Adeseori, la predici, auzim cuvintele: ”astăzi Biserica prăznuiește Învierea Domnului”, sau ”astăzi retrăim bucuria apostolilor care l-au văzut pe Hristos înviat”… Da, este adevărat, Biserica actualizează prin cultul ei liturgic anumite evenimente, minuni, descoperiri și bucurii la care au fost părtași cândva doar anumiți oameni, aleși, ai lui Dumnezeu. De aceea, Duhul Sfânt, Care ne călăuzește la tot adevărul, i-a luminat pe Sfinții Părinți, rugători și imnografi totodată, să formuleze, pe baza Revelației dumnezeiești din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție, rugăciuni, cântări și gesturi liturgice care ne amintesc evenimente importante din istoria mântuirii noastre. Întreaga ambianță liturgică devine o anamneză vie, actualizată în fiecare sărbătoare, a prezenței și a lucrării lui Hristos printre oamenii atât din vremea Sa, cât și din toate vremurile. Iar prelungită în viața cotidiană prin virtuți, viața izvorâtă din Tainele Bisericii devine și ea o mărturie înaintea lumii a făgăduinței împlinite a Mântuitorului: ”iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 20)
Dar bucuria și lumina Sărbătorilor creștine nu vin doar din trecutul Bisericii, din istoria săvârșită deja. Căci Iisus Hristos este bucuria și lumina noastră, El este prezent continuu în Biserica Sa Dreptmăritoare și El ne umple sufletele cu bucuria și lumina Lui necreate. Bucuria și lumina creștinului și a Bisericii întregi nu vin, așadar doar dintr-o amintire sau posesiune a ceva, a unor obiecte, rituri sau idei circumscrise de reușite sau concepte omenești (pe care le gustă în mod obișnuit oamenii pământești, și chiar ereticii). Experiența bucuriei și a luminii lui Hristos o trăiește creștinul și Biserica ”intrând în bucuria Domnului său” (Matei 25, 21). Adică bucuria Domnului îl învăluie pe creștin, bucuria și lumina Domnului învăluie Biserica pe de-a-ntregul. Creștinul și Biserica nu doar repetă o experiență a prezenței trecute a lui Hristos în lume și în istorie, reluând niște forme și formule statice din trecut (ca în magie sau autosugestie), ci Îl trăiește pe El viu și prezent într-un acum continuu, rugându-Se Lui neîncetat, dialogând neîncetat cu El prin Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt, care umple de strălucirea slavei, a veșniciei și a Tainei lui Dumnezeu toate rânduielile, creștinul și Biserica primesc mărturia și bucuria Domnului Hristos: ”Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul.” (Apocalipsa 1, 8).
Aceasta este adevărata bucurie: mărturia și arătarea lină și luminoasă a Domnului, absorbirea într-o vedere negrăit de veselă și de iubitoare a lui Hristos. Bucuria ucenicilor de pe Tabor devine bucurie lăuntrică a credincioșilor drept-înțelegători și drept-slăvitori care-L iubesc pe Hristos pretutindeni și în toate timpurile. Iar bucuria taborică este o trăire anticipată a bucuriei și a slavei din Împărăția continuă și prezentă a lui Hristos: ”Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.” (Matei 28, 18), ”Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului.” (Apocalipsa 1, 17-18).
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că Hristos – Logosul dumnezeiesc este începutul, mijlocul și sfârșitul veacurilor, adică al tuturor devenirilor duhovnicești. Pentru că veacul nu are la Sfântul Maxim doar conotația cronologică a existenței derulate cumva pe axa temporală orizontală, ci și (mai ales) a treptelor desăvârșirii ființelor pe verticală spre Dumnezeu. Prin mișcarea naturală, restaurată de Hristos în firea umană, ființele trec de la simpla existență la existența bună și apoi la veșnica existență bună și fericită în Dumnezeu. Această trecere de la odihna lui Dumnezeu în creație (ziua a șaptea a creației) la odihna creației în Dumnezeu (ziua a opta, cea netrecătoare – ”Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apocalipsa 22, 5)) este adevăratul Paști, adevărata Trecere la viața integrală și veșnică în Dumnezeu, sărbătoarea veșnică a Învierii și a Vieții în Dumnezeu a Bisericii și a creației, Pogorârea continuă a Duhului Sfânt – Dătătorul de viață și Parousia (grecește – prezența) atotluminoasă a Logosului – Hristos în toate.
De aceea, bucuria și lumina Sărbătorilor creștine ne fac nouă accesibile bucuria și lumina lui Hristos care vor inunda creația la sfârșitul veacurilor. Sărbătoarea creștină are în Biserică, așadar, și un caracter anamnetic (de aducere aminte), dar și unul profetic (de vedere înainte), de trăire anticipată a bucuriei și a luminii lui Hristos în Împărăția Sa veșnică.
Dar fiecare zi poate deveni, pe verticala vieții noastre, o Sărbătoare, o întâlnire și o vedere bucuroasă și luminoasă a lui Hristos. De aceea, lepădând orice răutate, orice ranchiună și necurăție, ”Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată Lumină a Învierii” în sufletele noastre, aici și acum, în acest prezent pe care Îl umple Hristos, și care prezent ne e dat să-l umplem cu viața lui Hristos. Cât de frumos a trăit Vasile Voiculescu această întâlnire cu Hristos, ca toți Sfinții Lui dealtfel, de a primit de Mântuitorul Hristos Însuși încredințarea lină: ”Oricând gândești la Mine cu iubire, E-o clipă din a doua Mea venire.”!
Ne bucurăm, așa-i, că răsare soarele de după munți? Când vedem razele lui anticipând strălucirea-i dătătoare de viață?
Ne bucurăm, așa-i, că vine primăvara de după frig? Când vedem mugurii pregătiți să înflorească și păsările dregându-și graiurile ca să cânte?
Așa ar trebui să ne bucurăm și când cel mai luminos soare și cea mai călduroasă primăvară ne bate la ușă: venirea unui prunc pe lume. Când simțim dragostea lui Dumnezeu, răsărind mai strălucitoare ca soarele și mai bucuroasă ca primăvara, împletită cu dragostea oamenilor în cea mai înaltă simfonie a lumii, un prunc nou. O minune mai mare ca toate răsăriturile de soare și mai frumoasă decât toate primăverile! Mai ales că putem să ne înmulțim și noi viața prin dragostea lui! Să ne dea Dumnezeu tuturor gânduri înseninate de harul și dragostea Lui!
*
„Nenăscut”, un cântec al artistei creştine Caitlin Jane, inspirat din perioada de sarcină neplanificată a unei prietene, renaşte un mesaj de speranţă şi prezintă imaginea puternică a omului încă nenăscut.
În ultima vreme, extins într‑o avalanşă scăpată parcă de sub orice control, războiul diavolului cu omul contemporan şi al acestuia cu Dumnezeu şi cu semenii a căpătat dimensiuni uriaşe. Viaţa omului şi viaţa omenirii însăşi sunt într‑un real pericol. Mai ales că terenul de luptă s‑a stabilit în locul cel mai sigur şi mai potrivit pentru a da viaţă omului: pântecele mamei. Acest templu al vieţii a ajuns de prea multe ori să fie transformat într‑un sinistru eşafod pe care sunt jertfiţi pruncii cei nevinovaţi şi neapăraţi decât de aripile îngerilor lor „care pururea văd faţa Tatălui Care este în ceruri” (Matei 18, 10)…
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 