și în comuniunea cu alți clerici și mireni luminați, o vastă cultură și o profundă rugăciune, Cuviosul Daniil a înfruntat cruzimea regimului comunist ateu cu statornicie și demnitate, mustrându-i pe prigonitori și îndrumându-i pe neștiutori până în ultima clipă a vieții sale. Cuvintele sale, scrise în publicațiile pe care le-a coordonat, rostite în predicile și conferințele sale sau intonate în rugăciunile lui, constituie și astăzi repere pline de putere și înțelegere duhovnicească pentru toți creștinii ortodocși.
***
Secolul XX a oferit omenirii și României mari încercări. Mai mult decât războaiele și exterminarea fizică, ateismul comunist a distrus milioane de vieți. Dar a rânduit Dumnezeu și stâlpi vii ai Bisericii care au luminat rezistența creștină în fața tăvălugului diabolic anticreștin. Rugători și mărturisitori ai Mântuitorului Iisus Hristos, clerici, monahi și mireni, acești hristofori contemporani ne sunt adevărate modele de iubire și credință în viața cotidiană atât de frământată.
Părintele Daniil (Sandu Tudor) strălucește pe cerul Bisericii Ortodoxe și al culturii universale nu doar prin lumina ziditoare a cuvântului său scris sau rostit, ci mai ales prin viața sa duhovnicească care a crescut de la o floare de foc la văpaia unui rug aprins de rugăciune și cugetare în Duhul Sfânt. Trăitor și mărturisitor al Adevărului creștin, fiu al Bisericii noastre strămoșești, Părintele Daniil nu a făcut nici un compromis dogmatic sau moral, pătimind pentru mărturisirea lui diverse umilințe atât în lumea presei, cât și a temnițelor comuniste.
Ca ziarist creștin mai întâi, apoi ca monah isihast, preot și duhovnic, Părintele Daniil s-a străduit să-L cunoască pe Hristos – Dumnezeu și apoi, din preaplinul inimii lui, să-L vestească și altora ca Domn și Mântuitor al lumii. În sine, Părintele Daniil a atins maturitatea deplină de teolog mistic, apologet ortodox și poet rugător, unind lucrarea minții cu simțirea inimii într-o teoforică simfonie iubitoare și înțelegătoare cum puțini oameni au realizat-o în veacul înșelător de acum. Pentru aceasta se cuvine a-i cunoaște experiențele duhovnicești și a-i urma cu smerenie și recunoștință pașii în urcușul către Cer…
Față de stâlpii și martirii neamului creștin românesc se cuvine să arătăm mereu o vie recunoștință și neîmpuținată prețuire duhovnicească, deoarece prin această atitudine luminoasă, prin rugăciunile, evocările și manifestările culturale dedicate lor, adeverim atât calitatea lor personală și valoarea eternă a operei lor, cât și locul lor important în inima fiecăruia dintre noi și, totodată, în inima, în istoria și cultura poporului nostru în care și ei s-au plămădit, au rodit și au strălucit, slujindu-i idealurile nobile de afirmare a demnității și creativității românești în mozaicul spiritual universal. Acești mari români, de inegalabilă anvergură duhovnicească și culturală, au înțeles și au mărturisit apoi, mai limpede ca toți, o realitate incontestabilă: sufletul culturii este cultura sufletului. (…)
Intelectualul creștin asumat, luminat de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, nu este, cum spunea Mihail Eminescu în poemul Epigonii, doar un „cuib de înțelepciune”, care „şterge colbul de pe cronice bătrâne”, „descifrând eternitatea din ruina unui an” și grăind într-o limbă „ca un fagure de miere”, ci și un „preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”, un om ales/harismatic și preocupat atât de „cugetarea sacră”, desigur, cât și de trezirea oamenilor la o conștiință mai înaltă, capabilă să sesizeze și mișcările din planul nevăzut al proniei divine care ține toate lucrurile în rânduială, chiar dacă în planul văzut, omenesc, pare a fi uneori un vacarm necontenit.
Creștinul înțelept și curajos nu poate fi nepăsător la devierile ideologice și morale promovate în societate de cercuri politice de putere care abuzează poporul și încearcă să-l reeduce prin propagandă și legi care atentează la sănătatea și demnitatea spirituală a omului, confiscându-i drepturile naturale și constituționale, ci ia atitudine fermă împotriva acestor abuzuri care reflectă intenții demonice și tiranice de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, a oamenilor și a legilor firii „bune foarte” (întemeiate de Dumnezeu).
Trăim vremuri confuze, în care ne este mai la îndemână să admirăm curajul fizic decât pe cel moral. De-a lungul istoriei însă, curajul moral era cel care îl justifică pe cel fizic. Secole de-a rândul, până în zilele noastre, s-a suferit, s-a murit pentru principii şi idealuri creştine, sacrificând orice, chiar şi propria viaţă. Rafael Udrişte i-a întrebat pe părintele Valerian, stareţul mănăstirii Sfântul Mucenic Filimon (Vâlcea) şi pe părintele arhimandrit Mihail Stanciu de la Mănăstirea Antim din Bucureşti de cât curaj avem nevoie ca să mărturisim adevărul…
despre părinți duhovnici călugări mărturisitori care au biruit persecuțiile comuniste,
relevanța experienței lor pentru omul contemporan în crizele pe care le traversăm și
actualitatea Scării Raiului a Sfântului Ioan Scărarul.
Invitații Părintelui Bogdan Florin Vlaicu: – Părintele Ieromonah Cosma Giosanu de la Mănăstirea Sihăstria – Părintele Monah Filotheu Bălan de la Mănăstirea Petru Vodă – Părintele Arhimandrit Mihail Stanciu de la Mănăstirea Antim
Cursul 37 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască: o dezbatere cu invitații mei speciali, părintele arhimandrit Mihail Stanciu de la mănăstirea Antim din București, doctorand în teologie și inginer, Mircea Stănescu, istoric și doctor în filosofie, autorul trilogiei „Reeducarea în România comunistă”, și Dragoș Marcu, istoric și jurist, despre reeducarea din închisorile comuniste, relevanța ei pentru actualitate și sfinți români care au trecut prin acel iad penitenciar. Vă propunem o abordare documentată a acestor subiecte, o evaluare a perioadei pe care o traversăm, soluții la provocările spirituale adresate de acestă criză, o dezbatere liberă despre situația actuală și răspunsuri la întrebări care vă tulbură pacea sufletească, argumentate cu precizări ale specialiștilor din diferite domenii.
Domnul Gabriel Teodor Gherasim ne pune la dispoziție pentru ascultare integrală și retransmitere cartea „România: Martirii și supraviețuitorii din comunism”:
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 