Arhive pe categorii: Rațiune

Cursul 57 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască

Pr. Bogdan Florin Vlaicu – Anunț:

Dragi prieteni, vă invit vineri, 18 martie 2022, de la ora 20:30, (21:30, ora României), să participați la cursul 57 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască: o dezbatere cu invitații mei, părintele arhimandrit Mihail Stanciu, inginer și doctorand în teologie, și Ștefan Cârstea, cercetător științific la Institutul de fizică și inginerie nucleară din Măgurele. În aceste vremuri întunecate, vom vorbi despre tainele luminii create și necreate în fizica cuantică și în teologia ortodoxă, despre recenta premieră a hologramei fotonului, despre armele luminii și lumina ca armă. Vă propunem o abordare documentată a acestor subiecte, o evaluare a perioadei pe care o traversăm, soluții la provocările spirituale adresate de acestă criză, o dezbatere liberă despre situația actuală și răspunsuri la întrebări care vă tulbură pacea sufletească, argumentate cu precizări ale specialiștilor din diferite domenii.

Vă rog să distribuiți acest anunț care nu ajunge la majoritatea prietenilor mei din cauza unui sabotaj al rețelei de socializare!

Vă puteți conecta pe platforma Zoom la acest link: https://us02web.zoom.us/j/5518086863.

Cursul este transmis în direct și pe pagina de Facebook a Părintelui Bogdan Florin Vlaicu – https://www.facebook.com/profile.php?id=100012995081762.

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662). Viața, opera și învățătura lui

Îndreptătorule al Ortodoxiei,
învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei
şi luminătorule al lumii,
podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată,
Sfinte Părinte Maxim, înţelepte,
cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat.
Alăută duhovnicească,
roagă-te lui Hristos Dumnezeu
ca să mântuiască sufletele noastre.

Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut într-un sat din Golan, Hesfin, pe ţărmul răsăritean al lacului Tiberiadei, pe la anii 580, într-o familie de creştini. Deşi a rămas orfan încă de la 9 ani, şi-a format o cultură aleasă în mănăstirea Palaia Lavra şi a devenit cu timpul o persoană importantă în societatea bizantină a vremii sale, fiind consilier intim al împăratului Heraclie între anii 610 şi 614.

A părăsit apoi repede onorurile lumii şi a îmbrăţişat viaţa monahală într-o mănăstire, la Chrysopolis-Skutari, pe malul Bosforului. Peste 10 ani se mută  la  Mănăstirea  Sfântul Gheorghe din Cyzic. Invazia perşilor în 626 l-a obligat să plece în Grecia, apoi în Creta, în Cipru, iar prin 632 ajunge la Cartagina, unde are discuţii cu preoţi şi episcopi de acolo referitoare la combaterea monofizitismului şi a monotelismului.

Continuă lectura

Cum se poate dezumfla bășica retoricii ateiste…

Profesorul Octavian Stănășilă a trecut în veșnicie. Dumnezeu să-l ierte și să-l primească în Împărăția Sa!

Dumnezeu să-l primească în Împărăția Sa veșnică pe profesorul nostru
Octavian Stănășilă (19.05.1939 – 25.05.2020)! 🙏
Și noi, studenții dânsului, îi purtăm în inimi
netrecătoare prețuire și recunoștință.

*
Impresiile unui fost student

Cu inima plină de o vie recunoștință, încerc în cele ce urmează să dau glas emoțiilor acumulate tainic mulți ani în suflet, căutând să accentuez prin amintirile și trăirile-mi subiective câteva linii din conturul portretului sufletesc obiectiv al profesorului nostru de matematică (și nu numai) Octavian Stănășilă. Dumnezeu a rânduit să-l cunoaștem și să-i urmăm cursurile în anii de facultate, câțiva dintre noi având șansa de a ne apropia de dânsul mai mult la seminarii și în discuții particulare, putând astfel observa și mai îndeaproape metoda dânsului de lucru, „rezoluția” (finețea) vederii sale matematice precum și preocupările filozofice și vasta sa cultură generală. În cuvintele dânsului am putut sesiza o viziune unitară asupra lumii și a vieții, o armonie între mate-fizică și meta-fizică, lucru care ne-a stârnit în același timp admirația, uimirea, prețuirea și curiozitatea…

Continuă lectura

Cosmologia Sfântului Maxim Mărturisitorul – câteva idei principale

“Pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea mărginitului şi a nemărginitului, a măsuratului şi a nemăsuratului, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a arătat în Hristos, Care S-a arătat în zilele mai de pe urmă, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihna în jurul Aceluia Care este după fiinţă cu totul nemişcat, din mişcarea lor faţă de ele însele şi una faţă de alta; de asemenea ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a Aceluia în Care s-au învrednicit să se odihnească, cunoştinţă care le oferă posesiunea fericită, neschimbată şi constantă a Celui cunoscut de ele.”

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 60 către Talasie)

Sfântul Maxim Mărturisitorul a depus un efort deosebit în formularea clară şi fără echivocuri a învăţăturii cosmologice ortodoxe, scoţând-o totdeauna în relief şi combătând ereziile care aveau rădăcini în filozofia greacă. Astfel, el răstoarnă cu tărie doctrina cosmologică panteistă a lui Origen, doctrină care prin teoria preexistenţei sufletelor generase monoenergismul şi monotelismul în secolul al VII-lea.

1)         În învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, un loc important îl deţine tema raţiunilor divine[1]. Dacă la Origen, raţiunile erau confundate cu spiritele preexistente unite fiinţial cu Logosul divin, la Sfântul Maxim, raţiunile sunt gândurile lui Dumnezeu conform cărora aduce făpturile la existenţă prin hotărârea voinţei Sale. Pe de o parte, raţiunile divine nici nu se identifică cu fiinţa Dumnezeirii, nici nu sunt existenţe coeterne cu Dumnezeu, ci sunt gândurile lui Dumnezeu după care sunt create făpturile, făpturi dintre care unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Raţiunile divine au caracter dinamic şi intenţional şi fac parte din planul veşnic al lui Dumnezeu cu privire la lume. Crearea lumii scoate la lumină intenţia unirii lui Dumnezeu cu zidirea Sa care primeşte o mişcare naturală spre El. În actul creaţiei Dumnezeu trece de la planul gândirii Sale la planul ontologic, adică aduce în existenţă temporală făpturile gândite etern de El activându-Şi voinţa şi puterea prin această ieşire din Sine.[2] Dar, pe de altă parte, raţiunile nu sunt identice nici cu făpturile create, ele nu sunt înscrise în fiinţa lumii, ci rămân înscrise în energiile divine necreate, cu centrul lor de gravitate în Logosul divin.

Raţiunile făpturilor îşi au modelele lor în Logosul divin care e Raţiunea ipostatică supremă, şi e de trebuinţă ca El, ca Persoană, să vrea să creeze lumea, ca ea să fie adusă la existenţă conform raţiunilor sau gândurilor aflate în cugetarea Lui, dar şi după chipul Lui în cazul oamenilor. “Căci toate cele ce sunt, sau se vor face în vreun fel oarecare de către El în substanţa lor, au fost voite mai înainte şi cugetate mai înainte şi cunoscute mai înainte. Toate sunt cuprinse pururea de voia lui Dumnezeu prin preştiinţă, potrivit puterii Lui nesfârşite.”[3] Persoanele umane văzute nu sunt încorporări, ca pedeapsă a păcatului lor, ale unor spirite nevăzute preexistente în henadă şi emanate din Dumnezeu fără voia Lui, cum susţinea Origen, ci creaturi raţionale ce-şi au un început în timp şi spaţiu dar sunt chemate la nemurire prin unirea iubitoare cu Dumnezeu. În aceasta se vede adevărata putere a lui Dumnezeu, infinit superioară celei a existenţelor create, dar şi bunătatea Lui împărtăşibilă creaturilor Sale.

2)         Aducând la existenţă toate făpturile conform cu raţiunile lor eterne existente în Logosul Său, Dumnezeu sădeşte în acestea mişcarea naturală prin care ele au să se conformeze cât mai deplin (şi cu voia lor) cu raţiunile lor divine, dar şi să se unească cu El ca Persoană, în cazul oamenilor. “Raţiunile tuturor celor ce sunt şi vor fi în mod subzistent şi substanţial – ale celor ce se fac sau se vor face, ale celor ce apar sau vor apărea – preexistă în Dumnezeu, aflându-se în El în chip neclintit. Şi după ele sunt şi s-au făcut şi persistă toate, apropiindu-se prin mişcare şi în chip voit pururea de raţiunile lor, sau sunt ţinute mai degrabă în existenţă după calitatea şi cantitatea mişcării şi aplecării voinţei.”[4] Actul creaţiei divine produce astfel o ramificare a raţiunilor din unitatea lor în Logosul divin, iar mişcarea lor naturală cooperantă cu Logosul divin produce readunarea lor în această unitate. Toate cele ce există se împărtăşesc de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, însă fiecare făptură se împărtăşeşte de bunătatea Lui pe măsura firii sale, a propriei sale puteri naturale. Toate făpturile doresc şi primesc în chip natural lucrarea proniatoare dumnezeiască prin care există şi subzistă. “Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.” (Psalmul 103.28) Dar nu toate creaturile se împărtăşesc de toate darurile dumnezeieşti, ci unele se împărtăşesc doar de fiinţă, altele şi de viaţă, altele şi de înţelegere, iar altele, pe lângă acestea, şi de îndumnezeire.

3)         Providenţa divină, ca lucrare comună a Sfintei Treimi dumnezeieşti îndreptată către creaţie, este pe de o parte fără de început, deoarece ideile şi intenţiile divine după care au fost create făpturile au existat în gândirea lui Dumnezeu mai înainte de a fi lumea. Dar, pe de altă parte, providenţa divină este şi fără de sfârşit ca una care acoperă întreaga existenţă materială şi spirituală prin harul unificator şi îndumnezeitor în vecii vecilor. Este lucrarea (energia) divină necreată care cuprinde în chip simfonic şi unitar toate celelalte lucrări divine îndreptate asupra fiecărei făpturi în parte, iar îndumnezeirea este un proces neîncetat.

Când se mişcă potrivit cu firea şi cu funcţia lor specifică în armonia întregii lumi, făpturile fac voia lui Dumnezeu, adică sunt bune, deoarece se împărtăşesc de bunătatea divină. Abaterea unei făpturi de la rânduiala cea după fire reprezintă o împotrivire faţă de voia lui Dumnezeu, o pierdere a împărtăşirii bunătăţii divine. Răul reprezintă această lipsă a binelui natural. Păcatul, ca act rău, ca act de împotrivire faţă de pronia unificatoare divină, a însemnat o deviere a acestei mişcări naturale a făpturilor cooperante cu harul divin, o alunecare spre autonomie, spre egocentrism, spre dezbinare. Dar Dumnezeu n-a renunţat la planul Său unificator, ci a intensificat prin Logos lucrarea Sa proniatoare neîncetată. „Deplina eficienţă a lucrării Sale de adunare a raţiunilor şi a făpturilor care sunt făcute după ele în Sine, fără să le confunde cu Sine, o atinge Logosul dumnezeiesc prin întruparea Sa în Hristos. Întrupându-Se, El eliberează întâi mişcarea făpturilor de păcatul introdus în ele nu printr-o preexistenţă necorporală, ci după crearea lor în trup; întâi le eliberează de menţinerea în despărţirea de Dumnezeu şi apoi întăreşte orientarea lor spre Dumnezeu, ca adevărata lor ţintă.” [5]

Combătând origenismul, Sfântul Maxim descrie această mişcare, restaurată şi susţinută continuu de Logosul întrupat, a făpturilor conştiente – persoanele umane, şi, prin ele, a cosmosului întreg, în odihna eternă a lui Dumnezeu, ca un urcuş dinamic şi neîncetat în desăvârşirea eternă sau în îndumnezeire. „Odihna în Dumnezeu e eternă, pentru că El fiind personal şi infinit bucuria de El nu poate produce niciodată o plictiseală, o săturare în făpturi, cum produce dumnezeirea cea mărginită sau de o esenţă cu făpturile a origenismului. În sensul acesta, Dumnezeu, deşi e sân al tuturor raţiunilor, e mai presus de ele; El nu poate fi definit niciodată.”[6] Dumnezeu a creat lumea inteligibilă şi sensibilă, aşezând ca “preoţie împărătească” mediatoare şi unificatoare Biserica, cea zidită după chipul Său, în perspectiva înnoirii lor neîncetate prin har, a îndumnezeirii lor, în Împărăţia Sa veşnică.


[1] Sfântul Maxim înţelege dinamic-aristotelic ideile din platonism. Ele nu sunt modele statice exterioare, ci tipare active, interioare făpturilor, expresii ale raţiunii şi ale voinţei atotputernice dumnezeieşti.

[2] Când spunem că Dumnezeu a creat lumea din nimic nu considerăm acest „nimic” ca pe un vid existenţial (coetern cu Dumnezeu) pe care Dumnezeu l-a umplut cu făpturile Sale, ci afirmăm că în afara existenţei lui Dumnezeu nu era la început altă existenţă, ci era numai Dumnezeu în deplinătatea existenţei Sale. De aceea, putem spune că Dumnezeu a creat lumea din gândirea, din voinţa şi din puterea Sa.

[3] Ambigua, 112, p. 280.

[4] Ambigua, 112, pp. 281-282.

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Introducere la Ambigua, p. 29.

[6] Ibid., p. 30.

Ce ne-am face fără numere?

Chiar așa! Cum ar fi viața noastră fără precizia numerelor?

Am putea trăi fără aceste repere cantitative care au ajuns să ne cuantifice întreaga existență? Bineînțeles că nu. Am ajuns atât de dependenți de numere încât nu ne mai putem lipsi de ele nici măcar la rugăciune, nici când vorbim ca fii cu Tatăl nostru cel din Ceruri. Am spus 21 de rugăciuni, mai avem 19 ca să facem 40. Și tot atâtea metanii. Iar când vorbim între noi aproape că nu e frază în care să nu folosim numere.

Și Dumnezeu este Unul. În Trei Persoane. Iar Iisus Hristos are două firi: divină și umană. Și realitatea are două niveluri: cel necreat și veșnic, și cel creat și temporal. Serafimii au șase aripi. Sfeșnicul ceresc are șapte brațe, după numărul celor șapte daruri ale Duhului Sfânt. Hristos și-a ales 12 Apostoli, după numărul semințiilor lui Israel, dar mai ales după numărul pietrelor de la temelia Ierusalimului ceresc descoperit în Apocalipsă. Revelația divină ne arată aceste repere (rațiuni – logos) exacte și veșnice din Rațiunea – Logosul lui Dumnezeu. Dogmele însele, descoperite de Dumnezeu și formulate de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți ai Bisericii, au exprimări foarte precise, fără ambiguități, care ne păzesc în înțelegerea curată și corectă a lui Dumnezeu, a creației și a vieții. Ne feresc de interpretări strâmbe, eretice, care ne duc la rătăciri și suferințe… Pentru că fără înțelegerea luminată de Dumnezeu ne rătăcim, ne mutilăm și viața și mediul înconjurător…

Numerele au și ele, ca toate cele ce țin de creație, rațiuni eterne în Logosul divin. Omul căzut, însă, înțelege altfel numerele, nu ca plasticizări ale unor rațiuni divine care susțin și descriu mișcarea și armonia materiei. Pentru el, numărul e circumscris doar lumii acesteia, fără vreo legătură cu lumea transcendentă. Pentru că fără înțelegerea lui ca gând al Cuiva, ca suport inteligibil pus de acest Cineva (Dumnezeu personal și rațional) la temelia lumii materiale, numărul devine autonom, adică idol, iar folosirea lui devine idolatrie, sau, mai bine zis, ideolatrie… Dar chiar și așa, numărul descrie și el o nevoie a omului. Nevoia intrinsecă (a cunoașterii ”raționale”) de precizie, de fapt. De niște exactități care ne scot din relativul nimic-tot, puțin-mult, devreme-târziu, aproape-departe… Numerele ne localizează cu precizie măsura pe axa relativității acestei lumi mișcătoare. Putem zice că, de fapt, omenirea a evoluat odată cu implicarea progresivă a numerelor în viața ei și în viața fiecărui om în parte. Numărul, căruia nici Pitagora nu i-a formulat o definiție precisă, este așadar motorul civilizației omenești. Este cel mai vechi idol din mintea omului căzut. Și cel mai nou totodată. Și cel mai răspândit. Și cel mai invocat.

De la 1. măsurarea obștei, la 2. măsurarea hranei, la 3. măsurarea schimburilor de obiecte dintre oameni într-un numitor comun, numărul a devenit intrumentul cu care omul a creat și apoi șlefuit celelalte unelte de trai cotidian. Numărul și relațiile lui cu sine însuși au stat la baza tehnicii și tehnologiei. Iar lucrul acesta a atins apogeul astăzi, când mașinile electronice – ultimele unelte inventate de om – au ajuns să numere ele în locul omului nevoile lui. Și, aici e gravitatea, să i le și impună. Oamenii înșiși au ajuns să numere, nu zic să gândească, precum mașinile. Aproape că ne-am făcut după chipul și asemănarea lor. Fără suflet. Fără iubire. Fără bucurie… Daar, cu precizie. Ne-am dat cinstea de fii ai lui Dumnezeu pe rușinea de a fi robi ai numerelor, ai patimilor, ai diavolilor și ai morții. Ne-am dat de bunăvoie libertatea și plinătatea sufletului, în care vrea Hristos cel Viu să Se odihnească, pe goliciunea minții neliniștite și ocupate cu numere și lucruri moarte sau deșarte. Am lăsat mașinile să aleagă în locul omului și să-i îngrădească viața, de data aceasta pe calea inversă: 3. măsurarea schimburilor de obiecte dintre oameni într-un numitor comun, 2. măsurarea hranei, 1. măsurarea obștei. Numai că măsurarea și limitarea aceasta se face acum în sens descrescător…

Ce ne-am face fără numere? Pentru că astăzi numerele ne definesc vârsta, averea, puterea, sănătatea, inteligența, ordinea preferințelor și a preocupărilor. Numerele, cică, ne dau siguranță, simplitate, unicitate… Prin numere ne identificăm la buletin, la telefon, la bancă, la școală, la serviciu și… chiar la pușcărie. Prin numere relaționăm și cu semenii, când ne formalizăm. Uneori ”relaționăm” prin numere chiar și cu Dumnezeu, tot când devenim formaliști, când alunecăm, de fapt, în magie și superstiție. Când pierdem legătura personală cu cineva, atunci dispare viul comunicării, dispar viața și bucuria spirituale comunicate, și rămâne formalitatea, numărul… Iubirea, însă, ca și persoana, are taina ei, apofatismul ei, minunea ei negrăită. Și nemăsurată. Persoana umană, inepuizabilă în taina ei cu rădăcini în Dumnezeu, nu poate fi măsurată în unicitatea ei cu numere, cu cantități universal-valabile. Și nimeni nu are dreptul să o înregimenteze în nici o structură numerică, în nici o lume ”digitală”, în nici o pușcărie ”electronică”.

E-adevărat, nu mai trăim fără numere. Suntem înconjurați de peste tot de cifre exacte… Off, la 8 și 33 și eu trebuie să închei acest articol, altfel nu mai prind autobuzul de la 9 fără 4 minute, iar ciubotele, mărimea 43 și 1/2, pe care am dat 65 lei nu sunt ca cele din poveste, de 7 poște, să meargă singure… Nici șoferul nu stă după mine. Aa, mai bine să-l sun la telefon, să-l rog, ia să vedem … 0783 … Sigur voi întârzia, plus că afară ninge, au zis la meteo că pe alocuri precipitațiile vor fi de peste 20 de litri pe metru cub…

Mă așteaptă destulă treabă, nu puțină, dar nici prea multă. Iar eu, cu ritmul meu specific, nu prea rapid, dar nici prea lent, sper să mă încadrez în timp. Și în spațiu. Poate și în înțelegere. Că oricum în iubire nu există numere. Măsura i-o dau odihna, lumina și seninul…

Gata.

Data 06.03.2010.

Semnez aici, … … … (indescifrabil)

cu CNP 172.07. … (așa e mai descifrabil, nu?, și mai precis)

Emisiunea ”Lumea pe verticală” la Radio România Cultural, 27.02.2010

Emisiunea ”Lumea pe verticală” la Radio România Cultural

sâmbătă 27.02.2010, orele 15:00

Tema – ”Obiectivele și bucuriile postului”

Realizator – Mihai Ovidiu Enea

Invitat – Arhim. Mihail Stanciu

Înregistrarea emisiunii se poate asculta și descărca de aici:

http://www.trilulilu.ro/PustnicuDigital/07aaa018cf0822

Cosmologia Sfântului Maxim Mărturisitorul și actualitatea ei

Dintotdeauna, imaginea pe care şi-o face omul despre cosmos rămâne principala componentă a interpretării teologiei şi culturii. De aceea schimbarea modelului teologic şi cosmologic în anumite momente cultural – istorice ale societăţii umane a generat punctele de răscruce în progresul sau regresul civilizaţiei popoarelor. Acest lucru îl putem urmări studiind cu atenţie şi iubire de adevăr istoria concepţiilor teologice şi ştiinţifice care s-au perindat pe firmamentul culturii umanităţii.

Formulăm câteva consideraţii referitoare la cosmologia Sfântului Maxim Mărturisitorul şi la marea ei actualitate pentru cultura şi civilizaţia contemporană aflate azi la răscrucea unui proces de fermentaţie de o intensitate fără precedent în istoria omenirii.

Continuă lectura