Omul și Cezarul. Puterea (Capitolul IV din cartea lui Nicolai Berdiaev „Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia cezarului”)

Cezarul reprezintă simbolul etern al puterii, al statului, al împărăţiei lumii acesteia. Există două puncte de vedere principale referitoare la relaţia între cezar, putere, stat, împărăţia lumii acesteia şi spirit, viaţa spirituală a omului, împărăţia lui Dumnezeu. Această relaţie este înţeleasă fie din perspec­tiva dualismului, fie din cea a monismului. Am mai avut oca­zia să vorbim despre valabilitatea relativă a dualismului în condiţiile lumii acesteia. Indiferent de coloratura sa religioasă sau antireligioasă, monismul tinde totdeauna spre tiranie. În schimb, dualismul, corect interpretat, între împărăţia cezaru­lui şi împărăţia lui Dumnezeu, între spirit şi natură, între spirit şi societatea etatistă poate deveni un fundament al libertăţii. Au fost greşit înţelese şi interpretate cuvintele evanghelice: „Daţi cezarului cele ce sînt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu” şi cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: „Nu este stăpînire decît de la Dumnezeu”. Tălmăcirea acestor cuvinte avea o nuanţă de servilism. „Daţi cezarului cele ce sînt ale cezarului” nu constituie nicidecum o definiţie religioasă a cezarului şi a împărăţiei lui, şi nici vreo evalu­are a lui. Este vorba doar de diferenţierea a două sfere diferite şi de inadmisibilitatea confundării lor. Iar cuvintele „nu este stăpînire decît de la Dumnezeu”, care aveau să joace un rol fatal, exprimau pretutindeni servilismul şi oportunismul faţă de puterea statală, care nu au nimic comun cu creştinismul. Cuvintele Apostolului Pavel sînt lipsite de orice semnificaţie religioasă, ele au un caracter pur istoric şi relativ, determinat de situaţia creştinilor în Imperiul Roman. Apostolul Pavel se temea ca nu cumva creştinismul să se transforme într-o sectă revoluţionar-anarhică. El intenţiona să insereze creş­tinismul în istoria universală. În afară de aceasta, trebuie reţinut faptul că ceva mai tîrziu, în timpul domniei lui Domitianus, puterea de stat era asemuită cu o fiară ivită din beznă. Chestiunea este mult mai complexă decît se crede îndeobşte atunci cînd se invocă aceste cuvinte ale Apostolului Pavel. Creştinismul îşi manifestase în suficientă măsură servilismul faţă de împărăţia cezarului.

Omul şi cosmosul. Tehnica (Capitolul II din cartea lui Nicolai Berdiaev „Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia cezarului”)

Omul este o fiinţă naturală legată prin multiple fire de viaţa cosmică şi dependentă de circuitul acesteia. Corpul omului este determinat de procese fizico-chimice. Omul moare ca fiinţă naturală şi partea lui materială se împrăştie în univers. El tră­ieşte în lumea naturală şi trebuie să intre în relaţie cu ea. Taina omului nu constă însă în aceea că el nu este numai o fiinţă naturală şi nici nu poate fi explicat prin natură. Omul este totodată o personalitate, adică o fiinţă spirituală care poarta în sine chipul dumnezeiesc. Situaţia lui în lumea naturală este, de aceea, tragică. Omul reprezintă nu numai unul dintre obiec­tele acestei lumi; el este, înainte de toate, un subiect care nu poate fi derivat din obiect.

În acelaşi timp, atitudinea omu­lui faţă de cosmos este determinată de faptul că el este micro­cosmos, conţine în sine cosmosul sau istoria. Omul nu poate fi o parte a ceva, el este întregul. Datorită principiului său spi­ritual omul nu se subordonează naturii şi nu depinde de ea, deşi forţele naturii sînt în stare să-l distrugă. Dacă omul ar fi prin excelenţă o fiinţă naturală şi finită, moartea lui n-ar avea nimic tragic; tragică este moartea unei fiinţe nemuritoare care tinde spre infinit. Numai dacă îl privim din exterior, prin prisma obiectului, omul ne apare ca o parte a naturii; din perspecti­va spiritului însă, natura este cuprinsă în el. De unde rezultă dubla relaţie a omului cu cosmosul. El este deopotrivă sclavul şi stăpînul naturii. Locul central al omului în natură nu este nicicum determinat astronomic, şi nici nu s-a schimbat după Copernic: el nu depinde defel de descoperirile ştiinţelor naturii. Locul lui este determinat de spirit. De aceea, tema de bază o constituie raporturile spirit-natură, libertate-necesitate.

În evoluţia relaţiei omului cu cosmosul pot fi stabilite patru perioade: 1) inserarea omului în viaţa cosmică, dependenţa de lumea obiectivă, slaba conturare a personalităţii umane; este perioada în care omul nu devenise încă stăpîn al naturii, păstrînd faţă de aceasta o atitudine magică şi mitologică (zoo­tehnie primitivă şi agricultură, sclavie); 2) eliberare de sub stăpînirea forţelor cosmice, de duhurile şi demonii naturii, lupta prin asceză şi nu prin tehnică (forme elementare de administrare, iobăgie); 3) mecanizarea naturii, cucerirea ei prin ştiinţă şi tehnică, dezvoltarea industriei în forma ei capi­talistă, eliberarea şi aservirea muncii, înrobirea ei prin exploa­tarea mijloacelor de producţie şi necesitatea vînzării muncii pe un salariu; 4) dezagregarea ordinii cosmice graţie desco­peririi infinitului mare şi mic, apariţia noilor forme de orga­nizare, bazate, spre deosebire de formele organice, pe tehnică şi maşinism, creşterea înspăimîntătoare a puterii omului asupra naturii şi aservirea omului propriilor sale descoperiri. Această diferenţă în relaţia omului cu natura este una tipologică şi nu cronologică, chiar dacă schimbarea vremurilor şi-a avut im­portanţa ei. În prezent însă, cînd am intrat în era tehnicii, exis­tă şi alte motive de îngrijorare. Dacă în trecut omul se temea de demonii naturii şi Hristos l-a eliberat de demonolatrie, astăzi el se teme de mecanismul universal al naturii. Puterea tehnicii constituie ultima metamorfoză a împărăţiei cezaru­lui. Ea nu mai cere sacrificiile pe care le cerea împărăţia ceza­rului în trecut. Este vorba de ultimul stadiu al secularizării, de descompunerea centrului într-un şir de sfere autonome distincte şi de pretenţia uneia dintre ele la o atestare abso­lută. Omul se află sub influenţa uneia dintre sferele autono­me. Se poate construi mental şi o a cincea perioadă în relaţia omului cu natura. În această perioadă se va accentua stăpîni­rea de către om a forţelor naturii, eliberarea reală a muncii şi a muncitorului, subordonarea tehnicii faţă de spirit. Toate acestea presupun însă o mişcare spirituală care ţine de resor­tul libertăţii.