Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, Al morții rece spirit se strecură-n tăcere; Un singur glas îngână cuvintele de miere, Închise în tratajul străvechii evanghelii.
C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada, Din cărți cu file unse norodul îl învață Că moartea e în luptă cu vecinica viață, Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.
O muzică adâncă și plină de blândețe Pătrunde tânguioasă puternicile bolți: „Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț, Înveninând pre însuși izvorul de viețe.
Nimica înainte-ți e omul ca un fulg, Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă, În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”
Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială Și negrul întuneric se sperie de șoapte… Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte… Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie… Colo-n altar se uită și preoți și popor, Cum din mormânt răsare Christos învingător, Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări și laude-nălțăm Noi, Ție Unuia, Primindu-L cu psalme și ramuri, Plecați-vă, neamuri, Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morți, Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcând-o, Lumina ducând-o Celor din morminte!”
*
Vasile Voiculescu – ÎNVIERE
Zăceau în noi vechi stavili de păcat, Ne ocoleau din ceruri mesagerii… Dar Domnul a venit, le-a spulberat: Trec libere-n noi căile-nvierii. Pândeşte, suflete, ia-ţi straie noi, Cămările găteşte-ţi: poate iată-L, E drumul Său, Hristos acum prin noi, Prin om El suie-nvingător, la Tatăl. Nu-i scapă colţ neluminat, pustiu, El, Fulger, cercetează pe oricine, Aţinte clipa mare cât eşti viu, De-i place-şi face un popas în tine, Şi-n volbura-I de slăvi te ia cu Sine…
„Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului.” – Troparul Floriilor (Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim) –
Predică la Duminica Floriilor, 1.04.2018
*
*
Despre acest mare Praznic Împărătesc, Sfântul Antim Ivireanul a vorbit cel mai des. Avem cinci asemenea didahii, sau predici, rostite de Marele Mitropolit al Țării Românești. Le prezentăm și noi în continuare, după o analiză comparată a edițiilor Didahiilor tipărite în România între anii 1888 și 1997.
Cuvânt de învăţătură la Dumineca Florilor
Pofta cea mare şi dragostea cea curată, sau mai vârtos să zic, datoriia cea părintească ce am cătră înţelepţiia voastră mă îndeamnă pururea ca să nu lenevesc a vă cerceta după putinţă cu învăţăturile céle sufleteşti. Că de pe aceasta mă voiu cunoaşte cu adevărat că vă sunt părinte sufletesc şi păstoriu, când voiu pofti cinstea, folosul şi spăseniia sufletelor voastre. Şi dumneavoastră iară de pe aceasta vă veţi arăta cum sânteţi adevăraţii fii sufleteşti şi turmă aleasă şi sfântă, când veţi priimi cu dragoste célia ce vă învăţ şi după putinţă fieştecarele dintru voi le va ţinea şi le va face.
La biblioteca Mănăstirii Neamț există un Liturghier românesc, tipărit cu binecuvântarea Sfântului Antim Ivireanul în 1713 (dăruit Mănăstirii Pocrov în anul 1716 de către Sfântul Cuvios Pahomie de Gledin (1660-1724), episcop de Roman între anii 1707-1714), pe care a fost adăugată această mică însemnare de mână: „Această preasfântă şi dumnezeiască Liturghie rumânească este a mea, Pahomie – me-a dăruit-o sfiinţia sa Antim Mitropolitul din Ţara Rumânească şi eu o dau la Sihăstria la Pocrov ca să fie acolo în veci.” . Asta arată că Sfântul Pahomie îl cunoștea pe Sfântul Antim Ivireanul și a ținut legătura cu el.
„Bucură-te, Ceea ce eşti Plină de har, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; că din tine a Răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veseleşte-te şi tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în braţe pe Izbăvitorul sufletelor noastre, Cel Ce ne-a dăruit nouă şi Învierea.”
A povesti lucruri minunate iaste dată[2] oamenilor celor învăţaţi. A îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor iaste dată ritorilor. A descoperi taini mari şi preste fire iaste dată celor ce sânt desăvârşit întru bunătăţi. Iar în mine, neaflându-se nici unele de acéstia, nu va putea nimeni să auză nimic de folos.
Drept acéia, cu multă jălanie îmi ticăloşesc nevredniciia şi-m caut şi făr’de voia mea a tăcea, iar apoi cunoscându-mi datoria ce am şi temându-mă ca să nu caz în osânda slugii cei vicléne, cu cuviinţă iaste, după putinţă, să povestesc de-a pururea lucrurile Domnului, căruia mă şi rog, cu multă umilinţă, să-mi dezlége gângăviia limbii şi să-mi luminéze mintea, ca să poci zice puţine cuvinte întru slava Lui cea negrăită. Ci vă pohtesc de ascultare.
Cum că iaste fecioriia o bunătate mare, naltă şi minunată, iaste lucru dovedit şi înfăţişat la cei înţelepţi; pentru caré nu sânt eu vrednic a grăi şi a lăuda măririle ei. Iar pentru căci praznicul de astăzi aduce la mijloc, ca o cunună neveştejită, toată slava fecioriei, desăvârşit şi o pune înaintea fiilor celor hrăniţi cu hrana cea sufletească, ne îndeamnă, după putinţă, a zice puţine cuvinte pentru dânsa. Astăzi să deşchide sfatul prorocilor celor dumnezeeşti şi sémnele céle închipuite ale preaslăvitei zile aceştiia, împreună cu sfârşitul lor, să propoveduesc adunării cei bisériceşti. Astăzi, sfârşitul cel adevărat al sfatului celui din ceput, prin fapte cu mărire lumii s-au arătat. Astăzi, slava Domnului şi a Sfintei Fecioare descoperit o privim. Astăzi, bucuriia cea cerească, pre caré toate neamurile cu dragoste o aştepta, sfântul praznic de astăzi o dă neamului omenesc. Au trecut céle vechi şi au înflorit céle noao, carele nu se mai învechesc. Nu mai stăpâneşte de pe acum porunca cea tare a legii, ce mila Domnului împărăţéşte; pre toţi îi trage la sine, cu mântuire şi îndelung răbdare, nici pedepséşte, ca pre Ozan acela odinioară carele au îndrăznit de s-au atins de care nu era să se atingă.
„Lobii frontali sint inamicii umanităţii. Lobotomizatul pierde compozanta emotivă a activităţilor sale etc., etc.” (Presse medicale, nr. 41 din 10 iulie 1848, articol Lobotomia prefrontală, încercare de psiho-chirurgie de Pierre Wertheimer)
Lumea se potolise de mult. Sub suprema oblăduire a Perfectului Prezidiului Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei cinci P (P.P.P.P.P.)] viaţa curgea pentru toţi şi pentru totdeauna tihnită.
Se făcuseră progrese tehnice uimitoare. Şi fiecare ins, din locul unde era aşezat chiar de la naştere de către comitetul respectiv, lucra cu zel şi recunoştinţă pentru fericirea obştească.
Se ajunsese, în sfîrşit, la rîvnita minune a lumii – mulţumirea şi pacea socială domneau în această piramidă răsturnată, în care mulţimea, baza, întoarsă şi înălţată cu toată faţa ei către lumină, apăsa, ea acum, cu întreaga-i greutate asupra vîrfului, care o sprijinea pe pămînt şi căruia îi împrumuta, de sus în jos, uriaşa putere a masei ei organizate. Capodoperă de justiţie socială şi armonie, model veşnic de edificiu democrat.
Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera Celui Neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu Steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut Prunc Tânăr, Dumnezeu, Cel mai înainte de veci. (Condacul Nașterii Domnului)
„Că nu pre îngeri cândva au luat, ci sămânţa lui Avraam au luat”, zice fericitul Pavel în 2 capete cătră evrei.
Doao firi mai alése şi mai de cinste au făcut Dumnezeu, adecă cea îngerească şi cea omenească; căci că pre înger şi pre om i-au făcut Dumnezeu după chipul Său, precum zice la capul cel dintâi al Facerii: „Să facem om după chipul nostru şi după asămânare.”. Însă nu pentru trup, ci pentru suflet iaste făcut omul după chipul lui Dumnezeu, căci că Dumnezeu nu are trup, ci iaste duh, după cum zice Hristos: „Duh iaste Dumnezeu.”. Îngerul încă iaste duh, că aşa zice prorocul David: „Cela ce face pre îngerii Săi duhuri.”. Şi sufletul omului iaste duh, că iarăşi acestaşi proroc zice: „Lua-vei duhul lor şi să vor sfârşi şi în ţărâna sa să vor întoarce.”.
Dumnezeu iaste nevăzut, îngerul iaste nevăzut şi sufletul omului iaste nevăzut. Dumnezeu iaste nemuritoriu, îngerul iaste nemuritoriu şi sufletul omului iaste nemuritoriu. Dumnezeu are înţelégere şi voe, îngerul are înţelégere şi voe şi sufletul omului are înţelégere şi voe.
„Firea părintelui Daniil l-a făcut să răzbată prin cultura interbelică precum un fulger. S-a arătat multora ca un om plin de valoare, sclipitor, genial, care a reușit să îmbine teologia și cultura, să fructifice știința în ce are ea mai bun, pentru îmbogățirea spirituală a lumii. Astfel, a întâlnit în cultura română oameni de mare valoare.”
„Să spunem Adevărul cât încă-L putem spune. Va veni o vreme când iară Adevărul nu va mai putea fi spus pe față decât cu primejdia vieții. Atunci poate-L vom trăi mai mult decât Îl vom spune.”
Luminător al Ortodoxiei și stâlp neclintit al Bisericii te-ai arătat, cugetătorule și grăitorule al celor cerești, Cuvioase Părinte Daniile. Căci în nevoințele tale pe Domnul Hristos L-ai căutat și L-ai urmat, Crucea Lui cu râvnă și răbdare o ai purtat, pe Preacurata Maica Sa în imnuri de taină o ai lăudat și prin virtuți Sfinților te-ai asemănat, mărturisitor și mucenic fiind de Domnul în ceruri încununat. Căruia roagă-te să lumineze și să mântuiască sufletele noastre!
PĂRINTELE IEROSCHIMONAH DANIIL (SANDU TUDOR) – O VIAȚĂ DE MĂRTURISIRE ȘI MARTIRIU PENTRU HRISTOS
Între intelectualii și mărturisitorii Bisericii Ortodoxe Române din secolul XX, Părintele Ieroschimonah Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) are o strălucire aparte. Dobândind, în timp și în comuniunea cu alți clerici și mireni luminați, o vastă cultură și o profundă rugăciune, Cuviosul Daniil a înfruntat cruzimea regimului comunist ateu cu statornicie și demnitate, mustrându-i pe prigonitori și îndrumându-i pe neștiutori până în ultima clipă a vieții sale. Cuvintele sale, scrise în publicațiile pe care le-a coordonat, rostite în predicile și conferințele sale sau intonate în rugăciunile lui, constituie și astăzi repere pline de putere și înțelegere duhovnicească pentru toți creștinii ortodocși.
***
Secolul XX a oferit omenirii și României mari încercări. Mai mult decât războaiele și exterminarea fizică, ateismul comunist a distrus milioane de vieți. Dar a rânduit Dumnezeu și stâlpi vii ai Bisericii care au luminat rezistența creștină în fața tăvălugului diabolic anticreștin. Rugători și mărturisitori ai Mântuitorului Iisus Hristos, clerici, monahi și mireni, acești hristofori contemporani ne sunt adevărate modele de iubire și credință în viața cotidiană atât de frământată.
Părintele Daniil (Sandu Tudor) strălucește pe cerul Bisericii Ortodoxe și al culturii universale nu doar prin lumina ziditoare a cuvântului său scris sau rostit, ci mai ales prin viața sa duhovnicească care a crescut de la o floare de foc la văpaia unui rug aprins de rugăciune și cugetare în Duhul Sfânt. Trăitor și mărturisitor al Adevărului creștin, fiu al Bisericii noastre strămoșești, Părintele Daniil nu a făcut nici un compromis dogmatic sau moral, pătimind pentru mărturisirea lui diverse umilințe atât în lumea presei, cât și a temnițelor comuniste.
Ca ziarist creștin mai întâi, apoi ca monah isihast, preot și duhovnic, Părintele Daniil s-a străduit să-L cunoască pe Hristos – Dumnezeu și apoi, din preaplinul inimii lui, să-L vestească și altora ca Domn și Mântuitor al lumii. În sine, Părintele Daniil a atins maturitatea deplină de teolog mistic, apologet ortodox și poet rugător, unind lucrarea minții cu simțirea inimii într-o teoforică simfonie iubitoare și înțelegătoare cum puțini oameni au realizat-o în veacul înșelător de acum. Pentru aceasta se cuvine a-i cunoaște experiențele duhovnicești și a-i urma cu smerenie și recunoștință pașii în urcușul către Cer…
„Mai-marilor Voievozi ai oştirilor cereşti, rugămu-vă pe voi, noi nevrednicii, ca să ne acoperiţi pe noi, prin rugăciunile voastre, cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupeşti, păzindu-ne pe noi cei ce cădem cu deadinsul şi strigăm: Izbăviţi-ne din nevoi, cei ce sunteţi mai-mari peste cetele puterilor de sus.”
Predică la 8 noiembrie 2011
Cateheza „Sfinții Îngeri în iconomia mântuirii”, 10 noiembrie 2011
*
Muzica este iconografia sonoră a inefabilului.
Iar când mesajul muzical (melodia) e dublat de un mesaj vocal înțelegător, atunci conținutul rațional și emoțional sporește și mai mult comuniunea între cel ce cântă și cel ce ascultă… Și dacă imnul este o doxologie adusă lui Dumnezeu, înțelegerea/asimilarea și contemplarea/bucuria iubirii supreme devin cea mai înaltă/luminoasă experiență spirituală a trăirii umane, experiența vieții veșnice.
Rugăciunea cântată lin și ferm este, așadar, o mișcare a sufletului umplut de Duhul Sfânt, precum o trăiesc Serafimii (în ebraică înseamnă „aprins, înfocat”) care cântă neîncetat „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” (Isaia 6, 3), „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine!” (Apoc. 4, 8), „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14), „Celui ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii vecilor!” (Apoc. 5, 13), „Aliluia! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!” (Apoc. 19, 1) și „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor!” (Imnografia Bisericii). Iar cel ce se roagă cu toată inima, prin fiecare rugăciune se apropie mai mult de Dumnezeu și astfel fiecare rugăciune devine mai plină de iubire, de cunoștință și recunoștință. De aceea Sfinții și Îngerii în Cer progresează nesfârșit în cunoașterea iubitoare a lui Dumnezeu, slăvindu-L neîncetat în lumina tot mai incandescentă a harului și binecuvântării Lui, lumină din care ne transmit și nouă spre luminare și întărire duhovnicească.
„Socotiţi să nu obidiţi pre vreunul dintru aceşti mici!” (Matei 18, 10)
Nu să cuvine cinstea şi lauda numai oamenilor celor mari şi bogaţi, că sânt vrédnici acestui dar şi cei mici şi smeriţi. Că măcar că cei mari strălucesc cu hainele céle de mult preţ şi cei mici n-au cu ce să-şi acopere trupul; cei mari să odihnesc pe aşternuturi moi şi frumoase şi cei mici să culcă pe pământul gol şi pe pae; aceia însoţiţi cu mulţime de slugi, iar aceştea lipsiţi, pustii şi de ajutoriu şi de priiateni; aceia între răsfăţări şi între bogăţii şi aceştea între primejdii şi între întristăciuni. Însă, cu toate acéstia măriri despărţite, nu să cuvine celor mici mai puţinică cinste şi dragoste decât acéia ce să cuvine celor mari şi bogaţi, nici iaste cu dreptate celor mari să li să închine lumea şi pre cei mici să-i batjocorească: de aceia să se teamă şi pre aceştea să-i obidească; de acéia să se ruşinéze şi pre aceştea să-i înfruntéze, pentru căci măcar că cei mari cu sila şi cu putérea răsplătesc sudălmile, iar cei mici au îngeri sprijinitori în ceriu de pedepsesc pre cei ce-i obidesc.
Biografii, memorii: „Didahiile” de Antim Ivireanul. Scenariu radiofonic de Noe Smirnov.
Regia artistică: Dan Puican. În distribuție: Silviu Stănculescu, Mircea Albulescu, Corado Negreanu, Constantin Dinulescu, Alfred Dimitriu, George Oancea, Ruxandra Sireteanu, Eusebiu Ștefănescu, Valentin Teodosiu, Radu Panamarenco, Candid Stoica, Mihai Bisericanu. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Nicolae Neagoe. Regia tehnică: ing. Manuela Popescu. Înregistrare din anul 1992.
Păstor duhovnicesc exemplar, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Țării Românești (1708-1716) a strălucit în vremea sa și continuă să strălucească de peste trei secole în poporul lui Dumnezeu ca un om de rugăciune, de acțiune și de comuniune, care a îmbinat filocalia, filantropia și politeia, chemându-ne și pe noi să-l urmăm spre propășirea neamului nostru în demnitate, libertate și unitate. Căci „unitatea Duhului întru legătura păcii” (Efeseni 4, 3) este nu doar un ideal vrednic de dorit, ci și binecuvântarea cerească în care putem înainta duhovnicește la nesfârșit ca popor creștin și aici vremelnic pe pământ și veșnic în Împărăția lui Dumnezeu.
La 14 septembrie 2002, în vremea Sfintei Liturghii, înălțat pe crucea suferinței, Părintele Sofian și-a dat sufletul în mâinile Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Tocmai fusese pomenit la ectenia întreită ca stareț al Mănăstirii Antim, când, deodată, Părintele Irineu, apărut în ușa exterioară a sfântului altar, ne-a vestit evenimentul trist pentru noi, de toți așteptat, dar de nimeni dorit…
Părintele Sofian s-a prelins prin lumea aceasta discret, luminându-o cu chipul, cu viața și cu lucrarea lui statornică în ogorul Bisericii. Din această lumină ne-am împărtășit și noi o vreme, o bucată ruptă parcă din veșnicia iubirii lui Dumnezeu pe care Sfinția sa o trăia deja. Te odihneai privindu-l, ascultându-l, împlinindu-i sfatul… De 20 ani, iată, Părintele se odihnește în cer, împreună cu Sfinții, în Împărăția lui Dumnezeu și ne odihnește și pe noi, cei neliniștiți de aici, care îl purtăm în sufletele noastre. Cu fiască dragoste și recunoștință să-i urmăm povețele și să-l pomenim în rugăciunile noastre către Milostivul Dumnezeu ca să ne umplem și noi de linul și binecuvântarea lui.
„Părintele Sofian a reprezentat și reprezintă pentru noi, cei din obște, modelul de stareț înțelept, treaz și activ, rugător și lucrător, care știa să îmbine perfect simplitatea cu erudiția, discernământul cu iubirea, fermitatea cu blândețea. De-a lungul vieții sale de preot și îndrumător duhovnicesc, Părintele Sofian a fost egal cu sine în căutarea și ascultarea Mântuitorului Hristos, rugându-se mereu să dobândească simțirea prezenței Lui și să lucreze cu această conștiință a atotprezenței Lui. De aceea, el se purta cu multă gingășie față de oameni, cuvintele și sfaturile lui de la spovedanie căpătând greutatea unor apoftegme filocalice. (…) Părintele Sofian, care a agonisit cu stăruință în ani de zile credința lui statornică și multe daruri de la Dumnezeu, era un om plin de înțelepciune, de cultură duhovnicească și laică, dar această „vedere înțelegătoare” o avea de la Duhul Sfânt, nu numai din cărțile Sfinților Părinți. Era un om de rugăciune, îi plăcea să vorbească cu Dumnezeu în liniștea chiliei, și eu cred că și lui Dumnezeu Îi plăcea să vorbească cu el.”
Mărturii despre sfințenia și intervențiile minunate ale Părintelui Sofian în viața credincioșilor creștini care i-au cerut ajutorul, sfatul și binecuvântarea.
(articolul Seamă de cuvinte – Comentariu la Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov, 1942)
Acatistul este o mare cântare duhovnicească, tipică evlaviei creştin-răsăritene. Dintre toate măreţele solemnităţi dela curţile crăieşti ale Ţarigradului, poate cea mai măreaţă, mai impunătoare era tocmai această slujbă a „Imnului Acatist”, care în greceşte înseamnă „sfântul cântec în picioare”. Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de la canon şi să se aşeze cumva jos în vremea zicerii lui. La auzirea lui trebue să rămâi neclintit, drept ca o lumânare care arde în încremenită slăvire. Acatistul face parte din mistica liturgică, din ceea ce se cunoaşte în Ortodoxie prin „închinare neîntreruptă” sau „slăvire neîncetată”. Acatistul se presupune că nu încetează niciodată, se reînnoieşte mereu.
Dragostea suprafirească te mistue ca foamea şi ca setea şi vrei să vezi încă din această viaţă faţa cea veşnică a Lumii? Îngenunche, închină-te, dar, mai ales, încremeneşte întru curată aţintire, uitându-te şi limpezindu-te de tine însuţi, fără întrerupere cântând marea ei sfinţenie. Imnul acatist este una din aceste scări în duh, ce îţi dă putinţa să urci până acolo, până la acea zare la care poate să scoboare peste tine Vedenia, fără a se strica, şi fără a se prihăni prin aceasta. Cum spunea un bătrân schimonah din Muntele Atonului, el e „roată heruvică de cântec şi smerenie” care suie, suie mereu. Arşi de năzuirea aceasta mistică, împăraţii, domnii şi voivozii de altădată ţineau să ia parte la slujbele de acatist. Se aduna în paraclisul palatin Curtea împărătească bizantină, cu toată strălucirea şi bogăţia sa fastuoasă de aur şi pietre nestimate, şi petrecea o zi întreagă întru repeţirile şi înălţările prin cântec şi mireasmă ale acestei frumuseţi liturgice. Imn de o largă respiraţie sau, mai bine, o întreagă imnologie, acatistul e un ciclu împlinit de poezie religioasă. El e un fel de total, adunat ca un inel neîntrerupt de cântece, şi care se întoarce în el însuşi ca să curgă la nesfârşit, pe rând depănând: cântări dramatice ce se împletesc cu alte cântări epice şi legate între ele cu litanii pur lirice. Măreţia şi măestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi culoare bine măsurată; cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tâlc dogmatic. Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte hotărât în cele mai mici amănunte, desăvârşirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e de fapt, numai un fel de a stăpâni şi ordona aprinderile spirituale ce trebue să izbucnească din inimile noastre. Dar în acelaşi timp imnul acatist se arată şi ca un cerc de foc şi de flăcări al tuturor avânturilor noastre încordate, prin care evlavia se scrie şi creşte mereu în jurul unei vieţi sfinte, care a fost aleasă din firidele calendarului, ca să ne stea în faţă nouă, drept izvod de îndumnezeire. Astfel, acatistul în întregul său e un fel de savantă împreunare de înţelesuri mistice şi muzicale, care pătrunde şi se repetă la adânc, în rânduiala de amănunt a sumei, a cumpănirii părţilor şi până a fiecărui stih în parte. Aşa, după un „condac” – ceea ce în elineşte înseamnă iatac – după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un „icos” – adică monument – bucată imnologică mai mare şi narativă, şi care la rândul ei se încheie cu o litanie, cântec de laudă. Ritmul acesta, de trei feluri de imnuri, creşte de douăsprezece ori de-a lungul vieţii întregi a sfântului sau sfintei căruia îi e închinat acatistul, îmbinându-se într-un tot nedespărţit. Cele douăsprezece cicluri interioare o dată terminate, acatistul se începe iară de la capăt şi aşa pururea, la nesfârşit, către starea de răpire. Se atinge astfel dumnezeescul, unicul, tainicul, între marginile unui şir de cântece, cu toate că la arătare imnul acatist pare numai un prilej de laudă, cuvântul de hram al unui anume sfânt cuvios, chiar foarte neînsemnat. Fără îndoială, nimeni nu poate să primească şi să înţeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi setea contemplării. Iar acum, toată râvna aceasta de cântec pravoslavnic, a noastră, dintru acest nou acatist, încearcă şi vrea să-şi înmulţească sunarea stihurilor cuviincioase, ca un praf de aur muzical, ca o adăugire mai mult la marea podoabă ce se cuvine a aduce „smereniei cu nimb” a sfântului căruia batem mătanie. Cuvios, necunoscut din prea umilită sfinţenie, este acest Dimitrie cel Nou. A fost văcar de sat în Basarabov, nesocotit de toţi, ca un om de nimic. Şi s-a făcut pusnic apoi, pe malurile râpoase ale Lomului, tot atât de nebăgat în seamă şi neînsemnat. Vieaţa aceasta neştiută şi acoperită s-a risipit fără urmă, iară mormântul i s-a prăbuşit cu totul, după o grozavă furtună, sub pietroaie, la fundul râului, printre ape. Curgere de îndelungată vreme s-a scurs; zic unii să fi trecut un veac sau mai mult, de la această ultimă pecetluire sub uitare şi moarte, când într-o zi Sfântul se trezi în chip cu totul dumnezeesc, la o trăire nouă şi uimitoare. S-a întâmplat, în acel sat dunărean, al baştinii lui, o fată zăcând la pat, greu bolnavă, şi i s-a făcut ei noaptea vedenie. Rudele şi poporenii satului, după amănuntul arătărilor acelei fete, s-au pornit la râul Lom, la locul cel văzut prin vis. Întru acest fel l-au fost scos, dintre apele care îi păstrau moaştele, pre Sfântul nostru de care nimeni nu mai ştia. Şi Dumitru, văcarul şi pusnicul cerşetor, abia de acum începu să-şi trăiască adevărata lui vieaţă, vieaţă de minuni făcătoare, minuni ce se ivesc şi înfloresc mereu şi cu putere în jurul raclei în care îi odihnesc oasele. Norodul nostru cunoscu repede în el pe vasul cel ales, descoperit prin semn, nouă, spre alinare. Aleargă norodul spre el întru toate nevoile şi lipsa. El ne umbreşte cu nevăzuta lui oblăduire, stând azi de pază peste sufletul drept-credincios al Ţării Rumâneşti, în biserica cea mare a Sfintei Patriarhii. Aşa, prin puterea şi voia Viului Dumnezeu, s-a arătat acest sfânt printre noi şi s-a desăvârşit pre sine în cinste şi faimă duhovnicească. Dintru această mare dorire şi curată evlavie românească, care totdeauna l-au împresurat, Sfântul Dumitru cel Nou Basarabovul creşte printre noi şi se împodobeşte, cu ctitorie, cu hram, cu şir întreg de semne şi sfinte legende, cu petrecerea vieţii scrise la minei şi cu acest acatist de citit la strană şi cântat neîntrerupt întru prea-fericită bucurie.
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 