Cursul 140 de vindecare sufletească la vremea crizei cu mască (8 martie 2024) realizat de Pr. Bogdan Florin Vlaicu
Subiectul dezbaterii: despre dimensiunea profetică a Ortodoxiei, despre profeții mai vechi și mai noi care pregătesc a doua venire a lui Hristos și Înfricoșătoarea Judecată, de la predica eshatologică a Mântuitorului și până la Părinți duhovnicești contemporani, Sfinți ai închisorilor comuniste pe care îi vom pomeni pe 9 martie, dintre care unii vor fi canonizați anul viitor
Invitat: părintele Filotheu Monahul de la Mănăstirea Petru Vodă
Sursa Facebook:
Sursa Youtube:
MĂRTURIE CREȘTIN-ORTODOXĂ 
Biserica Ortodoxă, sub adumbrirea Duhului Sfânt dătător de viață, iubire și înțelepciune, are misiunea profetică și obligația de a citi semnele vremurilor și de a furniza grabnic credincioșilor lămuriri teologice și bioetice în ceea ce privește înțelegerea corectă și interacțiunea nepăguboasă a oamenilor cu tehnologiile tot mai invazive și cu ideologia transumanistă care animă, iată, fenomene/schimbări culturale, politice și sociale unice în lumea contemporană. Iar aceste fenomene trebuie descifrate în cheie duhovnicească, analizându-se nu numai statisticile din planul văzut, obiective, adeseori post-factum, ale acțiunilor săvârșite de oameni influenți, ci și inducțiile/înrâuririle nevăzute, rele și demonice de-a dreptul, ante-factum; toate aceste analize-predicții ale Bisericii au rolul de a trezi conștiințele adormite/amețite (de grijile cotidiene și de propaganda dirijată) și pot face ca unele evenimente tulburătoare și daune să fie prevenite, tratate strategic și poate chiar evitate în timp util. Biserica nu trebuie să fie indiferentă la încercările exterioare cotidiene ale credincioșilor creștini (la nivel micro) și la tulburările culturale și social-politice de la nivel macro (global), rămânând înțepenită cumva doar într-o propovăduire dogmatică (aspațială și atemporală) și într-un activism social-filantropic (fără discernământ), mediatizate spre convingerea ateilor și a „căldiceilor” că e bună și Biserica la ceva în societate. (…)
Duhul Sfânt a grăit mereu prin Proorocii Vechiului și Noului Testament când ei aveau să comunice oamenilor înștiințări dumnezeiești mai sigure și mai binefăcătoare decât toate prognozele și studiile științifice. Glasul Proorocilor și al Sfinților Părinți are și astăzi autoritate divină, nu doar prin chemarea oamenilor la pocăință, ci și prin demascarea preventivă a planurilor diavolești și omenești generatoare de mult rău în lume. De aceea trebuie cercetate și urmate cu multă grijă profețiile și sfaturile Sfinților referitoare la „vremurile din urmă” pe care le traversăm noi acum, manifestând trezvie, cumpătare și realism, înțelepciune și curaj, nicidecum disperare sau delăsare fatalistă.
Biserica are rolul de a trezi credincioșii (în a-L asculta primordial pe Dumnezeu spre a dobândi sfințenia și viața veșnică), nu de a-i dociliza spre a fi servili față de cezarul tot mai mult poziționat împotriva lui Dumnezeu și a Adevărului. Biserica lui Hristos nu este o anexă a statului laic, cu o funcție/finalitate doar pământească, ci este independentă față de autoritatea lui trecătoare (tot mai abuzivă și invazivă în ceea ce privește drepturile și libertățile oamenilor), având datoria de a propovădui adevărul (fizic și metafizic), indiferent de consecințe. (…)
Fragment din articolul – „Revoluția transumanistă, mutațiile axiologice, tirania globală și vremurile de pe urmă” – https://patermihail.wordpress.com/2023/10/22/revolutia-transumanista-mutatiile-axiologice-tirania-globala-si-vremurile-de-pe-urma/.
ApreciazăApreciază
„Profeții și mărturii creștine pentru vremea de acum” (PDF) – https://patermihail.files.wordpress.com/2024/03/profetii-si-marturii-crestine-pentru-vremea-de-acum.pdf
ApreciazăApreciază
Mântuitorul Iisus Hristos, Biserica lui Dreptslăvitoare și creștinii credincioși Lui sunt deranjanți pentru ateii și demonizații care conduc lumea după „valori”-idealuri-scopuri tot mai violent anticreștine și antiumane pentru că prezența lor luminează și scutură conștiințele, trezesc oamenii la o viață morală și spirituală superioară materialismului, consumismului și nihilismului, iar oamenii ies de sub influența/robia diavolului, patimilor și morții veșnice…
ApreciazăApreciază
Expresia „urâciunea pustiirii” (opusă ca sens „frumuseții iubirii”) se referă la Matei 24:15: „De aceea, când veți vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «așezată în locul sfânt» – cine citește să înțeleagă!” Referirea se face la Daniel 9:27: „El va face un legământ trainic cu mulți, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.” În 167 î.H. un rege grec, pe nume Antiochus Epiphanies, a așezat un altar pentru Zeus peste altarul darurilor arderilor-de-tot în templul evreiesc din Ierusalim. De asemenea, a jertfit un porc pe altar în Templul din Ierusalim. Acest eveniment este cunoscut sub numele de urâciunea pustiirii.
În Matei 24:15, Mântuitorul Iisus Hristos vorbea după aproximativ 200 de ani după ce urâciunea pustiirii descrisă mai sus a avut loc. Deci Domnul trebuie să fi profețit că la un moment dat în viitor o altă urâciune a pustiirii va avea loc într-un templu evreiesc în Ierusalim. Majoritatea celor care interpretează profețiile Bibliei cred că Iisus Se referă la Antihrist, care va face ceva asemănător cu ceea ce a făcut Antiochus Epiphanies. Acest lucru este confirmat de faptul că o parte din ceea ce a profețit Daniel în 9:27 nu a avut loc în 167 î.H. prin Antiochus Epiphanies. Antiochus nu a confirmat un legământ cu Israel timp de șapte ani. Antihristul este cel care, la sfârșitul veacurilor, va încheia un legământ cu Israelul timp de șapte ani, iar mai apoi îl va încălca, făcând ceva asemănător cu urâciunea pustiirii din templul evreiesc din Ierusalim.
Oricare va fi viitoarea urâciune a pustiirii, nu este nicio îndoială că cel care o va face este persoana cunoscută sub numele de Antihrist. Apocalipsa 13:14 îl descrie ca făcând o „icoană” (expresia unui sistem „religios”/idolatru cu simboluri și dogme noi, eretice și hulitoare) în fața căreia toți vor fi forțați să se închine. Transformarea templului Dumnezeului celui viu într-un loc de închinare înaintea lui Antihrist este într-adevăr o „urâciune”. Cei care trăiesc și rămân în timpul Necazului celui mare trebuie să vegheze și să știe că acest eveniment va marca începutul celor trei ani și jumătate a celei mai grele perioade ale Necazului celui mare și întoarcerea Domnului Iisus Hristos este iminentă. „Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă, ca să aveți putere să scăpați de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla și să stați în picioare înaintea Fiului omului.” (Luca 21:36)
Evident, înțelesul mistic/lăuntric al „urâciunii pustiirii” ni l-a dat Sfântul Maxim Mărturisitorul, după cum a spus și părintele Filotheu, și constă în cotropirea sufletului de către patimi (necredință sau rea credință, mânie și desfrânare – opuse virtuților credință dreaptă, rugăciune și post), răzvrătire, nepăsare și apostazie care vor atinge apogeul în vremurile de pe urmă, sub propaganda uriașă anticreștină organizată/legalizată…
ApreciazăApreciază
Consider că una din datoriile fundamentale ale creștinilor este să cunoască PROFEȚIILE MESIANICE din Vechiul Testament despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca să nu cadă în vreo înșelare/diversiune a dușmanilor Lui care vor să propună lumii alt mesia, alt salvator (de fapt pe antihrist), răstălmăcind Scripturile. Știm că după Învierea Sa, Mântuitorul Hristos, pe drumul spre Emaus, „începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor (ucenicilor Săi tulburați – Luca și Cleopa), din toate Scripturile cele despre El”. Apoi și celorlalți 10 adunați (fiindcă lipsea Toma dintre ei), Iisus le-a zis: „Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi.” (Luca 24, 27, 44-46). Deci Însuși Mântuitorul vrea ca ucenicii Lui să-l (re)cunoască și prin Scripturi, nu doar prin Sfintele Taine și învățăturile Bisericii, precum și prin virtuțile personale (împlinirea poruncilor lui Hristos), ca să fie întemeiați în cunoașterea planului mântuitor al lui Dumnezeu și să nu fie păcăliți în înfruntările viitoare cu proorocii și hristoșii mincinoși ucigași de suflete.
ApreciazăApreciază
Și aici este interesantă abordarea: https://www.contemporanul.ro/polemice/uraciunea-pustiirii.html
(…) Sintagma biblică „urâciunea pustiirii” mă vizitează de când a început pandelia („corcitură” între pandemie şi pandalie). Pentru că, dintru început, armele omului de tip nou (ca şi virusul) au fost îndreptate împotriva bisericii. Diverşi liberi cugetători contemporani ori teoreticieni ai credinţei au reclamat, pe rând, spaţiul bisericii, rugăciunea colectivă, comuniunea creştină prin intermediul Sfintei Euharistii, ca fiind contagioase şi periculoase nu doar pentru creştinii practicanţi (oricum, ei, fiind nişte înapoiaţi, nu contează, treaba lor ce fac), dar, mai ales, pentru cei care ar avea ghinionul să intre în contact cu aceştia şi, astfel, să fie contaminaţi.
Mă vizitează această metaforă a Anticristului, pentru că i‑am simţit prezenţa de mai multe ori în cele aproape două luni de arest la domiciliu. M‑a vizitat, mai întâi, când am aflat că bisericile vor fi închise pentru credincioşi, aceştia urmând să se transforme în public spectator al slujbelor bisericii, la televizor sau on line. Vizita a durat mai mult când mi‑am dat seama că ne vom petrece Paştile tot închişi în case, dar şi păziţi cu străşnicie, ca să nu ne infectăm de la Lumina Învierii ce urma să ne fie dată de…. poliţie. După aceea, s‑a renunţat la idee, că iarăşi s‑a pus problema contaminării şi ni s‑a arătat la televizor degetul prezidenţial ameninţător, în caz că ne‑ar fi trecut prin cap să ieşim din case. Apoi m‑a copleşit vizita urâciunii, când am vrut să merg la cimitir, în Săptămâna Mare, ca să le aprind lumânări la morminte plecaţilor mei şi am găsit porţile cimitirului legate cu lanţuri şi ferecate cu un lacăt care până în acel moment nici măcar în imaginaţia cuiva nu existase. I‑am găsit, cum ar veni, şi pe morţi arestaţi în gropile lor şi între gardurile cimitirelor. Ca să nu intre în contact cu noi şi să ne dea noua boală.
M‑a învăluit urâciunea pustiirii când am privit şi ascultat, cu stupefacţie, diverşi figuranţi (unii chiar preoţi) care încercau să mă lămurească cum că privitul slujbelor de acasă, din fotoliu, eventual cu masca pe figură şi mâinile bine dezinfectate, păstrând distanţarea socială faţă de oricine, chiar şi faţă de mine însămi, ar reprezenta o probă de responsabilitate şi o formă de aliniere a Bisericii la realităţile secolului XXI. Mai nou, am văzut şi un „happening” la o biserică din Bucureşti: în sala goală, pe scaune, erau aşezate fotografiile enoriaşilor, iar preotul slujea în faţa acestor fotografii. Mai târziu, la predică, respectivul prestator de servicii religioase, într‑un adevărat delir, se împăuna cu geniala idee de a‑i înlocui pe oamenii vii cu fotografiile lor (dacă nu mă înşel, aşa se obişnuieşte la înmormântări; lângă sicriu e pusă fotografia defunctului, pe când era el în viaţă şi ferice). Umor macabru involuntar. Prezenţa fotografiilor în locul creştinilor co‑slujitori ai Sfintei Liturghii era cât pe ce să‑i provoace respectivului o criză de extaz. Ce puteam face altceva decât ce făcea bunica atunci când îl simţea pe aproape pe Ucigă‑l toaca? Mi‑am scuipat în sân.
În fine, cel mai recent m‑a cuprins „urâciunea pustiirii” când mi‑am dat seama că am ocazia să scriu despre o „expoziţie” cu totul neaşteptată, vizibilă nicăieri altundeva decât pe panourile de publicitate închiriate de primăria capitalei şi de cea din Iaşi, în unele zone, diverselor firme de profil. Oroarea cu pretenţie de artă, fiind chiar „opera” unei artiste vizuale, a fost accesibilă unui „public” mult mai numeros decât celui care vizitează în mod obişnuit o galerie de artă sau un muzeu.
O firmă de publicitate (să‑i fie cât mai repede uitat numele!) s‑a gândit să le aducă un „omagiu” vizual medicilor care tratează bolnavii de covid. Intenţie, la o primă vedere lăudabilă, autoanulată de mesajul blasfemiator. Icoanele lui Hristos şi ale Maicii Domnului au fost maimuţărite. În locul personajelor sacre, dar folosindu‑se de tipul de reprezentare specific icoanei, au fost înfăţişaţi medici cu botniţă (aşa le zic oltenii din Vâlcea măştilor), stetoscop la gât şi aureole în jurul capului. E adevărat că „expoziţia” a durat puţin, fiindcă o parte dintre oameni şi‑au exprimat oripilarea, iar Biserica a respins şi ea insulta grosolană. Imaginile blasfemiatoare au fost retrase, dar amintirea lor n‑are cum să nu rămână. Ele nu sunt simple imagini, ci un mod perfid de a impune, în contextul special al unei epidemii sau ce o fi ea, cu oameni paralizaţi de frică, lesne manipulabili, noua „religie” (ca şi virusul) a sănătăţii cu forţa şi în numele unui aşa‑zis bine colectiv. Religia sănătăţii ca valoare absolută, dar nu ca un dar al lui Dumnezeu, ci ca un privilegiu acordat bieţilor muritori de zeii‑doctori. Nici unul dintre celebrii autori de distopii nu şi‑a imaginat aşa ceva. Mesajul bate de departe şi celebrul roman 1984 al lui George Orwell şi pe cel intitulat Minunata lume nouă al lui Aldous Huxley.
Nu poţi să nu asociezi aceste imagini horror – care pun în locul persoanei divine a Mântuitorului, ori în locul Maicii Domnului doctori mascaţi care te obligă să fii sănătos – cu sloganul „Vrem spitale, nu catedrale!” Căzuţi în cea mai flagrantă formă de negare a realităţii lui Dumnezeu, propagandiştii noii „religii” n‑au nici măcar minima inteligenţă să‑şi dea seama că dorinţa le‑a fost împlinită: ţara s‑a umplut de spitale! Nu contează că nu prea folosesc nimănui. Spitalul e noul (ca şi virusul) spaţiu „sacru”, unde zeii‑doctori fără chip, în costume de cosmonauţi, „mântuiesc” omenetul de singura boală care a mai rămas pe planetă: covidul.
Departe de mine gândul de a întina cu ceva nobila vocaţie a medicinei. Că nu despre o profesie e vorba. Medicul trebuie să aibă, exact ca şi preotul, har şi frică de Dumnezeu. Orice medic adevărat ştie, fie că recunoaşte, fie că nu, că nu el e cel care vindecă. Şi când ştie şi acceptă acest adevăr, când Îi recunoaşte lui Dumnezeu puterea şi întâietatea, atunci bolnavul are cele mai mari şanse să se tămăduiască.
Mi‑am amintit, văzând noua (ca şi virsul) sminteală de un film, al cărui nume l‑am uitat, dar care m‑a îngrozit în copilărie, asta însemnând undeva pe la începutul deceniului şapte. Era un serial SF la televizor şi într‑unul dintre episoade extratereştrii care invadaseră Terra făceau experimente medicale pe pământeni. Mi s‑a imprimat în memorie scena în care a fost prinsă prima victimă, pe care au imobilizat‑o şi au început să coboare peste ea un fel de cilindru uriaş, din sticlă, spre a o izola. În acel cilindru erau medicii‑extratereştri cu instrumentele lor de tortură. Ceva asemănător cu ceea ce se petrecea în acel film SF ni se întâmplă nouă acum, de fapt. Suntem cobaii unui experiment social planetar. Păpuşarii fără nume şi fără chip care‑l dirijează s‑au gândit că pot pune ei ceva în locul Dumnezeului Celui Atotputernic. Iar ceea ce încearcă să pună în loc e consemnat în Scriptură, anume „urâciunea pustiirii”. E cunoscut totul, încă de la Facerea Lumii. Tot ce avem de făcut este să nu ne dezicem de Hristos, să‑L mărturisim cu orice preţ şi să răbdăm, căci „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei, 24. 13).
Luiza Barcan
ApreciazăApreciază
Pentru a-i cinsti pe înaintașii noștri în credință, cei care ne-au transmis tezaurul mântuirii – adică dreapta credință, calea cunoașterii lui Dumnezeu și a dobândirii vieții veșnice, Biserica Ortodoxă Română, prin Sfântul Sinod, a rânduit ca ziua de 9 martie, ziua de prăznuire a Sfinților 40 de mucenici din Sevastia Armeniei, să fie dedicată și pomenirii celor care au pătimit în închisorile comuniste, adică a foștilor deținuți politici din perioada 1944 – 1989. De aceea și noi, în toate bisericile și mănăstirile ortodoxe din România facem pomenirea acestor mărturisitori care și-au pus sufletul pentru Hristos și pentru demnitatea poporului român călcată în picioare de niște asupritori străini – să nu uităm că au venit pe tancurile sovietice – și care au încercat să dezrădăcineze poporul, atât din punct de vedere religios, duhovnicesc, încercând să elimine credința în Dumnezeu, credința ortodoxă, dar și din punct de vedere cultural, adică oamenii să uite valorile poporului român și continuitatea noastră pe aceste coordonate ale credinței în Dumnezeu și ale bunei cuviințe pe care poporul român a trăit-o continuu, începând din familie, apoi din școala care s-a născut din sânul Bisericii și în comunitate.
ApreciazăApreciază
„Mărturisitorii români ai lui Dumnezeu din perioada comunistă. Părinți de la Rugul Aprins și lumina credinței lor” (PDF) – https://patermihail.files.wordpress.com/2021/04/marturisitorii-romani-ai-lui-dumnezeu-din-perioada-comunista.-parinti-de-la-rugul-aprins-si-lumina-credintei-lor-2.pdf
ApreciazăApreciază
Intelectualul creștin asumat, luminat de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, nu este, cum spunea Mihail Eminescu în poemul Epigonii, doar un „cuib de înțelepciune”, care „şterge colbul de pe cronice bătrâne”, „descifrând eternitatea din ruina unui an” și grăind într-o limbă „ca un fagure de miere”, ci și un „preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”, un om ales/harismatic și preocupat atât de „cugetarea sacră”, desigur, cât și de trezirea oamenilor la o conștiință mai înaltă, capabilă să sesizeze și mișcările din planul nevăzut al proniei divine care ține toate lucrurile în rânduială, chiar dacă în planul văzut, omenesc, pare a fi uneori un vacarm necontenit.
Creștinul înțelept și curajos nu poate fi nepăsător la devierile ideologice și morale promovate în societate de cercuri politice de putere care abuzează poporul și încearcă să-l reeduce prin propagandă și legi care atentează la sănătatea și demnitatea spirituală a omului, confiscându-i drepturile naturale și constituționale, ci ia atitudine fermă împotriva acestor abuzuri care reflectă intenții demonice și tiranice de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, a oamenilor și a legilor firii „bune foarte” (întemeiate de Dumnezeu).
Extras din articolul „Antim Ivireanul, Mihail Eminescu și „Rugul Aprins”- mărturisitori de foc ai Adevărului în cultura română” (PDF) – https://patermihail.files.wordpress.com/2024/03/rev.-ortodoxia-3-2023-antim-ivireanul-mihail-eminescu-si-rugul-aprins.pdf.
ApreciazăApreciază
Uneori, în icoana Mântuitorului Iisus Hristos Pantocrator, Domnul apare înconjurat de cercul zodiacal arătând că Logosul divin este Creatorul (și Atotțiitorul întregii creații, inclusiv al) timpului. Așadar, semnele zodiacale (schemele geometrice ale constelațiilor vizibile pe cer într-un an) sunt singura reprezentare iconografică a timpului cosmic aflat neîncetat, ca și spațiul și materia, în pronia lui Dumnezeu.
ApreciazăApreciază