„Înălțatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor, cu făgăduința Sfântului Duh, încredințându-se ei, prin binecuvantare, că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.”
*
„Măreşte, suflete al meu, pe Hristos, Dătătorul de viaţă, Cel ce S-a înălţat de pe pământ la cer. Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte şi de cuvânt, care ai născut negrăit, sub ani, pe Cel fără de ani, credincioşii cu un gând te mărim.”
*
Cateheza ”Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la Ceruri și viața Bisericii” (31.05.2011)
*
Cuvânt despre Pomenirea eroilor (2.o6.2011)
*
Pr. Dumitru Stăniloae: Înălțarea Domnului la cer și șederea la dreapta Tatălui
“Înălțarea lui Hristos cu trupul la cer si sederea Lui de-a dreapta Tatalui inseamna ridicarea Lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred. In aceasta sta puterea si slava suprema la care S-a urcat Hristos prin Inaltarea la cer. “Trupul domnesc“, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului“, “mai presus de toata autoritatea si stapanirea si de tot numele si demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu si casa lui Dumnezeu asezata pe varful tuturor muntilor“, salasluieste in acelasi timp in intimitatea cea mai profunda a celor ce cred si se face vadit in intimitatea celor ce s-au curatit de patimi, ca “loc” prin care si din care izvoraste toata puterea de sfintire si de indumnezeire a noastra. Aceasta paradoxala coincidenta intre tronul dumnezeiesc si intimitatea noastra se datoreste faptului ca insusi trupul omenesc al Domnului sade pe tronul dumnezeiesc.
Occidentul crestin s-a departat de aceasta intelegere a Inaltarii Domnului cu trupul la suprema putere si slava, ca la suprema eficacitate a Lui, prin Salasluirea Lui concomitenta in noi. Pentru el Hristos a devenit, prin Inaltare, un Stapan, un Domn exterior, care iarta in baza puterii de a ierta obtinuta prin jertfa Lui, asigurandu-ne o fericire in viata viitoare.Catolicismul a putut astfel sa-I dea lui Hristos in Biserica un loctiitor, iar protestantismul a lasat pe fiecare ins cu “libertatea” lui in afara de lucrarea lui Hristos in oameni, care e o falsa libertate, odata ce e o libertate neeliberata de trufie si de patimi. Numai o libertate in Hristos si dupa chipul libertatii lui Hristos, ca eliberare de patimi si de trufie, insemnand unirea cu Acelasi Hristos si avand chipul lui Hristos imprimat in toti cei ce cred in El, se conciliaza cu unitatea tuturor in credinta si in intelegere, aflandu-se toti in ambianta aceieiasi iubiri a lui Dumnezeu, care hraneste si iubirea lor fata de El si pe cea intre ei.
Pentru crestinismul de la inceput, asa cum a fost mentinut in Ortodoxie, Inaltarea trupului Domnului la cer e inaltarea noastra insasi, inaltarea din patimile noastre, in unitate cu El, inaltarea inceputa pentru noi prin inaltarea Domnului, dar avand sa se continue pana la desavarsirea ei. “De aceea ne bucuram, praznuind Invierea si Inaltarea si asezarea (in locul suprem) a firii noastre si inceputul invierii si al inaltarii tuturor celor ce cred“. Caci “de Invierea si de Inaltarea Mantuitorului nostru ne impartasim si ne vom impartasi toti“. Fara indoiala, intimitatea noastra, sau a Bisericii, in care Se afla salasluit Hristos dupa inaltare, nu este ea insasi “tronul” unde Se afla Tatal cu Fiul.Tatal cu Fiul sunt totdeauna deasupra intimitatii noastre, pentru ca sa poata veni in ea de acolo. Tatal cu Fiul “vin” prin Duhul Sfant in intimitatea noastra, sau vin intr-o masura tot mai mare, sau pot sa nu vina; nu inima noastra este ultimul loc de unde izvoraste prezenta Tatalui si a Fiului. Tronul dumnezeiesc e suprema treapta a existentei, treapta de suprema transcendenta, sau izvorul si fundamentul ultim si nesfarsit unde toate isi au inceputul si cauza. Dar acolo e si starea de suprema pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comuniunea deplina a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh.
Pe de alta parte “venirea” lui Hristos si a Tatalui de pe tronul Lor in intimitatea noastra, nu-i o mutare a Lor de la un loc la altul, ci numai patrunderea Lor, sau a supremului fundament si izvor al existentei, in noi, sau punerea noastra in legatura nemijlocita cu acest fundament viu sau izvor fara sfarsit al existentei, fara ca acest fundament viu si nesfarsit al existentei sa inceteze de a ramane deosebit de noi.
Crestinismul rasaritean, punand atata accent pe prezenta lui Hristos si a Tatalui in fiinta intima a credinciosilor prin Duhul Sfant, afirma o eficienta nemasurata a Lor, sau a Sfintei Treimi, in credinciosi inca din viata aceasta, daca acestia se straduiesc pentru curatirea lor de pacatele si de patimile care ii inchid in ei insisi. Prin aceasta credinciosii sunt tinuti in unitate si condusi pe calea sfinteniei, dupa asemanarea sfinteniei trupului lui Hristos, a carui stare de pnevmatizare culminanta e o stare de iradiere a Duhului Sfant, aflat in deplinatatea Lui in acest trup desavarsit transparent.”
Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi?
2.
Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag.
3.
Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă.
4.
Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu,
5.
Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.
6.
Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor.
7.
Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.
8.
Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.
9.
Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui.
10.
Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi.
11.
Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire Se va sătura. Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa.
12.
Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa.
Hristos nu ramane in starea mortii decat atata cat sa se vada ca El a murit cu adevarat, adica pana a treia zi. Unirea deplina ca om cu Tatal prin jertfa Ii aduce fara intarziere starea de inviere. Aceasta arata ca nu se ajunge la inviere fara sa se treaca prin moartea ca jertfa, dar nu numai ca sa se arate ca trebuie sa se treaca de la trupul acesta muritor la cel nemuritor, ci si pentru ca starea la care se ajunge prin moartea ca jertfa e o stare de unire deplina cu Dumnezeu, deci cu totul superioara celei traite in trupul muritor. E o stare la care trece prin moarte cel ce va invia. Hristos ajunge la inviere indata dupa starea in care intra prin moartea primita ca jertfa, dar noi ajungem la ea la sfarsitul acestui chip al lumii, cand materia intreaga se va transfigura, dupa ce va servi, in forma actuala, tuturor oamenilor de dupa noi spre cresterea spirituala si spre primirea in trupul acesta muritor a mortii lui Hristos. Aceasta si ca sa ne rugam aici cu intelegere, pentru cei ce au fost pe pamant inaintea noastra. Invierea fara intarziere a lui Hristos e preinaltarea Lui (Filip II, 9) pentru ca El a primit Cel dintai moartea ca jertfa de bunayoie si pentru ca El sa ne fie nadejdea invierii tuturor si ca focar de atractie spre ea. Invierea lui Hristos prevesteste deplina “trecere” de la viata robita legilor naturii in starea actuala, la viata din Dumnezeu Cel absolut, in care materia va fi ridicata in Duhul Sfant peste legile care o robesc si prin care robeste pe om.
Starea mortii noastre fata de pacatele placerilor egoiste e o treapta mai inalta la care urca omul in transcenderea sa. Prin moartea cu trupul, acceptata din credinta, va trece la o treapta si mai inalta. Iar invierea cu trupul va fi trecerea la cea mai inalta treapta. Starea mortii fata de pacat e o biruire a prea marilor dependente ale omului de lume si de trupul ajuns intr-o robie fata de ea prin pacat, sau prin slabirea legaturilor cu Absolutul personal. Starea mortii cu trupul va fi o eliberare completa a trupului de aceste dependente. Dar starea de inviere va fi ridicarea trupului de catre sufletul inaltat la treapta atinsa printr-o mai mare penetrare a lui de Dumnezeu, o data cu moartea trupeasca, la starea de transparenta desavarsita a lui Dumnezeu prin omul intreg. Sufletul reunifica prin aceasta trupul cu sine si, prin aceasta, cu Dumnezeu la nivelul cel mai inalt, dupa asemanarea lui Hristos. Se restabileste omul intreg, dar la treapta de suprema transcendere si de deplina transparenta a lui Dumnezeu prin el, asemenea lui Hristos si in unire maxima cu El. Continuă lectura →
Pregătirea noastră pentru întâmpinarea Sărbătorii celei mai luminoase a Creştinătăţii, Învierea (Paştile) Domnului nostru Iisus Hristos converge în timpul Săptămânii Mari (a Pătimirilor Domnului) spre Duminica Învierii. Urcuşul nostru duhovnicesc prezintă acum o asprime deosebită. Nevoinţa noastră ascetică din vremea Postului Mare reprezintă, de fapt, jertfa noastră pentru Hristos, participarea noastră mistică la Jertfa lui Hristos şi, totodată, la Învierea Lui.Continuă lectura →
Sfântul Ioan Scărarul (n. ca 579, Siria – d. 30 martie 649?, Muntele Sinai). A intrat în mănăstirea din muntele Sinai la vârsta de 16 ani. Până la acea vârstă dobândise o pregătire solidă în toate ştiinţele acelei vremi, fapt care ar indica provenienţa sa dintr-o familie înstărită.
Aleasa sa pregătire în ştiinţele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul, iar vieţuirea în Muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Acum însă este cunoscut sub numele de Ioan Scărarul, datorită cărţii Scara dumnezeiescului urcuş, pe care a scris-o la sfârşitul vieţii sale.
În mânăstire l-a avut ca povăţuitor pe Cuviosul Martirie, vreme de 19 ani. După moartea acestuia, Sfântul Ioan s-a retras într-un loc izolat, numit Thola, la 5 mile de mănăstire, unde a vieţuit în linişte vreme de 40 de ani.
Spre sfârşitul vieţii a fost rugat de monahi să primească a fi egumen al Mănăstirii Sinai. În timpul cât conducea pe monahi pe calea desăvârşirii, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, aflată la 60 de mile de Mănăstirea Sinai. „Scara dumnezeiescului urcuş” este alcătuită din 30 de „Trepte” (capitole) şi se află şi în volumul IX din Filocalia românească.
Pomenirea sa se face la 30 martie și Duminica a IV-a din Postul Mare.
Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte. Şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău. (Troparul Sfintei Cruci)
Părintele Chiril Lovin – Predică la Priveghere, 13 sept. 2011
Predică la Sfânta Liturghie, 14 sept. 2011
Predică la Sfânta Liturghie, 14 sept. 2013
Predică la Privegherea Duminicii de după Înălțarea Sfintei Cruci, 14 sept. 2013
„Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” (Marcu 8, 34-38; 9, 1)
Predică la Privegherea Duminicii de după Înălțarea Sfintei Cruci, 14 sept. 2013
Sfânta Cruce este puterea Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos care ne dovedește iubirea smerită și milostivă infinită a Sfintei Treimi față de noi oamenii, iubire care a biruit păcatul, moartea și pe diavol. Este altarul de jertfă, semnul, puterea și slava Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea îl cinstim cu evlavie și prețuire ca pe cel mai scump odor/obiect al Bisericii, sfințit pentru veșnicie de Însuși Domnul prin preacurat sângele Său. Și de aceea preoții fac toate gesturile sfințitoare ale binecuvântărilor în semnul Crucii, amintind și arătând iubirea infinită a lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4) și așa de mult iubește lumea „încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Mărturisindu-ne credința dreaptă în Domnul Hristos și rugându-ne Lui cu smerenie și dragoste, ne însemnăm și noi cu semnul Crucii, mai ales că nu toți ne putem atinge de Lemnul cel sfințit și de viață dătător ca să primim binecuvântarea și puterea Mântuitorului „care-i vindeca pe toți” (Luca 6, 19). Cu această „putere de sus” (Luca 24, 49) întăriți find, putem și noi urma lui Hristos pe calea crucii personale până la jertfa de sine, confirmând prin fapte bune credința și învierea noastră întru El.
Cu ocazia praznicului Înălțării Sfintei Cruci, vă oferim un cuvânt despre sensul crucii, din partea părintelui Sofian Boghiu, de la a cărui trecere în lumea drepților se împlinesc chiar azi, 20 de ani. De Ziua Sfântului Justin Martirul și Filosoful am inaugurat rubrica omagială Mari Români în cadrul căreia artistul George-Sorin Nicolae ne oferă câte un desen realizat special pentru ActiveNews și disponibil și în colecția sa, în original, pentru cei interesați. Astăzi nu putea să lipsească un portret memoriabil cu vrednicul de pomenire Părinte Sofian. Să avem parte de rugăciunile sale!
„Acum sa va spun in continuare, citindu-va niste ganduri, despre sfanta Cruce ca semn sau ca simbol al suferintelor noastre.
Adeseori se spune de oamenii care patimesc mult, care au fel de fel de necazuri, ca „isi duc cu greu crucea”. Crucea era grea, crucea pe care a dus-o Mantuitorul Hristos, din lemn de cedru (…), un lemn dens si foarte greu. Iisus ducand-o in spatele Lui a cazut de mai multe ori sub Cruce, ca era atunci Iisus—omul… . Dumnezeu S-a retras de la El anume ca sa patimeasca, cum patimesc si oamenii, El neavand pacat. De aceea se spune ca este grea crucea anumitor oameni care sunt supusi la grele incercari.
Privind sfanta Cruce asa cum este aici, si cum este in biserici, in fata sfantului altar, ea ne aduce aminte intotdeauna de Iisus Hristos cel rastignit si inviat, de la care i s-a transmis si cinstea si sfintenia si puterea. De aceea, cand ne inchinam ei si cand o cinstim cu evlavie, cinstim si ne inchinam, de fapt, Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care a fost rastignit pe ea si a sfintit-o cu scump si prea sfant sangele Sau.
Staruim, frati crestini, asupra sfintei Cruci, pentru ca dumneavoastra stiti ca sunt multi asa—zisi crestini care o hulesc. Nu cinstesc nici sfanta Cruce, nici pe Maica Domnului, nici pe prietenii lui Dumnezeu care sunt sfintii. Din clipa istorica a rastignirii Mantuitorului pe sfanta Cruce, pe Golgota, ea devine altarul pe care S-a jertfit Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridica pacatele lumii.
Daca in timpul vietii Sale pamantesti, din Iisus Hristos se revarsa o putere care vindeca pe toti cei care se atingeau de El, cum ne spune sfantul evanghelist Luca in capitolul 6, cu atat mai mult aceasta putere s-a comunicat sfintei Cruci, nu numai printr-o atingere de scurta durata, ci timp de trei ore, cat a stat Iisus viu, pironit pe Cruce, de la ora douasprezece ziua pana la ora trei dupa amiaza, deci trei ore in care a curs sangele de pe trupul sfant al lui Iisus pe sfanta Cruce. In aceste ceasuri de chinuri cumplite, Crucea a fost stropita din belsug de sfantul Sau sange care curgea din capul Sau incoronat cu spini, de pe trupul Sau biciuit si plin de rani, din coasta Sa strapunsa brutal cu sulita si din mainile si picioarele Sale strapunse de piroane. Acest sange nevinovat, sfant si dumnezeiesc, a sfintit Crucea pentru totdeauna. Fara indoiala ca este o singura Cruce pe care a fost Iisus rastignit, insa ea poarta acelasi semn si se identifica mereu cu istorica si sfanta Cruce de pe Golgota. Astfel, unealta rusinoasa de executie pe care se rastigneau cei mai mari facatori de rele pana atunci, inainte de venirea Mantuitorului in lume, din clipa rastignirii Sale pe Cruce devine altarul pe care S-a jertfit Dumnezeul intrupat, steagul de biruinta al crestinatatii si obiectul sfant si mantuitor pentru orice suflet crestin.
In acelasi timp, Crucea devine semnul distinctiv al Mantuitorului Hristos, purtat pe aureola din jurul capului, cum il vedem si aici in icoana. Și sa stiti, frati crestini, ca orice icoana a Mantuitorului Hristos poarta nimbul insemnat de cruce. Mantuitorul Hristos este a doua Fata a Sfintei Treimi – Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Numai Fiul are aceasta cruce pe aureola, pentru ca numai El a patimit pe Cruce pentru mantuirea neamului omenesc. De aceea este semnul lui Hristos sfanta Cruce si la a doua venire a Mantuitorului Hristos pe norii cerului, cum spune Mantuitorul Hristos Insusi — va aparea mai intai semnul Fiului omului, sfanta Cruce inconjurata de ingeri. Gasim aceasta in Evanghelia de la Matei, capitolul 24.
Sfintii apostoli cunosteau din plin puterea sfintei Cruci si o cinsteau, de aceea, dupa Patimile Mantuitorului, Crucea a ajuns punctul central al predicii crestine. Apostolii nu doresc sa se laude cu altceva decat in Crucea Domnului, cum spune sfantul Pavel „Nu doresc sa mai cunosc altceva decat pe Iisus cel Rastignit” [3] . Crucea devine pentru cei ce se mantuiesc, puterea lui Dumnezeu, iar pentru cei pieritori, nebunie, cum spune tot sfantul apostol Pavel [4]. Moartea nu-i mai inspaimanta pe sfintii apostoli, nici pe urmasii lor, sirurile nesfarsite de marturisitori ai Crucii, caci prin Cruce s-a surpat puterea mortii. Iisus Hristos cel rastignit, cel omorat si ingropat, a inviat din morti prin puterea Sa dumnezeiasca si a deschis calea Invierii, calea catre Imparatia lui Dumnezeu, tuturor celor ce cred in El. Ingerul, cand apare la mormantul Mantuitorului si se intalneste cu femeile mironosite, le intreaba: „Pe cine cautati? Pe Iisus cel rastignit? A inviat, nu este aici” [5] Pentru ca sunt multi Iisus, multe persoane cu acelasi nume, Iisus, insa Iisus cel rastignit si inviat este adevaratul nostru Dumnezeu. Pentru prima data in istoria lumii s-au vazut multimi nenumarate de oameni, barbati, femei si copii, murind cu bucurie pentru cauza lui Dumnezeu in lume, convinsi ca o asemenea moarte este un castig pentru ei. Barbatia neobisnuita pana atunci, linistea in fata mortii pentru Dumnezeu, le-au dobandit tot prin sfanta Cruce, adica prin jertfa Mantuitorului Hristos cel rastignit si inviat, prin care primeau puterea si harul lui Dumnezeu asupra lor.
Frati crestini, semnul acesta sfintit care a devenit unealta mantuirii noastre este alcatuit din doua brate, unul lung si unul scurt care sta de-a curmezisul, formand crucea, cum stiti. Noi insine, oamenii, daca stam drepti si intindem mainile, formam o cruce. Nu numai ca o purtam, dar noi insine avem forma sfintei Cruci. De aceea amintim adeseori, ca atunci cand ne inchinam la sfanta Cruce, sa facem corect sfanta Cruce, adica doua numiri: pe verticala „in numele Tatalui si al Fiului” care S-a intrupat, „si al Sfantului Duh” care este puterea si lucrarea dumnezeirii in lume, pe aceasta orizontala a globului nostru pamantesc. Tot asa si viata noastra este o cruce, unde bratul lung insemneaza drumul nostru in lume, cu planurile si gandurile noastre care ne insotesc de-a lungul vietii. Bratul scurt care incheie crucea este degetul lui Dumnezeu care trage o dunga de-a curmezisul acestui drum al nostru si ne rastoarna anumite planuri omenesti, formand astfel crucea suferintelor pe care este dator sa o poarte fiecare muritor de-a lungul vietii sale. Vrand sau nevrand, o asemenea cruce este de neinlaturat pentru fiecare dintre noi.
Pe Golgota, cum stim, au fost trei cruci, una a Mantuitorului si doua ale talharilor. Iisus cel drept este rastignit printre cei nedrepti. Crucea lui Iisus este ca o cumpana a dreptatii fata de nedreptatile noastre. Crucile talharilor sunt crucile noastre. Iisus sufera pentru pacate straine, pentru pacatele noastre, caci El pacat nu a avut. Sufera insa si talharii, dar pentru pacatele lor. Unul, cel din dreapta Lui, le recunoaste, le marturiseste, ii pare rau ca le-a facut si este mantuit. Celalalt talhar nu se gandeste la pacatele sale, defaima pe altii, huleste pe Dumnezeu si moare ca un netrebnic in stare de pacat, coborandu-se in iad prin biruirea [in el a] hulii si pedepsit, pierdut pentru totdeauna. Pentru fiecare muritor [crucea] este de neinlaturat, dar pentru unii crucea aduce mantuire si slava, iar pentru altii pieire. Crucile de pe Golgota sunt si crucile noastre, crucea suferintelor noastre. Crucea suferintelor pentru fiecare din noi insemneaza portia noastra de durere, de necaz, dupa cuvantul spus de Mantuitorul Hristos: „Ca in lume necazuri veti avea” [6].
Teme de discuție: înțelesurile crucii, Crucea lui Hristos și crucea noastră, despătimirea ca drum al crucii, sfințenia ca proces duhovnicesc terapeutic și luminător, Părintele Sofian – chip al sfințeniei
„Pentru cel ce se roagă neîncetat,
lumea întreagă devine biserică.” Ava Siluan
„Fost-a om trimis de la Dumnezeu”, putem zice, reluând cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul; numele lui era Grigorie Palama. Om trimis de Dumnezeu, căci prin el s-a fundamentat teologic întreaga experienţă duhovnicească a creştinului ortodox: unirea deplină cu Dumnezeu în iubire şi rugăciune; dimensiunea principală a ortodoxiei, rugăciunea, cu roadele ei, a fost aşadar, este şi va fi viaţa Bisericii, viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică în toate timpurile.
Tradiţia rugăciunii neîncetate are rădăcini apostolice (I Tesaloniceni 5, 17), şi o regăsim în scrierile Părinţilor pustiei, căpătând în cursul vremii specificul vieţii monahale isihaste (isihia = linişte, tăcere). Muntele Athos a devenit în secolele XIII-XIV centrul mişcării de înnoire a vieţii călugăreşti, prin sporirea rugăciunii, mişcare cunoscută sub numele de isihasm. Exponentul ei a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care a formulat teologic, întâia oară, doctrina şi practica isihastă bazată pe întâlnirea înţelegătoare cu Hristos, în lumină, prin rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” rostită neîncetat.
„Este un Domn, o credinţă, un Botez.” (Efes. 4, 5). „Credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna…” (Iuda 1, 3)
Fraţi creştini,
Astăzi Biserica Dreptmăritoare sărbătoreşte, ca de altfel în fiecare primă Duminică a Postului Mare din fiecare an, începând din 11 martie 843, biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor (cei din urmă eretici atunci fiind luptătorii împotriva icoanelor). De aproape 12 veacuri, în tradiţia sfântă a Bisericii s-a statornicit această prăznuire, iar pentru noi participarea de astăzi la Sfânta Liturghie trebuie să ne stimuleze să ne cunoaştem credinţa ortodoxă, să înţelegem şi să aplicăm corect învăţăturile ei mântuitoare.
Ce frumos şi scump este pentru noi acest nume de ortodox! Este frumos pentru că el înseamnă „drept-credincios” (ortodoxia însemnând deopotrivă dreaptă înțelegere și dreaptă slăvire) şi dintre sutele de milioane de creştini din întreaga lume doar aproape a cincea parte îl poartă. Ne este scump numele de ortodox pentru că, de-a lungul timpului și de-a latul spațiului, l-am apărat cu multe lupte şi l-am mărturisit cu mult sânge. Întâi au fost Apostolii, apoi Mucenicii primelor trei veacuri care au propovăduit păgânilor credinţa în Hristos, păgâni care i-au prigonit, iar pe mulţi i-au chinuit şi i-au omorât. Apoi, din veacul al IV-lea până în al IX-lea au fost Părinţii (clericii, călugării şi mărturisitorii) care au formulat dreapta credinţă în termeni clari şi au apărat-o de eretici. În acest timp s-au întrunit cele şapte Sinoade Ecumenice, care au stabilit ce trebuie să credem şi cum se cade să trăim ca să rămânem în dreapta credinţă şi în nădejdea mântuirii. Astfel, Biserica noastră Ortodoxă înseamnă Biserica lui Hristos, Biserica păstrătoare a dreptei credinţe în Hristos, a credinţei apostolice (şi) universale. Este una și neîntreruptă de nici o vitregie a istoriei sau a ereziei, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos este capul ei, este prezent și lucrător în ea și o conduce neîncetat prin Duhul Sfânt.
– Ce este postul? Care este înţelesul real al acestei manifestări a credinţei în Dumnezeu?
– Postul reprezintă întâi de toate o stare luminoasă a minţii şi a Bisericii, o stare de seninătate a sufletului şi a simţurilor copleşite de bunătate, de pace şi cumpătare.Starea aceasta de post, însă, se dobândeşte printr-o străduinţă, printr-o nevoinţă personală care presupune atât o angajare restrictivă în relaţia noastră cu lumea înconjurătoare (înfrânarea de la păcate), cât şi o angajare activă a noastră în ea în sensul spiritualizării şi înnobilării ei (săvârşirea de fapte bune). Postul ne dezvăluie cel mai clar valoarea noastră eternă ca persoană iubitoare şi responsabilitatea noastră în faţa lui Dumnezeu pentru viaţa noastră, pentru semenii noştri şi pentru lumea pe care suntem chemaţi să o transfigurăm, să o prefacem într-o biserică.
Postul, în sensul acesta, este o poruncă dumnezeiască dată nouă spre binele nostru, spre vindecarea noastră de boli sufletești și trupești, spre desăvârşirea noastră în bunătate, în omenie şi dragoste. Aşadar, postul reprezintă înfrânarea mai ales de la păcate (de la tot ce ne mortifică, de fapt), dar şi de la unele bucate care întreţin o stare pătimaşă, moleşită. Postul nu are doar un înţeles negativ dat de o listă de interdicţii (să nu mănânci aia, să nu bei aia, să nu faci aia), ci are și un înţeles pozitiv dat de îndemnul dumnezeiesc de a ajuta semenii suferinzi. „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.” (Isaia 58, 6-10) Postul este, așadar, nu un scop, ci un mijloc, un exerciţiu care urmăreşte atingerea aceluiaşi scop al credinţei: pocăința (vindecarea și îndreptarea noastră) și dobândirea Duhului Sfânt şi Iubitor, sfinţirea întregii noastre fiinţe, înaintarea în iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, agonisirea în fiinţa noastră a frumuseţilor cereşti nepieritoare.
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 