Scurt extras din cartea
Sensul creației. Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul (PDF)
“Pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea mărginitului şi a nemărginitului, a măsuratului şi a nemăsuratului, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a arătat în Hristos, Care S-a arătat în zilele mai de pe urmă, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihna în jurul Aceluia Care este după fiinţă cu totul nemişcat, din mişcarea lor faţă de ele însele şi una faţă de alta; de asemenea ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a Aceluia în Care s-au învrednicit să se odihnească, cunoştinţă care le oferă posesiunea fericită, neschimbată şi constantă a Celui cunoscut de ele.”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 60 către Talasie)
Sfântul Maxim Mărturisitorul a depus un efort deosebit în formularea clară şi fără echivocuri a învăţăturii cosmologice ortodoxe, scoţând-o totdeauna în relief şi combătând ereziile care aveau rădăcini în filozofia greacă. Astfel, el răstoarnă cu tărie doctrina cosmologică panteistă a lui Origen, doctrină care prin teoria preexistenţei sufletelor generase monoenergismul şi monotelismul în secolul al VII-lea.
1) În învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, un loc important îl deţine tema raţiunilor divine[1]. Dacă la Origen, raţiunile erau confundate cu spiritele preexistente unite fiinţial cu Logosul divin, la Sfântul Maxim, raţiunile sunt gândurile lui Dumnezeu conform cărora aduce făpturile la existenţă prin hotărârea voinţei Sale. Pe de o parte, raţiunile divine nici nu se identifică cu fiinţa Dumnezeirii, nici nu sunt existenţe coeterne cu Dumnezeu, ci sunt gândurile lui Dumnezeu după care sunt create făpturile, făpturi dintre care unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Raţiunile divine au caracter dinamic şi intenţional şi fac parte din planul veşnic al lui Dumnezeu cu privire la lume. Crearea lumii scoate la lumină intenţia unirii lui Dumnezeu cu zidirea Sa care primeşte o mişcare naturală spre El. În actul creaţiei Dumnezeu trece de la planul gândirii Sale la planul ontologic, adică aduce în existenţă temporală făpturile gândite etern de El activându-Şi voinţa şi puterea prin această ieşire din Sine.[2] Dar, pe de altă parte, raţiunile nu sunt identice nici cu făpturile create, ele nu sunt înscrise în fiinţa lumii, ci rămân înscrise în energiile divine necreate, cu centrul lor de gravitație în Logosul divin.
Raţiunile făpturilor îşi au modelele lor în Logosul divin care e Raţiunea ipostatică supremă, şi e de trebuinţă ca El, ca Persoană, să vrea să creeze lumea, ca ea să fie adusă la existenţă conform raţiunilor sau gândurilor aflate în cugetarea Lui, dar şi după chipul Lui în cazul oamenilor. “Căci toate cele ce sunt, sau se vor face în vreun fel oarecare de către El în substanţa lor, au fost voite mai înainte şi cugetate mai înainte şi cunoscute mai înainte. Toate sunt cuprinse pururea de voia lui Dumnezeu prin preştiinţă, potrivit puterii Lui nesfârşite.”[3] Persoanele umane văzute nu sunt încorporări, ca pedeapsă a păcatului lor, ale unor spirite nevăzute preexistente în henadă şi emanate din Dumnezeu fără voia Lui, cum susţinea Origen, ci creaturi raţionale ce-şi au un început în timp şi spaţiu dar sunt chemate la nemurire prin unirea iubitoare cu Dumnezeu. În aceasta se vede adevărata putere a lui Dumnezeu, infinit superioară celei a existenţelor create, dar şi bunătatea Lui împărtăşibilă creaturilor Sale.
2) Aducând la existenţă toate făpturile conform cu raţiunile lor eterne existente în Logosul Său, Dumnezeu sădeşte în acestea mişcarea naturală prin care ele au să se conformeze cât mai deplin (şi cu voia lor) cu raţiunile lor divine, dar şi să se unească cu El ca Persoană, în cazul oamenilor. “Raţiunile tuturor celor ce sunt şi vor fi în mod subzistent şi substanţial – ale celor ce se fac sau se vor face, ale celor ce apar sau vor apărea – preexistă în Dumnezeu, aflându-se în El în chip neclintit. Şi după ele sunt şi s-au făcut şi persistă toate, apropiindu-se prin mişcare şi în chip voit pururea de raţiunile lor, sau sunt ţinute mai degrabă în existenţă după calitatea şi cantitatea mişcării şi aplecării voinţei.”[4] Actul creaţiei divine produce astfel o ramificare a raţiunilor din unitatea lor în Logosul divin, iar mişcarea lor naturală cooperantă cu Logosul divin produce readunarea lor în această unitate. Toate cele ce există se împărtăşesc de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, însă fiecare făptură se împărtăşeşte de bunătatea Lui pe măsura firii sale, a propriei sale puteri naturale. Toate făpturile doresc şi primesc în chip natural lucrarea proniatoare dumnezeiască prin care există şi subzistă. “Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.” (Psalmul 103.28) Dar nu toate creaturile se împărtăşesc de toate darurile dumnezeieşti, ci unele se împărtăşesc doar de fiinţă, altele şi de viaţă, altele şi de înţelegere, iar altele, pe lângă acestea, şi de îndumnezeire.
3) Providenţa divină, ca lucrare comună a Sfintei Treimi dumnezeieşti îndreptată către creaţie, este pe de o parte fără de început, deoarece ideile şi intenţiile divine după care au fost create făpturile au existat în gândirea lui Dumnezeu mai înainte de a fi lumea. Dar, pe de altă parte, providenţa divină este şi fără de sfârşit ca una care acoperă întreaga existenţă materială şi spirituală prin harul unificator şi îndumnezeitor în vecii vecilor. Este lucrarea (energia) divină necreată care cuprinde în chip simfonic şi unitar toate celelalte lucrări divine îndreptate asupra fiecărei făpturi în parte, iar îndumnezeirea este un proces neîncetat.
Când se mişcă potrivit cu firea şi cu funcţia lor specifică în armonia întregii lumi, făpturile fac voia lui Dumnezeu, adică sunt bune, deoarece se împărtăşesc de bunătatea divină. Abaterea unei făpturi de la rânduiala cea după fire reprezintă o împotrivire faţă de voia lui Dumnezeu, o pierdere a împărtăşirii bunătăţii divine. Răul reprezintă această lipsă a binelui natural. Păcatul, ca act rău, ca act de împotrivire faţă de pronia unificatoare divină, a însemnat o deviere a acestei mişcări naturale a făpturilor cooperante cu harul divin, o alunecare spre autonomie, spre egocentrism, spre dezbinare. Dar Dumnezeu n-a renunţat la planul Său unificator, ci a intensificat prin Logos lucrarea Sa proniatoare neîncetată. „Deplina eficienţă a lucrării Sale de adunare a raţiunilor şi a făpturilor care sunt făcute după ele în Sine, fără să le confunde cu Sine, o atinge Logosul dumnezeiesc prin întruparea Sa în Hristos. Întrupându-Se, El eliberează întâi mişcarea făpturilor de păcatul introdus în ele nu printr-o preexistenţă necorporală, ci după crearea lor în trup; întâi le eliberează de menţinerea în despărţirea de Dumnezeu şi apoi întăreşte orientarea lor spre Dumnezeu, ca adevărata lor ţintă.” [5]
Combătând origenismul, Sfântul Maxim descrie această mişcare, restaurată şi susţinută continuu de Logosul întrupat, a făpturilor conştiente – persoanele umane, şi, prin ele, a cosmosului întreg, în odihna eternă a lui Dumnezeu, ca un urcuş dinamic şi neîncetat în desăvârşirea eternă sau în îndumnezeire. „Odihna în Dumnezeu e eternă, pentru că El fiind personal şi infinit bucuria de El nu poate produce niciodată o plictiseală, o săturare în făpturi, cum produce dumnezeirea cea mărginită sau de o esenţă cu făpturile a origenismului. În sensul acesta, Dumnezeu, deşi e sân al tuturor raţiunilor, e mai presus de ele; El nu poate fi definit niciodată.”[6] Dumnezeu a creat lumea inteligibilă şi sensibilă, aşezând ca “preoţie împărătească” mediatoare şi unificatoare Biserica, cea zidită după chipul Său, în perspectiva înnoirii lor neîncetate prin har, a îndumnezeirii lor, în Împărăţia Sa veşnică.
[1] Sfântul Maxim înţelege dinamic-aristotelic ideile din platonism. Ele nu sunt modele statice exterioare, ci tipare active, interioare făpturilor, expresii ale raţiunii şi ale voinţei atotputernice dumnezeieşti.
[2] Când spunem că Dumnezeu a creat lumea din nimic nu considerăm acest „nimic” ca pe un vid existenţial (coetern cu Dumnezeu) pe care Dumnezeu l-a umplut cu făpturile Sale, ci afirmăm că în afara existenţei lui Dumnezeu nu era la început altă existenţă, ci era numai Dumnezeu în deplinătatea existenţei Sale. De aceea, putem spune că Dumnezeu a creat lumea din gândirea, din voinţa şi din puterea Sa.
[3] Ambigua, 112, p. 280.
[4] Ambigua, 112, pp. 281-282.
[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Introducere la Ambigua, p. 29.
[6] Ibid., p. 30.
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 