Arhive pe categorii: Cosmologie

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662). Viața, opera și învățătura lui

Îndreptătorule al Ortodoxiei,
învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei
şi luminătorule al lumii,
podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată,
Sfinte Părinte Maxim, înţelepte,
cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat.
Alăută duhovnicească,
roagă-te lui Hristos Dumnezeu
ca să mântuiască sufletele noastre.

Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut într-un sat din Golan, Hesfin, pe ţărmul răsăritean al lacului Tiberiadei, pe la anii 580, într-o familie de creştini. Deşi a rămas orfan încă de la 9 ani, şi-a format o cultură aleasă în mănăstirea Palaia Lavra şi a devenit cu timpul o persoană importantă în societatea bizantină a vremii sale, fiind consilier intim al împăratului Heraclie între anii 610 şi 614.

A părăsit apoi repede onorurile lumii şi a îmbrăţişat viaţa monahală într-o mănăstire, la Chrysopolis-Skutari, pe malul Bosforului. Peste 10 ani se mută  la  Mănăstirea  Sfântul Gheorghe din Cyzic. Invazia perşilor în 626 l-a obligat să plece în Grecia, apoi în Creta, în Cipru, iar prin 632 ajunge la Cartagina, unde are discuţii cu preoţi şi episcopi de acolo referitoare la combaterea monofizitismului şi a monotelismului.

Continuă lectura

Eleodor Bistriceanu – Inteligența animalelor. O introducere prin experimente (prezentare de carte)

Puține sunt cărțile pe care le-am apreciat de „la prima vedere”. Pentru că nu doar titlul atrăgător, coperțile sugestive și forma grafică excepțională au contat în evaluarea mea, ci mai ales conținutul ideatic și estetic m-au convins din ce în ce mai mult, cu fiecare pagină citită… Cartea domnului Eleodor Gh. Bistriceanu intitulată „Inteligența animalelor. O introducere prin experimente”, apărută de curând (noiembrie 2021) la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, este una dintre aceste bijuterii culturale care strălucesc multicolor/politematic și ne încântă ochii cei înțelegători, oferindu-ne felurite „vederi”, la diferite niveluri de zoom, aș putea zice, din spectacolul minunat al naturii.

Scrisă cu multă grijă la detalii, cu acribie matematică și entuziasm, cartea ne dezvăluie întâi de toate personalitatea, cultura și căutările autorului. Și prin această reușită editorială, Eleodor Bistriceanu ne face părtași căutărilor și cercetărilor sale începute încă din anii studenției, de când a pornit în descifrarea sensurilor profunde ale lumii în care trăim, ale lumii vii și raționale din care facem parte, cu care comunicăm și din care ne cuminecăm. Este uimitoare ușurința și eleganța cu care autorul ne face părtași „vederilor” la nivel micro- și macro-, individual și social (căci toate vietățile au și manifestări cognitive și comunitare), împletind reflecțiile teoretice cu rezultatele practice ale experimentelor în concluzii impresionante.

Continuă lectura

Pr. Bogdan Florin Vlaicu – Cursul 29 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască – 23.04.2021 (cosmologie, Big Bang, astrofizică, metafizică, teologie)

Invitați: PS Siluan al Ungariei, Ana Bahmuțan, Teofil Duțu, medici (autori ai cărții „În căutarea adevărului pierdut”) și Ștefan Cârstea, cercetător științific la Institutul de fizică și inginerie nucleară din Măgurele

Intervențiile mele sunt la min. 1:24:21​ – 1:39:56​, 2:37:49​ – 2:46:55​, 2:57:12​ – 2:58:09​, 3:01:33​ – 3:03:17​, 3:16:50​ – 3:22:35​.

Învățătura ortodoxă în raport cu viziunea științifixă despre cosmos

Propaganda ideologizată a științei aplică azi porunca „crede și nu cerceta!” cu o violență mai ceva ca Inchiziția catolică din Evul Sclavagist sau ca Bolșevismul sovietic din Evul Socialist, aproape obligându-i pe toți oamenii să primească pecețile aa… dogmele ateist-materialiste ale tehnologismului transumanist anticreștin cu o supușenie oarbă și totală. De aceea trebuie să deschidem bine și la timp ochii minții ca să ne educăm gândirea în lumina învățăturilor Sfinților Părinți ai Bisericii luminați de Duhul Adevărului (singurul infailibil în cer și pe pământ) și să dobândim viața și mintea lui Hristos-Logosul divin. Vorba ceea: Este cert că Adevărul te face liber, dar dacă nu citești la timp, înțelegi prea târziu, iar regretele tardive nu-ți ușurează robia…

Pentru cei ce mai vor să citească și să înțeleagă câte ceva despre cosmologia ortodoxă hristocentrică în raport cu viziunea științifixă „despre lume și viață” (cauza multor rele contemporane în sufletul omului, în societate și în ecologia planetară), recomand capitolele de mai jos din cartea Sensul creației. Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul:

IV. Cosmologia în Ortodoxie şi Occident
Ştiinţele naturii şi cosmologia / 126
Cosmologia autonomă şi cosmologia teonomă / 133
Creaţionism şi evoluţionism / 136
Criza ecologică şi sfârşitul lumii / 141.

Știu că în secolul vitezei și al superficialității e greu să aloci 15-20 de minute ca să citești câteva pagini, dar chiar merită, măcar „de dragul diversității”. Se pot înțelege multe dintre rădăcinile postmodernismului și neomarxismului progresist contemporan ce reflectă ideologia/distopia huxley-orwelliană de tip „cancel culture” care pendulează între hedonism și nihilism, dar nu-l înnobilează pe om, oricâte artefacte tehnologice și-ar implanta acesta ca să-și depășească condiția biologică. „Lumea modernă a ajuns să definească „progresul” în funcție de cât de tare se îndepărtează de moralitatea creștină. Secretul Noii Moralități este negarea sufletului. Evul Progresivist nu înțelege virtutea și dărâmă civilizația pe care a moștenit-o. Eutanasia este un simbol potrivit: ultimul sacrament al unei societăți care nu mai aspiră la rai, ci doar la o distrugere fără durere.” (Joseph Sobran – EVUL ÎNTUNECAT, NOUA MORALITATE, Editura Contramundum, 2020, p. 14-15)

Cursul 27 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască – 9.04.2021 (limitele științei, ateism, evoluționism)

Pr. Bogdan Florin Vlaicu în dialog cu invitații săi, dr. Ana Bahmuțan și dr. Teofil Duțu, medici întorși în țară după 20 de ani de activitate în diaspora, autori ai cărții, publicată recent, „În căutarea adevărului pierdut. O incursiune în frământările omului modern” (editura Coresi, 2021), despre limitele științei, probate și de criza actuală, ateismul, știința, religia și mitul evoluționismului darwinist. Vă propunem o abordare documentată a acestor subiecte, o evaluare a perioadei pe care o traversăm, soluții la provocările spirituale adresate de acestă criză, o dezbatere liberă despre situația actuală și răspunsuri la întrebări care vă tulbură pacea sufletească, argumentate cu precizări ale specialiștilor din diferite domenii.

Intervențiile mele sunt la min. 1:22:34 – 1:29:30, 1:38:18 – 1:41:41, 3:44:28 – 3:50:12.

Continuă lectura

Cosmologia Sfântului Maxim Mărturisitorul – câteva idei principale

“Pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea mărginitului şi a nemărginitului, a măsuratului şi a nemăsuratului, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a arătat în Hristos, Care S-a arătat în zilele mai de pe urmă, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihna în jurul Aceluia Care este după fiinţă cu totul nemişcat, din mişcarea lor faţă de ele însele şi una faţă de alta; de asemenea ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a Aceluia în Care s-au învrednicit să se odihnească, cunoştinţă care le oferă posesiunea fericită, neschimbată şi constantă a Celui cunoscut de ele.”

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 60 către Talasie)

Sfântul Maxim Mărturisitorul a depus un efort deosebit în formularea clară şi fără echivocuri a învăţăturii cosmologice ortodoxe, scoţând-o totdeauna în relief şi combătând ereziile care aveau rădăcini în filozofia greacă. Astfel, el răstoarnă cu tărie doctrina cosmologică panteistă a lui Origen, doctrină care prin teoria preexistenţei sufletelor generase monoenergismul şi monotelismul în secolul al VII-lea.

1)         În învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, un loc important îl deţine tema raţiunilor divine[1]. Dacă la Origen, raţiunile erau confundate cu spiritele preexistente unite fiinţial cu Logosul divin, la Sfântul Maxim, raţiunile sunt gândurile lui Dumnezeu conform cărora aduce făpturile la existenţă prin hotărârea voinţei Sale. Pe de o parte, raţiunile divine nici nu se identifică cu fiinţa Dumnezeirii, nici nu sunt existenţe coeterne cu Dumnezeu, ci sunt gândurile lui Dumnezeu după care sunt create făpturile, făpturi dintre care unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Raţiunile divine au caracter dinamic şi intenţional şi fac parte din planul veşnic al lui Dumnezeu cu privire la lume. Crearea lumii scoate la lumină intenţia unirii lui Dumnezeu cu zidirea Sa care primeşte o mişcare naturală spre El. În actul creaţiei Dumnezeu trece de la planul gândirii Sale la planul ontologic, adică aduce în existenţă temporală făpturile gândite etern de El activându-Şi voinţa şi puterea prin această ieşire din Sine.[2] Dar, pe de altă parte, raţiunile nu sunt identice nici cu făpturile create, ele nu sunt înscrise în fiinţa lumii, ci rămân înscrise în energiile divine necreate, cu centrul lor de gravitate în Logosul divin.

Raţiunile făpturilor îşi au modelele lor în Logosul divin care e Raţiunea ipostatică supremă, şi e de trebuinţă ca El, ca Persoană, să vrea să creeze lumea, ca ea să fie adusă la existenţă conform raţiunilor sau gândurilor aflate în cugetarea Lui, dar şi după chipul Lui în cazul oamenilor. “Căci toate cele ce sunt, sau se vor face în vreun fel oarecare de către El în substanţa lor, au fost voite mai înainte şi cugetate mai înainte şi cunoscute mai înainte. Toate sunt cuprinse pururea de voia lui Dumnezeu prin preştiinţă, potrivit puterii Lui nesfârşite.”[3] Persoanele umane văzute nu sunt încorporări, ca pedeapsă a păcatului lor, ale unor spirite nevăzute preexistente în henadă şi emanate din Dumnezeu fără voia Lui, cum susţinea Origen, ci creaturi raţionale ce-şi au un început în timp şi spaţiu dar sunt chemate la nemurire prin unirea iubitoare cu Dumnezeu. În aceasta se vede adevărata putere a lui Dumnezeu, infinit superioară celei a existenţelor create, dar şi bunătatea Lui împărtăşibilă creaturilor Sale.

2)         Aducând la existenţă toate făpturile conform cu raţiunile lor eterne existente în Logosul Său, Dumnezeu sădeşte în acestea mişcarea naturală prin care ele au să se conformeze cât mai deplin (şi cu voia lor) cu raţiunile lor divine, dar şi să se unească cu El ca Persoană, în cazul oamenilor. “Raţiunile tuturor celor ce sunt şi vor fi în mod subzistent şi substanţial – ale celor ce se fac sau se vor face, ale celor ce apar sau vor apărea – preexistă în Dumnezeu, aflându-se în El în chip neclintit. Şi după ele sunt şi s-au făcut şi persistă toate, apropiindu-se prin mişcare şi în chip voit pururea de raţiunile lor, sau sunt ţinute mai degrabă în existenţă după calitatea şi cantitatea mişcării şi aplecării voinţei.”[4] Actul creaţiei divine produce astfel o ramificare a raţiunilor din unitatea lor în Logosul divin, iar mişcarea lor naturală cooperantă cu Logosul divin produce readunarea lor în această unitate. Toate cele ce există se împărtăşesc de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, însă fiecare făptură se împărtăşeşte de bunătatea Lui pe măsura firii sale, a propriei sale puteri naturale. Toate făpturile doresc şi primesc în chip natural lucrarea proniatoare dumnezeiască prin care există şi subzistă. “Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.” (Psalmul 103.28) Dar nu toate creaturile se împărtăşesc de toate darurile dumnezeieşti, ci unele se împărtăşesc doar de fiinţă, altele şi de viaţă, altele şi de înţelegere, iar altele, pe lângă acestea, şi de îndumnezeire.

3)         Providenţa divină, ca lucrare comună a Sfintei Treimi dumnezeieşti îndreptată către creaţie, este pe de o parte fără de început, deoarece ideile şi intenţiile divine după care au fost create făpturile au existat în gândirea lui Dumnezeu mai înainte de a fi lumea. Dar, pe de altă parte, providenţa divină este şi fără de sfârşit ca una care acoperă întreaga existenţă materială şi spirituală prin harul unificator şi îndumnezeitor în vecii vecilor. Este lucrarea (energia) divină necreată care cuprinde în chip simfonic şi unitar toate celelalte lucrări divine îndreptate asupra fiecărei făpturi în parte, iar îndumnezeirea este un proces neîncetat.

Când se mişcă potrivit cu firea şi cu funcţia lor specifică în armonia întregii lumi, făpturile fac voia lui Dumnezeu, adică sunt bune, deoarece se împărtăşesc de bunătatea divină. Abaterea unei făpturi de la rânduiala cea după fire reprezintă o împotrivire faţă de voia lui Dumnezeu, o pierdere a împărtăşirii bunătăţii divine. Răul reprezintă această lipsă a binelui natural. Păcatul, ca act rău, ca act de împotrivire faţă de pronia unificatoare divină, a însemnat o deviere a acestei mişcări naturale a făpturilor cooperante cu harul divin, o alunecare spre autonomie, spre egocentrism, spre dezbinare. Dar Dumnezeu n-a renunţat la planul Său unificator, ci a intensificat prin Logos lucrarea Sa proniatoare neîncetată. „Deplina eficienţă a lucrării Sale de adunare a raţiunilor şi a făpturilor care sunt făcute după ele în Sine, fără să le confunde cu Sine, o atinge Logosul dumnezeiesc prin întruparea Sa în Hristos. Întrupându-Se, El eliberează întâi mişcarea făpturilor de păcatul introdus în ele nu printr-o preexistenţă necorporală, ci după crearea lor în trup; întâi le eliberează de menţinerea în despărţirea de Dumnezeu şi apoi întăreşte orientarea lor spre Dumnezeu, ca adevărata lor ţintă.” [5]

Combătând origenismul, Sfântul Maxim descrie această mişcare, restaurată şi susţinută continuu de Logosul întrupat, a făpturilor conştiente – persoanele umane, şi, prin ele, a cosmosului întreg, în odihna eternă a lui Dumnezeu, ca un urcuş dinamic şi neîncetat în desăvârşirea eternă sau în îndumnezeire. „Odihna în Dumnezeu e eternă, pentru că El fiind personal şi infinit bucuria de El nu poate produce niciodată o plictiseală, o săturare în făpturi, cum produce dumnezeirea cea mărginită sau de o esenţă cu făpturile a origenismului. În sensul acesta, Dumnezeu, deşi e sân al tuturor raţiunilor, e mai presus de ele; El nu poate fi definit niciodată.”[6] Dumnezeu a creat lumea inteligibilă şi sensibilă, aşezând ca “preoţie împărătească” mediatoare şi unificatoare Biserica, cea zidită după chipul Său, în perspectiva înnoirii lor neîncetate prin har, a îndumnezeirii lor, în Împărăţia Sa veşnică.


[1] Sfântul Maxim înţelege dinamic-aristotelic ideile din platonism. Ele nu sunt modele statice exterioare, ci tipare active, interioare făpturilor, expresii ale raţiunii şi ale voinţei atotputernice dumnezeieşti.

[2] Când spunem că Dumnezeu a creat lumea din nimic nu considerăm acest „nimic” ca pe un vid existenţial (coetern cu Dumnezeu) pe care Dumnezeu l-a umplut cu făpturile Sale, ci afirmăm că în afara existenţei lui Dumnezeu nu era la început altă existenţă, ci era numai Dumnezeu în deplinătatea existenţei Sale. De aceea, putem spune că Dumnezeu a creat lumea din gândirea, din voinţa şi din puterea Sa.

[3] Ambigua, 112, p. 280.

[4] Ambigua, 112, pp. 281-282.

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Introducere la Ambigua, p. 29.

[6] Ibid., p. 30.

Adevărata criză ecologică: înfierbântarea globală!

Bucurându-mă, ieri înainte de vecernie, de apariția tot mai numeroasă a fulgilor de nea conduși ”pe aripile vântului” într-un dans numai de îngerii păzitori ai stihiilor contemplat, mi-am amintit de vremea luminoasă a copilăriei, când stăteam cu ochii larg deschiși și proțăpiți spre cer și cu gura mai larg deschisă ca să prind cel mai mare fulg. Eram, bineînțeles, la concurență cu ceilalți copii de pe uliță, cu care împărțeam timpul, jocurile, bucuriile și… fulgii de zăpadă. Nu știu dacă astăzi, dacă aș fi tot copil, ca toți copii de azi, adică modern, cunoscând, deci, din experiența cotidiană și de pe internet efectele poluării chimice și gazoase în atmosferă, aș mai fi făcut la fel. Păi, la cât plumb conține zăpada din București, ar fi însemnat să mă fi otrăvit mai mult cu fiecare fulg…

Teama aceasta personală vine în convergență cu teama promovată la nivel global că întreg pământul e într-o gravă criză ecologică. O criză a omului, mai întâi, zic eu. O criză care arată, de fapt, lupta omului cu natura – casa care-l găzduiește pentru o vreme. Dar mai exact, care arată pierderea de către om a cestei lupte…

Cu toții știm că păcatul strămoșesc, neascultarea de Dumnezeu, a avut și are și azi, amplificat și de păcatele noastre personale (ale tuturor oamenilor care am trăit și trăim pe acest pământ), rezonanțe cosmice. Răzvrătirea față de Dumnezeu (desacralizarea) are, în planul fiecăruia dintre noi, ca urmare directă răzvratirea față de rânduiala naturală pusă de Dumnezeu în legile creației. Deci omul nu mai vede ca bună legea firii și a înlocuit-o în mintea sa cu cea a răzvrătirii. De aceea, a ajuns să exploateze și să polueze fără milă natura. Această intervenție agresivă a omului desacralizat în natura sa și în natura înconjurătoare tinde astăzi să capete proporțiile unui genocid global. Cine sunt vinovații? După statisticile oficiale, sunt pruncii care vor să vină pe lume, sunt copii încă inocenți, sunt săracii care nu mai au cu ce să plătească cezarului taxele pe viața lor (deși nu e al cezarului să strângă taxa pe viață), sunt plantele și animalele, apa, aerul, pământul și… ultimul găsit, soarele. Și sunt condamnați. Și executați. Fie mecanic, fie chimic, fie politic, fie economic. Fie rapid, fie lent…

Ni se inoculează obsesiv ideea că pământul e într-o încălzire globală. Lucru evident, dacă te uiți la hainele care mai mult îl dezbracă decât îl îmbracă pe om. Mai ales dacă prezintă știrile meteo sau alte show-uri la tembelizor… Totuși, dacă vedem printre cuvinte, înțelegem care este adevărata criză: înfierbântarea globală. Agitați și din umbră și la vedere, suntem cu toții expuși înfierbântării patimilor. Pe de o parte înfierbântării exterioare, și pe de altă parte înghețării interioare. Cu cât ne înfierbântăm la păcat în cele din afară, cu atât înghețăm mai mult în cele dinăuntru… Lăcomia, mândria, mânia, dorința de stăpânire, desfrânarea, trândăvia, care aduc apoi prin lipsa lor întristarea, toate aceste patimi sunt flăcările înfierbântării la care suntem supuși azi mai mult ca oricând în istorie prin manipularea și căderea globală. Însă cum să ne ”răcorim”? Fugind din mijlocul lor (al patimilor) și trăind viața lui Hristos în Biserică, în pocăință, în liniște și smerită mulțumire cu puțin, rugându-ne ca ”să nu fie fuga noastră iarna, nici sâmbăta” (Matei 24, 20), adică să nu rămînem înghețati și nelucrători cu sufletul. Altfel, demersul nostru împotriva înfierbântării și manipulării globale ar avea doar efectul produs de protestatarii de mai jos…

Cosmologia Sfântului Maxim Mărturisitorul și actualitatea ei

Dintotdeauna, imaginea pe care şi-o face omul despre cosmos rămâne principala componentă a interpretării teologiei şi culturii. De aceea schimbarea modelului teologic şi cosmologic în anumite momente cultural – istorice ale societăţii umane a generat punctele de răscruce în progresul sau regresul civilizaţiei popoarelor. Acest lucru îl putem urmări studiind cu atenţie şi iubire de adevăr istoria concepţiilor teologice şi ştiinţifice care s-au perindat pe firmamentul culturii umanităţii.

Formulăm câteva consideraţii referitoare la cosmologia Sfântului Maxim Mărturisitorul şi la marea ei actualitate pentru cultura şi civilizaţia contemporană aflate azi la răscrucea unui proces de fermentaţie de o intensitate fără precedent în istoria omenirii.

Continuă lectura