„În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: «Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta». Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.” (Luca 18, 18-27)
*
Referitor la dialogul dintre Mântuitorul nostru Iisus Hristos și dregătorul bogat (Luca 18, 18-27 și Marcu 10, 17-25) care-i cere sfat, aștern în continuare câteva idei:
1. Dregătorul vine sincer la Mântuitorul și-l întreabă „ce să fac ca să moștenesc (να κληρονομήσω) viața veșnică”. Deși mergea la templu și la sinagogă, păzind toate poruncile (pentru care este de apreciat) și rânduielile Vechiului Testament, deși auzise multe predici ale rabinilor și preoților din Ierusalim, totuși, dregătorul nu era mulțumit de ce aflase de la ei, deoarece în sufletul lui nu era sigur că va „moșteni” viața veșnică. Gândea că abia la sfârșitul vieții pământești va „moșteni” viața veșnică, ca o răsplată cronologică pentru o viață pământească trăită corect.
2. Deși Mântuitorul i-a primit osteneala dreptății împlinite din tinerețile lui, totuși, dregătorului îi lipsea ceva: detașarea de obiecte (bogățiile pământești) și atașarea cu toată inima/ființa de Dumnezeu. Multora bogăția fizică le oferă o anume poziție în societate (alimentându-le mândria uneori) și o siguranță a zilei de mâine, dar le poate fi și un stimul al lăcomiei fără oprire, deci o pricină a robiei sufletului în această lume trecătoare.
3. Soluția vindecării de atașamentul bolnăvicios (pătimaș) de bogăție, dar și de alte patimi, este milostenia către săraci, nu către rude sau admiratori. Milostenia te face sensibil/înțelegător la nevoile săracilor, adică milostenia te „ajută” să dai din surplusul tău celor ce au lipsuri/nevoi reale (care pot cauza și alte „căderi” în avalanșă). Dărnicia în exterior devine tămăduitoare a agresivității și posesivității (zgârceniei) din interior. Bogăția dăruită săracilor devine pricină de ridicare a lor și a altora din suferințe trupești și sufletești, adică se face izvor de bucurie și bunătate în cer (căci îngerii se bucură când un păcătos se pocăiește arătând aceasta inclusiv prin milostenie), în suflet și în comunitate.
4. Milostenia dată celor săraci din iubire smerită se adună ca o comoară în cer. Adică bogăția din cer a fiecăruia este proporțională cu dărnicia lui pe pământ, nu cu avuția lui temporară. Vorba ceea: „Comoara ta în cer o ai doar atât cât pe pământ dai”. Căci cu cât dăruiești mai mult, adică exersezi mai mult experiența iubirii milostive, cu atât te asemeni și te unești cu Dumnezeu cel milostiv și iubitor de oameni. Asta înseamnă că te umpli de energiile divine necreate care te modelează după prototipul nostru divin (Iisus Hristos) și te luminează încă de aici (nu doar la finalul vieții pământești), devenind făclie de lumină în lume și sare a pământului.
5. Treapta supremă a iubirii de Dumnezeu este lepădarea de „toate ale lumii” (care pălesc în fața strălucirii slavei și iubirii divine) din iubire pentru Hristos și urmarea Lui. Apropo-ul Domnului era și către ucenicii Săi care L-au urmat lăsând toate în urmă, dedicându-se împlinirii și vestirii Evangheliei mântuirii oamenilor.
6. Dregătorul s-a întristat „căci era foarte bogat”, considerând că-și pierde sursa fericirii pământești, a poziției sociale, a libertății, a siguranței și controlului viitorului din viața proprie, dovedind un atașament exagerat față de bogăția trecătoare (și față de viața muritoare) care-l frâna din aspirația către viața cea nemuritoare. De aceea este greu să se mântuiască cei bogați, cei ce se încred în averea lor pământească (materială sau de cunoaștere superficială a lumii). Acest atașament exagerat față de ce ai la un moment dat este o piedică în evoluția ta duhovnicească, întrucât te „leagă” de cele de jos și nu lasă să le depășești/lepezi ca să te umpli de cele de mai sus, de tainele cerești, negrăite și necuprinse.
7. Mântuirea stă în puterea lui Dumnezeu, nu a oamenilor, întrucât El rânduiește câte un tratament de vindecare (canon) specific fiecărui om, potrivit patimilor și măsurii lui, și prin împlinirea tratamentului omul se umple de puterea lui Dumnezeu și se vindecă de toate atașamentele pătimașe care-i otrăvesc mișcarea inimii spre iubirea/viața veșnică în Dumnezeu.
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 