Toma, cu dreapta lui cea iubitoare de încredinţare, a cercat coasta Ta cea de viaţă dătătoare, Hristoase, Dumnezeule; că dacă ai intrat, uşile fiind încuiate, dimpreună cu ceilalţi Apostoli, a strigat către Tine: Domnul meu eşti şi Dumnezeul meu.
Din izvorul tău cel nesecat, ceea ce eşti de Dumnezeu dăruită, îmi dăruieşti mie, izvorând pururea, curgerile harului tău mai presus de cuvânt. Căci ca ceea ce ai născut mai presus de cuget pe Cuvântul, te rog să mă rourezi cu darul tău, ca să grăiesc ţie: Bucură-te, apă izbăvitoare!
*
*
Izvorul Tămăduirii, această mare sărbătoare a creştinătăţii ortodoxe, are o istorie veche de 1.500 de ani, avîndu-şi originea în perioada domniei evlaviosului împărat bizantin Leon I (457-474).
Pe cînd încă nu era pe tronul Bizantului, Leon a întîlnit un orb, pe care l-a luat de mînă spre a-l călăuzi. Acest bătrîn, însă, era un om luminat de Dumnezeu şi neîncetat predica creştinilor că, în pădurile imperiale, sînt izvoare şi lacuri ce sînt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaştilor din acele locuri.
Dumnezeu prealuminos, Domnul Iisus Hristos Din morți, iată, a-nviat Și-a lăsat nevătămat Giulgiul parcă înghețat În mormântul sigilat Și de oșteni apărat.
Pe-a sa Maică-a bucurat, Pe femei le-a-ntâmpinat Și i-a binecuvântat Pe-apostolii ce-au aflat Că lor li S-a arătat Ca un grădinar din sat.
…
Doamne, vino și la noi, Că ni-s sufletele sloi De frică și stăm crispați În case toți izolați, De-alți „oșteni” înconjurați!
Treci prin ziduri, fă-le zob, Leagă și acel microb Ce ne-a-mbolnăvit mor(t)al Și ne-a dezbinat global!
Varsă-n noi iubirea Ta Și ne umple inima Cu harul Tău pururea!
Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos! Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui; că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat.
Hristos nu ramane in starea mortii decat atata cat sa se vada ca El a murit cu adevarat, adica pana a treia zi. Unirea deplina ca om cu Tatal prin jertfa Ii aduce fara intarziere starea de inviere. Aceasta arata ca nu se ajunge la inviere fara sa se treaca prin moartea ca jertfa, dar nu numai ca sa se arate ca trebuie sa se treaca de la trupul acesta muritor la cel nemuritor, ci si pentru ca starea la care se ajunge prin moartea ca jertfa e o stare de unire deplina cu Dumnezeu, deci cu totul superioara celei traite in trupul muritor. E o stare la care trece prin moarte cel ce va invia. Hristos ajunge la inviere indata dupa starea in care intra prin moartea primita ca jertfa, dar noi ajungem la ea la sfarsitul acestui chip al lumii, cand materia intreaga se va transfigura, dupa ce va servi, in forma actuala, tuturor oamenilor de dupa noi spre cresterea spirituala si spre primirea in trupul acesta muritor a mortii lui Hristos. Aceasta si ca sa ne rugam aici cu intelegere, pentru cei ce au fost pe pamant inaintea noastra. Invierea fara intarziere a lui Hristos e preinaltarea Lui (Filip II, 9) pentru ca El a primit Cel dintai moartea ca jertfa de bunayoie si pentru ca El sa ne fie nadejdea invierii tuturor si ca focar de atractie spre ea. Invierea lui Hristos prevesteste deplina “trecere” de la viata robita legilor naturii in starea actuala, la viata din Dumnezeu Cel absolut, in care materia va fi ridicata in Duhul Sfant peste legile care o robesc si prin care robeste pe om.
Starea mortii noastre fata de pacatele placerilor egoiste e o treapta mai inalta la care urca omul in transcenderea sa. Prin moartea cu trupul, acceptata din credinta, va trece la o treapta si mai inalta. Iar invierea cu trupul va fi trecerea la cea mai inalta treapta. Starea mortii fata de pacat e o biruire a prea marilor dependente ale omului de lume si de trupul ajuns intr-o robie fata de ea prin pacat, sau prin slabirea legaturilor cu Absolutul personal. Starea mortii cu trupul va fi o eliberare completa a trupului de aceste dependente. Dar starea de inviere va fi ridicarea trupului de catre sufletul inaltat la treapta atinsa printr-o mai mare penetrare a lui de Dumnezeu, o data cu moartea trupeasca, la starea de transparenta desavarsita a lui Dumnezeu prin omul intreg. Sufletul reunifica prin aceasta trupul cu sine si, prin aceasta, cu Dumnezeu la nivelul cel mai inalt, dupa asemanarea lui Hristos. Se restabileste omul intreg, dar la treapta de suprema transcendere si de deplina transparenta a lui Dumnezeu prin el, asemenea lui Hristos si in unire maxima cu El. Continuă lectura →
„Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului.” – Troparul Floriilor (Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim) –
*
*
Despre acest mare Praznic Împărătesc, Sfântul Antim Ivireanul a vorbit cel mai des. Avem cinci asemenea didahii, sau predici, rostite de Marele Mitropolit al Țării Românești. Le prezentăm și noi în continuare, după o analiză comparată a edițiilor Didahiilor tipărite în România între anii 1888 și 1997.
Cuvânt de învăţătură la Dumineca Florilor
Pofta cea mare şi dragostea cea curată, sau mai vârtos să zic, datoriia cea părintească ce am cătră înţelepţiia voastră mă îndeamnă pururea ca să nu lenevesc a vă cerceta după putinţă cu învăţăturile céle sufleteşti. Că de pe aceasta mă voiu cunoaşte cu adevărat că vă sunt părinte sufletesc şi păstoriu, când voiu pofti cinstea, folosul şi spăseniia sufletelor voastre. Şi dumneavoastră iară de pe aceasta vă veţi arăta cum sânteţi adevăraţii fii sufleteşti şi turmă aleasă şi sfântă, când veţi priimi cu dragoste célia ce vă învăţ şi după putinţă fieştecarele dintru voi le va ţinea şi le va face.
„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte. Şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.” (Troparul Sfintei Cruci)
Sfânta Cruce este puterea Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos care ne dovedește iubirea smerită și milostivă infinită a Sfintei Treimi față de noi oamenii, iubire care a biruit păcatul, moartea și pe diavol. Este altarul de jertfă, semnul, puterea și slava Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea îl cinstim cu evlavie și prețuire ca pe cel mai scump odor/obiect al Bisericii, sfințit pentru veșnicie de Însuși Domnul prin preacurat sângele Său. Și de aceea preoții fac toate gesturile sfințitoare ale binecuvântărilor în semnul Crucii, amintind și arătând iubirea infinită a lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4) și așa de mult iubește lumea „încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Mărturisindu-ne credința dreaptă în Domnul Hristos și rugându-ne Lui cu smerenie și dragoste, ne însemnăm și noi cu semnul Crucii, mai ales că nu toți ne putem atinge de Lemnul cel sfințit și de viață dătător ca să primim binecuvântarea și puterea Mântuitorului „care-i vindeca pe toți” (Luca 6, 19). Cu această „putere de sus” (Luca 24, 49) întăriți find, putem și noi urma lui Hristos pe calea crucii personale până la jertfa de sine, confirmând prin fapte bune credința și învierea noastră întru El.
„Pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea mărginitului şi a nemărginitului, a măsuratului şi a nemăsuratului, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a arătat în Hristos, Care S-a arătat în zilele mai de pe urmă, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 60 către Talasie)
Mai pe scurt, iată câteva înțelesuri ale evenimentului petrecut acum 2000 de ani și consemnat de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (cap. 1, 26-38) în urma dialogului cu Maica Domnului care ”păstra [multe] în inima ei”:
1. Îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu, deci îngerii sunt duhuri slujitoare și ascultătoare lui Dumnezeu, nu fac voia lor, nu sunt autonomi. De aceea, când avem nevoie de ajutorul lor, tot pe Dumnezeu e mai indicat să-L rugăm mai întâi, iar El – Tatăl nostru ne va rândui cum e mai bine.
2. Dreptul Iosif împreună cu Preacurata Fecioară Maria locuiau în Nazaret, unde erau iudei amestecați cu neamurile păgâne, nu în Ierusalim, deci nu trebuie să locuiești lângă templu (sau lângă Antim, Petru Vodă, etc., ori numai într-o comunitate de ”drepți”) ca să duci o viață curată și plăcută lui Dumnezeu. Mai precis, contează cum trăiești, nu unde! Omul sfințește locul, nu invers!
3. Preacurata Fecioară era ”plină de har” datorită smereniei și sfințeniei întregii sale vieți încă înainte de pogorârea Duhului Sfânt peste ea. Ea a devenit templu viu al Domnului prin curăția și lumina vieții și a înțelegerii ei. ”Domnul este cu tine.” – spune Îngerul Gavriil, aducându-i salutul și cinstirea cerului. Ea este ”binecuvântată între femei” și ”a aflat har la Dumnezeu”, adică e mai presus decât toate femeile, nici una nu a mai primit asemenea vestire de bucurie. Deci să se rușineze toți sectanții, ereticii, păgânii și ateii care o defaimă!
4. Panaghia (AtotSfânta) a cercetat taina vestită de Arhanghelul Gavriil înainte de a-și da consimțământul, deci și noi ”să cercetăm duhurile” cu trezvie și acrivie, nu să credem toate nălucirile și halucinațiile care ne duc la mândrie, individualism, egolatrie și înșelare…
5. Sfânta Treime lucrează împreună: Duhul Sfânt se pogoară peste Preacurata Fecioară, Cel PreaÎnalt – Tatăl o umbrește și Fiul se întrupează, fiind Sfânt dintru început, deci fără păcat.
6. După zămislirea cea mai presus de fire, Preacurata a devenit Maică a Domnului (cum a numit-o și Elisabeta – Luca 1, 43), și de aceea noi, ortodocșii, așa se cuvine s-o chemăm în rugăciunile noastre. Catolicii îi spun doar Sfânta Maria sau Sfânta Fecioară, dar e incomplet acest nume, căci fecioare sfinte sunt multe, dar una este Maică a Domnului.
6. Bătrâna Elisabeta, stearpă fiind, a zămislit tot prin puterea lui Dumnezeu, dar pe cale firească, împreunându-se cu bărbatul ei, Dreptul Arhiereu Zaharia, în urma vestirii aceluiași înger Gavriil. Însă, Preacurata Fecioară a luat în pântece de la Duhul Sfânt, fără atingere de la om, ci numai de la Dumnezeu.
7. ”La Dumnezeu nimic nu este cu neputință.” Deci, noi să facem voia Lui cu inimă curată și bună, și Dumnezeu ne va plini cele cu lipsă și pe cele neputincioase ni le va vindeca.
*
Majoritatea văd în Praznicul de azi numai întâlnirea și dialogul Arhanghelului Gavriil cu Preacurata Fecioară Maria. Subliniez, însă, că sensul principal al evenimentului istoric este ÎNTRUPAREA FIULUI LUI DUMNEZEU. Cum spun și cântările Bisericii (Troparul şi Condacul Bunei Vestiri):
Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac; Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei se face și Gavriil harul îl binevestește; pentru aceasta și noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!
*
Pe cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu dumnezeiescul Duh, pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, l-ai zămislit Curată, cu venirea Prea Sfântului Duh, spre înnoirea neamului omenesc cea fără prihană!
De bucuria acestui Praznic și de toată bucuria harului să ne învrednicească și pe noi Bunul și iubitorul de oameni Dumnezeu!
„Este un Domn, o credinţă, un Botez.” (Efes. 4, 5). „Credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna…” (Iuda 1, 3)
Fraţi creştini,
Astăzi Biserica Dreptmăritoare sărbătoreşte, ca de altfel în fiecare primă Duminică a Postului Mare din fiecare an, începând din 11 martie 843, biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor (cei din urmă eretici atunci fiind luptătorii împotriva icoanelor). De aproape 12 veacuri, în tradiţia sfântă a Bisericii s-a statornicit această prăznuire, iar pentru noi participarea de astăzi la Sfânta Liturghie trebuie să ne stimuleze să ne cunoaştem credinţa ortodoxă, să înţelegem şi să aplicăm corect învăţăturile ei mântuitoare.
Ce frumos şi scump este pentru noi acest nume de ortodox! Este frumos pentru că el înseamnă „drept-credincios” (ortodoxia însemnând deopotrivă dreaptă înțelegere și dreaptă slăvire) şi dintre sutele de milioane de creştini din întreaga lume doar aproape a cincea parte îl poartă. Ne este scump numele de ortodox pentru că, de-a lungul timpului și de-a latul spațiului, l-am apărat cu multe lupte şi l-am mărturisit cu mult sânge. Întâi au fost Apostolii, apoi Mucenicii primelor trei veacuri care au propovăduit păgânilor credinţa în Hristos, păgâni care i-au prigonit, iar pe mulţi i-au chinuit şi i-au omorât. Apoi, din veacul al IV-lea până în al IX-lea au fost Părinţii (clericii, călugării şi mărturisitorii) care au formulat dreapta credinţă în termeni clari şi au apărat-o de eretici. În acest timp s-au întrunit cele şapte Sinoade Ecumenice, care au stabilit ce trebuie să credem şi cum se cade să trăim ca să rămânem în dreapta credinţă şi în nădejdea mântuirii. Astfel, Biserica noastră Ortodoxă înseamnă Biserica lui Hristos, Biserica păstrătoare a dreptei credinţe în Hristos, a credinţei apostolice (şi) universale. Este una și neîntreruptă de nici o vitregie a istoriei sau a ereziei, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos este capul ei, este prezent și lucrător în ea și o conduce neîncetat prin Duhul Sfânt.
„Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?»” (Facerea 3, 9)
Iată ce spune Sfântul Ambrozie: „Ce vrea să însemneze: «Adame, unde eşti?». Oare nu cumva vrea să zică «cum te afli», iar nu «în ce loc»? Aşadar, nu este întrebare, ci dojană. Din ce stare a bunătăţii, fericirii şi harului, vrea El a zice, ai căzut în starea aceasta jalnică? Lepădatu-te-ai de viaţa cea veşnică, îngropatu-te-ai în căile păcatului şi morţii”.
„Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns». Şi i-a zis Dumnezeu: «Cine ți-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci?». Zis-a Adam: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat». Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?». Iar femeia a zis: «Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat».” (Facerea 3, 10-13)
În acest dialog Părinţii văd chemarea omului de către Dumnezeu la pocăinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dumnezeu nu i-a întrebat pentru că nu ştia – căci ştia, şi ştia prea bine – ci pentru ca să-şi arate iubirea Sa de oameni. Se pogoară până la slăbiciunea lor şi le cere să-şi mărturisească păcatul”.
Dar omul nu răspunde cu pocăinţă, ci cu îndreptăţire de sine, aducând astfel pedeapsa asupra sa. Iată cum tâlcuieşte Sfântul Efrem acest pasaj: „În loc să recunoască ceea ce singur făcuse, recunoaştere ce ar fi fost întru folosul său, Adam povesteşte din nou cele ce i s-au întâmplat, lucru ce nu era spre folosul său… Adam nu-şi spovedeşte păcatul, ci învinovăţeşte pe femeie… Iar când Adam nu vrea să-şi spovedească păcatul, Dumnezeu pune întrebare Evei, zicând: «De ce ai făcut aceasta»? Iar Eva, în loc să stăruie cu lacrimi şi să ia asupra ei păcatul, nu pomeneşte făgăduinţa făcută ei de şarpe şi felul cum a înduplecat-o, de parcă nu ar dori să dobândească iertare pentru ea şi bărbatul ei… După ce i-a întrebat pe amândoi, vădindu-se că nici pocăinţă au, nici vreo îndreptăţire întemeiată, Dumnezeu se întoarce către şarpe, nu cu întrebare, ci cu hotărâtă osândire. Că acolo unde este loc de pocăinţă, este şi întrebare; dar celui străin de pocăinţă i se dă doar osânda judecătorului”.
Acelaşi Părinte adaugă: „Dacă strămoşii noştri ar fi dorit să se pocăiască chiar după călcarea poruncii, atunci, chiar de nu şi-ar fi recăpătat ceea ce aveau înainte de călcarea poruncii, s-ar fi izbăvit cel puţin de blestemele rostite pământului şi lor înşile”.
Iată deci că nu putem să spunem doar că Adam şi Eva au păcătuit şi apoi au fost osândiţi. Căci li s-a dat prilej de pocăinţă înainte de a fi osândiţi.
Avva Dorothei socoteşte această istorisire din Cartea Facerii drept exemplul clasic al lipsei voinţei de pocăinţă a omului şi al adânc înrădăcinatei sale dorinţe de a-şi îndreptăţi purtarea, chiar când însuşi Dumnezeu îl arată drept păcătos:
„După cădere, [Dumnezeu] a dat [lui Adam] prilej de pocăinţă şi de a fi iertat, dar capul său a rămas neplecat. Că [Dumnezeu] a venit şi i-a zis: «Adame, unde eşti?». Adică: din ce slavă la aşa ruşine ai venit? Iar apoi, când l-a întrebat de ce a păcătuit, de ce a călcat porunca, l-a pregătit îndeosebi ca să poată zice: «Iartă-mă!». Dar el nu s-a smerit! Unde este cuvântul «iartă-mă»? Nu a fost căinţă, ci chiar dimpotrivă. Că a grăit împotrivă şi a învinovăţit la rândul lui: «Femeia care mi-ai dat să fie cu mine» [m-a amăgit]. Nu a zis: «Femeia mea m-a amăgit», ci «femeia pe care mi-ai dat-o», ca şi cum ar zice «pacostea pe care ai adus-o pe capul meu». Că aşa este totdeauna, fraţilor: când omul nu vrea să se învinovăţească pe sine, nu şovăie a-L învinovăţi pe Însuşi Dumnezeu. Apoi [Dumnezeu] a venit la femeie şi i-a zis: de ce nu ai ţinut porunca? Ca şi cum ar fi vrut să-i zică cu dinadinsul: măcar spune «iartă-mă», ca sufletul tău să se smerească şi să capeţi iertare. Dar din nou nu [a auzit] cuvântul «iartă-mă». Că şi ea a răspuns: «Şarpele m-a amăgit», ca şi cum ar fi zis: şarpele a păcătuit, ce este mie aceasta? O, bieţii de voi, ce oare faceţi? Căiţi-vă, recunoaşteţi-vă păcatul, milostiviţi-vă de goliciunea voastră. Dar niciunul n-a voit să se învinovăţească pe sine; niciunul nu s-a smerit câtuşi de puţin. Vezi deci acum la ce stare şi la ce mari nenorociri am ajuns prin îndreptăţirea de sine, voind a ne face voia şi a urma nouă înşine”.
(Ieromonahul Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, Ed. a 2-a, rev., Editura Sophia, București, 2011, pp. 130-131)
Ne găsim, prin urmare, în fata acestei prime întrebări. Ce înteles si ce rost se cuvine să deslusim pentru noi însine în notiunea de Dreaptă Judecată a lui Dumnezeu? Nu e vorba să analizăm aici învătătura dogmatică a Bisericii, ci – întemeiati pe descoperirile neclintite ale Scripturii si ale Sfintilor Părinti – vom încerca să limpezim functiunea pe care trebuie să o aibă pentru noi, fiinte trăitoare încă înlăuntrul acestui veac, gândul si realitatea Judecătii Viitoare.
Trebuie să recunoastem încă de la început că rare sunt lucrurile care să se bucure mai putin de atentia noastră serioasă si trează, decât gândul la Judecata ce va să fie.
S-a înrădăcinat în deprinderile noastre de făpturi zămislite în păcat obisnuinta să ne gândim aproape tot timpul la scopurile imediate ale vietii acesteia. Fiecare căutăm să ne orânduim existenta pe intervale mici dar sigure (credem noi) si pentru aceasta luptăm din toate puterile spre a dobândi niste mijloace de trai care devin ele însele – printr-o vinovată răsturnare de adevăr – scopurile vietuirii noastre pe pământ. În felul acesta ţelurile mărunte ne leagă de ele. Pe nesimtite ne plecăm din ce în ce mai jos si cădem – fără să ne dăm seama – afară din viata autentică; uităm cu desăvârsire că prețul adevărat al vieții acesteia este dincolo de ea si nu înlăuntrul ei. Într-o asemenea situatie gândul sfârșitului se șterge din cugetarea noastră; cel mult dacă mai stăruie ca o amintire vagă si neputincioasă, când, în realitate, el este chemat să fie una din pârghiile principale ale înnoirii continue din noi însine.
Când omul pierde din vedere finalitatea spre care se îndreaptă vremelnica sa petrecere în această lume, el îsi organizează o viată plată, cenusie, o viată doar cu doar două dimensiuni. El nu mai stie să privească spre înăltimi sau spre adâncuri, ci se interesează doar de ceea ce este imediat în jurul său, întocmai ca o vietate care se miscă doar pe lungime si pe lătime. Dar existenta duhovnicească ne cere, după cuvântul Apostolului Pavel, să întelegem ‘‘împreună cu toti sfintii care este lărgimea si lungimea si înăltimea si adâncimea” (Efeseni 3, 18).
Datorită faptului că există un sfârsit al sălăsluirii noastre pe pământ si o Judecată care va măsura, va cântări si va pretui până si cele mai mici fapte petrecute în cursul vietii de aici, întreaga existentă dobândeste întelesuri nebănuit de adânci.
Cursul 140 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască (8 martie 2024) realizat de Pr. Bogdan Florin Vlaicu
Subiectul dezbaterii: despre dimensiunea profetică a Ortodoxiei, despre profeții mai vechi și mai noi care pregătesc a doua venire a lui Hristos și Înfricoșătoarea Judecată, de la predica eshatologică a Mântuitorului și până la Părinți duhovnicești contemporani, Sfinți ai închisorilor comuniste pe care îi vom pomeni pe 9 martie, dintre care unii vor fi canonizați anul viitor
Invitat: părintele Filotheu Monahul de la Mănăstirea Petru Vodă
„Fariseul de slava deşartă fiind biruit, iar vameşul cu pocăinţă plecându-se, au venit la Tine Însuţi, Stăpâne. Ci acela, lăudându-se, s-a lipsit de bunătăţi; iar acesta, negrăind, s-a învrednicit darurilor. În aceste suspinuri întăreşte-mă, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni.”
*
Sfântul Antim Ivireanul La Dumineca Vameşului, cuvânt de învăţătură
Pohta cea mare şi dragostea cea curată, iar mai vârtos să zic, datoriia cea părinţească ce am cătră dragostea voastră m-au îndemnat astăzi de am venit aici, pentru ca să vă cercetăm sufletéşte, de vréme ce m-au rânduit Dumnezeu ca pre un nevrédnic să vă fiu păstor şi părinte sufletesc şi învăţătoriu la lucrurile céle ce ar fi spre folosul mântuinţii sufletelor voastre. Pentru care lucru aveţi datorie cu toţii, de la mic până la mare, să mă ascultaţi la céle ce vă învăţ de bine şi de folos, că acea ascultare nu o faceţi mie, ci lui Hristos, după cum zice la 10 capete ale Lucăi: „Cel ce ascultă pre voi, pre Mine ascultă şi cel ce să leapădă de voi, de Mine să leapădă.”. Aşijderea şi fericitul Pavel zice la 13 capete cătră ovréi: „Fraţilor, plecaţi-vă învăţătorilor voştri şi vă cuceriţi lor că priveghiază pentru sufletele voastre, ca cum ar fi să dea cuvânt, ca cu bucurie aceasta să facă, iar nu suspinând, că nu iaste de folos voao aceasta.”.
Drept acéia n-am pregetat, nici am lenevit, ca să nu fac datorie, după porunca stăpânului şi învăţătorului nostru Hristos, Căruia mă şi rog ca să-mi dea putére să vă pociu spune ceva de folos; ci vă pohtim de ascultare.
„Bucură-te, Ceea ce eşti Plină de har, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; că din tine a Răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veseleşte-te şi tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în braţe pe Izbăvitorul sufletelor noastre, Cel Ce ne-a dăruit nouă şi Învierea.”
A povesti lucruri minunate iaste dată[2] oamenilor celor învăţaţi. A îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor iaste dată ritorilor. A descoperi taini mari şi preste fire iaste dată celor ce sânt desăvârşit întru bunătăţi. Iar în mine, neaflându-se nici unele de acéstia, nu va putea nimeni să auză nimic de folos.
Drept acéia, cu multă jălanie îmi ticăloşesc nevredniciia şi-m caut şi făr’de voia mea a tăcea, iar apoi cunoscându-mi datoria ce am şi temându-mă ca să nu caz în osânda slugii cei vicléne, cu cuviinţă iaste, după putinţă, să povestesc de-a pururea lucrurile Domnului, căruia mă şi rog, cu multă umilinţă, să-mi dezlége gângăviia limbii şi să-mi luminéze mintea, ca să poci zice puţine cuvinte întru slava Lui cea negrăită. Ci vă pohtesc de ascultare.
Cum că iaste fecioriia o bunătate mare, naltă şi minunată, iaste lucru dovedit şi înfăţişat la cei înţelepţi; pentru caré nu sânt eu vrednic a grăi şi a lăuda măririle ei. Iar pentru căci praznicul de astăzi aduce la mijloc, ca o cunună neveştejită, toată slava fecioriei, desăvârşit şi o pune înaintea fiilor celor hrăniţi cu hrana cea sufletească, ne îndeamnă, după putinţă, a zice puţine cuvinte pentru dânsa. Astăzi să deşchide sfatul prorocilor celor dumnezeeşti şi sémnele céle închipuite ale preaslăvitei zile aceştiia, împreună cu sfârşitul lor, să propoveduesc adunării cei bisériceşti. Astăzi, sfârşitul cel adevărat al sfatului celui din ceput, prin fapte cu mărire lumii s-au arătat. Astăzi, slava Domnului şi a Sfintei Fecioare descoperit o privim. Astăzi, bucuriia cea cerească, pre caré toate neamurile cu dragoste o aştepta, sfântul praznic de astăzi o dă neamului omenesc. Au trecut céle vechi şi au înflorit céle noao, carele nu se mai învechesc. Nu mai stăpâneşte de pe acum porunca cea tare a legii, ce mila Domnului împărăţéşte; pre toţi îi trage la sine, cu mântuire şi îndelung răbdare, nici pedepséşte, ca pre Ozan acela odinioară carele au îndrăznit de s-au atins de care nu era să se atingă.
Pomenirea dreptului cu laude, iar ţie destul îţi este mărturia Domnului, Înaintemergătorule. Că te-ai arătat cu adevărat şi decât proorocii mai cinstit. Că te-ai învrednicit a boteza în repejunile Iordanului pe Cel Propovăduit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit şi celor din iad pe Dumnezeu Cel Ce S-a arătat în trup, pe Cel Ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă.
„În Iordan botezându-te Tu Doamne, Închinarea Treimii S-a arătat, că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului, Cel ce Te-ai arătat, Hristoase, Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ție!”
Sfântul Nichifor Leprosul, Făcătorul de minuni (1890 – 1964)
Nicolae Tzanakakis s-a născut în anul 1890, din părinți țărani evlavioși, în satul Serikari, în regiunea Chania din insula Creta. Părinții lui au murit pe când era încă copil, lăsându-l orfan, în grija bunicului său. La vârsta de treisprezece ani s-a mutat în Chania și a început să lucreze ca ucenic la un bărbier. La scurt timp după aceea, a început să aibă primele simptome ale maladiei lui Hansen (lepra). Dat fiind că lepra era o maladie contagioasă ce inspira teamă și oroare, în acea vreme bolnavii de lepră erau închiși obligatoriu într-o colonie de leproși din insula Spinaloga. Nicolae a reușit să fugă de acolo în Egipt, unde a lucrat o vreme la un bărbier din Alexandria. Boala a continuat să avanseze, și la sugestia unui cleric, care îi povestise despre Lovokomeio, un azil-spital pentru leproși din insula Chios, Nicolae a fugit din nou, în insula Chios.
La vârsta de 24 de ani, în anul 1914, Nicolae a ajuns la azilul-spital pentru leproși administrat de ieromonahul Antim Vagianos, cunoscut mai târziu ca Sfântul Antim din Chios. În capela Sfântul Lazăr a azilului pentru leproși, unde se găsea o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Ascultătoarea (Panaghia Ypakoe), Nicolae a aflat o atmosferă spirituală care l-a făcut să își deschidă inima spre credință și l-au făcut să râvnească la o viață de rugăciune. După doi ani, ieromonahul Antim a hotărât că tânărul era gata să primească schima monahală și l-a tuns în monahism, dându-i numele de Nichifor.
Boala lui a avansat (un tratament pentru lepră a fost descoperit abia în 1947), dar Nichifor a stăruit în ascultare, în post și rugăciune. Lucra în grădina azilului. Între el și părintele său duhovnicesc, cuviosul Antim, s-a dezvoltat o strânsă relație de ucenicie duhovnicească. Monahul Nichifor era de nedespărțit de cuviosul Antim, astfel încât mai târziu acesta a reușit să scrie o culegere de texte despre minunile săvârșite de Sfântul Antim pe care le văzuse cu ochii lui. Nichifor se ruga ceasuri în șir, făcea metanii fără număr, dar în același timp nu vorbea despre acestea și nu își deschidea inima nimănui altcuiva decât părintelui său duhovnicesc. A devenit prim-cântăreț al bisericii azilului, dar mai târziu, când, din pricina bolii, și-a pierdut vederea, cele mai multe cântări erau cântate de ceilalți cântăreți de la strană.
În 1957, când azilul-spital a fost închis, Nichifor, dimpreună cu ceilalți pacienți rămași au fost mutați în stațiunea-leprozerie a Sfintei Varvara din Aigaleo, la vest de orașul Atena. În acea vreme, Nichifor avea aproape 67 de ani. Trupul și ochii îi fuseseră profund afectați de boală. În acea vreme, în stațiunea de la Aigaleo trăia un preot pe nume Eumenie, care, vindecat de lepră cu ajutorul noilor tratamente apărute, hotărâse să rămână acolo, alături de ceilalți pacienți. În scurt timp, părintele Eumenie a devenit ucenicul duhovnicesc al monahului Nichifor, căruia Dumnezeu, pentru răbdarea lui în boală, îi dăruise multe haruri duhovnicești.
Mulți credincioși au început să vină la monahul Nichifor ca să îi ceară binecuvântarea. Țintuit la pat, chinuit de dureri și aproape orb, monahul Nichifor avea însă darul de a aduce mângâiere celor ce veneau la el.
Vizitatorilor le spunea adesea: „Copiii mei, vă rugați? Și cum vă rugați? …să vă rugați cu rugăciunea lui Iisus, cu «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă.» Așa să vă rugați.”
Părintele Nichifor a trecut la Domnul pe 4 ianuarie 1964, la vârsta de 74 ani. Mai târziu, când au fost descoperite sfintele sale moaște, acestea erau binemirositoare.
Pe 1 decembrie 2012, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului a săvârșit proslăvirea Sfântului Nichifor, iar numele acestuia a fost adăugat în calendarul Bisericii Constantinopolului.
*
TREI RUGĂCIUNI CĂTRE SFÂNTUL NICHIFOR CEL LEPROS OCROTITOR ȘI IZBĂVITOR ÎN VREMEA EPIDEMIEI CU CORONAVIRUS (după dorință, ele pot fi citite în fiecare zi)
Rugăciune a celui copleșit de îngrijorare și de teamă
Sfinte Părinte Nichifor, iată că spaima, panica și cumplita frică de moarte mă încolțește, tulburându- mi sufletul și trupul. Nimic din cele ale lumii nu mai are putere să-mi aducă liniște și să facă să înceteze învolburarea și vacarmul lăuntric, de aceea vin înaintea ta, aflând că pe tine te-a dăruit Dumnezeu ca ocrotitor și izbăvitor în vremea acestei boli. Miluiește și tămăduiește neputința mea lăuntrică și slobozește-mă din puterea noianului de gânduri și îngrijorări, căci am înălțat prin frică Babilonul lor, socotind că Dumnezeu nu mai poartă grijă de lume și de fiecare om în parte. Învață-mă a aduce înaintea Domnului tot ce trăiesc lăuntric, ca astfel să nu mă mai ascund în cotloanele cele întunecate ale depărtării de Dumnezeu. Și fie ca, făcând astfel, să mi se lumineze cu lumina cunoștinței și sufletul, și trupul spre însănătoșire deplină, dar și spre încredințare că Domnul Hristos veșnic mă iubește, nemărginit mai mult decât o voi putea face eu vreodată. Amin.
Rugăciune de încredințare în mâinile lui Dumnezeu
Cuvioase Părinte Nichifor, tu ai trecut prin cumplita boală a leprei, iar prin răbdarea și mulțumirea ta către Domnul, te-ai umplut de lumina dumnezeiască și te-ai făcut asemenea sfinților mucenici. Curățește-mă și pe mine de lepra împătimirilor după cele pământești, ca izbăvindu-se sufletul din îndulcirea cea rea, să se izbăvească de duhoarea stricăciunii și a deznădejdii pe care am lucrat-o în fiecare zi a mea, socotindu-L pe Dumnezeu a fi undeva departe și indiferent. Ajută-mă ca măcar acum să-L văd, înțelegându-I cuvintele, ca astfel să mă găsesc pe mine însumi, cel care n-am încetat să mă risipesc în mulțime de deșertăciuni și lucruri de nimic. Pune în mine putere, ca să izbândesc în adâncirea lăuntrică și schimbarea cea a bună a minții și astfel, cu dragoste și cu recunoștință, să îmi încredințez deplin viața în mâinile Domnului, săvârșind aceasta în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Rugăciune obștească pentru toți cei în suferință, pentru toate cadrele medicale și pentru toți cei care îi slujesc, în felurite chipuri, pe cei suferinzi
Sfinte Părinte Nichifor, cu privirea ta cea milostivă cuprinzându-ne, acoperă-ne pe toți cu darul Preasfântului Duh și sădește în sufletele noastre sămânța cea sfântă a dragostei jertfelnice pentru aproapele nostru. Risipește urâciunea răcelii sufletești celei pline de egoism, ca luminându-ne cu binecuvântata mărinimie sufletească, să-i purtăm pe toți în îmbrățișarea noastră lăuntrică și cu rugăciune să primim suspinele și durerile tuturor celor care se află în boală ori în grea mâhnire. Ajută-ne ca nu cumva, cu molima fricii și a patimilor noastre întunecate, să-i îmbolnăvim pe cei care, din dragoste pentru aproapele, îl slujesc cu jertfelnicie, iar lor tuturor dăruiește-le putere și înțelepciune, ca prin tot ceea ce vor săvârși, să le strălucească în inimi dragostea lui Dumnezeu pentru om. Încă te rugăm, Sfinte Nichifor, primește-i și mijlocește și pentru toți cei care prin această boală se înfățișează înaintea lui Dumnezeu, trecând în veacul cel neclătinat și nepieritor. Amin.