Un proverb românesc spune că ”prietenul este ca vinul: cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun”. Dar eu aș veni și cu o altă interpretare. Hai să nu vedem vechimea doar ca o durată, un interval, de pe axa orizontală a vieții, cea a timpului, ca în graficele funcțiilor cinematice. Hai să înțelegem acum vechimea ca pe un interval mărginit pe axa verticală a vieții, delimitând o plajă de stări sufletești prin care trecem. Această vechime = comunicare de trăire cu cât este mai extinsă, cu atât și apropierea sufletească devine mai intensă.
Cu cât mă descopăr și eu cuiva și cu cât cineva mă cunoaște într-o plajă mai mare (pe verticală) de stări sufletești, cu atât ne comunicăm unul – altuia mai mult, mai adânc, mai plin. Și când ne știm mai mult cum suntem, ne oferim mai multe șanse de prietenie, ne găsim mai multe trăiri pe verticală care se suprapun, care ne sunt cumva comune și care ne și unesc. Iar când marginea vechimii ne-o ridicăm înspre înălțimi tot mai mari și mai copleșitoare de frumusețe și delicatețe, atunci prietenia noastră sporește în Dumnezeu – capătul infinit al verticalei. Și când ne cunoaștem și aceste stări de mare înălțime duhovnicească, atunci ne prețuim și mai mult în inimile noastre. Și ne devenim mai apropiați, mai sinceri și mai buni prieteni. Iar când ne ”provocăm” și ne susținem reciproc în înaintări tot mai sporite pe verticală, spre infinitul iubitor dumnezeiesc, atunci cu adevărat prietenia poate trece din vechime în vecie, din timpul nostru în eternitatea lui Dumnezeu. Și doar așa, în Dumnezeu având temei etern prietenia noastră, devenim și noi în timp prieteni tot mai buni…