Transplant | MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ

Concepția creștină despre TRANSPLANT (PDF – Scribd)

*Învierea și vindecarea fiicei lui Iair*

Revoluția materialist-transumanistă (cu toate dilemele bioetice generate de ea) nu reprezintă doar ultima mare provocare a lumii postmoderne, tehnologizată până a devenit chiar împotriva firii și vieții, ci și cea mai vicleană uneltire diavolească de proporții globale care tinde să infecteze (și să „reseteze”) aproape toate valorile și domeniile vieții noastre personale și sociale omenești: credința, familia, națiunea, educația, alimentația, medicina, economia și politica.

Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, având și vocația/datoria profetică a îndrumării și păstoririi credincioșilor ei[1], trebuie să ofere din timp răspunsuri clare la întrebările reale și corecte ale omului sufocat de agresiva propagandă anticreștină și antiumană susținută intens de cercuri de putere globalistă și să nu se lase intimidată de ele în mărturisirea Adevărului[2]. De dragul unui rai pământesc iluzoriu și trecător, chiar dacă se vrea a fi prelungit prin tehnologie cât mai mult, creștinul nu trebuie să se lase vrăjit de lozincile amăgitoare cu care vrăjmașii (văzuți și nevăzuți ai) Adevărului vor să-i fure și viața veșnică în Dumnezeu, nu doar pe cea vremelnică în natură…

Evident, nici problema transplantului de organe la oameni nu poate fi abordată superficial, sub presiunea propagandei mediatice agresiv-hipnotice a ideologiei materialist-transumaniste sau a unor urgențe medicale punctuale care necesită o rezolvare grabnică. Chiar dacă tehnologia poate permite o anume intruziune în natura și biologia omului, totuși nu ne putem permite să facem orice, deoarece există limitări biologice, bioetice, juridice și teologice de care trebuie să ținem seama, dacă vrem să ne împlinim în credința creștină și să ne mântuim prin unirea iubitor-sacramentală cu Creatorul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Expun în continuare câteva considerații teologice și medicale referitoare la acest subiect.

1. Viața umană este sacră și este rodul lucrării creatoare a Dumnezeului celui Viu, Sfânt și Iubitor care a imprimat chipul Său nemuritor în fiecare om. Viața nu este doar o mișcare a electronilor, atomilor și ionilor organizați în molecule, celule și țesuturi într-o formă uluitor de complexă și de specific diferențiată[3], ci este dată de prezența[4] Duhul Sfânt Dătător de viață, de înțelepciune și de iubire care le ține pe toate într-o simfonie inefabilă, la toate nivelurile (biochimic, celular, tisular, neuro-endocrin, psihologic și duhovnicesc). Este adevărat că viața trupului trebuie prețuită și respectată în mod deosebit, dar ea nu este ultima realitate[5], ci ea trebuie integrată/armonizată în viața sufletului unit cu Dumnezeu spre dobândirea vieții veșnice și fericite întru El. În corpul uman există cea mai mare concentrare de rațiune/inteligență plasticizată în minunatele structuri și relații, a căror diversitate, complexitate, stabilitate, conectivitate și sincronicitate depășesc înțelegerea omenească[6]. De aceea, trupul nu poate fi văzut și tratat în mod mecanicist-reducționist doar ca un automat biologic format din piese interconectate și reparabile în mod izolat una de cealaltă; el este un întreg bine coordonat de sufletul care-l ține în viață și-n armonie[7]. Pentru că datorită sufletului nemuritor (creat de Dumnezeu odată cu trupul și orientat în mod natural cu fața spre El) și negrăitei legături/potriviri dintre suflet și trup, pe care Duhul Sfânt o coordonează în mod natural de la cel mai intim început și până la cel mai înalt grad de desăvârșire în Dumnezeu, ființa umană are o demnitate infinit superioară/transcendentă lumii materiale, iar sănătatea reprezintă starea ei naturală/firească de viață, armonie și bunăstare sufletească și trupească în Dumnezeu (potrivit legilor Lui).

2. Noi, creștinii, nu trebuie să uităm că o faptă (inclusiv medicală, terapeutică) este bună atunci când toate componentele ei sunt bune și, deci, sunt potrivite firii[8], restaurând în omul bolnav armonia sufletului și a trupului (ca făptură creată de Dumnezeu după chipul Său ca să trăiască veșnic în comuniune cu El, cu semenii și cu îngerii), fără să se profite de neștiința altora și fără să se provoace efecte secundare[9] (daune colaterale) mai grave decât boala în sine care trebuia tratată. Știința medicală nu trebuie să prelungească viața trupească a omului cu orice preț (călcând pe cadavre, la propriu chiar, disprețuind lucrarea creatoare a lui Dumnezeu și încălcând dreptul la viață și demnitatea, eterne, ale altor semeni), ci trebuie să urmărească întâi de toate prevenirea bolilor (sufletești și trupești), eliminarea cauzelor bolilor și apoi ameliorarea suferințelor și vindecarea bolilor, respectând legile naturii „bune foarte” (care sunt poruncile lui Dumnezeu imprimate în creație) și normele creștine[10] de bioetică. Transplantul are mai toate componentele forțate, imorale și chiar antinaturale, cea mai fioroasă fiind „vânătoarea” și rezervarea urgentă a „donatorului” cu maximă compatibilitate (aici se învârt banii cei mai negri care schimbă prioritățile „clienților”/primitorilor în listele de așteptare). Iar fără o tehnologie medicală avansată (imense baze de date medicale și sisteme expert cu inteligență artificială conectate prin internetul lucrurilor), căutarea în timp util a „donatorului” și transplantul sunt imposibil de realizat.

3. Dumnezeu, ca un Atotînțelept Creator dătător de viață, Mântuitor și Părinte iubitor al tuturor, îngăduie fiecărui om boala (mai gravă sau mai ușoară) în mod pedagogic: a) ca urmare și mustrare pentru păcatele personale sau ale părinților; b) ca încercare a credinței omului (inclusiv a ierarhiei valorilor lui); c) ca încercare a credinței și solidarității celor din jur; și d) ca să se arate slava, puterea și iubirea lui Dumnezeu față de noi. Testul bolii/suferinței/crucii are, așadar, rolul de a ne trezi din părutul nostru confort trupesc și sufletesc și din visarea că Dumnezeu ne ocrotește doar când „ne merge bine” (avem sănătate, pace și spor în casă) și de a ne chema prin pocăință trează spre Dumnezeu cel Viu și a cărui purtare de grijă este atotînțeleaptă.

4. Dumnezeu – Doctorul suprem (Care nu trece cu vederea nici o fărâmă din viața noastră, nici o suferință a trupului și nici o vibrație a sufletului) folosește totdeauna boala grea sau chiar incurabilă a trupului ca terapie intensivă a sufletului, căci, de cele mai multe ori, atunci când își simte moartea la ușă, omul problematizează, se cercetează mai intens pe sine, se interiorizează precum fiul risipitor, și se pocăiește spre împăcarea cu Dumnezeu, reordonându-și viața în conformitate cu rânduielile Lui prezente în natură, în Scriptură și în cerul inimii lui (oricât ar încerca unii prin propagandă materialistă să astupe acest glas al conștiinței). Astfel, în atotștiința divină, boala este uneori ocazia cea mai potrivită pentru pocăința omului, este o nevoință necesară pentru purificarea noastră sufletească și pentru transfigurarea blestemului suferinței trupului în binecuvântarea mântuirii sufletului (de moartea veșnică prin îndepărtarea de Dumnezeu).

5. Chiar dacă uneori trupul omului nu poate fi salvat din boală și moarte, sufletul poate fi salvat prin pocăință din moartea veșnică și din cel mai întunecos iad al patimilor, necredinței și mândriei, acceptând că Dumnezeu știe mai bine ca noi ce ne este de folos pentru mântuire. Deci, cu smerenie și respect trebuie să ne tăiem voia proprie (legată de conservarea și prelungirea cu orice chip a vieții trupești, mai ales când pentru aceasta sunt afectate viața vremelnică și cea veșnică ale altui om) ca să împlinim voia lui Dumnezeu care vizează mântuirea noastră a tuturor.

6. Dumnezeu ne-a dat cele 10 porunci cu titlu obligatoriu, nu facultativ, ele fiind potrivite și benefice firii noastre, și în ele găsim, pe lângă celelalte: să nu ucizi, să nu furi și să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău (și nu doar soțul, soția sau obiectele exterioare, ci nici organele interne!). Așadar, lăcomia și obrăznicia unora de a atenta la jefuirea unui semen de organe (fie așa zisul primitor „salvat”, fie medicii și asistenții complici la disecție, furt și crimă, fie aparținătorii „donatorului” care consimt la transplant fără să știe miza lui reală) sunt cauza primordială a acestui lanț de păcate care formează „mafia transplanturilor de organe”. Un creștin adevărat nu ar trebui să apeleze niciodată la transplant (mai ales de organe nepereche) și nu trebuie să fie părtaș niciodată la păcatele aferente acestuia, mai ales când știe că „trupul este templu al Duhului Sfânt” (și va învia cândva unit cu sufletul care l-a locuit, mișcat și modelat) și nu are dreptul de a abuza de vreo bucată nici din trupul lui, nici din al altui om, aflat și el în pronia lui Dumnezeu îndemnătoare la pocăință și mântuire[11]. Și pentru acesta (pentru „donatorul” posibil de organe) a murit Mântuitorul Iisus Hristos pe Cruce, ca el să se pocăiască și să creadă în El, chemat fiind de Dumnezeu inclusiv prin suferința accidentului și a comei trupești (prea adesea confundată cu „moartea cerebrală”).

7. Trupul omului are valoare eternă pentru toți (fiind destinat sfințirii și îndumnezeirii), inclusiv după moartea biologică, de aceea se cuvinte a fi respectat ca „templu al lui Dumnezeu” și al sufletului uman nemuritor; trupul este o taină ce poartă în veșnicie pecetea, voința și lucrarea sufletului și nu poate fi considerat o simplă marfă de larg consum[12] accesibilă „clienților” bogați sau disperați după viața pământească. Din punct de vedere teologic, așadar, și „primitorul” și medicii implicați, dar și „donatorul” (dezinformat, păcălit sau neîntrebat deloc mai înainte, în caz că era conștient) și aparținătorii lui fac păcate mari acceptând, dorind și implementând transplantul, reprezentând un abuz de putere înaintea Creatorului trupului și sufletului uman. Nu poți pretinde că iubești pe un om (copil, prieten, soț, etc.) încălcând iubirea de Dumnezeu și nerespectând nici poruncile și pronia Lui, nici viața și taina altui om suferind (a „donatorului”) de care vrei să profiți.

8. Conceptul de „moarte cerebrală”[13] (care, de fapt, este o comă profundă, considerată ireversibilă, uneori indusă deliberat) a fost inventat și promovat după anii 1970 în special pentru a da acoperire medicală intervenției de jaf asupra „donatorului”[14] care, oricum, după cum zic medicii „interesați”, nu s-ar mai putea recupera din starea de m.c.. Pentru acești măcelari, m.c. este egală cu moartea biologică, ireversibilă, dar acest lucru este o minciună[15]. Conectați la aparate, pacienții considerați „donatori” în m.c. sunt vii, unii chiar aud, înțeleg, dar nu se pot mișca uneori și din cauza analgezicelor și anestezicelor administrate (ca nu cumva „donatorul” să-și revină din m.c.). Din punct de vedere teologic, moartea înseamnă despărțirea sufletului de trup și încetarea oricărei funcționări a organelor constatată clinic, fiind un proces mai complex decât încetarea oricărei activități cerebrale (și cardio-respiratorii).

9. Noi știm că de la început diavolul a fost mincinos, urâtor și ucigaș de oameni și a căutat mereu să-i atragă pe oameni în răzvrătirea lui (sin)ucigașă față de Creatorul și Binefăcătorul lor, evident nu numai prin instigări pline de violență, ci mai ales prin viclenii mieroase, prin pretexte „retorice”[16], uneori cu argumente părut științifice și chiar fantastice, care oferă, chipurile, justificări convingătoare sub masca binelui. Așa face și în cazul transplantului: aduce ca argument „salvarea” uneia sau mai multor vieți trupești trecătoare prin jefuirea și omorârea „donatorilor” care, din purtarea de grijă pedagogică a lui Dumnezeu cu ei, au suferit diverse accidente grave (și au ajuns pe mâna medicilor, dintre care unii, lipsiți de orice perspectivă creștină a gândirii și de orice moralitate, se și grăbesc să profite… și încă bine de tot). Oricum, „primitorul” unui organ transplantat nu are garantată prelungirea vieții trupești nici măcar cu 3-7 ani (cât ar fi estimativ, chipurile, „termenul mediu de garanție” al noului organ), de multe ori moartea lui intervenind destul de repede fie datorită complicațiilor legate de (ne)adaptarea organului nou la trupul vechi, fie scăderii imunității generale[17] (necesare adaptării cu noul organ în vederea micșorării riscului apariției fenomenului de respingere), fie repetării transplantului în cazul îmbolnăvirii noului organ (adesea tot de boala veche[18] existentă în întregul corp, în sânge și în limfă), ș.a….

10. Din perspectivă creștină, singurele acceptate ar putea fi transfuzia de sânge și transplantul de măduvă (care nu vatămă/afectează viața „donatorului”), când acestea sunt efectuate cu consimțământul real[19] al donatorului și în condiții de maximă igienă, responsabilitate și siguranță (de exemplu: nu se acceptă recoltări de la oameni afectați de boli genetice sau contagioase, etc.). Oricum, prelevarea organelor de la „donatori” reprezintă un „ritual” sinistru, despre care mulți habar nu au. Astfel, prelevarea unui organ vital/nepereche (inimă, ficat, etc.) înseamnă în mod limpede crimă (suprimarea vieții „donatorului”), oricât de mult încearcă propagandiștii să camufleze această realitate prin argumente log(ore)ice. De asemenea, prelevarea unui organ pereche (rinichi, plămâni, etc) conduce de multe ori la îmbolnăvirea și, în timp, chiar la moartea accelerată a donatorului. Există statisticile unui ziarist american care a constatat că, la trei ani după prelevarea unui organ pereche (da!), donatorii muriseră în proporție de peste 70% (dr. Pavel Chirilă are aceste date). Deci donatorii care-și vând organe pe bani sunt considerați nu doar lacomi și vicleni, ci și sinucigași, contribuind la automutilarea și la autodistrugerea trupului propriu în care ar trebui să lucreze faptele sfințeniei și ale mântuirii proprii.

În concluzie, transplantul se înscrie în panoplia mai nouă de viclenii postmoderniste, „progresiste” și materialist-transumaniste[20] cu care diavolul (începătorul răutății și al hulei) caută să întortocheze mintea omului pe căile minciunii, pervertirii și ale răzvrătirii față de Dumnezeu-Creatorul Atotînțelept și față de legile Lui „bune foarte” (întemeiate în Logosul divin – prin Care toate s-au făcut) prezente în natură, în Scriptură și în Biserică. Prin cele mai sofisticate meșteșugiri contemporane, diavolul încearcă să-l ispitească pe om cu aceeași ofertă a fericirii și „nemuririi” orizontale, a „autodivinizării” prin tehnologia folosită nu spre înmulțirea iubirii de Dumnezeu și de semeni, ci spre edificarea unui „paradis” pământesc ateu și a unei vieți terestre cât mai lungi, indiferent de câte victime sunt lăsate în urmă…

Câteva repere bibliografice:

Alte lămuriri teologice

Să nu uităm! Biserica Dreptslăvitoare a lui Hristos a căutat dintotdeauna să elimine necredința, neștiința și suferința din oameni prin activitățile ei evanghelic-misionare și cultural-filantropice. Ea a propovăduit mereu viața veșnică și vindecarea sufletească și trupească a oamenilor prin credința vie în Hristos – Domnul Vieții și printr-o comportare conformă cu legile vieții întemeiate de Creatorul cel Atotputernic. Biserica Creștină a prețuit totdeauna viața, gândirea și sănătatea omului ca daruri ale lui Dumnezeu și de aceea a purtat grijă de cei orfani/părăsiți, bolnavi și bătrâni, creând primele școli, orfelinate și spitale accesibile tuturor oamenilor. Dar în primul rând, Biserica a prețuit sufletele nemuritoare ale oamenilor, pe care s-a străduit să le educe/îndrume spre Dumnezeu și spre viața veșnică întru El. Ea a promovat și promovează între oameni credința în Dumnezeu cel Viu, Sfânt și Iubitor, cunoașterea și iubirea creatoare în toate dimensiunile vieții, culturii și societății omenești, știința și conștiința nedespărțite.

Biserica a susținut, a folosit și folosește cuceririle științifice câtă vreme acestea conduc la propășirea spirituală, medicală și materială (în această ordine) a oamenilor. A tuturor oamenilor. Nici unul nu trebuie considerat vreodată „daună colaterală” pentru reușita statistică a unui experiment științific, mai ales când în spatele executanților lui sunt sponsori politici și ideologici care, dincolo de orice justificare medicală și socială (retorica lor pare că depășește toate acrobațiile retorico-sofistice ale anticilor), urmăresc alte scopuri decât binele real al oamenilor, spiritual și material. Biserica lui Dumnezeu nu încurajează sub nici un motiv crima justificată „științific” sau ideologic și nu poate deveni remorca unor persoane corupte, firme private interesate și organizații oculte (chiar globaliste), nici cutia de rezonanță (generatoare de ecou propagandistic) a unor lozinci mincinoase, viclene/dolosive și manipulatoare, și nici brațul coercitiv al cezarului totalitarist.

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem acum toți, în mod îndreptățit, este: care e granița pe care tehnologia n-ar trebui s-o depășească în aplicațiile medicale la nivel micro- și macro- ce afectează viața și demnitatea omului? Iar răspunsul nu este deloc ușor. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu a creat lumea materială și pe cea vie ca pe un templu cu proporții perfect armonizate (în care El este prezent și lucrător neîncetat prin energiile Sale necreate), ca pe o minunată operă de artă, fin și continuu reglată în mod simfonic la maximul de raționalitate și optimizare, de armonie și frumusețe. Iar această frumusețe sacră a naturii (mai ales umane) nu trebuie alterată/profanată, zic eu, prin intruziunea abuzivă în viața biologică ce poate strica și mai mult rânduiala firii, la nivel genetic și intracelular, chiar sub pretextul medical al terapiei bolilor trupești, mai ales că nu se cunosc și nici nu se vor cunoaște real vreodată mecanismele fundamentale ale vieții și consecințele (pe termen lung ale) intervenției umane asupra lor. Ba mie-mi pare și o mândrie luciferică să te crezi, ca om de știință, mai inteligent decât Dumnezeu Creatorul cel Atotînțelept, încât să crezi că poți inventa tu un mecanism de corecție și apărare în fața bolilor mai bun decât cel natural rânduit de Dumnezeu din veci și stabilizat în veacurile creației și proniei Lui. Noi ar trebui să intervenim biologic, ideologic/psihologic și tehnologic (fără nocivitate colaterală) doar atât cât să facem posibilă racordarea traiectoriei vieții noastre îmbolnăvite (trupești și sufletești) la voia și rânduiala divină (naturală) dătătoare de viață („Doamne, povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta din pricina duşmanilor mei! Îndreptează înaintea Ta calea mea.” – Psalmul 5, 8).

De aceea, viziunea teologică și acțiunea practică a Bisericii în privința bolii, suferinței și vindecării umane sunt bazate pe precauție și înțelepciune, cumpătare și realism, pe respectul și prețuirea tainei omului bolnav (care, dincolo de boala lui, rămâne un purtător veșnic al chipului lui Dumnezeu) care nu poate fi sil(u)it/constrâns/condiționat să fie vindecat cu forța (și printr-un tratament nesigur!). Nici Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Dumnezeu Întrupat nu a vindecat/mântuit pe nimeni cu forța fizică, cu amenințări și pedepse abuzive, ci doar a împlinit dorința, credința și rugăciunile celor suferinzi și ale apropiaților lor, iertându-le păcatele, alungându-le fricile trupești și deschizându-le inimile și mințile spre înțelegerea tainelor Împărăției Cerurilor. Iar Biserica a continuat, de aproape două milenii, lucrarea Mântuitorului de luminare și vindecare sufletească și trupească a oamenilor și o va continua până la sfârșitul veacurilor.

Trebuie, de asemenea, să menționăm faptul că remediile duhovnicești și bisericești reprezintă căi de sporire/intensificare a comuniunii directe dintre Dumnezeu (Doctorul și Tămăduitorul suprem) și credinciosul bolnav prin harul Duhului Sfânt, preoții de azi, ca și Apostolii Domnului (care au fost oameni simpli majoritatea), nefiind experți medicali (deși unii au și o pregătire medicală de specialitate), ci mijlocitori și administratori/iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu prin care El lucrează în Biserică și prin minuni mai presus de fire la mântuirea și vindecarea oamenilor. Și prin aceste tămăduiri minunate grabnice mijlocite de Sfinții Lui și de oameni rugători și jertfitori (unii fiind clerici, dar fără să fie medici, repet), Dumnezeu Își arată mila și puterea Lui nemărginite care copleșesc marginile și explicațiile cauzalist-materialiste ale medicinii/științei autonome antropocentrice. Câți oameni nu s-au vindecat așa în Biserică, după ce și-au îngropat speranțele și finanțele în vorbele doctorilor?!

Învățătura antropologică a Bisericii ne lămurește, conform mărturiilor biblice și experienței filocalice, că, precum omul este suflet și trup, tot așa boala trupească are și cauze spirituale, uneori mai importante decât cele materiale, deși sunt și mai ascunse. Din acest motiv și procesul vindecării depline a trupului are și o componentă spirituală obligatorie, o angajare duhovnicească pe care mai toți medicii o apreciază, o susțin și o recomandă. Credința celor bolnavi în Dumnezeu, pocăința, disciplina, postul și rugăciunea lor, dragostea/solidaritatea și rugăciunea celor apropiați, slujbele Bisericii și materia sfințită, chiar și reintegrarea în natură (plimbare, exerciții, băi), toate acestea îmbogățesc sufletul celor bolnavi cu harul Duhului Sfânt și puterea lui Dumnezeu dătătoare de viață care restaurează metabolismul sufletesc și trupesc. Harul divin și puterea încrederii și iubirii primite de la cei din jur (inclusiv de la personalul medical) constituie suportul psihologic esențial în procesul terapeutic, un puternic stimulent imunitar, energetic și emoțional nebănuit, care-i mobilizează mult mai bine pe cei bolnavi de-a lungul „canonului”/tratamentului și al recuperării medicale. De aceea, niciodată nu trebuie izolați cei bolnavi și aruncați departe de cei dragi, nesocotindu-le nevoile spirituale și de comunicare cu Dumnezeu și cu semenii, desconsiderându-le demnitatea și valoarea veșnică a sufletului lor nemuritor. Totodată, și trupul omului, ca templu viu al Duhului Sfânt, are o valoare veșnică întrucât omul se mântuiește făcând fapte bune cu el, și chiar în timpul bolii trebuie tratat cu respect, nu cu indiferență sau dispreț, ca o materie inertă doar într-un mod super-complex organizată, care se supune unui mecanicism/metabolism electrochimic ce trebuie reglat prin tratament. Ba chiar și după moarte, trupul omului trebuie prețuit în continuare, căci raționalitatea lui nu se dizolvă în neant/neființă, ci rămâne într-o așteptare până la porunca lui Dumnezeu din ziua Învierii și a Judecății de obște.

Recapitulăm, așadar: 1. Biserica se străduiește să-i învețe pe credincioși toate câte a poruncit Domnul Hristos (vezi Matei 28, 20) și să aibă o atitudine vigilentă și profilactică/preventivă neîncetată, moral și medical, printr-o gândire trează și conduită armonioasă în viața personală (inclusiv biologică, purtând grijă de igiena, sănătatea și imunitatea proprie în primul rând) și socială. 2. Dacă se îmbolnăvește, creștinul are datoria (în virtutea prețuirii chipului dumnezeiesc din sine) să nu piardă nici un moment în așteptări fără scop, ci să împlinească grabnic tratamentul spiritual și medical adecvat (remediile duhovnicești și bisericești, precum și cele medicale prescrise de doctorii lui sufletesc și trupesc), eventual (în caz că boala este contagioasă) avertizându-i pe cei apropiați de aceasta și asumându-și o perioadă de carantină/izolare fizică parțială sau totală. 3. Dacă cineva dintre apropiații lui este bolnav, atunci credinciosul se poate ruga lui Dumnezeu pentru el sau uneori îl poate și îngriji cu dăruire și respect, fără să-L ispitească pe Dumnezeu printr-o angajare sfidătoare și arogantă (ca și cum Dumnezeu e obligat să-i acopere neglijența și mândria), ci cu curaj și precauție respectând normele de igienă și protecție (potrivite cu contagiozitatea bolii), eventual ajutând prin eforturile sale pe medicii implicați deja în actul terapeutic.

Oricum, nici o boală, oricât de gravă, nu trebuie abordată cu frică, grabă și isterie/disperare, ci cu credință în Dumnezeu (care știe mai bine ca noi încercarea prin care trecem și starea noastră), cu răbdare și cu încredere în medicii devotați Lui și semenilor, care doresc vindecarea reală a pacienților lor suferinzi pentru care se jertfesc adesea cu timp și fără timp. Dar nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu ne arată întotdeauna pronia și pedagogia Lui iubitoare, mustrătoare și vindecătoare, folosind și boala trupului (fie ea și de dimensiuni epidemice, cu sau fără propaganda unor cercuri interesate de stăpânire și câștig pământesc) ca terapie intensivă a sufletului; de aceea se cuvine să ne asumăm perioada de refacere a sănătății fizice și ca pe un exercițiu terapeutic de pocăință și răbdare, cu smerită rugăciune și cu înțelegerea acestei necuprinse purtări de grijă dumnezeiești care ne dorește mai mult decât noi mântuirea și vindecarea deplină.

[1] Biserica, prin păstorii și slujitorii ei, trebuie să arate mereu lumii busola morală și spirituală, mustrând la nevoie, cu curaj, demnitate și fermitate, pe dregătorii vremelnici care direcționează greșit poporul spre moarte (trupească și sufletească) și demascându-le viclenia și rătăcirea de la adevăr.

[2] Duhul Sfânt a grăit mereu prin Proorocii Vechiului și Noului Testament când ei aveau să comunice înștiințări dumnezeiești mai sigure și mai binefăcătoare oamenilor decât toate prognozele și studiile științifice. Glasul Proorocilor și al Sfinților Părinți are și astăzi autoritate divină, nu doar prin chemarea oamenilor la pocăință, ci și prin demascarea preventivă a planurilor diavolești și omenești generatoare de mult rău în lume. De aceea trebuie cercetate și urmate cu multă grijă profețiile și sfaturile Sfinților referitoare la „vremurile din urmă” pe care le traversăm noi acum, manifestând trezvie, cumpătare și realism, înțelepciune și curaj, nu disperare sau delăsare fatalistă.

[3] Sub pretenția științei „atotputernice” reducționiste, propaganda ideologică ateist-materialistă injectează minciuni care hulesc nu doar pe Dumnezeu, Biserica și concepția creștin-ortodoxă despre Dumnezeu, ci și omul (ca ființă transcendentă), viața și natura înconjurătoare, care nu ar avea transparență spirituală, sacralitate internă (fiind creația lui Dumnezeu ținută în existență de energiile divine necreate) și un sens euharistic și eshatologic în Logosul divin.

[4] „Luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” – Facere 2, 7.

[5] Promisiunile utopice ale transumanismului privind o viitoare epocă perfectă, lipsită de orice limitare și suferinţă provocate de imperfecțiunile noastre corporale și mentale ar trebui privite nu doar cu o pronunţată notă de scepticism, ci și cu teamă, deoarece nu putem uita faptul că în secolul XX omenirea a întâlnit și alte proiecte politice cu același caracter mesianic, universalist-utopic (fascism, comunism) ce şi-au dovedit în timp caracterul nihilist și criminal.

[6] Există apofatism nu doar în cunoașterea lui Dumnezeu, ci și în cunoașterea creației Lui, mai ales a omului.

[7] Numai antropologia creștin-ortodoxă pune în lumină această minunată și simfonică alcătuire a omului, descriptibilă științific într-o oarecare măsură, dar și inefabilă în originea, dezvoltarea și finalitatea ei.

[8] Uneori, investigațiile medicale sau intervențiile chirurgicale modifică pentru scurtă vreme comportamentul natural al organismului, dar ținta și calea procesului terapeutic sunt tocmai revenirea la ritmul/metabolismul biologic natural care este potrivit la modul optim stării de sănătate și frumusețe a firii umane.

[9] Nu este adevărat că „scopul scuză mijloacele” și nici că viața trupească trebuie prelungită cu orice chip (dar nici neglijată în mod fatalist), ci trebuie respectată voia, pronia părintească și lucrarea dătătoare de viață a lui Dumnezeu, care are ascunsă și în încercarea bolii omului pedagogia Sa adesea nepătrunsă de mintea noastră.

[10] Creștinismul pune în valoare la modul deplin demnitatea umană și sacralitatea vieții ca fiind expresii ale prezenței și lucrării Duhului Sfânt în oameni, lucrare ce-i modelează tot mai mult, pe măsură ce și ei doresc, „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”.

[11] „Intervenția omului, din varii motive, în lucrarea tainică a lui Dumnezeu aduce după sine consecințe tragice.” (https://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/moartea-cerebrala-72679.html)

[12] Înțelegerea strict mecanică și folosirea organelor trupului ca niște consumabile biologice interschimbabile reflectă nu doar un dispreț la adresa sufletului nemuritor al „donatorilor” suferinzi (și a apropiaților acestora), ci și o blasfemie profanatoare la adresa lui Dumnezeu care-și revarsă harul Duhului Său Sfânt asupra fiecărui om și are relația/pronia Sa unică mântuitoare cu fiecare om în parte.

[13] Vezi detalii în articolul https://www.culturavietii.ro/2014/04/09/scoala-provita-probleme-fundamentale-de-bioetica-vii-moartea-cerebrala/.

[14] „După cum s-a spus de multe ori, „mortul cerebral” este suficient de mort ca să fie îngropat și suficient de viu ca să fie donator de organe.” (Mihai Parfeni, Există sau nu moarte cerebrală? – https://jurnalspiritual.eu/moartea-cerebrala/).

[15] Vezi și articolul prof. Emanuil Panagópoulos (Director al Clinicii de Chirurgie a Spitalului Sfântul Sava din Atena), „Mai este valabil astăzi conceptul de moarte cerebrală?” (prezentat în cadrul conferinței cu tema Transplanturile: donație sau crimă? – Pireu, Grecia, 20 aprilie 2013) – https://ro.scribd.com/document/615490851/Mai-este-valabil-ast%C4%83zi-conceptul-de-moarte-cerebral%C4%83.

[16] Alterarea consimțământului „donatorului” sau a aparținătorilor lui prin mijloace dolosive este un păcat extrem de grav, toți cei implicați fiind complici la minciună, jaf și crimă.

[17] Este absolut necesară scăderea imunității primitorului ca să se poată integra noul organ (în metabolismul întregului corp) și să nu fie atacat de sistemul imunitar, dar aceasta expune primitorul la zeci de alte infecții, boli și complicații posibile ulterioare.

[18] Orice boală instalează în corpul uman și un anume metabolism neuro-endocrin (oglindit într-un stil de viață dereglat de la cel natural, curat) și, datorită lui, boala poate reveni în ciuda înlocuirii doar a „organului” bolnav. Vindecarea deplină presupune un proces terapeutic al întregii ființe umane, începând cu sufletul pătimaș, apoi cu trupul care doar „poartă scorul” abuzurilor și al dereglărilor, în mare parte inițiate și perpetuate voit…

[19] În multe țări „civilizate”, jaful de organe este chiar legiferat prin acel „consimțământ prezumat”, implicit, despre care oamenii nu au fost niciodată informați corect și obiectiv.

[20] Între care mai pot fi amintite și celelalte forme de abuz asupra vieții și ființei umane: avort, eugenie, eutanasie, clonare, criogenie, fertilizare in vitro, vaccinuri, manipulări și modificări/editări genetice, homosexualitate, gender-ism, etc..