Sfântul Ioan Sinaitul (Scolasticul) și Scara raiului

Sfântul Ioan Scărarul (n. ca 579, Siria – d. 30 martie 649?, Muntele Sinai). A intrat în mănăstirea din muntele Sinai la vârsta de 16 ani. Până la acea vârstă dobândise o pregătire solidă în toate ştiinţele acelei vremi, fapt care ar indica provenienţa sa dintr-o familie înstărită.

Aleasa sa pregătire în ştiinţele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul, iar vieţuirea în Muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Acum însă este cunoscut sub numele de Ioan Scărarul, datorită cărţii Scara dumnezeiescului urcuş, pe care a scris-o la sfârşitul vieţii sale.

În mânăstire l-a avut ca povăţuitor pe Cuviosul Martirie, vreme de 19 ani. După moartea acestuia, Sfântul Ioan s-a retras într-un loc izolat, numit Thola, la 5 mile de mănăstire, unde a vieţuit în linişte vreme de 40 de ani.

Spre sfârşitul vieţii a fost rugat de monahi să primească a fi egumen al Mănăstirii Sinai. În timpul cât conducea pe monahi pe calea desăvârşirii, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, aflată la 60 de mile de Mănăstirea Sinai. „Scara dumnezeiescului urcuş” este alcătuită din 30 de „Trepte” (capitole) şi se află şi în volumul IX din Filocalia românească.

Pomenirea sa se face la 30 martie și în Duminica a IV-a din Postul Mare.

https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-ioan-scararul

Sfântul Ioan Scărarul – Scara RaiuluiDescarcă

Duminica Ortodoxiei

Predică la Duminica Ortodoxiei

 „Este un Domn, o credinţă, un Botez.” (Efes. 4, 5).
„Credinţa dată sfinţilor o dată  pentru totdeauna…” (Iuda 1, 3)                                                                                                                     

Fraţi creştini,

Astăzi Biserica Dreptmăritoare sărbătoreşte, ca de altfel în fiecare primă Duminică a Postului Mare din fiecare an, începând din 11 martie 843, biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor (cei din urmă eretici atunci fiind luptătorii împotriva icoanelor). De aproape 12 veacuri, în tradiţia sfântă a Bisericii s-a statornicit această prăznuire, iar pentru noi participarea de astăzi la Sfânta Liturghie trebuie să ne stimuleze să ne cunoaştem credinţa ortodoxă, să înţelegem şi să aplicăm corect învăţăturile ei mântuitoare.

Ce frumos şi scump este pentru noi acest nume de ortodox! Este frumos pentru că el înseamnă „drept-credincios” (ortodoxia însemnând deopotrivă dreaptă înțelegere și dreaptă slăvire) şi dintre sutele de milioane de creştini din întreaga lume doar aproape a cincea parte îl poartă. Ne este scump numele de ortodox pentru că, de-a lungul timpului și de-a latul spațiului, l-am apărat cu multe lupte şi l-am mărturisit cu mult sânge. Întâi au fost Apostolii, apoi Mucenicii primelor trei veacuri care au propovăduit păgânilor credinţa în Hristos, păgâni care i-au prigonit, iar pe mulţi i-au chinuit şi i-au omorât. Apoi, din veacul al IV-lea până în al IX-lea au fost Părinţii (clericii, călugării şi mărturisitorii) care au formulat dreapta credinţă în termeni clari şi au apărat-o de eretici. În acest timp s-au întrunit cele şapte Sinoade Ecumenice, care au stabilit ce trebuie să credem şi cum se cade să trăim ca să rămânem în dreapta credinţă şi în nădejdea mântuirii. Astfel, Biserica noastră Ortodoxă înseamnă Biserica lui Hristos, Biserica păstrătoare a dreptei credinţe în Hristos, a credinţei apostolice (şi) universale. Este una și neîntreruptă de nici o vitregie a istoriei sau a ereziei, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos este capul ei, este prezent și lucrător în ea și o conduce neîncetat prin Duhul Sfânt.

Postul cel Mare – expresie a jertfei noastre personale

– Ce este postul? Care este înţelesul real al acestei manifestări a credinţei în Dumnezeu?

– Postul reprezintă întâi de toate o stare luminoasă a minţii şi a Bisericii, o stare de seninătate a sufletului şi a simţurilor copleşite de bunătate, de pace şi cumpătare. Starea aceasta de post, însă, se dobândeşte printr-o străduinţă, printr-o nevoinţă personală care presupune atât o angajare restrictivă în relaţia noastră cu lumea înconjurătoare (înfrânarea de la păcate), cât şi o angajare activă a noastră în ea în sensul spiritualizării şi înnobilării ei (săvârşirea de fapte bune). Postul ne dezvăluie cel mai clar valoarea noastră eternă ca persoană iubitoare şi responsabilitatea noastră în faţa lui Dumnezeu pentru viaţa noastră, pentru semenii noştri şi pentru lumea pe care suntem chemaţi să o transfigurăm, să o prefacem într-o biserică.

Postul, în sensul acesta, este o poruncă dumnezeiască dată nouă spre binele nostru, spre vindecarea noastră de boli sufletești și trupești, spre desăvârşirea noastră în bunătate, în omenie şi dragoste. Aşadar, postul reprezintă înfrânarea mai ales de la păcate (de la tot ce ne mortifică, de fapt), dar şi de la unele bucate care întreţin o stare pătimaşă, moleşită. Postul nu are doar un înţeles negativ dat de o listă de interdicţii (să nu mănânci aia, să nu bei aia, să nu faci aia), ci are și un înţeles pozitiv dat de îndemnul dumnezeiesc de a ajuta semenii suferinzi. „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.” (Isaia 58, 6-10) Postul este, așadar, nu un scop, ci un mijloc, un exerciţiu care urmăreşte atingerea aceluiaşi scop al credinţei: pocăința (vindecarea și îndreptarea noastră) și dobândirea Duhului Sfânt şi Iubitor, sfinţirea întregii noastre fiinţe, înaintarea în iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, agonisirea în fiinţa noastră a frumuseţilor cereşti nepieritoare.

Interviu în revista Familia Ortodoxă, februarie 2018

Interviu în revista Familia Ortodoxă – februarie 2018 (PDF)

Vezi acest document pe Scribd

George Becali, un om al faptelor

Chiar dacă limbajul lui este pestriț uneori, avem ce învăța din faptele și cuvintele sale, mai ales că, prin unele experiențe, Dumnezeu l-a corectat pedagogic de multe lucruri rele. Nici acum nu e normativ, dar merită apreciat și efortul lui cultural-duhovnicesc mai ales din ultimii ani… În fond, Dumnezeu este cel ce alege și mântuiește din cea mai grea boală și pe cel mai rătăcit și detestabil om ca să și-L facă fiu veșnic și moștenitor al Împărăției Sale.

Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou (Essex) – Conferința „Postul cel Mare” – 19.04.2021

Cuvinte de folos – Starețul Tadei

Fara Dumnezeu nu exista viata, caci Dumnezeu este dragoste

Domnul asteapta neincetat de la noi sa ne unim intregi in dragoste cu Dansul, insa noi ne departam de El si vedem ca fara dragoste nu exista viata – adica, fara Dumnezeu nu exista viata, caci Dumnezeu este dragoste.

Insa nu este o dragoste dupa logica acestei lumi, o dragoste dupa cum o intelege lumea aceasta. Dragostea lumii acesteia este suferinta, inrobire, caci in dragostea noastra se amesteca duhurile din vazduhuri.

Aici exista putina dragoste, iar in cea mai mare parte este inrobire. Duhurile din vazduhuri cauta sa ne inrobeasca prin lucruri, prin persoane, incat inima noastra si intreaga noastra fiinta sa nu se lege de Izvorul vietii, de Dumnezeu, de dragostea cea adevarata. Caci duhurile stiu: daca inima noastra se uneste cu Dansul, nu se vor mai putea apropia de noi.

Cel ce se afla in plinatatea harului lui Dumnezeu, unit cu dragostea Domnului, acela este inconjurat de aceasta dragoste dumnezeiasca, de acel (har) dumnezeiesc, si duhurile din vazduhuri nu se pot apropia de el. Nu se pot atinge de noi, deoarece santem ingraditi cu puterea dumnezeiasca, cu harul lui Dumnezeu.

Ortodoxia = Smerenie și Dragoste

Spunea Părintele nostru Sofian că trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia și dragostea. Cu aceste frumuseți și puteri ale sufletului mărturisim și noi ascultarea de Dumnezeu și dăruirea către semenii noștri. Smerenia și dragostea sunt roadele pe care ni le caută Dumnezeu la vremi de cercetare și încercare… Întru acestea arătăm, de fapt, cât de ortodocși suntem.

Prin smerenie și dragoste devenim și noi ucenici ai Domnului, ne integrăm și noi în trupul lui Hristos, în comunitatea Bisericii, răspunzând chemărilor Mântuitorului nostru: ”Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 3, 2) și ”Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 34-35)

Cuvinte despre rugăciune

Spre meditație și îndemn…