Pregătirea noastră pentru întâmpinarea Sărbătorii celei mai luminoase a Creştinătăţii, Învierea (Paştile) Domnului nostru Iisus Hristos converge în timpul Săptămânii Mari (a Pătimirilor Domnului) spre Duminica Învierii. Urcuşul nostru duhovnicesc prezintă acum o asprime deosebită. Nevoinţa noastră ascetică din vremea Postului Mare reprezintă, de fapt, jertfa noastră pentru Hristos, participarea noastră mistică la Jertfa lui Hristos şi, totodată, la Învierea Lui. Continuă lectura
Sfântul Ioan Scărarul (n. ca 579, Siria – d. 30 martie 649?, Muntele Sinai). A intrat în mănăstirea din muntele Sinai la vârsta de 16 ani. Până la acea vârstă dobândise o pregătire solidă în toate ştiinţele acelei vremi, fapt care ar indica provenienţa sa dintr-o familie înstărită.
Aleasa sa pregătire în ştiinţele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul, iar vieţuirea în Muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Acum însă este cunoscut sub numele de Ioan Scărarul, datorită cărţii Scara dumnezeiescului urcuş, pe care a scris-o la sfârşitul vieţii sale.
În mânăstire l-a avut ca povăţuitor pe Cuviosul Martirie, vreme de 19 ani. După moartea acestuia, Sfântul Ioan s-a retras într-un loc izolat, numit Thola, la 5 mile de mănăstire, unde a vieţuit în linişte vreme de 40 de ani.
Spre sfârşitul vieţii a fost rugat de monahi să primească a fi egumen al Mănăstirii Sinai. În timpul cât conducea pe monahi pe calea desăvârşirii, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, aflată la 60 de mile de Mănăstirea Sinai. „Scara dumnezeiescului urcuş” este alcătuită din 30 de „Trepte” (capitole) şi se află şi în volumul IX din Filocalia românească.
Pomenirea sa se face la 30 martie și în Duminica a IV-a din Postul Mare.
https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-ioan-scararul
– Ce este postul? Care este înţelesul real al acestei manifestări a credinţei în Dumnezeu?
– Postul reprezintă întâi de toate o stare luminoasă a minţii şi a Bisericii, o stare de seninătate a sufletului şi a simţurilor copleşite de bunătate, de pace şi cumpătare. Starea aceasta de post, însă, se dobândeşte printr-o străduinţă, printr-o nevoinţă personală care presupune atât o angajare restrictivă în relaţia noastră cu lumea înconjurătoare (înfrânarea de la păcate), cât şi o angajare activă a noastră în ea în sensul spiritualizării şi înnobilării ei (săvârşirea de fapte bune). Postul ne dezvăluie cel mai clar valoarea noastră eternă ca persoană iubitoare şi responsabilitatea noastră în faţa lui Dumnezeu pentru viaţa noastră, pentru semenii noştri şi pentru lumea pe care suntem chemaţi să o transfigurăm, să o prefacem într-o biserică.
Postul, în sensul acesta, este o poruncă dumnezeiască dată nouă spre binele nostru, spre vindecarea noastră de boli sufletești și trupești, spre desăvârşirea noastră în bunătate, în omenie şi dragoste. Aşadar, postul reprezintă înfrânarea mai ales de la păcate (de la tot ce ne mortifică, de fapt), dar şi de la unele bucate care întreţin o stare pătimaşă, moleşită. Postul nu are doar un înţeles negativ dat de o listă de interdicţii (să nu mănânci aia, să nu bei aia, să nu faci aia), ci are și un înţeles pozitiv dat de îndemnul dumnezeiesc de a ajuta semenii suferinzi. „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.” (Isaia 58, 6-10) Postul este, așadar, nu un scop, ci un mijloc, un exerciţiu care urmăreşte atingerea aceluiaşi scop al credinţei: pocăința (vindecarea și îndreptarea noastră) și dobândirea Duhului Sfânt şi Iubitor, sfinţirea întregii noastre fiinţe, înaintarea în iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, agonisirea în fiinţa noastră a frumuseţilor cereşti nepieritoare.
Continuă lectura
*
„Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?»” (Facerea 3, 9)
Iată ce spune Sfântul Ambrozie: „Ce vrea să însemneze: «Adame, unde eşti?». Oare nu cumva vrea să zică «cum te afli», iar nu «în ce loc»? Aşadar, nu este întrebare, ci dojană. Din ce stare a bunătăţii, fericirii şi harului, vrea El a zice, ai căzut în starea aceasta jalnică? Lepădatu-te-ai de viaţa cea veşnică, îngropatu-te-ai în căile păcatului şi morţii”.
„Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns». Şi i-a zis Dumnezeu: «Cine ți-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci?». Zis-a Adam: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat». Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?». Iar femeia a zis: «Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat».” (Facerea 3, 10-13)
În acest dialog Părinţii văd chemarea omului de către Dumnezeu la pocăinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dumnezeu nu i-a întrebat pentru că nu ştia – căci ştia, şi ştia prea bine – ci pentru ca să-şi arate iubirea Sa de oameni. Se pogoară până la slăbiciunea lor şi le cere să-şi mărturisească păcatul”.
Dar omul nu răspunde cu pocăinţă, ci cu îndreptăţire de sine, aducând astfel pedeapsa asupra sa. Iată cum tâlcuieşte Sfântul Efrem acest pasaj: „În loc să recunoască ceea ce singur făcuse, recunoaştere ce ar fi fost întru folosul său, Adam povesteşte din nou cele ce i s-au întâmplat, lucru ce nu era spre folosul său… Adam nu-şi spovedeşte păcatul, ci învinovăţeşte pe femeie… Iar când Adam nu vrea să-şi spovedească păcatul, Dumnezeu pune întrebare Evei, zicând: «De ce ai făcut aceasta»? Iar Eva, în loc să stăruie cu lacrimi şi să ia asupra ei păcatul, nu pomeneşte făgăduinţa făcută ei de şarpe şi felul cum a înduplecat-o, de parcă nu ar dori să dobândească iertare pentru ea şi bărbatul ei… După ce i-a întrebat pe amândoi, vădindu-se că nici pocăinţă au, nici vreo îndreptăţire întemeiată, Dumnezeu se întoarce către şarpe, nu cu întrebare, ci cu hotărâtă osândire. Că acolo unde este loc de pocăinţă, este şi întrebare; dar celui străin de pocăinţă i se dă doar osânda judecătorului”.
Acelaşi Părinte adaugă: „Dacă strămoşii noştri ar fi dorit să se pocăiască chiar după călcarea poruncii, atunci, chiar de nu şi-ar fi recăpătat ceea ce aveau înainte de călcarea poruncii, s-ar fi izbăvit cel puţin de blestemele rostite pământului şi lor înşile”.
Iată deci că nu putem să spunem doar că Adam şi Eva au păcătuit şi apoi au fost osândiţi. Căci li s-a dat prilej de pocăinţă înainte de a fi osândiţi.
Avva Dorothei socoteşte această istorisire din Cartea Facerii drept exemplul clasic al lipsei voinţei de pocăinţă a omului şi al adânc înrădăcinatei sale dorinţe de a-şi îndreptăţi purtarea, chiar când însuşi Dumnezeu îl arată drept păcătos:
„După cădere, [Dumnezeu] a dat [lui Adam] prilej de pocăinţă şi de a fi iertat, dar capul său a rămas neplecat. Că [Dumnezeu] a venit şi i-a zis: «Adame, unde eşti?». Adică: din ce slavă la aşa ruşine ai venit? Iar apoi, când l-a întrebat de ce a păcătuit, de ce a călcat porunca, l-a pregătit îndeosebi ca să poată zice: «Iartă-mă!». Dar el nu s-a smerit! Unde este cuvântul «iartă-mă»? Nu a fost căinţă, ci chiar dimpotrivă. Că a grăit împotrivă şi a învinovăţit la rândul lui: «Femeia care mi-ai dat să fie cu mine» [m-a amăgit]. Nu a zis: «Femeia mea m-a amăgit», ci «femeia pe care mi-ai dat-o», ca şi cum ar zice «pacostea pe care ai adus-o pe capul meu». Că aşa este totdeauna, fraţilor: când omul nu vrea să se învinovăţească pe sine, nu şovăie a-L învinovăţi pe Însuşi Dumnezeu. Apoi [Dumnezeu] a venit la femeie şi i-a zis: de ce nu ai ţinut porunca? Ca şi cum ar fi vrut să-i zică cu dinadinsul: măcar spune «iartă-mă», ca sufletul tău să se smerească şi să capeţi iertare. Dar din nou nu [a auzit] cuvântul «iartă-mă». Că şi ea a răspuns: «Şarpele m-a amăgit», ca şi cum ar fi zis: şarpele a păcătuit, ce este mie aceasta? O, bieţii de voi, ce oare faceţi? Căiţi-vă, recunoaşteţi-vă păcatul, milostiviţi-vă de goliciunea voastră. Dar niciunul n-a voit să se învinovăţească pe sine; niciunul nu s-a smerit câtuşi de puţin. Vezi deci acum la ce stare şi la ce mari nenorociri am ajuns prin îndreptăţirea de sine, voind a ne face voia şi a urma nouă înşine”.
(Ieromonahul Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, Ed. a 2-a, rev., Editura Sophia, București, 2011, pp. 130-131)
„Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” (Marcu 8, 34-38; 9, 1)
Sfânta Cruce este puterea Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos care ne dovedește iubirea smerită și milostivă infinită a Sfintei Treimi față de noi oamenii, iubire care a biruit păcatul, moartea și pe diavol. Este altarul de jertfă, semnul, puterea și slava Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea îl cinstim cu evlavie și prețuire ca pe cel mai scump odor/obiect al Bisericii, sfințit pentru veșnicie de Însuși Domnul prin preacurat sângele Său. Și de aceea preoții fac toate gesturile sfințitoare ale binecuvântărilor în semnul Crucii, amintind și arătând iubirea infinită a lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4) și așa de mult iubește lumea „încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Mărturisindu-ne credința dreaptă în Domnul Hristos și rugându-ne Lui cu smerenie și dragoste, ne însemnăm și noi cu semnul Crucii, mai ales că nu toți ne putem atinge de Lemnul cel sfințit și de viață dătător ca să primim binecuvântarea și puterea Mântuitorului „care-i vindeca pe toți” (Luca 6, 19). Cu această „putere de sus” (Luca 24, 49) întăriți find, putem și noi urma lui Hristos pe calea crucii personale până la jertfa de sine, confirmând prin fapte bune credința și învierea noastră întru El.
Invitații Părintelui Bogdan Florin Vlaicu:
– Părintele Ieromonah Cosma Giosanu de la Mănăstirea Sihăstria
– Părintele Monah Filotheu Bălan de la Mănăstirea Petru Vodă
– Părintele Arhimandrit Mihail Stanciu de la Mănăstirea Antim
Dragi prieteni, vă invit vineri, 11 februarie 2022, de la ora 21:30 (ora României), să participați la cursul 52 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască: o dezbatere cu invitații mei speciali, Virgiliu Gheorghe Vlăescu, doctor în bioetică și coordonator al clinicii ImunoMedica din București, și părintele arhimandrit Mihail Stanciu, inginer și doctorand în teologie. Vom vorbi despre Metataverse, manipularea prin mass-media și social-media, considerente bioetice referitoare la Transumanism, Marea Resetare, criza actuală și Marea Revenire la Hristos. Vă propunem o abordare documentată a acestor subiecte, o evaluare a perioadei pe care o traversăm, soluții la provocările spirituale adresate de acestă criză, o dezbatere liberă despre situația actuală și răspunsuri la întrebări care vă tulbură pacea sufletească, argumentate cu precizări ale specialiștilor din diferite domenii.
Vă puteți conecta online pe platforma Zoom la acest link: https://us02web.zoom.us/j/5518086863.
Cursul va fi transmis în direct și pe pagina de Facebook a Părintelui Bogdan Florin Vlaicu – https://www.facebook.com/profile.php?id=100012995081762.
Chiar dacă limbajul lui este pestriț uneori, avem ce învăța din faptele și cuvintele sale, mai ales că, prin unele experiențe, Dumnezeu l-a corectat pedagogic de multe lucruri rele. Nici acum nu e normativ, dar merită apreciat și efortul lui cultural-duhovnicesc mai ales din ultimii ani… În fond, Dumnezeu este cel ce alege și mântuiește din cea mai grea boală și pe cel mai rătăcit și detestabil om ca să și-L facă fiu veșnic și moștenitor al Împărăției Sale.
Sfântul Apostol Pavel afirmă în prima sa epistolă către corinteni, la cap. 1:
„19. Căci scris este: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”, (…)
27. Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari”
și la cap. 3:
„19. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor.”,
amintind de Sfântul Prooroc Isaia care a spus la cap. 29:
„14. De aceea voi face pentru poporul acesta minuni fără seamăn. Înţelepciunea celor înţelepţi se va pierde şi isteţimea celor isteţi va pieri.
15. Vai de cei ce ascund lui Dumnezeu taina planurilor lor, ca faptele lor să se facă la întuneric! Vai de cei care zic: „Cine ne vede? Cine ne ştie?”.
16. Ce stricăciune! Oare olarul poate fi socotit drept lut? Lucrul poate oare zice despre lucrător: „Nu m-a făcut el!” Vasul zice oare despre olar: „El nu pricepe?”. (…)
19. Cei smeriţi se vor bucura întru Domnul şi cei săraci se vor veseli de Sfântul lui Israel.
20. Că apăsătorul nu va mai fi, cel batjocoritor va pieri, distruşi vor fi cei ce pândeau să facă rău,
21. Cei care găseau vină oricui, pentru un cuvânt în faţa lumii întind cursă judecătorului şi pentru nimic răpesc dreptul celui cinstit.”.
Motto:
Dacă s-ar fi temut, oamenii care l-au dezlegat pe Lazăr nici nu trebuiau să-l atingă de frica virușilor și a bacteriilor prezente pe giulgiul lui radiant de miros greu. Dar fiind în ascultarea Mântuitorului Iisus Hristos, și-au asumat contactul cu giulgiul și cu trupul lui Lazăr, fără spaima contaminării și a morții, și fără grija de a fi socotiți necurați că au atins un om mort și înviat.
Lămurire la un mesaj pseudo-duhovnicesc care vrea să justifice biblic
unele măsuri exagerate luate de autorități în vreme de p(l)andemie
Am primit din mai multe părți un mesaj care încerca să întemeieze „ilustrele” măsuri contra pandemiei (spălarea mâinilor, purtarea măștilor și distanțarea fizică a tuturor de toți) pe câteva citate biblice vechi-testamentare extrase din context. Mie mi se pare greșită, chiar eretică și demonică, folosirea acelor pretexte părut biblice și semidocte, ca să justifici niște reguli „medicale” exagerate, unele absurde și chiar împotriva firii, pe care câțiva tirani trecători vicleni, incompetenți și inconsecvenți (conform propriilor declarații date în ultimele luni) vor să le impună tuturor (și bolnavi și sănătoși fizic deopotrivă) prin minciună și frică (propagandă agresivă bine plătită). Iar incompetența lor este acoperită de propaganda mediatică macabră și de măsurile lor drastice care urmăresc mai mult conformarea forțată a oamenilor, decât protejarea lor reală în fața bolii (îndemnul la creșterea imunității ar trebui să fie primul). Cum spunea un jurnalist creștin: „mai frică mi-este de agresivitatea guvernanților proști (care s-au dedulcit la putere) decât de agresivitatea virusului”. Dar, din nefericire, se poate vedea că și unii clerici ortodocși s-au lăsat „virusați” de ideologia fricii și au adăugat (cu de la ei putere, dar fără discernământ) la învățătura creștină și practica de veacuri ale Bisericii nu numai mesaje ciudate de adormire a vigilenței creștinilor (în fața cezarului tot mai pornit contra slujbelor și sărbătorilor Bisericii), ci și unele inovații liturgice care bat spre kitsch și blasfemie (vezi problema lingurițelor, a pozelor/statuilor puse în locul credincioșilor pe scaunele bisericii la slujbele „online”, de exemplu). Trist, dar adevărat…
Mă simt obligat, așadar, să prezint în continuare următoarele lămuriri:
1. La Exod 30, 18-21 este vorba de spălatul formal, ritualic (înainte de slujbă), nu igienic (ba chiar era împotriva igienei elementare, căci se făcea în aceeași apă) și era doar al leviților! Spălarea regulată sau ocazională (și nu numai pe mâini) ține însă de igiena naturală de care nu trebuie să fim străini, totuși…
2. La Levitic 14, 4-5 este vorba despre lepră (care era socotită incurabilă și foarte contagioasă atunci), nu despre gripă sau viroză pulmonară! ️
3. De „mască” și distanțare obligatorie la oamenii sănătoși și virtuoși nu zice nimeni nimic în Vechiul Testament. Ba e chiar indicată sporirea rugăciunii personale (cf. Psalmi 6, 2 și 37, 1-22) și a comuniunii naturale și sacramentale între oameni (mers la cort, templu și sinagogă) ca suport psihologic esențial în procesul vindecării. Excepția era, într-adevăr, lepra, unde bolnavii erau „înveliți” pe tot corpul și izolați de cei sănătoși, dar nu și între ei! Boala grea era văzută ca un blestem al lui Dumnezeu asupra celor păcătoși, de aceea leproșii erau scoși din comunitate și cercetați periodic de preoți care-i îngrijeau și care constatau uneori vindecarea lor (ca urmare și a pocăinței lor, nu doar a trecerii vremii).
Iar în perioada Noului Testament, pe lângă grija specială față de cei suferinzi în bolnițe și spitale, Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos a rânduit la vremuri de boală și molimă posturi, rugăciuni, slujbe și procesiuni (Sfântul Maslu, litanii de pocăință și implorare a milei divine, cf. Iacov 5, 14) pentru îmblânzirea dreptății lui Dumnezeu și spre îndreptarea oamenilor la pocăință, credință și solidaritate. Acestea reprezintă remediile duhovnicești ale Bisericii care ne (re)aduc harul lui Dumnezeu dătător de viață și sănătate sufletească și trupească. Ele sunt esențiale pentru viața Bisericii, după cum vedem că Dumnezeu a oprit răspândirea ciumei și a invadatorilor (micro- și macro-) de multe ori în istorie.
4. Dumnezeu a poruncit, nu a stat de vorbă cu natura minerală, vegetală și animală, atunci când a creat lumea. Doar pe om l-a chemat la dialog și iubire, pentru că avea planul Său (din veci, dinainte de facerea lumii) să Se întrupeze ca om. Iar sfatul intra-treimic de la facerea omului arată că originile și rădăcinile vieții omului, ca și scopul lui, sunt în Dumnezeu, nu în natură, chipul lui Dumnezeu imprimat veșnic în (fiecare suflet și trup de) om fiind infinit superior lumii (cf. Matei 16, 26).
5. Toate lucrurile create de Dumnezeu sunt bune foarte (cf. Facere 1, 31), inclusiv micro-organismele care ajută la metabolismul macro-organismelor. Ele au rosturi pe care nu le putem înțelege deplin, oricât arsenal științific am mobiliza asupra lor. Nici pe noi, oamenii, Dumnezeu nu ne-a pus să trăim într-un mediu aseptic/sterilizat (dovada este micro-biomul digestiv, respirator și dermic care ne antrenează sistemul imunitar), îngroziți de orice intrus în ambientul nostru înconjurător, ci să conviețuim euharistic și hristocentric în armonie/comuniune cu El, cu natura și între noi, fără frică de nimic. Psalmii 90 și 103 sunt elocvenți în acest sens.
Continuă lectura
Suntem aproape de marginile lumii. Oare? Cu microscopul și cu telescopul scrutăm microcosmosul și macrocosmosul până spre infinitul mic și pâână spre infinitul mare din materie, din spațiu și timp. Cu știința și tehnica am ajuns deja departe. Oarecum. Dar cu imaginația și cu păcatul am ajuns și mai departe. Dincolo de marginile firii și împotriva ei… S-o ținem tot așa? Poate că vom ajunge „dumnezei”, așa cum șoptise prima oară în rai oamenilor netrebuitul? Și precum a toot șoptit apoi și încă șoptește neîncetat de atunci încoace oamenilor căzuți și creduli? Și cum i-a pus și-i pune mereu pe mii de piste false cu meșteșugirile lui. Dumnezei în lumea iluziilor? Nu, nici măcar acolo. Mai degrabă robi docili, încolonați și teleghidați…
Pentru că, de fapt, suntem departe de noi înșine. Nu ne mai vedem originile și țelurile spirituale, valorile și marginile, dorințele și putințele, neputințele și păcatele. Confortul (lăcomia, trândăvia, divertismentul), controlul (temperaturii aerului condiționat, al mașinăriilor creatoare de confort și de iluzii virtuale), „libertatea” (nu de patimi, nuu, nici de a viețui demn în comunitate, ci de a naviga și de a ne risipi printre iluziile de pe ecranul imaginației sau al televizorului) – iată noile iluzii, noii idoli, care ne solicită închinarea și timpul. Și mai ales sănătatea. Plutim sau, mai degrabă, ne scufundăm pe zi ce trece într-o mare tot mai adâncă și mai otrăvită de iluzii… Și consumăm din ele pe nesăturate și chiar pe nemestecate…
Din cartea lui Iov aflăm că diavolul, începătorul răutății și al hulei, tatăl minciunii și ucigașul de oameni, după îngăduința lui Dumnezeu, ”l-a lovit” pe Dreptul Iov și cu răni de lepră pe tot trupul, urmărind să-l arunce pe Iov în răzvrătire față de Dumnezeu – Creatorul lui. Dar Iov, răbdând cu stăruință și nădejde în mila lui Dumnezeu, a fost pomenit și preamărit de Însuși Dumnezeu pentru credința lui nestrămutată.
Însă, diavolul, urzitorul vicleniei, nu a încetat să-i înșele pe oameni, ca să-i îndepărteze pe oameni de la Adevărul dumnezeiesc, uneori apelând și la ”semne și minuni” cu care să-i întrețină înregimentați într-o concepție și într-o conduită lipsite de harul, viața și binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea și face multe giumbușlucuri, jonglerii de idei, trucuri iluzioniste, sugestii în masă chiar, uneori cu ”arătări din viitor”, alteori cu ”mesaje din lumea de dincolo”, ca să ”învedereze” calea rătăcirii și a răzvrătirii de Dumnezeu.
Dacă Domnul Hristos – Dumnezeul Cel Viu și Adevărat nu Se dezminte, nu Se tăgăduiește pe Sine, nici nu-Și schimbă învățăturile și legea odată cu trecerea vremii, păstrând prin Biserica Sa Dreptslăvitoare calea mântuirii deschisă tuturor oamenilor, în afara ortodoxiei (dreptei înțelegeri și slăviri a lui Dumnezeu) colcăie duhurile mincinoase și mereu inventive la a confirma formele de înșelare mai vechi și la a plăsmui altele noi (erezii, ideologii, sincretisme filozofico-artistice, metode terapeutice, diete, rețete și sporturi de ”afirmare personală”, etc).
Diavolul vrea ca să-i pună pe oameni pe piste false și să-i întrețină în aceste rătăciri, inducându-le și mărindu-le mândria, slava deșartă, minciuna, chiar și unele foloase materiale. În creștinismul apusean, papalist și protestant, este propovăduit un hristos mincinos, un dumnezeu străin de Revelația dumnezeiască, plăsmuit în teoriile eretice și pătimașe ale oamenilor păcătoși și înșelați de diavol. De aceea, ”minunile” din romano-catolicism și din celelalte ideologisme ”creștine” sunt diversiuni ale diavolului care au rostul de a-i ține pe oameni în exaltarea înșelării, îndepărtându-i de calea strâmtă a realei pocăințe, a dreptei și roditoarei credințe.
Articolul de mai jos a fost publicat initial în revista Synaxis: Orthodox Christian Theology în the 20th Century, Vol. 2, pag. 39-56, sub semnătura lui George Macris (acum plecat la Domnul), care a fost preot în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, în Portland, Oregon. Revista Synaxis este publicată de mănăstirea Noul Ostrog din Canada.
Zis-a avva Ammona: patrusprezece ani am facut in schit, rugandu-ma lui Dumnezeu noaptea si ziua, ca sa-mi daruiasca sa biruiesc mania.
Povestit-a unul din parinti ca era la chilii un batran ostenitor purtand rogojina si mergand, s-a dus la avva Ammona. Si l-a vazut pe el batranul purtand rogojina si i-a zis lui : aceasta nimic nu te foloseste. Si l-a intrebat pe el batranul, zicand : trei ganduri ma supara : sau sa merg in pustietati, sau sa ma duc in strainatate, unde nimeni nu ma cunoaste, sau sa ma inchid in chilie si cu nimeni sa nu ma intalnesc, mancand dupa doua ore. Zis-a avva Ammona lui: nici una dintr-acestea trei nu-ti este de folos sa faci; ci mai vartos sezi in chilia ta si mananca putin in fiecare zi si ai totdeauna cuvantul vamesului in inima ta. Si asa poti sa te mantuiesti.
Acestui avva Ammona i-a proorocit avva Antonie, zicand : o sa sporesti intru frica lui Dumnezeu. Si scotandu-l afara din chilie, i-a aratat o piatra si i-a zis : ocareste piatra aceasta si o bate. Iar el a facut asa. Si i-a zis avva Antonie: nu cumva a grait piatra? Iar el a zis : nu. Si i-a zis iarasi avva Antonie: asa si tu, o sa ajungi aceasta masura. Ceea ce s-a si facut, caci a sporit avva Ammona atata, incat din multa bunatate nu mai cunostea ce este rautatea. Si asa facandu-se el episcop, au adus la el o fecioara avand in pantece si i-au zis lui: cutare au facut lucrul acesta, da-le for canon, adica pedeapsa pentru pacat ! Iar el, facand semnul crucii pe pantecele ei, a poruncit sa i se dea sase perechi de cearsafuri, zicand : nu cumva mergand, sa nasca si va muri, sau ea sau pruncul si nu va afla cele de ingropare ? Iar parasii ei i-au zis lui: de ce ai facut aceasta? Da-le canon ! Iar el a zis lor: vedeti, fratilor, ca aproape este de moarte si ce pot eu sa fac? Si a slobozit-o pe ea si n-a indraznit batranul sa osandeasca pe nimeni.
A venit odata avva Ammona sa guste ceva intr-un loc si era acolo unul care avea nume rau. Si s-a intamplat de a venit o femeie si a intrat in chilia fratelui celui ce avea nume rau. Deci, afland cei ce locuiau in locul acela s-au tulburat si s-au adunat ca sa-i goneasca pe el din chilie. Si cunoscand ca episcopul Ammona este in locul acela, venind l-au rugat sa mearga impreuna cu dansii. Si intelegand fratele, luand femeia, a ascuns-o intr-un chiup mare. Si pana sa vina norodul, a vazut avva Ammona ceea ce se facuse si pentru Dumnezeu a acoperit lucrul. Si intrand, a sezut deasupra chiupului si a poruncit sa se caute toata chilia. Deci, dupa ce au cautat si nu au aflat pe femeie, a zis avva Ammona: ce este aceasta ? Dumnezeu sa va ierte ! Si rugandu-se, a facut pe toti sa se duca si apucand de mana pe frate, i-a zis: ia aminte de tine, frate ! Si aceasta zicand, s-a dus.
Pregătirea noastră pentru întâmpinarea Sărbătorii celei mai luminoase a Creştinătăţii, Învierea (Paştile) Domnului nostru Iisus Hristos converge în timpul Săptămânii Mari (a Pătimirilor Domnului) spre Duminica Învierii. Urcuşul nostru duhovnicesc prezintă acum o asprime deosebită. Nevoinţa noastră ascetică reprezintă, de fapt, jertfa noastră pentru Hristos, participarea noastră mistică la Jertfa lui Hristos şi, totodată, la Învierea Lui.
1. Postul (înfrânarea de la mâncare) ne îndeamnă la o osteneală mai mare, la o ajunare până după slujba de seară. Această renunţare mai mare la plăcerile trupului ne ajută şi pe noi să luăm aminte la Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos răbdate de bunăvoie pentru mântuirea noastră. Postul acesta trupesc ne limpezeşte şi ne întăreşte starea de pocăinţă purificatoare atât a trupului cât şi a sufletului nostru.
2. De asemenea, Spovedania este şi ea pregătitoare a Sărbătorii Învierii. Procesul învierii noastre din păcat, al tămăduirii şi înnobilării noastre sufleteşti şi trupeşti ne angajează integral într-o relaţie personală cu Dumnezeu. În psalmul 31 ni se arată calea împăcării cu Dumnezeu: „Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o împotriva mea. Zis-am: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului”; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu.” Spovedania (Mărturisirea păcatelor) omului reprezintă, aşadar, condiţia esenţială a iertării dumnezeieşti. Dar această mărturisire trebuie făcută în prezenţa celui care a primit misiunea şi puterea de la Mântuitorul Hristos Însuşi de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, Apostolii şi urmaşii lor, Preoţii şi Episcopii. Creştinii fac de obicei, spre sfârşitul Postului Mare, o spovedanie generală prin care îşi readuc aminte de păcatele şi neputinţele trecute şi acoperite de mila şi iertarea lui Dumnezeu. E şi pentru întreţinerea stării de smerenie a lor. Dar, în cazul unei vieţi duhovniceşti mai sporite, Taina Spovedaniei premerge obligatoriu Sfintei Împărtăşiri, ca o etapă pregătitoare, aşa cum este şi postul şi exersarea în virtuţi.
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 