Iertarea tâlharului

Vai mie! Setos am fost de sânge şi iată cu propriul sânge mă satur acum!… Aah!… Dar ei cine sunt? Parcă…, daa…, fără îndoială ei sunt… cei omorâţi şi loviţi de mine… Mi-e frică… Vaai, îmi spun ceva… Aş fugi ca şi atunci, dar acum nu pot…, nu mai pot…, mi-e gândul greu… şi ei se apropie de mine tot mai mult… Nuu! Aah, iertaţi-mă voi, cei cărora v-am făcut rău!… Dar, mă mai crede, oare, cineva?

Oamenii, agitaţi parcă de nişte forţe nevăzute, se înghesuiau tot mai mult în jurul cordonului de ostaşi; unii murmurau, unii vorbeau tare,  alţii înjurau, câţiva chiar gesticulau, arătând spre Cel răstignit la mijloc. La ei doi nu se mai gândea nimeni…

Săracul, şi El rău n-a făcut nimănui… Oh, ce soartă! Iată că moartea nu-ţi dă răsplata vieţii totdeauna…Oh, nuu!… Plecaţi de aici!….Cei pe care i-am omorât vin să-mi ceară vieţile înapoi… De unde să li le dau? S-au apropiat… Nu am de unde să vă dau… Ah, lăsaţi-mă, nu mă mai chinuiţi… Am greşit!… Aah!…

Auzise şi el de Acest Învăţător Care vindeca oamenii de toate bolile, ierta păcatele, ba încă înviase şi morţi. Chiar nişte veri de-ai lui, care L-au văzut de-aproape, i-au povestit despre El. Acum era alături de El, Îl putea vedea cu ochii lui. Dar lupta interioară îl frământa şi-i atrăgea atenţia într-o dimensiune nouă, la care nu se gândise serios vreodată.

Învățătura ortodoxă în raport cu viziunea științifixă despre cosmos

Propaganda ideologizată a științei aplică azi porunca „crede și nu cerceta!” cu o violență mai ceva ca Inchiziția catolică din Evul Sclavagist sau ca Bolșevismul sovietic din Evul Socialist, aproape obligându-i pe toți oamenii să primească pecețile aa… dogmele ateist-materialiste ale tehnologismului transumanist anticreștin cu o supușenie oarbă și totală. De aceea trebuie să deschidem bine și la timp ochii minții ca să ne educăm gândirea în lumina învățăturilor Sfinților Părinți ai Bisericii luminați de Duhul Adevărului (singurul infailibil în cer și pe pământ) și să dobândim viața și mintea lui Hristos-Logosul divin. Vorba ceea: Este cert că Adevărul te face liber, dar dacă nu citești la timp, înțelegi prea târziu, iar regretele tardive nu-ți ușurează nici robia, nici suferințele…

Pentru cei ce mai vor să citească și să înțeleagă câte ceva despre cosmologia ortodoxă hristocentrică în raport cu viziunea științifixă „despre lume și viață” (cauza multor rele contemporane în sufletul omului, în societate și în ecologia planetară), recomand capitolele de mai jos din cartea Sensul creației. Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul:

IV. Cosmologia în Ortodoxie şi Occident
Ştiinţele naturii şi cosmologia / 126
Cosmologia autonomă şi cosmologia teonomă / 133
Creaţionism şi evoluţionism / 136
Criza ecologică şi sfârşitul lumii / 141.

Dă clic pentru a accesa cosmologia-ortodoxa-vs-conceptia-stiintifica-despre-lume-si-viata.pdf

Știu că în secolul vitezei și al superficialității e greu să aloci 15-20 de minute ca să citești câteva pagini, dar chiar merită, măcar „de dragul diversității”. Se pot înțelege multe dintre rădăcinile postmodernismului și neomarxismului progresist contemporan ce reflectă ideologia/distopia huxley-orwelliană de tip „cancel culture” care pendulează între hedonism și nihilism, dar nu-l înnobilează pe om, oricâte artefacte tehnologice și-ar implanta acesta ca să-și depășească condiția biologică. „Lumea modernă a ajuns să definească „progresul” în funcție de cât de tare se îndepărtează de moralitatea creștină. Secretul Noii Moralități este negarea sufletului. Evul Progresivist nu înțelege virtutea și dărâmă civilizația pe care a moștenit-o. Eutanasia este un simbol potrivit: ultimul sacrament al unei societăți care nu mai aspiră la rai, ci doar la o distrugere fără durere.” (Joseph Sobran – EVUL ÎNTUNECAT, NOUA MORALITATE, Editura Contramundum, 2020, p. 14-15)

Iubire, tăcere și taină

Care dintre noi n-a stat cu cineva drag – cu mama, cu sotia, cu sotul, cu un prieten – la ceas de seara, cand amurgea, cand in jur totul se potolea? La inceput – discuție, apoi cuvintele deveneau tot mai rare si tacerea se asternea, insa ramanea in urma o anume liniste; ascultam cu luare-aminte sunetele: trosnetul lemnelor in soba, ticaitul ceasurilor, departatele zgomote de afara; apoi, dispareau si sunetele acestea si se lasa o liniste atat de adanca, o tăcere a sufletului. Si iata ca in tacerea aceasta a sufletului simti dintr-o data ca ai devenit atat de apropiat prietenului, omului care se afla alaturi de tine. Aceasta nu este, bineinteles, o contopire in sensul ca un om devine altul, ci in acela ca cei doi se unesc la o asemenea adancime de traire a celuilalt, incat nu mai este nevoie de cuvinte: ei sunt împreună, si daca iubirea este indeajuns de profunda, ei au devenit un tot.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Recomandare pentru citit: Joseph Sobran – EVUL ÎNTUNECAT, NOUA MORALITATE (Editura Contramundum, 2020)

„Lumea modernă a ajuns să definească „progresul” în funcție de cât de tare se îndepărtează de moralitatea creștină. Secretul Noii Moralități este negarea sufletului. Evul Progresiv nu înțelege virtutea și dărâmă civilizația pe care a moștenit-o. Eutanasia este un simbol potrivit: ultimul sacrament al unei societăți care nu mai aspiră la rai, ci doar la o distrugere fără durere.” – p. 14-15

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

EVUL ÎNTUNECAT, NOUA MORALITATE – Joseph Sobran

De la Darwin la ingineria genetică și eugenie

Recomandare pentru citit: Gabriel Purcăruș – CORECTOPIA (Editura Doxologia, 2018)

„Hristos nu a promis o viață terestră uscată, plină de frustrări, petrecută în așteptarea plictisită a unui „cer” îndepărtat, ci una deplină, bogată sufletește, care începe aici și acum. Instinctiv, sufletul nostru tânjește după cunoașterea imediată a Dumnezeului veșnic, care să confere plinătate cotidianului nostru agitat, trăit la ritmurile nebune ale unui secol în care aparatele ce ne înconjoară sunt din ce în ce mai inteligente, iar noi din ce în ce mai ignoranți. În absența unei oferte spirituale solide din partea creștinilor, cei însetați de sens din Occidentul de azi caută să-și satisfacă dorul de absolut prin droguri, experiențe sexuale cât mai diverse sau îmbrățișând utopii seculare precum salvarea planetei sau construirea societății atotinclusive.

Derapajele moderne ar trebui să dea de gândit liderilor Bisericii și să îi îndemne la un serios examen de conștiință. În fond, Trupul lui Hristos nu are un scop administrativ-birocratic, adică o perpetuare a infrastructurii instituționale, ci să aducă viața în inimile celor morți, speranța în sufletul celor deznădăjduiți, bucuria pe fața celor întristați. Biserica există pentru a oferi tuturor paharul vieții veșnice, ostoindu-le setea de absolut.”

(fragment din capitolul Viață înainte de moarte, p. 170-171)

• 

• 

• 

AVERTISMENT! Consumul de iluzii dăunează grav sănătății!

Suntem aproape de marginile lumii. Oare? Cu microscopul și cu telescopul scrutăm microcosmosul și macrocosmosul până spre infinitul mic și pâână spre infinitul mare din materie, din spațiu și timp. Cu știința și tehnica am ajuns deja departe. Oarecum. Dar cu imaginația și cu păcatul am ajuns și mai departe. Dincolo de marginile firii și împotriva ei… S-o ținem tot așa? Poate că vom ajunge „dumnezei”, așa cum șoptise prima oară în rai oamenilor netrebuitul? Și precum a toot șoptit apoi și încă șoptește neîncetat de atunci încoace oamenilor căzuți și creduli? Și cum i-a pus și-i pune mereu pe mii de piste false cu meșteșugirile lui. Dumnezei în lumea iluziilor? Nu, nici măcar acolo. Mai degrabă robi docili, încolonați și teleghidați…

Pentru că, de fapt, suntem departe de noi înșine. Nu ne mai vedem originile și țelurile spirituale, valorile și marginile, dorințele și putințele, neputințele și păcatele. Confortul (lăcomia, trândăvia, divertismentul), controlul (temperaturii aerului condiționat, al mașinăriilor creatoare de confort și de iluzii virtuale), „libertatea” (nu de patimi, nuu, nici de a viețui demn în comunitate, ci de a naviga și de a ne risipi printre iluziile de pe ecranul imaginației sau al televizorului) – iată noile iluzii, noii idoli, care ne solicită închinarea și timpul. Și mai ales sănătatea. Plutim sau, mai degrabă, ne scufundăm pe zi ce trece într-o mare tot mai adâncă și mai otrăvită de iluzii… Și consumăm din ele pe nesăturate și chiar pe nemestecate…

UPDATE (22.10.2020) – Pe la Vatican bântuie muulți extratereștri…

Reiau un articol mai vechi scris acum doi ani (2008) ca și un răspuns ortodox la noile ”bule” catolice semnalate și în ziarele

http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-05-15&id=237281

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Incredibil/150571/Astronomul-Vaticanului-Dumnezeu-si-extraterestrii-coexista.html

Oare catolicii și extratereștrii sunt frați?

-Despre idolatria secolului XXI-

Motto: ”Daca ar fi existat, fiintele superioare extraterestre ar fi fost trimise pe pamant sa ne invete pasnic mantuirea (dobandirea vietii vesnice) ca sa economisim si Jertfa dureroasa a Fiului lui Dumnezeu si jertfele noastre…”

În ultima vreme, ”teologii” catolici, saracii de ei, continuandu-si ratacirea de peste 1000 de ani (prin care se adapteaza mereu duhului lumesc doar-doar vor fi simpatizati/apreciati ca apropiati de oamenii cazuti si rataciti) vor sa ”evanghelizeze” nu numai cele mai indepartate plaiuri ale lumii acesteia reale, ci si altele, cu mult mai indepartate, din irealitate. Adica, bag sama, au terminat treaba cu oamenii terestri.  Orizontul prozelitismului lor extinzandu-se acum (odata cu stiinta si tehnologia altadata infierate tot de ei) in afara Pamantului, ei vor mai nou, iata,  sa dialogheze cu ”fratii lor extraterestri”, cheltuind imense resurse de timp, energie si bani ca sa-i ”agate” cumva de prin spatiul cosmic…

Eu consider, insa, ca mai intai extraterestrii insisi au inceput sa dialogheze cu catolicii si sa-i invete, sa le inspire adica, mai la aratare, mai in ascuns, drumul catre lumea lor… Căci cu fiecare erezie, cu fiecare minciuna, cu fiecare inventie dogmatica si practica pe care le-au acceptat si promovat de-a lungul vremii, inselatii catolici s-au adancit in explorarea lumii ireale si intunecate a extraterestrilor. Si uite-asa, catolicii s-au ratacit progresiv de la Calea Adevarului si a Vietii, au iesit din Biserica lui Hristos, au lepadat Duhul Adevarului, Duhul Lui Hristos, pentru a se umple de duhul minciunii, duhul diavolului si al extraterestrilor lui…

Feriți-vă de AVATAR! – Despre actualitatea pocăinței – UPDATE la vremuri de p(l)andemie

AVATÁR, avataruri, s.n. (În unele concepții religioase) Reîncarnare succesivă a unei ființe. ♦ (Fig.) Transformare neprevăzută (și chinuitoare) care intervine în evoluția unei ființe sau a unui lucru. – Din fr. avatar.

AVATÁR s.n. (În religia indiană) Încarnare a ființelor divine în formă de om sau de animal. ♦ (Fig.) Transformare, metamorfoză. [Pl. -re, -ruri. (s.m.) -ri. / < fr. avatar].

AVATÁR s.n. (web) Imagine miniaturizată uneori animată (persoană, obiect, animal) special aleasă pentru a reprezenta un utilizator în mediul virtual (online, internet); de regulă este afișată chiar lângă nume sau pseudonim (nickname). În anumite situații, avatarul este același cu imaginea de profil.

De câțiva ani buni încoace observ (și recunosc cu durere că nu fac tot ce pot ca preot – rugăciune, post, cuvinte rostite și scrise pentru luminarea minții – pentru a împiedica acest lucru) că tot mai puțini tineri, adolescenți, cu vârste între 10 și 30 ani, vin la biserică. Iar, dintre ei, și mai puțini vin la Spovedanie. Și… și mai puțini vin apoi la Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. De ce oare? Unde ne sunt copiii și tinerii? Ce preocupări au ei mai importante decât cunoașterea lui Dumnezeu, decât viața curată și cugetarea frumoasă în Hristos?

E vina noastră mai ales. A părinților, și după duh și după trup. Apoi a educatorilor. Și a conducătorilor care impun politici educaționale distrugătoare de suflet, de minte și de inimă… Pentru că nu-i punem pe copii de mici pe Calea iubirii și a mântuirii, nu le oferim alegerea cea bună și nu-i susținem pe această cale a înnobilării. Pentru că, de fapt, nu mai știm nici noi prea bine care e alegerea cea bună, câtă vreme nu o trăim nici noi cu adevărat, cu toată inima… Cu toții ne găsim preocupări mai importante în plan trupesc decât educarea urmașilor noștri pe calea mântuirii. Avem de alergat, de produs, de dus și de adus hârtii (bani, diplome, poze), de construit ziduri, drumuri, poduri, blocuri, statistici, vise, iluzii… toate pentru viitorul nostru, desigur, nesigur…

Fenomenul cultural globalist de răspândire și cultivare a iluziilor (nu doar SF) și lumilor imaginare (virtuale) cu ființe, limbi, culturi (concepții) și preocupări străine de realitate nu este lucrarea Duhului Sfânt – Duhul Adevărului, ci a duhului minciunii care vrea cu tot dinadinsul să-l devieze pe om pe piste false, să-l îmbrobodească în fel și fel de înșelări/rătăciri de la Calea Adevărului și a Vieții ca să-l rupă de lumea reală, frumoasă și adevărată creată de Dumnezeu din care se hrănește (biologic și teologic) în această viață și în care omul își poate dobândi mântuirea, adică viața veșnică prin cunoașterea iubitoare a lui Dumnezeu. Iar astăzi, mai mult ca oricând, și prin industria cinematografică mai ales, oamenii sunt vrăjiți și injectați cu asemenea iluzii/fantezii și încolonați mintal în regimente de răzvrătiți de la legea și înțelegerea curată a lui Dumnezeu și a lumii. Imaginile și filmele, transmise prin tembelizor sau infernet, care transmit mesaje muult mai cuprinzătoare decât o mie de cuvinte pe secundă, sunt principalul mijloc de manipulare și dezinformare a oamenilor, inoculându-li-se dorințe, idei și concepții străine de adevăr, de realitate, de fire și de mântuire. Să nu uităm că, referindu-se la acest fenomen de masă, cu aproape 2000 de ani înainte, Sfântul Apostol Pavel spunea că oamenii „ îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4, 4), dezvoltând simpatii visătoare și atașamente afective față de diverse personaje ireale (care le gâdilă imaginația căzută și) care nu-i fac cu nici un chip fericiți nici măcar în această existență efemeră pe suprafața pământului…

Copiii sunt și mai implicați sufletește în această vrajă a lumii imaginare/virtuale, mai ales că ei se entuziasmează repede, copiind/transpunând în realitatea vieții lor cuvinte, idei, atitudini și gesturi ale personajelor din lumea poveștilor, modificându-și gândirea și comportamentul uneori pe termen lung, și nu în sens benefic/pozitiv. Nu numai hainele, ci și ideile și gesturile le sunt modificate încet-încet în timp de „gusturile” și trendurile pe care le promovează insistent marii furnizori de iluzii (industria media). Astfel, în lipsa educației duhovnicești, copiii și tinerii (și nu numai ei, dar ei nu au destulă cultură și discernământ și sunt mai vulnerabili sugestiilor negative) trăiesc un proces de formatare a gândirii și a comportamentului, atât în plan moral-valoric, cât și estetic. Din cuvintele și gesturile lor neserioase (adesea expresii de ignoranță, naivitate și infantilitate (ca să nu zic imbecilitate) indusă și cultivată prin lenevia spre cele spirituale) se pot observa nu doar confuzii grave între adevăr-minciună, bine-rău și frumos-urât, ci și dorințe uriașe de conformare obedientă și fără îndoieli în robia plăcerilor mai mult sau mai puțin fantastice. Aceasta este, într-adevăr, manifestarea hidoasă și ucigătoare a influenței imaginarului viciat contemporan în viețile reale ale oamenilor.

Să dobândim conștiința eclesială…

”Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu.” (Efeseni 2, 19)

Pe unii creștini îi auzim azi spunând ”Eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică.”. E trist și dureros. E mărturia unei ”credințe” bolnave de egoism. Pe alții îi auzim spunând ”Eu cred în Dumnezeu, merg și la biserică din când în când, de sărbători.” E ceva mai bine, dar e tot trist și dureros. Alții spun ”Merg la biserică, mă spovedesc, cunosc învățăturile și respect toate rânduielile bisericii”. Și aceștia și mai bine fac. Dar mai mult decât toate învățăturile și rânduielile împlinite conștiincios în Biserică, noi trebuie să dobândim conștiința (gândirea trează iubitoare) bisericească. E o necesitate absolută și urgentă pentru dobândirea mântuirii. Este dovada însănătoșirii sufletului și a învierii lui din orice moarte a patimilor egoiste…

E foarte important să ne simțim ai lui Dumnezeu, să fim mereu conștienți că suntem fii ai unui Tată iubitor, mai iubitor decât orice tată de pe pământ. Că suntem fii ai Lui și frați între noi prin credință și prin har. Nu ne mai clatină îndoielile și frământările ispitelor când ne punem cu totul în mâinile lui Dumnezeu și în mâinile Bisericii.

Iar a fi în interiorul Bisericii, a fi împreună cu Sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, înseamnă a-i urma în sfințenia lor, în gândirea lor luminată de Duhul Sfânt și sfințitor. Înseamnă a le urma povețele și viața lor, a fi în comuniune și în continuitate cu ei în Duh și în Adevăr. Gândirea Sfinților este cugetul Bisericii Dreptslăvitoare, este cugetul lui Hristos. Și Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească (Catolică=Universală) și Apostolică prin prezența și lucrarea lui Hristos – Sfântul Sfinților în ea, prin prezența și lucrarea neîncetată a Duhului Sfânt în ea și prin prezența și conlucrarea Sfinților. De aceea să urmăm Sfinților în ortodoxia lor (dreapta înțelegere și dreapta slăvire) ca să avem părtășie cu ei în veci.

Pentru că nu ne mântuim în chip individualist, în afara Bisericii, fără experiența Bisericii, ci în sânul Bisericii, prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți, prin ajutorul Sfinților și prin ajutorul nostru reciproc. Deci angajarea noastră în Biserică nu e doar una pasivă, de primitori, ci și de plinitori (lucrători) ai harului dumnezeiesc. În Trupul Bisericii, toți suntem mădulare vii, și dacă noi sporim în viața duhovnicească sporim împreună cu toți cei din jurul nostru. Sporim și printr-o implicare activă a noastră în viața Bisericii. Ne asumăm gândirea și ne implicăm în lucrarea Bisericii, nu suntem doar consumatori ”duhovnicești”, nici nu stăm doar ca spectatorii, egoiști, încremeniți și nepăsători.

Fiecare în treapta și în rânduiala chemării sale, trebuie să fim vii, activi și contemplativi totodată, străduindu-ne să aducem roadele Duhului cele bineplăcute lui Dumnezeu: ”dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23). Prin acestea devenim vii și roditori în Biserică, și facem vii și mădularele Bisericii din jurul nostru, iradiind lumina vieții duhovnicești și împrejurul nostru. Așa au făcut și fac neîncetat Sfinții și Slujitorii lui Dumnezeu. La aceasta slujire suntem, de fapt, chemați toți credincioșii dreptslăvitori ai lui Dumnezeu.

Nu trebuie să avem și să trăim credința doar pentru noi înșine, ci și pentru ceilalți. Fără experiența, fără gândirea și simțirea bisericească unitară, nu facem parte din Biserică, de fapt, din familia lui Dumnezeu. Conștiința că suntem ”împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” este o stare pe care o dobândim treptat, înaintând în curăție, în sfințenie, în responsabilitatea pentru noi înșine și pentru ceilalți. Și pe măsură ce sporim în această conștiință eclesială, ne rugăm și ne străduim pentru mântuirea celorlalți oameni. Cu cât dorim mai mult mântuirea celorlalți ca și mântuirea noastră, cu atât dovedim că suntem fii ai lui Dumnezeu, ”împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu”. Și e obligatoriu pentru noi să dorim mântuirea tuturor dacă vrem să ne mântuim și noi. Această inimă largită de harul Duhului Sfânt și Iubitor al lui Dumnezeu au dobândit-o Sfinții și ei susțin și luminează Biserica precum stâlpii de foc. Dar Sfinții nu au dobândit numai conștiința și lumina iubirii eclesiale, ci ei își pun sufletul în rugăciune înaintea lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Asemeni Sfinților Părinți celor din toate vremurile, asemeni Sfântului Siluan Athonitul, Avva Selafiil Siberianul dă mărturie pentru această asumare a tuturor în rugăciune:

Plâng în fiece seară cu lacrimi, implorând pe Domnul să dăruiască tuturor oamenilor să-L cunoască în Duhul Sfânt şi să-L iubească.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dă-mi şi mie, unui boţ de pământ, să ard cu lacrimi de iubire pentru lumea toată! Doamne, Iisuse, dă-mi şi mie, celui găunos şi putred, inimă milosârdă pentru lumea toată! Doamne, eu am trăit până acum pentru că Tu m-ai iubit în fiece clipă mai mult decât Te-am iubit eu viaţa toată! Dă, Doamne, răgazul pocăinţei şi întoarcerii de la răutate tuturor oamenilor…

Doamne Iisuse Hristoase, iartă-ne pe noi, păcătoșii, și aprinde inimile noastre cu căldura iubirii Tale de oameni!

*

Alte articole înrudite:

https://patermihail.wordpress.com/iubire-lini%C8%99te-%C8%99i-taina/

https://patermihail.wordpress.com/ortodoxia-smerenie-%C8%99i-dragoste-2/

Prietenul … anevoie se cunoaște. (III)

Un proverb românesc spune că ”prietenul este ca vinul: cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun”. Dar eu aș veni și cu o altă interpretare. Hai să nu vedem vechimea doar ca o durată, un interval, de pe axa orizontală a vieții, cea a timpului, ca în graficele funcțiilor cinematice. Hai să înțelegem acum vechimea ca pe un interval mărginit pe axa verticală a vieții, delimitând o plajă de stări sufletești prin care trecem. Această vechime = comunicare de trăire cu cât este mai extinsă, cu atât și apropierea sufletească devine mai intensă.

Cu cât mă descopăr și eu cuiva și cu cât cineva mă cunoaște într-o plajă mai mare (pe verticală) de stări sufletești, cu atât ne comunicăm unul – altuia mai mult, mai adânc, mai plin. Și când ne știm mai mult cum suntem, ne oferim mai multe șanse de prietenie, ne găsim mai multe trăiri pe verticală care se suprapun, care ne sunt cumva comune și care ne și unesc. Iar când marginea vechimii ne-o ridicăm înspre înălțimi tot mai mari și mai copleșitoare de frumusețe și delicatețe, atunci prietenia noastră sporește în Dumnezeu – capătul infinit al verticalei. Și când ne cunoaștem și aceste stări de mare înălțime duhovnicească, atunci ne prețuim și mai mult în inimile noastre. Și ne devenim mai apropiați, mai sinceri și mai buni prieteni. Iar când ne ”provocăm” și ne susținem reciproc în înaintări tot mai sporite pe verticală, spre infinitul iubitor dumnezeiesc, atunci cu adevărat prietenia poate trece din vechime în vecie, din timpul nostru în eternitatea lui Dumnezeu. Și doar așa, în Dumnezeu având temei etern prietenia noastră, devenim și noi în timp prieteni tot mai buni…

Prietenul … anevoie se cunoaște. (II)

Citez dintr-o scrisoare a unui prieten către altul:

… Mișcarea sufletelor într-o relație firească dintre două sau mai multe persoane împrietenite presupune un flux-reflux reciproc: bunăvoință și recunoștință, dăruire și mulțumire. Și o bucurie lină. Mă bucur să-l bucur pe semenul meu, ridicându-i o sarcină sau oferindu-i o lumină, un sens bucuros vieții. Mă simt dator să-i fac o bucurie în sufletul lui nemuritor și să-i mulțumesc tot eu pentru șansa de a-i primi prietenia. Împletesc astfel bunăvoința cu recunoștința și ne bucurăm amândoi de Dumnezeu, Cel ce ne-a rânduit întâlnirea și cunoașterea.

Însă, prietenul … anevoie se cunoaște, nu pentru ca avem mulți prieteni binevoitori în jur, ci pentru ca avem puțini recunoscători. De ce oare este așa rară floarea recunoștinței? Din pilda vindecării celor 10 leproși tragem concluzia că procentul recunoscătorilor este de doar 10 %. Și uneori și noi ne strecurăm tăcuți și lași printre cei nerecunoscători. Dar, ce ne lipsește să mai și mulțumim celor din jur care ne dovedesc bunăvoința, sprijinul și înțelegerea lor? Cred că nu ne punem mereu înaintea lui Dumnezeu și nu înțelegem adesea purtarea Lui de grijă prin cei apropiați, nu-I mulțumim mai întâi Lui pentru toate binefacerile și încercarile prin care ne șlefuiește de toate nedesăvârșirile. Din cauză că nu-I mulțumim lui Dumnezeu, nu știm să mulțumim nici semenilor noștri…

Totuși, eu îți mulțumesc, prietene, că mă susții, că mă rabzi, că mă ierți, că mă și dojenești când greșesc, că mă încurajezi când mă clatin, că mă bagi în seamă, și că, mai ales, deși poate știi totul despre mine, mă iubești în continuare…

Pentru care lucru îți mulțumesc din nou și-ți strâng (cum pot) prietenește mâna…

Prietenul … anevoie se cunoaște. (I)

Ca și pomul, după roade. După roadele ascunse printre frunze. Roadele hrănesc, iar frunzele umbresc. Uneori nu mai vezi nici pomul, nici roadele din cauza frunzelor… În unii pomi găsești doar frunze, în alții găsești mai multe fructe decât frunze, în alții găsești flori frumos mirositoare anticipând roadele de mai târziu…

Dar nu toți pomii sunt la fel, nu toate frunzele, nici toate florile, nici toate roadele sunt la fel. Sunt diferiți toți pomii și toți poartă pecetea unicității. De fapt, te odihnești mai lin și mai bucuros când te plimbi într-o pădure dezordonată, cu pomi de taine diferite, decât într-o livadă ordonată, cu niște formate repetabile…

Ce bine ar fi să ne înțelegem și noi rostul nostru, rodul nostru… Că întru această înțelegere putem să oferim roade bune, hrănitoare de comuniune, tuturor din jur care ne caută prin pădurea lumii… prietenia.

Despre ecologia sans frontieres a ”Avatarului” lui Marius Vasileanu

Se pare că M.V., un cunoscut student, comentator, editor, profesor într-ale religiei și spiritualității, nu a înțeles nici ortodoxia, nici mesajul articolului ”Feriți-vă de AVATAR!”, nici al filmului. Articolul meu nu viza atât critica filmului, cât dedublarea omului contemporan, sub efectul injecției cu iluzii, într-un personaj plin nu de Duhul lui Dumnezeu, ci de duhul diavolului… De aceea, răspunzând unor presupuneri și calomnii ale autorului articolului ”http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/spiritualia-filmul-avatar-sau-ecologia-sans-frontieres-5776791/” fac următoarele precizări:

1. M.V., dintr-o regretabilă eroare de gândire, face o echivalență între concepția creștin-ortodoxă despre cosmos, concepție revelată de Dumnezeu prin Sfinți, cu o concepție imaginată de unii oameni pătimași (ca orice producători de iluzii și de bani, dealtfel). Ecologia creștin-ortodoxă propune omului sfințirea vieții umane, mai întâi, și sfințirea cosmosului întreg prin umplerea de harul Duhului Sfânt și de iubire atât a omului cât și a cosmosului. Numai că Dumnezeu cel Viu, Necreat și Adevărat, care umple de har și de iubire întreaga creație, nu se identifică cu natura personificată din concepția filmului Avatar. În concepția creștin-ortodoxă a cosmosului, omul e chemat să fie preot (mediator sfințitor) al creației (fiind responsabil de ea ca și Adam de grădina raiului), nu să fie un exploatator crud el ei, sau un supus docil al ei – cum sunt personajele extreme din film. Da, și noi, suntem chemați să sfințim locul, spațiul și timpul existenței noastre printr-o viață curată, responsabilă și echilibrată cu semenii și cu cosmosul. Pentru a afla și a înțelege mai bine ecologia (în frontierele Adevărului) și ortodoxia, îi recomand cu căldură cartea ”Sensul creației. Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul”.

2. M.V., departe de a fi un cunoscător al religiilor așa cum îl mărturisește CV-ul (destul de încărcat) atașat la finalul expunerii sale tocmai pentru a-i credibiliza ideile, nu-și cunoaște propria religie. Sau poate are mai multe. Sau nici una. El spune că și alte ”religii” sunt revelate de Dumnezeu (referindu-se la cele orientale). Fals. Inspirația și destinația ”religiilor” necreștine sunt altele. Mântuitorul Hristos spune că ”Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari.” (Ioan 10, 8 ) și ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14, 6). Îi sugerez lui M.V. să revină prin pocăință și dreaptă credință la învățătura Bisericii, ca să nu se umple el de penibil în fața Mântuitorului Hristos contestându-i adevărul cuvintelor Lui. Nu i-ar strica nici o evadare din lumea hârtiilor sau a literelor în Sfântul Munte Athos, unde chiar ar putea experia ortodoxia autentică. Și nu cred că ar mai bâjbâi prin relativismul ”religiilor”.

3. Cultivarea lumilor imaginare (virtuale) cu ființe, limbi, culturi (concepții), preocupări străine de realitate nu este lucrarea Duhului Sfânt – Duhul Adevărului, ci a duhului minciunii care vrea cu tot dinadinsul să-l pună pe om pe piste false, să-l îmbrobodească în fel și fel de înșelări de la Calea Adevărului și a Vieții ca să-l rupă de lumea reală, frumoasă și adevărată creată de Dumnezeu în care omul își poate dobândi mântuirea, adică viața veșnică prin cunoașterea lui Dumnezeu. Astăzi, mai mult ca oricând, și prin industria cinematografică oamenii sunt vrăjiți cu asemenea minciuni (fantasme) și încolonați în regimente de răzvrătiți de la legea și înțelegerea curată a lui Dumnezeu și a lumii. Cu 2000 de ani înainte, Sfântul Apostol Pavel spunea că oamenii ”îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4, 4).

4. Poate ar fi fost indicat ca M.V. să ia primul poziție (dacă tot elogiază ecologia sans frontieres) împotriva distrugerilor naturii provocate la turnarea acestui film (că nu toate au fost trucate pe calculator). Poate că banii cheltuiți pentru realizarea filmului, nu mai zic de banii încasați ca profit, ar fi fost mai util folosiți printr-o educație în lumea reală a oamenilor, nu prin intermediul unei interfețe imaginare pline și de alte bazaconii…

5. Fanatismul lui M.V. este lipsit de inteligență și de bun simț când refuză un dialog (măcar și virtual) care ”este ultima fibră a creației”, cu autorul acestui real avertisment ”Feriți-vă de AVATAR!”.

Fie ca Duhul Sfânt și Iubitor al lui Dumnezeu să ne lumineze în înțelegerea și împlinirea voii Lui care este mântuirea noastră!

Cui îi e frică de violet?

Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! (Psalmul 103, 25)

Și culorile, și florile. Și vietățile de pe pământ, și pe cele din adâncul mărilor. Și pe îngerii netrupești, și sufletele oamenilor. Și pe toate Dumnezeu le-a făcut bune și frumoase foarte (Facerea 1, 31).

Și de aceea, noi, contemplând varietatea infinită a lucrărilor Sale bune din creație, Îi aducem laudă și mulțumire pentru puterea Sa iubitoare, creatoare și proniatoare. Și cerem ca Domnul nostru Iisus Hristos să binecuvinteze întreaga zidire. Căci toată lumea e destinată sfințirii și îndumnezeirii. Întreg cosmosul se transfigurează în Biserica lui Hristos ca Împărăție a lui Dumnezeu.

Fiecare culoare, reflex al luminii care străbate prin straturile materiei și ne atinge simțul văzului, poartă, ca și fiecare zidire, un mesaj, o rostire a lui Dumnezeu către noi. Cu temeiul în Logos – Rațiunea și Cuvântul lui Dumnezeu, rațiunile luminii și ale culorilor, armonios arătate în strălucirile luminii create, ne cheamă, ca și rațiunile sunetelor auzite, la înțelegerea simfoniei creației și la slăvirea Creatorului. Lumina creată și culorile ei reprezintă prima și continua revelație în lumea materială a slavei, a luminii necreate și a proniei dumnezeiești.

”Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ.” (Iezechiel 1, 28)

”Şi Cel ce şedea [pe tron] semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu, iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfăţişarea smaraldului.” (Apocalipsa 4, 3)

”Vezi curcubeul şi binecuvântează pe Cel care l-a făcut; că foarte frumos este în strălucirea sa.” (Înțelepciunea lui Iisus Sirah 43, 13)

Având această simțire și înțelegere a prezenței lui Dumnezeu în lume, nici nu mai merită să punem întrebările: Cum ar fi lumea fără o culoare, sau fără o gamă muzicală, sau fără niște forme văzute, sau fără niște miresme care împodobesc creația întreagă? Cum am fi noi fără simțirea unei game de culori, de sunete, de miresme? Dacă pe toate le-a făcut Dumnezeu bune și frumoase foarte, de ce să nu le folosim în modul închinării noastre față de Dumnezeu, în cultul creștin? Mai ales că tradiția Bisericii dă mărturie pentru aceasta.

Cui îi e frică de violet? Cine nu vrea să audă gama minoră a sunetelor muzicale?… Nimeni nu poate confisca frumuseți ale lui Dumnezeu, și nimeni nu le poate exclude din viața Bisericii doar pentru că niște cârtitori din afara ei le asociază greșit cu înțelesuri sau practici răsturnate. Ba unii gândesc că este chiar o erezie… Aceștia ar trebui să se teamă de păcatele proprii care îi duc la moartea înțelegerii și a minții, să se ferească de a mai judeca lucruri naturale, oameni și rânduieli din Biserică având gândirea întunecată de mândria ”profetismului”, de neștiință și de alte patimi rușinoase. Aceștia, de fapt, ”s-au temut de frică, unde nu era frică” (Psalmul 13, 5), dar cât de frumos este Dumnezeu Care ”Se îmbracă cu lumina ca și cu o haină” (Psalmul 103, 2)!

şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva.
3.	Şi Cel ce şedea semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu, iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfăţişarea smaraldului

De ce țipă oamenii unii la alţii mai ales când se ceartă?

„Intr-o zi, un intelept puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

– De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

– Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

– Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? – intreba din nou inteleptul.

– Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

– Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

In final, inteleptul concluziona, zicand:

– Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.”

Adevărata criză ecologică: înfierbântarea globală!

Bucurându-mă, ieri înainte de vecernie, de apariția tot mai numeroasă a fulgilor de nea conduși ”pe aripile vântului” într-un dans numai de îngerii păzitori ai stihiilor contemplat, mi-am amintit de vremea luminoasă a copilăriei, când stăteam cu ochii larg deschiși și proțăpiți spre cer și cu gura mai larg deschisă ca să prind cel mai mare fulg. Eram, bineînțeles, la concurență cu ceilalți copii de pe uliță, cu care împărțeam timpul, jocurile, bucuriile și… fulgii de zăpadă. Nu știu dacă astăzi, dacă aș fi tot copil, ca toți copii de azi, adică modern, cunoscând, deci, din experiența cotidiană și de pe internet efectele poluării chimice și gazoase în atmosferă, aș mai fi făcut la fel. Păi, la cât plumb conține zăpada din București, ar fi însemnat să mă fi otrăvit mai mult cu fiecare fulg…

Teama aceasta personală vine în convergență cu teama promovată la nivel global că întreg pământul e într-o gravă criză ecologică. O criză a omului, mai întâi, zic eu. O criză care arată, de fapt, lupta omului cu natura – casa care-l găzduiește pentru o vreme. Dar mai exact, care arată pierderea de către om a cestei lupte…

Cu toții știm că păcatul strămoșesc, neascultarea de Dumnezeu, a avut și are și azi, amplificat și de păcatele noastre personale (ale tuturor oamenilor care am trăit și trăim pe acest pământ), rezonanțe cosmice. Răzvrătirea față de Dumnezeu (desacralizarea) are, în planul fiecăruia dintre noi, ca urmare directă răzvratirea față de rânduiala naturală pusă de Dumnezeu în legile creației. Deci omul nu mai vede ca bună legea firii și a înlocuit-o în mintea sa cu cea a răzvrătirii. De aceea, a ajuns să exploateze și să polueze fără milă natura. Această intervenție agresivă a omului desacralizat în natura sa și în natura înconjurătoare tinde astăzi să capete proporțiile unui genocid global. Cine sunt vinovații? După statisticile oficiale, sunt pruncii care vor să vină pe lume, sunt copii încă inocenți, sunt săracii care nu mai au cu ce să plătească cezarului taxele pe viața lor (deși nu e al cezarului să strângă taxa pe viață), sunt plantele și animalele, apa, aerul, pământul și… ultimul găsit, soarele. Și sunt condamnați. Și executați. Fie mecanic, fie chimic, fie politic, fie economic. Fie rapid, fie lent…

Ni se inoculează obsesiv ideea că pământul e într-o încălzire globală. Lucru evident, dacă te uiți la hainele care mai mult îl dezbracă decât îl îmbracă pe om. Mai ales dacă prezintă știrile meteo sau alte show-uri la tembelizor… Totuși, dacă vedem printre cuvinte, înțelegem care este adevărata criză: înfierbântarea globală. Agitați și din umbră și la vedere, suntem cu toții expuși înfierbântării patimilor. Pe de o parte înfierbântării exterioare, și pe de altă parte înghețării interioare. Cu cât ne înfierbântăm la păcat în cele din afară, cu atât înghețăm mai mult în cele dinăuntru… Lăcomia, mândria, mânia, dorința de stăpânire, desfrânarea, trândăvia, care aduc apoi prin lipsa lor întristarea, toate aceste patimi sunt flăcările înfierbântării la care suntem supuși azi mai mult ca oricând în istorie prin manipularea și căderea globală. Însă cum să ne ”răcorim”? Fugind din mijlocul lor (al patimilor) și trăind viața lui Hristos în Biserică, în pocăință, în liniște și smerită mulțumire cu puțin, rugându-ne ca ”să nu fie fuga noastră iarna, nici sâmbăta” (Matei 24, 20), adică să nu rămînem înghețati și nelucrători cu sufletul. Altfel, demersul nostru împotriva înfierbântării și manipulării globale ar avea doar efectul produs de protestatarii de mai jos…

Mucenicia noastră cea de toate zilele…

În fiecare zi, Biserica face pomenirea unor Mucenici. Azi, a celor 40 de ostași din Sevastia Armeniei. Eroi ai credinței, acești iubitori de Dumnezeu și-au pecetluit mărturia iubirii lor cu însuși sângele lor. Biserica este împodobită de această porfiră duhovnicească a mărturisirii Sfinților Mucenici. Este podoaba cea mai strălucitoare, de fapt, a Bisericii și a fiecărui suflet de creștin.

”De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.” (Evrei 12, 1) În fiecare zi. În fiecare zi, adică, să ne mucenicim de bunăvoie din iubire de Dumnezeu și de semeni. Să-l dăm pe omul cel vechi, al păcatului, la moarte. Pe cruce. Să răstignim în noi păcatul împreună cu Hristos, din iubire pentru Hristos, ca să și (în)viem împreună cu Hristos. Sfântul Apostol Pavel spunea creștinilor din Galatia: ”M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (Galateni 2, 20) Cu această experiență a prezenței continue a lui Hristos în viața sa, Sfântul Pavel s-a întărit pentru mucenicia și cu trupul de la sfârșitul vieții sale pământești. În starea de mucenicie lăuntrică trăită zi de zi, ca răstignire față de patimi, față de orice egoism, toți Sfinții s-au sfințit și s-au pregătit și pentru mucenicia cu trupul, unii dintre ei încununându-și nevoințele cu ea. Sfinții Mucenici, și cei din vechime, și cei din temnițele comuniste, au trăit mucenicia aceasta întreagă zi de zi și cu răbdare au dobândit cununa mărturisirii și a mântuirii.

Dar noi, înaintea împodobirii cu râvna, blândețea și curajul muceniciei lăuntrice, nu se cuvine să ne dorim mucenicia cu trupul. E o teribilă înșelare. O bravare mincinoasă. Nu ne putem duce înaintea lui Hristos mărturisindu-L doar cu gura, iar cu inima și cu faptele să ne contestăm cuvintele… Dar putem cere, în schimb, mucenicia lăuntrică, de la Dumnezeu, ca trecând prin călirea aceasta, să ne aducem jertfă întreagă lui Hristos, cum spune Înțeleptul Solomon: ”Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. (…) Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit.” (3, 1-6).

De fapt, însăși ”pâinea cea spre ființă” o primim spre hrană și întărire de la Dumnezeu în stare de jertfă. Din jetfa lui Hristos primim puterea (ca hrană și bucurie a sufletului) de a ne jertfi și noi pentru ceilalți. Bine ar fi, dacă am înțelege și rosti cu inima luminată de iubire și smerenie, rugăciunea: ”Doamne Iisuse Hristoase, mucenicia noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, ca să Te mărturisim pe Tine cu întreaga viață. Amin.”

Ce ne-am face fără numere?

Chiar așa! Cum ar fi viața noastră fără precizia numerelor?

Am putea trăi fără aceste repere cantitative care au ajuns să ne cuantifice întreaga existență? Bineînțeles că nu. Am ajuns atât de dependenți de numere încât nu ne mai putem lipsi de ele nici măcar la rugăciune, nici când vorbim ca fii cu Tatăl nostru cel din Ceruri. Am spus 21 de rugăciuni, mai avem 19 ca să facem 40. Și tot atâtea metanii. Iar când vorbim între noi aproape că nu e frază în care să nu folosim numere.

Și Dumnezeu este Unul. În Trei Persoane. Iar Iisus Hristos are două firi: divină și umană. Și realitatea are două niveluri: cel necreat și veșnic, și cel creat și temporal. Serafimii au șase aripi. Sfeșnicul ceresc are șapte brațe, după numărul celor șapte daruri ale Duhului Sfânt. Hristos și-a ales 12 Apostoli, după numărul semințiilor lui Israel, dar mai ales după numărul pietrelor de la temelia Ierusalimului ceresc descoperit în Apocalipsă. Revelația divină ne arată aceste repere (rațiuni – logos) exacte și veșnice din Rațiunea – Logosul lui Dumnezeu. Dogmele însele, descoperite de Dumnezeu și formulate de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți ai Bisericii, au exprimări foarte precise, fără ambiguități, care ne păzesc în înțelegerea curată și corectă a lui Dumnezeu, a creației și a vieții. Ne feresc de interpretări strâmbe, eretice, care ne duc la rătăciri și suferințe… Pentru că fără înțelegerea luminată de Dumnezeu ne rătăcim, ne mutilăm și viața și mediul înconjurător…

Numerele au și ele, ca toate cele ce țin de creație, rațiuni eterne în Logosul divin. Omul căzut, însă, înțelege altfel numerele, nu ca plasticizări ale unor rațiuni divine care susțin și descriu mișcarea și armonia materiei. Pentru el, numărul e circumscris doar lumii acesteia, fără vreo legătură cu lumea transcendentă. Pentru că fără înțelegerea lui ca gând al Cuiva, ca suport inteligibil pus de acest Cineva (Dumnezeu personal și rațional) la temelia lumii materiale, numărul devine autonom, adică idol, iar folosirea lui devine idolatrie, sau, mai bine zis, ideolatrie… Dar chiar și așa, numărul descrie și el o nevoie a omului. Nevoia intrinsecă (a cunoașterii ”raționale”) de precizie, de fapt. De niște exactități care ne scot din relativul nimic-tot, puțin-mult, devreme-târziu, aproape-departe… Numerele ne localizează cu precizie măsura pe axa relativității acestei lumi mișcătoare. Putem zice că, de fapt, omenirea a evoluat odată cu implicarea progresivă a numerelor în viața ei și în viața fiecărui om în parte. Numărul, căruia nici Pitagora nu i-a formulat o definiție precisă, este așadar motorul civilizației omenești. Este cel mai vechi idol din mintea omului căzut. Și cel mai nou totodată. Și cel mai răspândit. Și cel mai invocat.

De la 1. măsurarea obștei, la 2. măsurarea hranei, la 3. măsurarea schimburilor de obiecte dintre oameni într-un numitor comun, numărul a devenit intrumentul cu care omul a creat și apoi șlefuit celelalte unelte de trai cotidian. Numărul și relațiile lui cu sine însuși au stat la baza tehnicii și tehnologiei. Iar lucrul acesta a atins apogeul astăzi, când mașinile electronice – ultimele unelte inventate de om – au ajuns să numere ele în locul omului nevoile lui. Și, aici e gravitatea, să i le și impună. Oamenii înșiși au ajuns să numere, nu zic să gândească, precum mașinile. Aproape că ne-am făcut după chipul și asemănarea lor. Fără suflet. Fără iubire. Fără bucurie… Daar, cu precizie. Ne-am dat cinstea de fii ai lui Dumnezeu pe rușinea de a fi robi ai numerelor, ai patimilor, ai diavolilor și ai morții. Ne-am dat de bunăvoie libertatea și plinătatea sufletului, în care vrea Hristos cel Viu să Se odihnească, pe goliciunea minții neliniștite și ocupate cu numere și lucruri moarte sau deșarte. Am lăsat mașinile să aleagă în locul omului și să-i îngrădească viața, de data aceasta pe calea inversă: 3. măsurarea schimburilor de obiecte dintre oameni într-un numitor comun, 2. măsurarea hranei, 1. măsurarea obștei. Numai că măsurarea și limitarea aceasta se face acum în sens descrescător…

Ce ne-am face fără numere? Pentru că astăzi numerele ne definesc vârsta, averea, puterea, sănătatea, inteligența, ordinea preferințelor și a preocupărilor. Numerele, cică, ne dau siguranță, simplitate, unicitate… Prin numere ne identificăm la buletin, la telefon, la bancă, la școală, la serviciu și… chiar la pușcărie. Prin numere relaționăm și cu semenii, când ne formalizăm. Uneori ”relaționăm” prin numere chiar și cu Dumnezeu, tot când devenim formaliști, când alunecăm, de fapt, în magie și superstiție. Când pierdem legătura personală cu cineva, atunci dispare viul comunicării, dispar viața și bucuria spirituale comunicate, și rămâne formalitatea, numărul… Iubirea, însă, ca și persoana, are taina ei, apofatismul ei, minunea ei negrăită. Și nemăsurată. Persoana umană, inepuizabilă în taina ei cu rădăcini în Dumnezeu, nu poate fi măsurată în unicitatea ei cu numere, cu cantități universal-valabile. Și nimeni nu are dreptul să o înregimenteze în nici o structură numerică, în nici o lume ”digitală”, în nici o pușcărie ”electronică”.

E-adevărat, nu mai trăim fără numere. Suntem înconjurați de peste tot de cifre exacte… Off, la 8 și 33 și eu trebuie să închei acest articol, altfel nu mai prind autobuzul de la 9 fără 4 minute, iar ciubotele, mărimea 43 și 1/2, pe care am dat 65 lei nu sunt ca cele din poveste, de 7 poște, să meargă singure… Nici șoferul nu stă după mine. Aa, mai bine să-l sun la telefon, să-l rog, ia să vedem … 0783 … Sigur voi întârzia, plus că afară ninge, au zis la meteo că pe alocuri precipitațiile vor fi de peste 20 de litri pe metru cub…

Mă așteaptă destulă treabă, nu puțină, dar nici prea multă. Iar eu, cu ritmul meu specific, nu prea rapid, dar nici prea lent, sper să mă încadrez în timp. Și în spațiu. Poate și în înțelegere. Că oricum în iubire nu există numere. Măsura i-o dau odihna, lumina și seninul…

Gata.

Data 06.03.2010.

Semnez aici, … … … (indescifrabil)

cu CNP 172.07. … (așa e mai descifrabil, nu?, și mai precis)

Cântecul pruncului nenăscut – adevărata primăvară a părinților și a lumii

Ne bucurăm, așa-i, că răsare soarele de după munți? Când vedem razele lui anticipând strălucirea-i dătătoare de viață?

Ne bucurăm, așa-i, că vine primăvara de după frig? Când vedem mugurii pregătiți să înflorească și păsările dregându-și graiurile ca să cânte?

Așa ar trebui să ne bucurăm și când cel mai luminos soare și cea mai călduroasă primăvară ne bate la ușă: venirea unui prunc pe lume. Când simțim dragostea lui Dumnezeu, răsărind mai strălucitoare ca soarele și mai bucuroasă ca primăvara, împletită cu dragostea oamenilor în cea mai înaltă simfonie a lumii, un prunc nou. O minune mai mare ca toate răsăriturile de soare și mai frumoasă decât toate primăverile! Mai ales că putem să ne înmulțim și noi viața prin dragostea lui!  Să ne dea Dumnezeu tuturor gânduri înseninate de harul și dragostea Lui!

*

„Nenăscut”, un cântec al artistei creştine Caitlin Jane, inspirat din perioada de sarcină neplanificată a unei prietene, renaşte un mesaj de speranţă şi prezintă imaginea puternică a omului încă nenăscut.

Vine, vine primăvara?

Cu-o floare nu se face primăvară – spune o vorbă din popor.

Dar eu spun că, totuși, se face. Se face primăvară mai mult cu fiecare floare. Și cu fiecare floare de gând. Și dacă ne împodobim sufletele cu gânduri frumoase, luminoase, înfloritoare de iubire, putem aduce noi mai degrabă primăvara. O primăvară duhovnicească. O primăvară lină, care dezgheață inimile prin pocăință și bunăvoință. De venirea acestei primăveri să ne îngrijim și să ne bucurăm și noi.