Arhive pe autori: P. Mihail

DE VORBĂ CU MORȚII… AA… CU BOȚII? (sau de la uz la abuz)

În mod cert, nimic nu poate copia/imita sau înlocui omul, creat de Dumnezeu „după chipul Lui” nemuritor și personal-iubitor, taina lui unică, infinită, inefabilă și transcendentă lumii. Pentru că omul, prin fire și prin viața duhovnicească (sfințenie și iubire curată), tinde să se dilate existențial în Dumnezeu, unindu-se cu El prin Duhul Sfânt și trăind progresiv viața veșnică întru El, făcând să strălucească plinătatea sa interioară în acțiuni exterioare marcate de originalitate și creativitate. De aceea, în virtutea chemării noastre intrinseci la iubire și nemurire în Dumnezeu, avem datoria să ne îmbogățim în iubire și întreolaltă în același Duh Sfânt prezent în Biserica Dreptslăvitoare a Mântuitorului Iisus Hristos până la sfârșitul veacurilor. Astfel, Duhul Sfânt și Iubitor al lui Dumnezeu Se ipostaziază, Se odihnește și ne modelează tainic, în mod unic și indefinit pe fiecare dintre noi, lărgindu-ne sufletele spre o cuprindere tot mai mare (inepuizabilă, de altfel) a Adevărului/Realului divin necreat și a realității create, prin iubire și înțelegere tot mai înalte, cu uimire și respect totodată.

E o aroganță și chiar o nebunie să pângărești/profanezi taina unui om, asociindu-i ființa și gândirea cu producțiile unui soft care compune texte și le recită (conform algoritmului de programare) aparent în stilul lui. Chiar și privit la nivelul unei simple testări a mașinăriei artificiale (hard și soft), ar trebui să observăm/înțelegem predictiv limitele și exagerările/abuzurile acestui experiment din nefericire făcut accesibil pe scară largă, întrucât oamenii curioși care încearcă masiv interogarea boților gpt, în marea lor majoritate, nu prea au nici cultură, nici discernământ ca să „despartă apele” curate ale cunoașterii reale de dejecțiile păguboase din imaginarul artificial care-i pot manipula informațional și mental, emoțional și comportamental. Mai ales că trăim vremurile celei mai mari manipulări/inginerii sociale din istoria lumii, în care infrastructura de propagandă se bazează nu doar pe calitățile (exersate prin antrenamente de tip PsyOp ale) unor trâmbițași umani, ci și pe înalte tehnologii cu inteligență artificială (antrenate și ele) tot mai performante…

În cazul de față, prejudiciile psihologice sunt imense întrucât oamenii ajung să se atașeze emoțional de iluziile (producțiile imaginare) asociate cuiva create de boții gpt precum de personajele din povești. Iar confuzia dintre realitate și virtualitate, dintre real și imaginar (mai corect disocierea de real și migrarea spre imaginarul suprapus parțial realului) duce în timp nu doar la amestecări și devieri axiologice, ci și la devieri, tulburări și afecțiuni psihologice cu bătaie lungă (schizofrenie, autism, diferite adicții și compulsii)… consecințele grave sunt imense pe termen mediu și lung, unele chiar greu reversibile (vezi fenomenul smombie, de exemplu)…

Plus că nu este nici o comunicare sufletească, reală, în duh cu persoana invocată, lucru posibil doar prin iubirea în Duhul Sfânt potrivit legilor dumnezeiești (nu oricum), ci o altă imersiune idolatră în virtualul/imaginarul ciclic limitat și pătimaș (întrucât programatorii sunt limitați și pătimași iar mașina electronică „mestecă” într-un mod limitat și bine reglat informațiile date de ei).

PS

Este de apreciat faptul că și George Buhnici sesisează aici riscurile și exagerările de încredere acordate prea ușor inteligenței artificiale, el, care, promovează entuziast folosirea masivă a tehnologiei de tip smart (smart phone, smart home, smart city, etc), deși toate aceste invazii tehnologice în viața cotidiană produc în timp și modificări axiologice, educaționale, biologice și psihologice în direcția transumanismului aplicat și scăpat de sub control…

https://vm.tiktok.com/ZGJ5wjF1x/

@georgebuhnici

Sună incredibil dar există un om care vorbește cu Steve Jobs pe Messenger. #artificialintelligence #stevejobs #curiosity

♬ original sound – George Buhnici

Sfântul Ioan Sinaitul (sau Scolasticul) și Scara raiului

Sfântul Ioan Scărarul (n. ca 579, Siria – d. 30 martie 649?, Muntele Sinai). A intrat în mănăstirea din muntele Sinai la vârsta de 16 ani. Până la acea vârstă dobândise o pregătire solidă în toate ştiinţele acelei vremi, fapt care ar indica provenienţa sa dintr-o familie înstărită.

Aleasa sa pregătire în ştiinţele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul, iar vieţuirea în Muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Acum însă este cunoscut sub numele de Ioan Scărarul, datorită cărţii Scara dumnezeiescului urcuş, pe care a scris-o la sfârşitul vieţii sale.

În mânăstire l-a avut ca povăţuitor pe Cuviosul Martirie, vreme de 19 ani. După moartea acestuia, Sfântul Ioan s-a retras într-un loc izolat, numit Thola, la 5 mile de mănăstire, unde a vieţuit în linişte vreme de 40 de ani.

Spre sfârşitul vieţii a fost rugat de monahi să primească a fi egumen al Mănăstirii Sinai. În timpul cât conducea pe monahi pe calea desăvârşirii, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, aflată la 60 de mile de Mănăstirea Sinai. „Scara dumnezeiescului urcuş” este alcătuită din 30 de „Trepte” (capitole) şi se află şi în volumul IX din Filocalia românească.

Pomenirea sa se face la 30 martie.

https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-ioan-scararul

Despre radiația electromagnetică pulsată. Cât de nocivă este tehnologia GSM-xG-WiFi?

Întrucât asupra conținutului acestui articol am operat (în februarie 2021) câteva adăugiri și modificări în alt editor de text, varianta cea mai recentă a acestui articol poate fi descărcată și citită de aici:

Despre radiația electromagnetică pulsată.
Cât de nocivă este tehnologia GSM-xG-WiFi – 2021
(PDF)

*
Prefața articolului

Subiectul este cât se poate de serios. De aceea, vă rog să aveți îngăduință și răbdare în cele ce urmează a vi le prezenta, întrucât nu sunt nici lucruri simple, dar nici total neinteligibile, iar importanța subiectului mă obligă să aduc argumente și mărturii ale unor reputați profesori și cercetători din domenii științifice învecinate (fizică – biochimie – medicină moleculară și teologie – psihologie). Tabelele, diagramele și fotografiile expuse nu doar „colorează” discursul, ci și completează textul scris, mai ales că știm cu toții că uneori „o poză face cât o mie de cuvinte”. Totodată, vă rog să considerați această succintă prezentare ca o expresie a căutărilor și lămuririlor prin care am trecut personal, cu trudă și zăbavă, dar și cu bucuria descoperirii și a înțelegerii multor lucruri noi.

Sper ca sinteza din acest studiu să inițieze în sufletele dumneavoastră reflecții și cercetări adânci referitoare la temele aduse în discuție, mai ales că, în funcție de propriile informări și evaluări (duhovnicești și științifice), veți avea de luat niște decizii importante referitoare la modul cum veți gândi și trăi în viitor împreună cu cei dragi, adică fie potrivit firii, în harul lui Dumnezeu și în natura creată de El, fie împotriva Lor, spre o păgubire și mai mare. Îndemnul meu este „cercetați, ca să credeți și mai mult!” în Adevărul întrupat – Iisus Hristos – Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Creatorul și Mântuitorul lumii. Nu trebuie nici să vă temeți, dar nici să tratați superficial problemele expuse, ci să le abordați cu atenție și responsabilitate atât față de dumneavoastră înșivă, cât și față de cei apropiați.

Continuă lectura

Buna Vestire (Ευαγγελισμός) – Începutul mântuirii noastre: Întruparea Logosului divin (25 martie)

„Pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea mărginitului şi a nemărginitului, a măsuratului şi a nemăsuratului, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a arătat în Hristos, Care S-a arătat în zilele mai de pe urmă, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 60 către Talasie)

Cateheză, 26 martie 2010

*

Cateheza iconografică Mărturiile icoanei” referitoare la Bunavestire

*

Mai pe scurt, iată câteva înțelesuri ale evenimentului petrecut acum 2000 de ani și consemnat de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (cap. 1, 26-38) în urma dialogului cu Maica Domnului care ”păstra [multe] în inima ei”:

1. Îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu, deci îngerii sunt duhuri slujitoare și ascultătoare lui Dumnezeu, nu fac voia lor, nu sunt autonomi. De aceea, când avem nevoie de ajutorul lor, tot pe Dumnezeu e mai indicat să-L rugăm mai întâi, iar El – Tatăl nostru ne va rândui cum e mai bine.

2. Dreptul Iosif împreună cu Preacurata Fecioară Maria locuiau în Nazaret, unde erau iudei amestecați cu neamurile păgâne, nu în Ierusalim, deci nu trebuie să locuiești lângă templu (sau lângă Antim, Petru Vodă, etc., ori numai într-o comunitate de ”drepți”) ca să duci o viață curată și plăcută lui Dumnezeu. Mai precis, contează cum trăiești, nu unde! Omul sfințește locul, nu invers!

3. Preacurata Fecioară era ”plină de har” datorită smereniei și sfințeniei întregii sale vieți încă înainte de pogorârea Duhului Sfânt peste ea. Ea a devenit templu viu al Domnului prin curăția și lumina vieții și a înțelegerii ei. ”Domnul este cu tine.” – spune Îngerul Gavriil, aducându-i salutul și cinstirea cerului. Ea este ”binecuvântată între femei” și ”a aflat har la Dumnezeu”, adică e mai presus decât toate femeile, nici una nu a mai primit asemenea vestire de bucurie. Deci să se rușineze toți sectanții, ereticii, păgânii și ateii care o defaimă!

4. Panaghia (AtotSfânta) a cercetat taina vestită de Arhanghelul Gavriil înainte de a-și da consimțământul, deci și noi ”să cercetăm duhurile” cu trezvie și acrivie, nu să credem toate nălucirile și halucinațiile care ne duc la mândrie și individualism…

5. Sfânta Treime lucrează împreună: Duhul Sfânt se pogoară peste Preacurata Fecioară, Cel PreaÎnalt – Tatăl o umbrește și Fiul se întrupează, fiind Sfânt dintru început, deci fără păcat.

6. După zămislirea cea mai presus de fire, Preacurata a devenit Maică a Domnului (cum a numit-o și Elisabeta – Luca 1, 43), și de aceea noi, ortodocșii, așa se cuvine s-o chemăm în rugăciunile noastre. Catolicii îi spun doar Sfânta Maria sau Sfânta Fecioară, dar e incomplet acest nume, căci fecioare sfinte sunt multe, dar una este Maică a Domnului.

6. Bătrâna Elisabeta, stearpă fiind, a zămislit tot prin puterea lui Dumnezeu, dar pe cale firească, împreunându-se cu bărbatul ei, Dreptul Arhiereu Zaharia, în urma vestirii aceluiași înger Gavriil. Însă, Preacurata Fecioară a luat în pântece de la Duhul Sfânt, fără atingere de la om, ci numai de la Dumnezeu.

7. ”La Dumnezeu nimic nu este cu neputință.” Deci, noi să facem voia Lui cu inimă curată și bună, și Dumnezeu ne va plini cele cu lipsă și pe cele neputincioase ni le va vindeca.

*

Majoritatea văd în Praznicul de azi numai întâlnirea și dialogul Arhanghelului Gavriil cu Preacurata Fecioară Maria. Subliniez, însă, că sensul principal al evenimentului istoric este ÎNTRUPAREA FIULUI LUI DUMNEZEU. Cum spun și cântările Bisericii (Troparul şi Condacul Bunei Vestiri):

Astăzi este începutul mântuirii noastre
și arătarea tainei celei din veac;
Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei se face
și Gavriil harul îl binevestește;
pentru aceasta și noi, împreună cu dânsul,
Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm:
Bucură-te cea plină de har,
Domnul este cu tine!

*

Pe cel de o fiinţă cu Tatăl
şi cu dumnezeiescul Duh,
pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu,
l-ai zămislit Curată,
cu venirea Prea Sfântului Duh,
spre înnoirea neamului omenesc
cea fără prihană!

De bucuria acestui Praznic și de toată bucuria harului să ne învrednicească și pe noi Bunul și iubitorul de oameni Dumnezeu!

*

Bucură-te, Marie (Byzantion)

Născătoare de Dumnezeu (Altarul)

Apărătoare Doamnă (Mănăstirea Sinaia)

Viața ca o cruce – Emisiunea Universul Credinței, TVR 1, 22.09.2013

Înălțarea Sfintei Cruci – învățături duhovnicești (Lemnul și semnul Fiului Omului și slava Bisericii)

Mântuieşte, Doamne, poporul Tău
şi binecuvintează moştenirea Ta;
biruinţă binecredincioşilor creştini
asupra celui potrivnic dăruieşte.
Şi cu Crucea Ta păzeşte
pe poporul Tău.
(Troparul Sfintei Cruci)

Părintele Chiril Lovin – Predică la Priveghere, 13 sept. 2011
Predică la Sfânta Liturghie, 14 sept. 2011
Predică la Sfânta Liturghie, 14 sept. 2013
Predică la Privegherea Duminicii de după Înălțarea Sfintei Cruci, 14 sept. 2013

*

Sorin Dumitrescu – Cateheza „Înălțarea Sfintei Cruci” – 16 sept. 2010
Cateheza „Sfânta Cruce, darul lui Dumnezeu și păzitoarea creștinilor” – 15 sept. 2011

Slava Crucii – Părintele Dumitru Stăniloae

Răstignirea

Crucea este usa Imparatiei cerurilor. Trebuie sa regasim sensul Crucii ca biruinta asupra mortii spirituale, biruinta a iubirii. Avem adeseori o reprezentare partiala despre Cruce si despre taina ei redusa la faptul de a suporta o asceză, de a ne înfrâna de la plăceri, de la tot felul de satisfactii. Exista însă și un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celalalt. Cu siguranta insa nu putem face totul pentru celalalt daca tinem la placerile noastre egoiste, daca omul este legat de lacomie, pofta de stapanire, mandrie. Aceasta arata insa numai aspectul negativ al Crucii. Pot sa ma apropii de celalalt fara sa-i vorbesc despre Cruce, aratandu-i insa ca sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Daca este bolnav, ma voi duce la el, voi ramane impreuna cu el. Celalalt poate suporta el insusi greutati, persecutii, somaj… Iar eu pot sa port impreuna cu el aceasta Cruce.

Inima celuilalt poate fi miscata daca vede ca eu port o Cruce pentru el. Atunci el va intelege sensul Crucii fara ca eu sa ii spun ca tocmai Crucea este cea care ma impinge sa fac aceasta. O fac pur si simplu.

Sa nu le predicam doar oamenilor sa-si ia Crucea, ci sa o luam noi insine ajutandu-i pe ceilalti. Voi ajunge astfel la convingerea ca aceasta Cruce nu este o suferinta pentru mine. Sufar pentru celalalt, dar aceasta suferinta pentru el ma bucura, ma odihneste, cum spune un monah de la Athos.”

Pr. prof. Dumitru Stăniloae în volumul ”Mica Dogmatică vorbită”

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)

„Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” (Marcu 8, 34-38; 9, 1)

Predică la Privegherea Duminicii de după Înălțarea Sfintei Cruci, 14 sept. 2013

Sfânta Cruce este puterea Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos care ne dovedește iubirea smerită și milostivă infinită a Sfintei Treimi față de noi oamenii, iubire care a biruit păcatul, moartea și pe diavol. Este altarul de jertfă, semnul, puterea și slava Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea îl cinstim cu evlavie și prețuire ca pe cel mai scump odor/obiect al Bisericii, sfințit pentru veșnicie de Însuși Domnul prin preacurat sângele Său. Și de aceea preoții fac toate gesturile sfințitoare ale binecuvântărilor în semnul Crucii, amintind și arătând iubirea infinită a lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4) și așa de mult iubește lumea „încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Mărturisindu-ne credința dreaptă în Domnul Hristos și rugându-ne Lui cu smerenie și dragoste, ne însemnăm și noi cu semnul Crucii, mai ales că nu toți ne putem atinge de Lemnul cel sfințit și de viață dătător ca să primim binecuvântarea și puterea Mântuitorului „care-i vindeca pe toți” (Luca 6, 19). Cu această „putere de sus” (Luca 24, 49) întăriți find, putem și noi urma lui Hristos pe calea crucii personale până la jertfa de sine, confirmând prin fapte bune credința și învierea noastră întru El.

Vasile Voiculescu – Poezii despre Sfânta Cruce

CRUCEA – CHEIE

Nu-ţi găsesc nici cuget, nici cuvânt,

Mintea e prea slabă să Te priceapă;

Inima, poate, ar sta să Te-ncapă,

Dar mi-ar trebui o inimă de sfânt.

Cârmă spre Domnul pe oceanul de rele,

Cheie ce pururi Cerul descui,

Cruce sfântă, ajută-mi să te pui

Cheia labirintului vieții mele.

iunie 1954, București

* Continuă lectura

Despre Înălțarea Sfintei Cruci și despre Părintele Sofian – Predica din 14.09.2022

Părintele Sofian despre sensul Crucii: Nu numai ca o purtăm, dar noi înșine avem forma Sfintei Cruci

Cu ocazia praznicului Înălțării Sfintei Cruci, vă oferim un cuvânt despre sensul crucii, din partea părintelui Sofian Boghiu, de la a cărui trecere în lumea drepților se împlinesc chiar azi, 20 de ani. De Ziua  Sfântului Justin Martirul și Filosoful am inaugurat rubrica omagială Mari Români în cadrul căreia artistul George-Sorin Nicolae ne oferă câte un desen realizat special pentru ActiveNews și disponibil și în colecția sa, în original, pentru cei interesați. Astăzi nu putea să lipsească un portret memoriabil cu vrednicul de pomenire Părinte Sofian. Să avem parte de rugăciunile sale!

„Acum sa va spun in continuare, citindu-va niste ganduri, despre sfanta Cruce ca semn sau ca simbol al suferintelor noastre.

Adeseori se spune de oamenii care patimesc mult, care au fel de fel de necazuri, ca „isi duc cu greu crucea”. Crucea era grea, crucea pe care a dus-o Mantuitorul Hristos, din lemn de cedru (…), un lemn dens si foarte greu. Iisus ducand-o in spatele Lui a cazut de mai multe ori sub Cruce, ca era atunci Iisus—omul… . Dumnezeu S-a retras de la El anume ca sa patimeasca, cum patimesc si oamenii, El neavand pacat. De aceea se spune ca este grea crucea anumitor oameni care sunt supusi la grele incercari.

Privind sfanta Cruce asa cum este aici, si cum este in biserici, in fata sfantului altar, ea ne aduce aminte intotdeauna de Iisus Hristos cel rastignit si inviat, de la care i s-a transmis si cinstea si sfintenia si puterea. De aceea, cand ne inchinam ei si cand o cinstim cu evlavie, cinstim si ne inchinam, de fapt, Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care a fost rastignit pe ea si a sfintit-o cu scump si prea sfant sangele Sau.

Staruim, frati crestini, asupra sfintei Cruci, pentru ca dumneavoastra stiti ca sunt multi asa—zisi crestini care o hulesc. Nu cinstesc nici sfanta Cruce, nici pe Maica Domnului, nici pe prietenii lui Dumnezeu care sunt sfintii. Din clipa istorica a rastignirii Mantuitorului pe sfanta Cruce, pe Golgota, ea devine altarul pe care S-a jertfit Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridica pacatele lumii.

Daca in timpul vietii Sale pamantesti, din Iisus Hristos se revarsa o putere care vindeca pe toti cei care se atingeau de El, cum ne spune sfantul evanghelist Luca in capitolul 6, cu atat mai mult aceasta putere s-a comunicat sfintei Cruci, nu numai printr-o atingere de scurta durata, ci timp de trei ore, cat a stat Iisus viu, pironit pe Cruce, de la ora douasprezece ziua pana la ora trei dupa amiaza, deci trei ore in care a curs sangele de pe trupul sfant al lui Iisus pe sfanta Cruce. In aceste ceasuri de chinuri cumplite, Crucea a fost stropita din belsug de sfantul Sau sange care curgea din capul Sau incoronat cu spini, de pe trupul Sau biciuit si plin de rani, din coasta Sa strapunsa brutal cu sulita si din mainile si picioarele Sale strapunse de piroane. Acest sange nevinovat, sfant si dumnezeiesc, a sfintit Crucea pentru totdeauna. Fara indoiala ca este o singura Cruce pe care a fost Iisus rastignit, insa ea poarta acelasi semn si se identifica mereu cu istorica si sfanta Cruce de pe Golgota. Astfel, unealta rusinoasa de executie pe care se rastigneau cei mai mari facatori de rele pana atunci, inainte de venirea Mantuitorului in lume, din clipa rastignirii Sale pe Cruce devine altarul pe care S-a jertfit Dumnezeul intrupat, steagul de biruinta al crestinatatii si obiectul sfant si mantuitor pentru orice suflet crestin.

In acelasi timp, Crucea devine semnul distinctiv al Mantuitorului Hristos, purtat pe aureola din jurul capului, cum il vedem si aici in icoana. Și sa stiti, frati crestini, ca orice icoana a Mantuitorului Hristos poarta nimbul insemnat de cruce. Mantuitorul Hristos este a doua Fata a Sfintei Treimi – Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Numai Fiul are aceasta cruce pe aureola, pentru ca numai El a patimit pe Cruce pentru mantuirea neamului omenesc. De aceea este semnul lui Hristos sfanta Cruce si la a doua venire a Mantuitorului Hristos pe norii cerului, cum spune Mantuitorul Hristos Insusi — va aparea mai intai semnul Fiului omului, sfanta Cruce inconjurata de ingeri. Gasim aceasta in Evanghelia de la Matei, capitolul 24.

Sfintii apostoli cunosteau din plin puterea sfintei Cruci si o cinsteau, de aceea, dupa Patimile Mantuitorului, Crucea a ajuns punctul central al predicii crestine. Apostolii nu doresc sa se laude cu altceva decat in Crucea Domnului, cum spune sfantul Pavel „Nu doresc sa mai cunosc altceva decat pe Iisus cel Rastignit” [3] . Crucea devine pentru cei ce se mantuiesc, puterea lui Dumnezeu, iar pentru cei pieritori, nebunie, cum spune tot sfantul apostol Pavel [4]. Moartea nu-i mai inspaimanta pe sfintii apostoli, nici pe urmasii lor, sirurile nesfarsite de marturisitori ai Crucii, caci prin Cruce s-a surpat puterea mortii. Iisus Hristos cel rastignit, cel omorat si ingropat, a inviat din morti prin puterea Sa dumnezeiasca si a deschis calea Invierii, calea catre Imparatia lui Dumnezeu, tuturor celor ce cred in El. Ingerul, cand apare la mormantul Mantuitorului si se intalneste cu femeile mironosite, le intreaba: „Pe cine cautati? Pe Iisus cel rastignit? A inviat, nu este aici” [5] Pentru ca sunt multi Iisus, multe persoane cu acelasi nume, Iisus, insa Iisus cel rastignit si inviat este adevaratul nostru Dumnezeu. Pentru prima data in istoria lumii s-au vazut multimi nenumarate de oameni, barbati, femei si copii, murind cu bucurie pentru cauza lui Dumnezeu in lume, convinsi ca o asemenea moarte este un castig pentru ei. Barbatia neobisnuita pana atunci, linistea in fata mortii pentru Dumnezeu, le-au dobandit tot prin sfanta Cruce, adica prin jertfa Mantuitorului Hristos cel rastignit si inviat, prin care primeau puterea si harul lui Dumnezeu asupra lor.

Frati crestini, semnul acesta sfintit care a devenit unealta mantuirii noastre este alcatuit din doua brate, unul lung si unul scurt care sta de-a curmezisul, formand crucea, cum stiti. Noi insine, oamenii, daca stam drepti si intindem mainile, formam o cruce. Nu numai ca o purtam, dar noi insine avem forma sfintei Cruci. De aceea amintim adeseori, ca atunci cand ne inchinam la sfanta Cruce, sa facem corect sfanta Cruce, adica doua numiri: pe verticala „in numele Tatalui si al Fiului” care S-a intrupat, „si al Sfantului Duh” care este puterea si lucrarea dumnezeirii in lume, pe aceasta orizontala a globului nostru pamantesc. Tot asa si viata noastra este o cruce, unde bratul lung insemneaza drumul nostru in lume, cu planurile si gandurile noastre care ne insotesc de-a lungul vietii. Bratul scurt care incheie crucea este degetul lui Dumnezeu care trage o dunga de-a curmezisul acestui drum al nostru si ne rastoarna anumite planuri omenesti, formand astfel crucea suferintelor pe care este dator sa o poarte fiecare muritor de-a lungul vietii sale. Vrand sau nevrand, o asemenea cruce este de neinlaturat pentru fiecare dintre noi.

Pe Golgota, cum stim, au fost trei cruci, una a Mantuitorului si doua ale talharilor. Iisus cel drept este rastignit printre cei nedrepti. Crucea lui Iisus este ca o cumpana a dreptatii fata de nedreptatile noastre. Crucile talharilor sunt crucile noastre. Iisus sufera pentru pacate straine, pentru pacatele noastre, caci El pacat nu a avut. Sufera insa si talharii, dar pentru pacatele lor. Unul, cel din dreapta Lui, le recunoaste, le marturiseste, ii pare rau ca le-a facut si este mantuit. Celalalt talhar nu se gandeste la pacatele sale, defaima pe altii, huleste pe Dumnezeu si moare ca un netrebnic in stare de pacat, coborandu-se in iad prin biruirea [in el a] hulii si pedepsit, pierdut pentru totdeauna. Pentru fiecare muritor [crucea] este de neinlaturat, dar pentru unii crucea aduce mantuire si slava, iar pentru altii pieire. Crucile de pe Golgota sunt si crucile noastre, crucea suferintelor noastre. Crucea suferintelor pentru fiecare din noi insemneaza portia noastra de durere, de necaz, dupa cuvantul spus de Mantuitorul Hristos: „Ca in lume necazuri veti avea” [6].

Continuarea, AICI.

(Sursa: https://www.activenews.ro/cultura/INALTAREA-SFINTEI-CRUCI.-Parintele-Sofian-Boghiu-despre-sensul-Crucii-Nu-numai-ca-o-purtam-dar-noi-insine-avem-forma-Sfintei-Cruci.-ICONARUL-PORTRETIZAT-146080)

Despre Cruce, iubire și vindecare. Părintele Sofian și crucea sa – Antena Satelor, 13.09.2022

Emisiunea „Cu inima deschisă”, realizator Remus Rădulescu

Teme de discuție: înțelesurile crucii, Crucea lui Hristos și crucea noastră, despătimirea ca drum al crucii, sfințenia ca proces duhovnicesc terapeutic și luminător, Părintele Sofian – chip al sfințeniei

Rugăciunea și foloasele ei la Sfântul Grigorie Palama (1296-1359)

„Pentru cel ce se roagă neîncetat,
lumea întreagă devine biserică.”
Ava Siluan

„Fost-a om trimis de la Dumnezeu”, putem zice, reluând cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul; numele lui era Grigorie Palama. Om trimis de Dumnezeu, căci prin el s-a fundamentat teologic întreaga experienţă duhovnicească a creştinului ortodox: unirea deplină cu Dumnezeu în iubire şi rugăciune; dimensiunea principală a ortodoxiei, rugăciunea, cu roadele ei, a fost aşadar, este şi va fi viaţa Bisericii, viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică în toate timpurile.

Tradiţia rugăciunii neîncetate are rădăcini apostolice (I Tesaloniceni 5, 17), şi o regăsim în scrierile Părinţilor pustiei, căpătând în cursul vremii specificul vieţii monahale isihaste (isihia = linişte, tăcere). Muntele Athos a devenit în secolele XIII-XIV centrul mişcării de înnoire a vieţii călugăreşti, prin sporirea rugăciunii, mişcare cunoscută sub numele de isihasm. Exponentul ei a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care a formulat teologic, întâia oară, doctrina şi practica isihastă bazată pe întâlnirea înţelegătoare cu Hristos, în lumină, prin rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” rostită neîncetat.

Continuă lectura

Sfântul Grigorie Palama – teologul luminii necreate (1296-1359)

„Luminător al dreptei credinţe, sprijinul Bisericii şi învăţătorule,
podoaba monahilor, apărătorule cel nebiruit al teologilor;
făcătorule de minuni, Grigorie, lauda Tesalonicului, propovăduitorule al harului,
roagă-te pururea să se mântuiască sufletele noastre.”

*

Predică la Duminica Sfântului Grigorie Palama (a Doua din Postul Mare), 16 martie 2014

De la min. 12:00 începe prezentarea vieții și învățăturii Sfântului Grigorie Palama.

*

https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-ierarh-grigorie-palama-arhiepiscopul-tesalonicului

Rugăciunea și foloasele ei la Sfântul Grigorie Palama (1296-1359)

9 martie – Pomenirea Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei și a Mărturisitorilor din temnițele comuniste

Predică la Sfinții 40 de Mucenici, 9 martie 2017

*

*

Ziua de 9 martie a fost declarată, prin legea nr. 247/2011, „Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989”. Astfel, ziua pomenirii celor 40 de mucenici a devenit data de pomenire a celor care au murit ca luptători împotriva comunismului. 

Arhim. Mihail Stanciu de la Mănăstirea Antim, leagăn al Rugului Aprins, ne explică semnificația acestui moment, dar și însemnătatea sacrificiului celor care s-au jertfit în temnițele comuniste, pentru credința ortodoxă și pentru neamul românesc, dintre care mulți și-au tocit genunchii pe piatra străveche a sfintei Biserici ridicate de Sfântul Antim Ivireanul în inima Cetății București.

Reporter: De ce a fost nevoie de o astfel de zi?

Arhim. Mihail Stanciu: Pentru a-i cinsti pe înaintașii noștri în credință, cei care ne-au transmis tezaurul mântuirii – adică dreapta credință, calea cunoașterii lui Dumnezeu și a dobândirii vieții veșnice. De aceea și Biserica Ortodoxă Română, prin Sfântul Sinod, a rânduit ca ziua de 9 martie, ziua de prăznuire a Sfinților 40 de mucenici din Sevastia Armeniei, să fie dedicată și pomenirii celor care au pătimit în închisorile comuniste, adică a foștilor deținuți politici din perioada 1944 – 1989. De aceea și noi, în toate bisericile și mănăstirile ortodoxe din România facem pomenirea acestor mărturisitori care și-au pus sufletul pentru Hristos și pentru demnitatea poporului român călcată în picioare de niște asupritori străini – să nu uităm că au venit pe tancurile sovietice – și care au încercat să dezrădăcineze poporul, atât din punct de vedere religios, duhovnicesc, încercând să elimine credința în Dumnezeu, credința ortodoxă, dar și din punct de vedere cultural, adică oamenii să uite  valorile poporului român și continuitatea noastră pe aceste coordonate ale credinței în Dumnezeu și ale bunei cuviințe pe care poporul român a trăit-o continuu, începând din familie, apoi din școala care s-a născut din sânul Bisericii și în comunitate.  

– Ce a însemnat, din punctul dumneavoastră de vedere, sacrificiul acestor oameni în temnițele comuniste – sfinții închisorilor -, pentru poporul român?

– Este un exemplu de mărturie și de demnitate ortodoxă pe care acești deținuți politici ni l-au dat nouă și de aceea recunoștința noastră se manifestă și în această zi, de pomenire a lor, în comun, pe lângă zilele de pomenire a eroilor aceștia ai credinței în zilele lor de adormire. Îi pomenim, îi aducem în atenția noastră pe acești mari stâlpi ai credinței din vremea prigoanei comuniste, tocmai pentru a ne arăta continuitatea cu ei, cinstirea noastră față de ei și față de Dumnezeu care a strălucit prin ei. Pe de o parte aducem mulțumire lui Dumnezeu, dar aducem și recunoștință lor care, prin exemplul lor de statornicie în credință chiar în perioada unor chinuri îndelungate – să nu uităm că ei au fost torturați unii luni de zile, alții ani în temnițele comuniste, au rezistat unei torturi fizice și psihice pe termen lung și și-au păstrat credința dându-ne și nouă pildă de statornicie în credință.

– Ei  sunt martiri. Mai există astăzi, în poporul român, oameni cu o asemenea putere și o asemenea credință? Ȋn vremurile acestea tulburi?     

– Cred că Dumnezeu, în purtarea lui de grijă, are oameni mărturisitori, care prin răbdare mai ales, nu prin bravare, ci prin răbdare, țin făclia credinței aprinsă și mijlocesc pentru neamul românesc. Unii nu sunt la vedere. Chiar și pe acești martiri din temnițele comuniste îi cunoaștem nominal doar pe unii, pe cei mai faimoși în lumea culturală, cum au fost Părinții de la Rugul Aprins și din alte biserici și mănăstiri  de pe cuprinsul țării noastre. Dar mulți au pătimit anonim, însă exemplul lor este la fel de puternic și mijlocirea lor la Dumnezeu este la fel de mare. Cred că există și astăzi, însă mult mai discreți. Însă ce trebuie să înțelegem noi? Că și în această perioadă, de așa zisă libertate, școala suferinței sau a încercării răbdării, este o metodă pedagogică prin care Dumnezeu ne ține aproape de el. Atunci când avem de toate, când ni se pare că ne suntem suficienți pentru viața noastră – adică devenim proprii noștri dumnezei, ca și Adam cândva –  murim sufletește. Când nu ne mai raportăm și nu ne mai unim cu Dumnezeu, atunci energia noastră sufletească, coordonata duhovnicească a vieții noastre se micșorează și murim sufletește. Dar, prin încercări, prin răbdarea încercărilor, noi ne unim cu Dumnezeu. Chiar dacă e grea crucea, Hristos e împreună cu noi, ne susține pe acest drum al Crucii. Situația nu e roză nici economic, politic, cultural (vedem ce marxism cultural există, la noi în țară și în lume, în general). Creștinii sunt persecutați astăzi ca și în vremea comunistă, ca și alte perioade istorice. Cine vrea să trăiască cucernic în Hristos va fi prigonit și observăm că Biserica e aproape eliminată din spațiul public, icoanele vor să fie eliminate din școală (culmea, Școala fiind produsul Bisericii, exclusiv), și de aceea trebuie să avem înaintea noastră modelele acestea de credință care ne țin vii, ne împuternicesc și pe noi cu harul Duhului Sfânt pe care ei, acești mărturisitori, l-au purtat în ei. 

Amin!

https://www.activenews.ro/cultura/Ziua-Detinutilor-Politici-Anticomunisti.-Arhim.-Mihail-Stanciu-Asupritorii-straini-veniti-pe-tancurile-sovietice-au-incercat-sa-dezradacineze-poporul-inclusiv-din-punct-de-vedere-religios.-Iar-Dumnezeu-a-stralucit-prin-marturisitorii-Lui-9-Martie-141664
*

Duminica Ortodoxiei

Predică la Duminica Ortodoxiei

 „Este un Domn, o credinţă, un Botez.” (Efes. 4, 5).
„Credinţa dată sfinţilor o dată  pentru totdeauna…” (Iuda 1, 3)                                                                                                                     

Fraţi creştini,

Astăzi Biserica Dreptmăritoare sărbătoreşte, ca de altfel în fiecare primă Duminică a Postului Mare din fiecare an, începând din 11 martie 843, biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor (cei din urmă eretici atunci fiind luptătorii împotriva icoanelor). De aproape 12 veacuri, în tradiţia sfântă a Bisericii s-a statornicit această prăznuire, iar pentru noi participarea de astăzi la Sfânta Liturghie trebuie să ne stimuleze să ne cunoaştem credinţa ortodoxă, să înţelegem şi să aplicăm corect învăţăturile ei mântuitoare.

Ce frumos şi scump este pentru noi acest nume de ortodox! Este frumos pentru că el înseamnă „drept-credincios” (ortodoxia însemnând deopotrivă dreaptă înțelegere și dreaptă slăvire) şi dintre sutele de milioane de creştini din întreaga lume doar aproape a cincea parte îl poartă. Ne este scump numele de ortodox pentru că, de-a lungul timpului și de-a latul spațiului, l-am apărat cu multe lupte şi l-am mărturisit cu mult sânge. Întâi au fost Apostolii, apoi Mucenicii primelor trei veacuri care au propovăduit păgânilor credinţa în Hristos, păgâni care i-au prigonit, iar pe mulţi i-au chinuit şi i-au omorât. Apoi, din veacul al IV-lea până în al IX-lea au fost Părinţii (clericii, călugării şi mărturisitorii) care au formulat dreapta credinţă în termeni clari şi au apărat-o de eretici. În acest timp s-au întrunit cele şapte Sinoade Ecumenice, care au stabilit ce trebuie să credem şi cum se cade să trăim ca să rămânem în dreapta credinţă şi în nădejdea mântuirii. Astfel, Biserica noastră Ortodoxă înseamnă Biserica lui Hristos, Biserica păstrătoare a dreptei credinţe în Hristos, a credinţei apostolice (şi) universale. Este una și neîntreruptă de nici o vitregie a istoriei sau a ereziei, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos este capul ei, este prezent și lucrător în ea și o conduce neîncetat prin Duhul Sfânt.

Continuă lectura

Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

Canonul cel Mare (PDF)

Predica din 11 martie 2019
Predica din 4 martie 2014 (II)
Predica din 21 martie 2013 (IV)

Postul cel Mare – expresie a jertfei noastre personale

Ce este postul? Care este înţelesul real al acestei manifestări a credinţei în Dumnezeu?

Postul reprezintă întâi de toate o stare luminoasă a minţii şi a Bisericii, o stare de seninătate a sufletului şi a simţurilor copleşite de bunătate, de pace şi cumpătare. Starea aceasta de post, însă, se dobândeşte printr-o străduinţă, printr-o nevoinţă personală care presupune atât o angajare restrictivă în relaţia noastră cu lumea înconjurătoare (înfrânarea de la păcate), cât şi o angajare activă a noastră în ea în sensul spiritualizării şi înnobilării ei (săvârşirea de fapte bune). Postul ne dezvăluie cel mai clar valoarea noastră eternă ca persoană iubitoare şi responsabilitatea noastră în faţa lui Dumnezeu pentru viaţa noastră, pentru semenii noştri şi pentru lumea pe care suntem chemaţi să o transfigurăm, să o prefacem într-o biserică.

Postul, în sensul acesta, este o poruncă dumnezeiască dată nouă spre binele nostru, spre vindecarea noastră de boli sufletești și trupești, spre desăvârşirea noastră în bunătate, în omenie şi dragoste. Aşadar, postul reprezintă înfrânarea mai ales de la păcate (de la tot ce ne mortifică, de fapt), dar şi de la unele bucate care întreţin o stare pătimaşă, moleşită. Postul nu are doar un înţeles negativ dat de o listă de interdicţii (să nu mănânci aia, să nu bei aia, să nu faci aia), ci are și un înţeles pozitiv dat de îndemnul dumnezeiesc de a ajuta semenii suferinzi. „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.” (Isaia 58, 6-10) Postul este, așadar, nu un scop, ci un mijloc, un exerciţiu care urmăreşte atingerea aceluiaşi scop al credinţei: pocăința (vindecarea și îndreptarea noastră) și dobândirea Duhului Sfânt şi Iubitor, sfinţirea întregii noastre fiinţe, înaintarea în iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, agonisirea în fiinţa noastră a frumuseţilor cereşti nepieritoare.

Continuă lectura

Duminica izgonirii lui Adam din Rai (Începutul Postului Mare)

Predica din 17 martie 2013
Predica din 26 februarie 2012

Duminica Înfricoșatei Judecăți

Scena Judecății de Apoi, Mănăstirea Voroneț
Predica din 10 martie 2013

*

Suntem cu adevărat constienti de Ziua Judecătii?

Ne găsim, prin urmare, în fata acestei prime întrebări. Ce înteles si ce rost se cuvine să deslusim pentru noi însine în notiunea de Dreaptă Judecată a lui Dumnezeu? Nu e vorba să analizăm aici învătătura dogmatică a Bisericii, ci – întemeiati pe descoperirile neclintite ale Scripturii si ale Sfintilor Părinti – vom încerca să limpezim functiunea pe care trebuie să o aibă pentru noi, fiinte trăitoare încă înlăuntrul acestui veac, gândul si realitatea Judecătii Viitoare.

Trebuie să recunoastem încă de la început că rare sunt lucrurile care să se bucure mai putin de atentia noastră serioasă si trează, decât gândul la Judecata ce va să fie.

S-a înrădăcinat în deprinderile noastre de făpturi zămislite în păcat obisnuinta să ne gândim aproape tot timpul la scopurile imediate ale vietii acesteia. Fiecare căutăm să ne orânduim existenta pe intervale mici dar sigure (credem noi) si pentru aceasta luptăm din toate puterile spre a dobândi niste mijloace de trai care devin ele însele – printr-o vinovată răsturnare de adevăr – scopurile vietuirii noastre pe pământ. În felul acesta ţelurile mărunte ne leagă de ele. Pe nesimtite ne plecăm din ce în ce mai jos si cădem – fără să ne dăm seama – afară din viata autentică; uităm cu desăvârsire că prețul adevărat al vieții acesteia este dincolo de ea si nu înlăuntrul ei. Într-o asemenea situatie gândul sfârșitului se șterge din cugetarea noastră; cel mult dacă mai stăruie ca o amintire vagă si neputincioasă, când, în realitate, el este chemat să fie una din pârghiile principale ale înnoirii continue din noi însine.

Când omul pierde din vedere finalitatea spre care se îndreaptă vremelnica sa petrecere în această lume, el îsi organizează o viată plată, cenusie, o viată doar cu doar două dimensiuni. El nu mai stie să privească spre înăltimi sau spre adâncuri, ci se interesează doar de ceea ce este imediat în jurul său, întocmai ca o vietate care se miscă doar pe lungime si pe lătime. Dar existenta duhovnicească ne cere, după cuvântul Apostolului Pavel, să întelegem ‘‘împreună cu toti sfintii care este lărgimea si lungimea si înăltimea si adâncimea” (Efeseni 3, 18).

Datorită faptului că există un sfârsit al sălăsluirii noastre pe pământ si o Judecată care va măsura, va cântări si va pretui până si cele mai mici fapte petrecute în cursul vietii de aici, întreaga existentă dobândeste întelesuri nebănuit de adânci.

Continuă lectura