Din izvorul tău cel nesecat, ceea ce eşti de Dumnezeu dăruită, îmi dăruieşti mie, izvorând pururea, curgerile harului tău mai presus de cuvânt. Căci ca ceea ce ai născut mai presus de cuget pe Cuvântul, te rog să mă rourezi cu darul tău, ca să grăiesc ţie: Bucură-te, apă izbăvitoare!
Predica din 3 mai 2019
*
Predica din 29 aprilie 2011
*
Izvorul Tămăduirii, această mare sărbătoare a creştinătăţii ortodoxe, are o istorie veche de 1.500 de ani, avîndu-şi originea în perioada domniei evlaviosului împărat bizantin Leon I (457-474).
Pe cînd încă nu era pe tronul Bizantului, Leon a întîlnit un orb, pe care l-a luat de mînă spre a-l călăuzi. Acest bătrîn, însă, era un om luminat de Dumnezeu şi neîncetat predica creştinilor că, în pădurile imperiale, sînt izvoare şi lacuri ce sînt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaştilor din acele locuri.
Eu sunt acum în Grecia și, cu sinceritate și osteneală nu puțină, cercetând de peste 25 de ani muulte surse ale cunoașterii lui Dumnezeu, am ajuns să aprofundez credința cea dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 1,3) în limba și-n tradiția cea întemeiată de Sfinții Apostoli, nu de unii ca mine sau ca tine, sau de alți creștini închipuiți de acum 200-300 ani cel mult.
Ca și alți oameni cu pretenții de intelectuali creștini, și eu, însă cu mult timp înaintea ta, urmând Părinților, Martirilor și Mărturisitorilor care chiar au suferit chinuri și moarte pentru Adevărul-Hristos, unii chiar în temnițele comuniste (și a rânduit Dumnezeu să cunosc personal asemenea oameni Sfinți, curați și luminați) am considerat și consider Sfânta Scriptură cartea de căpătâi a oricărui credincios în Hristos.
Și deși spui că respecți numai ce scrie în Biblie, nu faci acest lucru, ci extrapolezi și inventezi lucruri inexistente. Pentru aceasta te sfătuiesc să cercetezi izvoarele istorice vechi ale credinței creștine, chiar în limba greacă, de se poate, și să nu folosești speculații și interpretări fără bază ale unor scriitori (întemeietori de secte (neo)protestante) de maximum 200-300 de ani în urmă. Iată de ce spun asta.
Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos! Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui; că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat.
Hristos nu ramane in starea mortii decat atata cat sa se vada ca El a murit cu adevarat, adica pana a treia zi. Unirea deplina ca om cu Tatal prin jertfa Ii aduce fara intarziere starea de inviere. Aceasta arata ca nu se ajunge la inviere fara sa se treaca prin moartea ca jertfa, dar nu numai ca sa se arate ca trebuie sa se treaca de la trupul acesta muritor la cel nemuritor, ci si pentru ca starea la care se ajunge prin moartea ca jertfa e o stare de unire deplina cu Dumnezeu, deci cu totul superioara celei traite in trupul muritor. E o stare la care trece prin moarte cel ce va invia. Hristos ajunge la inviere indata dupa starea in care intra prin moartea primita ca jertfa, dar noi ajungem la ea la sfarsitul acestui chip al lumii, cand materia intreaga se va transfigura, dupa ce va servi, in forma actuala, tuturor oamenilor de dupa noi spre cresterea spirituala si spre primirea in trupul acesta muritor a mortii lui Hristos. Aceasta si ca sa ne rugam aici cu intelegere, pentru cei ce au fost pe pamant inaintea noastra. Invierea fara intarziere a lui Hristos e preinaltarea Lui (Filip II, 9) pentru ca El a primit Cel dintai moartea ca jertfa de bunayoie si pentru ca El sa ne fie nadejdea invierii tuturor si ca focar de atractie spre ea. Invierea lui Hristos prevesteste deplina “trecere” de la viata robita legilor naturii in starea actuala, la viata din Dumnezeu Cel absolut, in care materia va fi ridicata in Duhul Sfant peste legile care o robesc si prin care robeste pe om.
Starea mortii noastre fata de pacatele placerilor egoiste e o treapta mai inalta la care urca omul in transcenderea sa. Prin moartea cu trupul, acceptata din credinta, va trece la o treapta si mai inalta. Iar invierea cu trupul va fi trecerea la cea mai inalta treapta. Starea mortii fata de pacat e o biruire a prea marilor dependente ale omului de lume si de trupul ajuns intr-o robie fata de ea prin pacat, sau prin slabirea legaturilor cu Absolutul personal. Starea mortii cu trupul va fi o eliberare completa a trupului de aceste dependente. Dar starea de inviere va fi ridicarea trupului de catre sufletul inaltat la treapta atinsa printr-o mai mare penetrare a lui de Dumnezeu, o data cu moartea trupeasca, la starea de transparenta desavarsita a lui Dumnezeu prin omul intreg. Sufletul reunifica prin aceasta trupul cu sine si, prin aceasta, cu Dumnezeu la nivelul cel mai inalt, dupa asemanarea lui Hristos. Se restabileste omul intreg, dar la treapta de suprema transcendere si de deplina transparenta a lui Dumnezeu prin el, asemenea lui Hristos si in unire maxima cu El. Continuă lectura →
Pregătirea noastră pentru întâmpinarea Sărbătorii celei mai luminoase a Creştinătăţii, Învierea (Paştile) Domnului nostru Iisus Hristos converge în timpul Săptămânii Mari (a Pătimirilor Domnului) spre Duminica Învierii. Urcuşul nostru duhovnicesc prezintă acum o asprime deosebită. Nevoinţa noastră ascetică din vremea Postului Mare reprezintă, de fapt, jertfa noastră pentru Hristos, participarea noastră mistică la Jertfa lui Hristos şi, totodată, la Învierea Lui.Continuă lectura →
„Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului.” – Troparul Floriilor (Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim) –
Predică la Duminica Floriilor, 1.04.2018
*
*
Despre acest mare Praznic Împărătesc, Sfântul Antim Ivireanul a vorbit cel mai des. Avem cinci asemenea didahii, sau predici, rostite de Marele Mitropolit al Țării Românești. Le prezentăm și noi în continuare, după o analiză comparată a edițiilor Didahiilor tipărite în România între anii 1888 și 1997.
Cuvânt de învăţătură la Dumineca Florilor
Pofta cea mare şi dragostea cea curată, sau mai vârtos să zic, datoriia cea părintească ce am cătră înţelepţiia voastră mă îndeamnă pururea ca să nu lenevesc a vă cerceta după putinţă cu învăţăturile céle sufleteşti. Că de pe aceasta mă voiu cunoaşte cu adevărat că vă sunt părinte sufletesc şi păstoriu, când voiu pofti cinstea, folosul şi spăseniia sufletelor voastre. Şi dumneavoastră iară de pe aceasta vă veţi arăta cum sânteţi adevăraţii fii sufleteşti şi turmă aleasă şi sfântă, când veţi priimi cu dragoste célia ce vă învăţ şi după putinţă fieştecarele dintru voi le va ţinea şi le va face.
Cu ocazia praznicului Înălțării Sfintei Cruci, vă oferim un cuvânt despre sensul crucii, din partea părintelui Sofian Boghiu, de la a cărui trecere în lumea drepților se împlinesc chiar azi, 20 de ani. De Ziua Sfântului Justin Martirul și Filosoful am inaugurat rubrica omagială Mari Români în cadrul căreia artistul George-Sorin Nicolae ne oferă câte un desen realizat special pentru ActiveNews și disponibil și în colecția sa, în original, pentru cei interesați. Astăzi nu putea să lipsească un portret memoriabil cu vrednicul de pomenire Părinte Sofian. Să avem parte de rugăciunile sale!
„Acum sa va spun in continuare, citindu-va niste ganduri, despre sfanta Cruce ca semn sau ca simbol al suferintelor noastre.
Adeseori se spune de oamenii care patimesc mult, care au fel de fel de necazuri, ca „isi duc cu greu crucea”. Crucea era grea, crucea pe care a dus-o Mantuitorul Hristos, din lemn de cedru (…), un lemn dens si foarte greu. Iisus ducand-o in spatele Lui a cazut de mai multe ori sub Cruce, ca era atunci Iisus—omul… . Dumnezeu S-a retras de la El anume ca sa patimeasca, cum patimesc si oamenii, El neavand pacat. De aceea se spune ca este grea crucea anumitor oameni care sunt supusi la grele incercari.
Privind sfanta Cruce asa cum este aici, si cum este in biserici, in fata sfantului altar, ea ne aduce aminte intotdeauna de Iisus Hristos cel rastignit si inviat, de la care i s-a transmis si cinstea si sfintenia si puterea. De aceea, cand ne inchinam ei si cand o cinstim cu evlavie, cinstim si ne inchinam, de fapt, Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care a fost rastignit pe ea si a sfintit-o cu scump si prea sfant sangele Sau.
Staruim, frati crestini, asupra sfintei Cruci, pentru ca dumneavoastra stiti ca sunt multi asa—zisi crestini care o hulesc. Nu cinstesc nici sfanta Cruce, nici pe Maica Domnului, nici pe prietenii lui Dumnezeu care sunt sfintii. Din clipa istorica a rastignirii Mantuitorului pe sfanta Cruce, pe Golgota, ea devine altarul pe care S-a jertfit Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridica pacatele lumii.
„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte. Şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.” (Troparul Sfintei Cruci)
Sfânta Cruce este puterea Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos care ne dovedește iubirea smerită și milostivă infinită a Sfintei Treimi față de noi oamenii, iubire care a biruit păcatul, moartea și pe diavol. Este altarul de jertfă, semnul, puterea și slava Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea îl cinstim cu evlavie și prețuire ca pe cel mai scump odor/obiect al Bisericii, sfințit pentru veșnicie de Însuși Domnul prin preacurat sângele Său. Și de aceea preoții fac toate gesturile sfințitoare ale binecuvântărilor în semnul Crucii, amintind și arătând iubirea infinită a lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4) și așa de mult iubește lumea „încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Mărturisindu-ne credința dreaptă în Domnul Hristos și rugându-ne Lui cu smerenie și dragoste, ne însemnăm și noi cu semnul Crucii, mai ales că nu toți ne putem atinge de Lemnul cel sfințit și de viață dătător ca să primim binecuvântarea și puterea Mântuitorului „care-i vindeca pe toți” (Luca 6, 19). Cu această „putere de sus” (Luca 24, 49) întăriți find, putem și noi urma lui Hristos pe calea crucii personale până la jertfa de sine, confirmând prin fapte bune credința și învierea noastră întru El.
Părintele Chiril Lovin – Predică la Priveghere, 13 sept. 2011
Predică la Sfânta Liturghie, 14 sept. 2011
Predică la Sfânta Liturghie, 14 sept. 2013
Predică la Privegherea Duminicii de după Înălțarea Sfintei Cruci, 14 sept. 2013
„Pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea mărginitului şi a nemărginitului, a măsuratului şi a nemăsuratului, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a arătat în Hristos, Care S-a arătat în zilele mai de pe urmă, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 60 către Talasie)
Mai pe scurt, iată câteva înțelesuri ale evenimentului petrecut acum 2000 de ani și consemnat de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (cap. 1, 26-38) în urma dialogului cu Maica Domnului care ”păstra [multe] în inima ei”:
1. Îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu, deci îngerii sunt duhuri slujitoare și ascultătoare lui Dumnezeu, nu fac voia lor, nu sunt autonomi. De aceea, când avem nevoie de ajutorul lor, tot pe Dumnezeu e mai indicat să-L rugăm mai întâi, iar El – Tatăl nostru ne va rândui cum e mai bine.
2. Dreptul Iosif împreună cu Preacurata Fecioară Maria locuiau în Nazaret, unde erau iudei amestecați cu neamurile păgâne, nu în Ierusalim, deci nu trebuie să locuiești lângă templu (sau lângă Antim, Petru Vodă, etc., ori numai într-o comunitate de ”drepți”) ca să duci o viață curată și plăcută lui Dumnezeu. Mai precis, contează cum trăiești, nu unde! Omul sfințește locul, nu invers!
3. Preacurata Fecioară era ”plină de har” datorită smereniei și sfințeniei întregii sale vieți încă înainte de pogorârea Duhului Sfânt peste ea. Ea a devenit templu viu al Domnului prin curăția și lumina vieții și a înțelegerii ei. ”Domnul este cu tine.” – spune Îngerul Gavriil, aducându-i salutul și cinstirea cerului. Ea este ”binecuvântată între femei” și ”a aflat har la Dumnezeu”, adică e mai presus decât toate femeile, nici una nu a mai primit asemenea vestire de bucurie. Deci să se rușineze toți sectanții, ereticii, păgânii și ateii care o defaimă!
4. Panaghia (AtotSfânta) a cercetat taina vestită de Arhanghelul Gavriil înainte de a-și da consimțământul, deci și noi ”să cercetăm duhurile” cu trezvie și acrivie, nu să credem toate nălucirile și halucinațiile care ne duc la mândrie, individualism, egolatrie și înșelare…
5. Sfânta Treime lucrează împreună: Duhul Sfânt se pogoară peste Preacurata Fecioară, Cel PreaÎnalt – Tatăl o umbrește și Fiul se întrupează, fiind Sfânt dintru început, deci fără păcat.
6. După zămislirea cea mai presus de fire, Preacurata a devenit Maică a Domnului (cum a numit-o și Elisabeta – Luca 1, 43), și de aceea noi, ortodocșii, așa se cuvine s-o chemăm în rugăciunile noastre. Catolicii îi spun doar Sfânta Maria sau Sfânta Fecioară, dar e incomplet acest nume, căci fecioare sfinte sunt multe, dar una este Maică a Domnului.
6. Bătrâna Elisabeta, stearpă fiind, a zămislit tot prin puterea lui Dumnezeu, dar pe cale firească, împreunându-se cu bărbatul ei, Dreptul Arhiereu Zaharia, în urma vestirii aceluiași înger Gavriil. Însă, Preacurata Fecioară a luat în pântece de la Duhul Sfânt, fără atingere de la om, ci numai de la Dumnezeu.
7. ”La Dumnezeu nimic nu este cu neputință.” Deci, noi să facem voia Lui cu inimă curată și bună, și Dumnezeu ne va plini cele cu lipsă și pe cele neputincioase ni le va vindeca.
*
Majoritatea văd în Praznicul de azi numai întâlnirea și dialogul Arhanghelului Gavriil cu Preacurata Fecioară Maria. Subliniez, însă, că sensul principal al evenimentului istoric este ÎNTRUPAREA FIULUI LUI DUMNEZEU. Cum spun și cântările Bisericii (Troparul şi Condacul Bunei Vestiri):
Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac; Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei se face și Gavriil harul îl binevestește; pentru aceasta și noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!
*
Pe cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu dumnezeiescul Duh, pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, l-ai zămislit Curată, cu venirea Prea Sfântului Duh, spre înnoirea neamului omenesc cea fără prihană!
De bucuria acestui Praznic și de toată bucuria harului să ne învrednicească și pe noi Bunul și iubitorul de oameni Dumnezeu!
“Pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea mărginitului şi a nemărginitului, a măsuratului şi a nemăsuratului, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a arătat în Hristos, Care S-a arătat în zilele mai de pe urmă, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihna în jurul Aceluia Care este după fiinţă cu totul nemişcat, din mişcarea lor faţă de ele însele şi una faţă de alta; de asemenea ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a Aceluia în Care s-au învrednicit să se odihnească, cunoştinţă care le oferă posesiunea fericită, neschimbată şi constantă a Celui cunoscut de ele.”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 60 către Talasie)
Sfântul Maxim Mărturisitorul a depus un efort deosebit în formularea clară şi fără echivocuri a învăţăturii cosmologice ortodoxe, scoţând-o totdeauna în relief şi combătând ereziile care aveau rădăcini în filozofia greacă. Astfel, el răstoarnă cu tărie doctrina cosmologică panteistă a lui Origen, doctrină care prin teoria preexistenţei sufletelor generase monoenergismul şi monotelismul în secolul al VII-lea.
1) În învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, un loc important îl deţine tema raţiunilor divine[1]. Dacă la Origen, raţiunile erau confundate cu spiritele preexistente unite fiinţial cu Logosul divin, la Sfântul Maxim, raţiunile sunt gândurile lui Dumnezeu conform cărora aduce făpturile la existenţă prin hotărârea voinţei Sale. Pe de o parte, raţiunile divine nici nu se identifică cu fiinţa Dumnezeirii, nici nu sunt existenţe coeterne cu Dumnezeu, ci sunt gândurile lui Dumnezeu după care sunt create făpturile, făpturi dintre care unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Raţiunile divine au caracter dinamic şi intenţional şi fac parte din planul veşnic al lui Dumnezeu cu privire la lume. Crearea lumii scoate la lumină intenţia unirii lui Dumnezeu cu zidirea Sa care primeşte o mişcare naturală spre El. În actul creaţiei Dumnezeu trece de la planul gândirii Sale la planul ontologic, adică aduce în existenţă temporală făpturile gândite etern de El activându-Şi voinţa şi puterea prin această ieşire din Sine.[2] Dar, pe de altă parte, raţiunile nu sunt identice nici cu făpturile create, ele nu sunt înscrise în fiinţa lumii, ci rămân înscrise în energiile divine necreate, cu centrul lor de gravitație în Logosul divin.
Raţiunile făpturilor îşi au modelele lor în Logosul divin care e Raţiunea ipostatică supremă, şi e de trebuinţă ca El, ca Persoană, să vrea să creeze lumea, ca ea să fie adusă la existenţă conform raţiunilor sau gândurilor aflate în cugetarea Lui, dar şi după chipul Lui în cazul oamenilor. “Căci toate cele ce sunt, sau se vor face în vreun fel oarecare de către El în substanţa lor, au fost voite mai înainte şi cugetate mai înainte şi cunoscute mai înainte. Toate sunt cuprinse pururea de voia lui Dumnezeu prin preştiinţă, potrivit puterii Lui nesfârşite.”[3] Persoanele umane văzute nu sunt încorporări, ca pedeapsă a păcatului lor, ale unor spirite nevăzute preexistente în henadă şi emanate din Dumnezeu fără voia Lui, cum susţinea Origen, ci creaturi raţionale ce-şi au un început în timp şi spaţiu dar sunt chemate la nemurire prin unirea iubitoare cu Dumnezeu. În aceasta se vede adevărata putere a lui Dumnezeu, infinit superioară celei a existenţelor create, dar şi bunătatea Lui împărtăşibilă creaturilor Sale.
2) Aducând la existenţă toate făpturile conform cu raţiunile lor eterne existente în Logosul Său, Dumnezeu sădeşte în acestea mişcarea naturală prin care ele au să se conformeze cât mai deplin (şi cu voia lor) cu raţiunile lor divine, dar şi să se unească cu El ca Persoană, în cazul oamenilor. “Raţiunile tuturor celor ce sunt şi vor fi în mod subzistent şi substanţial – ale celor ce se fac sau se vor face, ale celor ce apar sau vor apărea – preexistă în Dumnezeu, aflându-se în El în chip neclintit. Şi după ele sunt şi s-au făcut şi persistă toate, apropiindu-se prin mişcare şi în chip voit pururea de raţiunile lor, sau sunt ţinute mai degrabă în existenţă după calitatea şi cantitatea mişcării şi aplecării voinţei.”[4]Actul creaţiei divine produce astfel o ramificare a raţiunilor din unitatea lor în Logosul divin, iar mişcarea lor naturală cooperantă cu Logosul divin produce readunarea lor în această unitate. Toate cele ce există se împărtăşesc de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, însă fiecare făptură se împărtăşeşte de bunătatea Lui pe măsura firii sale, a propriei sale puteri naturale. Toate făpturile doresc şi primesc în chip natural lucrarea proniatoare dumnezeiască prin care există şi subzistă. “Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.” (Psalmul 103.28) Dar nu toate creaturile se împărtăşesc de toate darurile dumnezeieşti, ci unele se împărtăşesc doar de fiinţă, altele şi de viaţă, altele şi de înţelegere, iar altele, pe lângă acestea, şi de îndumnezeire.
3) Providenţa divină, ca lucrare comună a Sfintei Treimi dumnezeieşti îndreptată către creaţie, este pe de o parte fără de început, deoarece ideile şi intenţiile divine după care au fost create făpturile au existat în gândirea lui Dumnezeu mai înainte de a fi lumea. Dar, pe de altă parte, providenţa divină este şi fără de sfârşit ca una care acoperă întreaga existenţă materială şi spirituală prin harul unificator şi îndumnezeitor în vecii vecilor. Este lucrarea (energia) divină necreată care cuprinde în chip simfonic şi unitar toate celelalte lucrări divine îndreptate asupra fiecărei făpturi în parte, iar îndumnezeirea este un proces neîncetat.
Când se mişcă potrivit cu firea şi cu funcţia lor specifică în armonia întregii lumi, făpturile fac voia lui Dumnezeu, adică sunt bune, deoarece se împărtăşesc de bunătatea divină. Abaterea unei făpturi de la rânduiala cea după fire reprezintă o împotrivire faţă de voia lui Dumnezeu, o pierdere a împărtăşirii bunătăţii divine. Răul reprezintă această lipsă a binelui natural. Păcatul, ca act rău, ca act de împotrivire faţă de pronia unificatoare divină, a însemnat o deviere a acestei mişcări naturale a făpturilor cooperante cu harul divin, o alunecare spre autonomie, spre egocentrism, spre dezbinare. Dar Dumnezeu n-a renunţat la planul Său unificator, ci a intensificat prin Logos lucrarea Sa proniatoare neîncetată. „Deplina eficienţă a lucrării Sale de adunare a raţiunilor şi a făpturilor care sunt făcute după ele în Sine, fără să le confunde cu Sine, o atinge Logosul dumnezeiesc prin întruparea Sa în Hristos. Întrupându-Se, El eliberează întâi mişcarea făpturilor de păcatul introdus în ele nu printr-o preexistenţă necorporală, ci după crearea lor în trup; întâi le eliberează de menţinerea în despărţirea de Dumnezeu şi apoi întăreşte orientarea lor spre Dumnezeu, ca adevărata lor ţintă.” [5]
Combătând origenismul, Sfântul Maxim descrie această mişcare, restaurată şi susţinută continuu de Logosul întrupat, a făpturilor conştiente – persoanele umane, şi, prin ele, a cosmosului întreg, în odihna eternă a lui Dumnezeu, ca un urcuş dinamic şi neîncetat în desăvârşirea eternă sau în îndumnezeire. „Odihna în Dumnezeu e eternă, pentru că El fiind personal şi infinit bucuria de El nu poate produce niciodată o plictiseală, o săturare în făpturi, cum produce dumnezeirea cea mărginită sau de o esenţă cu făpturile a origenismului. În sensul acesta, Dumnezeu, deşi e sân al tuturor raţiunilor, e mai presus de ele; El nu poate fi definit niciodată.”[6] Dumnezeu a creat lumea inteligibilă şi sensibilă, aşezând ca “preoţie împărătească” mediatoare şi unificatoare Biserica, cea zidită după chipul Său, în perspectiva înnoirii lor neîncetate prin har, a îndumnezeirii lor, în Împărăţia Sa veşnică.
[1] Sfântul Maxim înţelege dinamic-aristotelic ideile din platonism. Ele nu sunt modele statice exterioare, ci tipare active, interioare făpturilor, expresii ale raţiunii şi ale voinţei atotputernice dumnezeieşti.
[2] Când spunem că Dumnezeu a creat lumea din nimic nu considerăm acest „nimic” ca pe un vid existenţial (coetern cu Dumnezeu) pe care Dumnezeu l-a umplut cu făpturile Sale, ci afirmăm că în afara existenţei lui Dumnezeu nu era la început altă existenţă, ci era numai Dumnezeu în deplinătatea existenţei Sale. De aceea, putem spune că Dumnezeu a creat lumea din gândirea, din voinţa şi din puterea Sa.
„Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Sfinte Părinte Maxim, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut într-un sat din Golan, Hesfin, pe ţărmul răsăritean al lacului Tiberiadei, pe la anii 580, într-o familie de creştini. Deşi a rămas orfan încă de la 9 ani, şi-a format o cultură aleasă în mănăstirea Palaia Lavra şi a devenit cu timpul o persoană importantă în societatea bizantină a vremii sale, fiind consilier intim al împăratului Heraclie între anii 610 şi 614.
A părăsit apoi repede onorurile lumii şi a îmbrăţişat viaţa monahală într-o mănăstire, la Chrysopolis-Skutari, pe malul Bosforului. Peste 10 ani se mută la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Cyzic. Invazia perşilor în 626 l-a obligat să plece în Grecia, apoi în Creta, în Cipru, iar prin 632 ajunge la Cartagina, unde are discuţii cu preoţi şi episcopi de acolo referitoare la combaterea monofizitismului şi a monotelismului.
„În Iordan botezându-te Tu Doamne, Închinarea Treimii S-a arătat, că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului, Cel ce Te-ai arătat, Hristoase, Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ție!”
„Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” (Marcu 8, 34-38; 9, 1)
Predică la Privegherea Duminicii de după Înălțarea Sfintei Cruci, 14 sept. 2013
Sfânta Cruce este puterea Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos care ne dovedește iubirea smerită și milostivă infinită a Sfintei Treimi față de noi oamenii, iubire care a biruit păcatul, moartea și pe diavol. Este altarul de jertfă, semnul, puterea și slava Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea îl cinstim cu evlavie și prețuire ca pe cel mai scump odor/obiect al Bisericii, sfințit pentru veșnicie de Însuși Domnul prin preacurat sângele Său. Și de aceea preoții fac toate gesturile sfințitoare ale binecuvântărilor în semnul Crucii, amintind și arătând iubirea infinită a lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4) și așa de mult iubește lumea „încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Mărturisindu-ne credința dreaptă în Domnul Hristos și rugându-ne Lui cu smerenie și dragoste, ne însemnăm și noi cu semnul Crucii, mai ales că nu toți ne putem atinge de Lemnul cel sfințit și de viață dătător ca să primim binecuvântarea și puterea Mântuitorului „care-i vindeca pe toți” (Luca 6, 19). Cu această „putere de sus” (Luca 24, 49) întăriți find, putem și noi urma lui Hristos pe calea crucii personale până la jertfa de sine, confirmând prin fapte bune credința și învierea noastră întru El.
Din veșnicia plinătății Sale, Dumnezeu Se revarsă în timp, în creația Sa, ca și pe ea, prin Biserica Sa Sfântă zidită ca o recapitulare a creației, să o umple de viața/bucuria/plinătatea Sa veșnică. Zilele creației (etapele sau veacurile – cum le numește Sfântul Maxim Mărturisitorul) și toate cele cuprinse în ele au și ca izvor, dar și ca țintă, pe Iisus Hristos – Logosul divin. El este Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul cel nesfârșit al creației, al timpului și al spațiului și al tuturor existențelor. De aceea, uneori, în turla mare a bisericii sau chiar în pridvor, este reprezentat Mântuitorul Hristos ca Pantocrator (Atotțiitor) al întregii creații spirituale și materiale, înconjurat circular de Îngeri, de semnele zodiacale (este singura reprezentare iconografică a timpului, creat bun foarte de Dumnezeu și pus în Sa stăpânire) și de Apostoli (ca simboluri ale Bisericii). Iar descoperirea lui Iisus Hristos drept Creator și Mântuitor al lumii pune și începutul anului bisericesc, al timpului liturgic.
Istoria lumii văzute (materiale) a început, așadar, cu o sărbătoare, cu o revărsare din preaplinul iubirii, puterii și înțelepciunii creatoare divine. Căci, la început Dumnezeu a făcut lumina (moment cu care a început curgerea timpului) și apoi cosmosul sensibil (potrivit rațiunilor din cosmosul inteligibil, rațiuni care definesc existența și mișcarea făpturilor), iar îngerii se bucurau slăvindu-L pe Dumnezeu, precum Însuși mărturisește: „atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau” (Iov 38, 7).
Ca să facă o distincţie tranşantă între kronos (timp liniar) şi kairos (timp favorabil),Biserica, deşi se foloseşte de calendarul astronomic civil, a ales ca anul liturgic eclesial să nu înceapă la 1 ianuarie, ci la 1 septembrie, pentru că, după tradiţia moştenită din Vechiul Legământ, în aceasta zi (care era şi începutul anului civil la evrei) s-a început creaţia lumii şi tot în aceasta zi şi-a început Mântuitorul Hristos activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele proorocului Isaia (cap. LXI, 1-2): „Duhul Domnului peste Mine, pentru ca M-a uns ca sa binevestesc săracilor…, să vestesc anul milei Domnului” (Luca IV, 18-19).
Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea (325), când s-a rânduit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creştinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor ”anul bineplăcut Domnului”.
*
Rugăciune la început de an
Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvintează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin.
*
Dorințele mele la început de an sunt următoarele:
– să fie pace și unitate în Biserica lui Hristos, iar dreptmăritorii creștini de pretutindeni să se întărească în harul lui Dumnezeu, în sfințenie, în iubire, în smerenie, în cunoașterea lui Dumnezeu cea adevărată și sfântă;
– să fie pace și bunăvoire în România, să trăim și noi, românii, în cinste, în demnitate și fidelitate față de Dumnezeu și față de strămoșii și martirii noștri creștini;
– să sporim cu toții pe calea mântuirii, ajutându-ne unii pe alții și sprijinindu-ne cu răbdare și iertare, cu înțelegere și înțelepciune;
– să rabd, așa cum nu am răbdat până acum, încercările cu nădejde în mila lui Dumnezeu;
– să mă pocăiesc de câte ori greșesc, să nu rămân împietrit în vreo răutate față de cineva și să cer iertare și împăcare;
– să mă ierte toți care nu m-au iertat în anul și în timpul trecut.
Dumnezeu să ne lumineze și să ne ocrotească pe toți pe calea mântuirii întru câți ani ne sunt de folos!
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 