Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662). Viața, opera și învățătura lui

„Îndreptătorule al Ortodoxiei,
învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei
şi luminătorule al lumii,
podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată,
Sfinte Părinte Maxim, înţelepte,
cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat.
Alăută duhovnicească,
roagă-te lui Hristos Dumnezeu
ca să mântuiască sufletele noastre.”

Sensul creației. Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul (PDF)

Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut într-un sat din Golan, Hesfin, pe ţărmul răsăritean al lacului Tiberiadei, pe la anii 580, într-o familie de creştini. Deşi a rămas orfan încă de la 9 ani, şi-a format o cultură aleasă în mănăstirea Palaia Lavra şi a devenit cu timpul o persoană importantă în societatea bizantină a vremii sale, fiind consilier intim al împăratului Heraclie între anii 610 şi 614.

A părăsit apoi repede onorurile lumii şi a îmbrăţişat viaţa monahală într-o mănăstire, la Chrysopolis-Skutari, pe malul Bosforului. Peste 10 ani se mută la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Cyzic. Invazia perşilor în 626 l-a obligat să plece în Grecia, apoi în Creta, în Cipru, iar prin 632 ajunge la Cartagina, unde are discuţii cu preoţi şi episcopi de acolo referitoare la combaterea monofizitismului şi a monotelismului.

În 633 se află în Alexandria Egiptului unde apără dreapta credinţă alături de Sfântul Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului. Prin anii 645 se găseşte tot în Africa de Nord. Aici, la Cartagina, în iulie 645, a avut o dispută hristologică cu Pyrrhus, expatriarhul Constantinopolului, în prezenţa guvernatorului imperial Grigorie şi a mai multor episcopi. Sfântul Maxim a câştigat această primă confruntare cu monotelismul, erezie susţinută atunci chiar de curtea imperială şi de teologii ei. Câteva sinoade ţinute în Nordul Africii şi în insulele Mediteranei au condamnat monotelismul. În 646, plecând la Roma, Sfântul Maxim a combătut ani în şir monotelismul şi l-a determinat pe papa Martin I să convoace Sinodul de la Lateran, în 649, şi să condamne erezia şi decretele imperiale care o promovau: Ektesis-ul lui Heraclie (638) şi Typos-ul lui Constans al Il-lea (648). Acesta din urmă a ordonat arestarea lui Maxim şi a ucenicului lui, Anastasie monahul, la Roma şi aducerea lor la Constantinopol, în vara anului 653. Procesul care li s-a făcut în 655 a dispus exilarea lui Maxim la Bizya, în Tracia, şi a lui Anastasie la Perberis, la marginea imperiului. În 656 a fost dus şi Sfântul Maxim la Perberis.

În 662 este adus din nou la Constantinopol împreună cu ucenicul său Anastasie şi cu alt Anastasie, apocrisiarhul Romei la Constantinopol. Neputând fi atraşi în erezie, cei trei Mărturisitori ai Ortodoxiei au fost anatematizaţi şi biciuiţi. Apoi li s-a tăiat limba şi mâna dreaptă pentru a nu mai putea răspândi prin grai şi prin scris învăţătura cea dreaptă. Târâţi şi defăimaţi public pe străzile Constantinopolului, cei trei au fost apoi exilaţi pe viaţă la Lazika, pe malul răsăritean al Mării Negre (Georgia de azi). Acolo, sâmbătă 13 august 662, Sfântul Maxim s-a mutat către Domnul în vârstă de 82 de ani, epuizat de torturi şi de bătrâneţe. La mormântul său se săvârşeau multe minuni şi mulţi creştini vedeau deseori trei flăcări izbucnind din mormântul lui.

Peste mai puţin de 20 de ani, are loc Sinodul al VI-lea Ecumenic (680-681), la Constantinopol, unde este reabilitat şi recunoscut ca Sfânt al Bisericii Ortodoxe, şi unde este condamnată definitiv erezia monotelită.

Sfântul Maxim este un teolog universal, ca marii Părinţi ai Bisericii din secolele IV şi V. El a scris mult în aproape toate domeniile teologiei: exegeză, dogmatică, ascetică, mistică, liturgică, poezie. Analizând puţin stilul său literar, observăm că Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a folosit de tradiţia interpretării alegorice a Sfintei Scripturi promovate de şcoala alexandrină şi închegate mai ales în mănăstiri. Scrierile sale teologice dovedesc atât înălţimea vieţii sale duhovniceşti, cât şi frumuseţea uimitoare a elocinţei sale. El a folosit stilul „sentinţelor gnostice” preluându-l de la Evagrie, Diadoh al Foticeii, Macarie şi ceilalţi Părinţi filocalici, înnobilându-l în mod magistral cu conţinutul gândirii sale. Definiţiile şi aforismele sale sunt mai mult decât admirabile atât în ceea ce priveşte frumuseţea lor literară, cât şi prin adâncimea lor ideatică. Tocmai de aceea textele Sfântului Maxim nu sunt totdeauna accesibile.

„Terminologia sa este întrucâtva scolastică, însă, fiind răsăritean, intenţia sa nu a fost niciodată scolastică în sens negativ. Dorinţa sa a fost de a fi exact şi de a face lumină în hăţişul problemelor de care s-a ocupat.” (Lars Thunberg, Omul şi cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere de Prof. Dr. Remus Rus, EIBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 10) Enumerăm în continuare câteva din scrierile sale, scrieri normative importante pentru întreaga Biserică, dintre care unele le-am folosit şi pentru documentarea prezentei teze.

Opere exegetice:

Răspunsuri către Talasie (tâlcuiri la diferite locuri grele din Sfânta Scriptură)25 ;
79 de întrebări, nedumeriri şi răspunsuri26 asupra unor texte biblice;
Tâlcuire a rugăciunii „Tatăl nostru”;
Scolii la operele Sfântului Dionisie Areopagitul;
Despre diferite locuri grele la Sfinţii Dionisie şi Grigorie;
Ambigua (tâlcuiri ale unor locuri cu multe şi adânci înţelesuri din Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul);

Opere dogmatice:

Opuscule teologice şi polemice, în care Sfântul Maxim combate monofizitismul şi monotelismul: Despre cele două firi ale lui Hristos, Despre cele două voinţe ale unui singur Hristos – Dumnezeul nostru, Capete despre substanţă, esenţă şi fire, despre ipostas şi persoană, Despre calitate, proprietate şi diferenţă sau distincţie;
Despre suflet (o lucrare antropologică);

Opere ascetice și morale:

Cuvânt ascetic (dialog între un stareţ şi un frate);
400 de capete despre dragoste;
200 de capete teologice (gnostice);
alte 500 de capete teologice şi iconomice;
Mystagogia (cuprinde explicarea şi simbolistica Bisericii şi a cultului liturgic);
45 Scrisori, dintre care unele au un pronunţat caracter dogmatic;
alte capete teologice şi iconomice.

Sfântul Maxim Mărturisitorul este cel mai adânc cugetător creştin al veacului al VII-lea și nu numai. El a folosit şi a sintetizat întreaga filozofie creştină şi profană pentru a crea o grandioasă concepţie despre existenţă, despre Dumnezeu, om şi lume.

În centrul creaţiei şi al istoriei lumii stă Logosul dumnezeiesc „prin Care toate s-au făcut”. Totul a început de la Dumnezeu prin Logosul Său şi se săvârşeşte în Dumnezeu, scopul întregii creaţii fiind îndumnezeirea ei prin har. Existenţa nu e concepută pe planuri sau etaje diferite (sau paralele), ci ea formează un întreg simfonic universal cârmuit de Logosul divin. Lumea, omul, materia şi spiritul se împletesc într-un chip minunat cu energiile (lucrările) divine care susţin şi conduc întreaga creaţie spre scopul ei.

Sfântul Maxim separă istoria lumii în două etape: prima, de la zidirea lumii până la întruparea Logosului, reprezintă etapa în care lumea s-a pregătit pentru ca Dumnezeu să se facă om, şi a doua, de la venirea Mântuitorului până-n veşnicie, când are loc îndumnezeirea prin har a omului şi a întregii creaţii. Dumnezeu S-a făcut om fără de păcat, restaurând chipul Său în om şi devenind astfel, prin Biserică, izvorul mântuirii tuturor, al îndumnezeirii tuturor oamenilor şi al cosmosului întreg. Vom vedea în continuare câtă relevanţă are în teologia şi în viaţa duhovnicească a Bisericii Ortodoxe învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, mai ales pentru vremea noastră şi pentru cultura contemporană.

(Fragment din cartea Sensul creației. Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul, p. 39-43)