De ce noi, creștinii ortodocși, „ținem” ziua duminicii, nu a sâmbetei (scrisoare către un creștin adventist)


InviereaDomnului

Frate AlexB (Alexandru de botez, bănuiesc),

Eu sunt acum în Grecia și, cu sinceritate și osteneală nu puțină, cercetând de peste 25 de ani muulte surse ale cunoașterii lui Dumnezeu, am ajuns să aprofundez credința cea dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 1,3) în limba și-n tradiția cea întemeiată de Sfinții Apostoli, nu de unii ca mine sau ca tine, sau de alți creștini închipuiți de acum 200-300 ani cel mult.

Ca și alți oameni cu pretenții de intelectuali creștini, și eu, însă cu mult timp înaintea ta, urmând Părinților, Martirilor și Mărturisitorilor care chiar au suferit chinuri și moarte pentru Adevărul-Hristos, unii chiar în temnițele comuniste (și a rânduit Dumnezeu să cunosc personal asemenea oameni Sfinți, curați și luminați) am considerat și consider Sfânta Scriptură cartea de căpătâi a oricărui credincios în Hristos.

Și deși spui că respecți numai ce scrie în Biblie, nu faci acest lucru, ci extrapolezi și inventezi lucruri inexistente. Pentru aceasta te sfătuiesc să cercetezi izvoarele istorice vechi ale credinței creștine, chiar în limba greacă, de se poate, și să nu folosești speculații și interpretări fără bază ale unor scriitori (întemeietori de secte (neo)protestante) de maximum 200-300 de ani în urmă. Iată de ce spun asta.

Îți aduc aminte textul capitolului 20 al Ieșirii:

  1. Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis:
  2. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei.
  3. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!
  4. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!
  5. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam,
  6. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.
  7. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.
  8. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti.
  9. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale,
  10. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine,
  11. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.
  12. Să nu ucizi!
  13. Să nu fii desfrânat!
  14. Să nu furi!
  15. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!
  16. Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!

Așadar Dumnezeu i-a grăit Sfântului Moise, lui Moise i s-a adresat, cu Moise a vorbit și i-a spus cele de mai sus. Apoi Moise a spus poporului (20, 19), protejându-l de a nu muri văzând slava supraluminoasă (foc incandescent) a lui Dumnezeu.

Deci lui Moise i-a spus Domnul să-și amintească de sabat ca zi de odihnă și sfințire (unire cu Dumnezeu cel Sfânt) ca și pomenire a ieșirii din țara păcatului (Egipt) și ”casa robiei” (20, 1) în ținutul material al făgăduinței dumnezeiești (eliberarea de sub tirania lui Faraon celui văzut).

Dacă vreun om drept ar fi ținut sabatul dinainte de Moise, Dumnezeu nu ar fi ascuns acest lucru, ci ne-ar fi spus clar în Sfânta Scriptură (ca să nu orbecăim într-un nor de întrebări și îndoieli) și nu-i lăsa pe adventiștii sâmbătari să speculeze aiurea (după aproape 4000 de ani), fără nici un temei biblic, mai ales că, în istoria creștinismului, nimeni până la ei nu a interpretat astfel acest lucru. Ba încă nici cărțile iudeilor nu susțin așa ceva.

Trebuie spus că, datorită căderii în păcat toată omenirea zăcea sub robia lui Faraon cel nevăzut, adică a diavolului. De aceea nici un om nu ținea vreo zi de odihnă, pedeapsa și blestemul lui Dumnezeu asupra lui Adam fiind foarte clar: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! 18. Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! 19. În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce.” (Facere 3, 17-19). Deci, Adam și urmașii lui până la legea lui Moise nu au avut nici o zi de odihnă, nu au ținut nici un sabat, întrucât toți erau sub povara blestemului ca în toate zilele vieții lor să se ostenească pentru traiul zilnic. Nici un popor păgân și nici un om (nici Adam, nici Abel, nici Set, nici Enoh, nici Noe, nici Iov, nici măcar Avraam, nici Lot) nu țineau vreo zi de odihnă dedicată Creatorului Dumnezeu sau vreunui zeu sau idol, până la darea Legii lui Moise. Numai iudeii mozaici (după ieșirea din Egipt, adică) se deosebeau de celelalte popoare prin ținerea acestei zile de odihnă, ca și amintire a ieșirii lor la odihna trupească făgăduită de Dumnezeu din robia plină de munci a lui Faraon.

Apoi, zilele creației materiale (cele 6) nu sunt zile solare, de 24 ore, așa cum măsurăm noi zilele azi (o zi a creației având sensul de etapă/treaptă a creației, eon sau veac, cum le numea Sfântul Maxim Mărturisitorul), soarele fiind adus în existență abia în a patra zi, deci cum putea să existe seara-dimineața înainte de existența soarelui? Alternanța seară-dimineață ne arată că Dumnezeu, în fiecare zi luminează și îmbogățește lumea cu Cuvântul Său – Lumina lumii, prin puterea/energia sa creatoare El aducând la existență făpturi frumoase/bune foarte pe care le-a contemplat apoi la finalul fiecărei zile (etape creatoare), încât fiecare dimineață (împlinire) a unei zile devine seară a zilei următoare care se umple cu noi făpturi materiale și ființe, până la om. Omul a fost făcut de Dumnezeu în ziua a șasea și apoi Dumnezeu a contemplat toate și le-a binecuvântat încheind lucrarea Sa: Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea. (Facere 1, 31). Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. 3. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială. (Facere 2, 2-3)

Dar ziua a șaptea nu s-a încheiat încă. Nu scrie în Scriptură că a fost seară și dimineață, ziua a șaptea. Nu scrie decât că ziua a șaptea – sabatul (odihna) lui Dumnezeu a început odată cu încheierea facerii omului și punerea lui în rai, dar ea nu s-a terminat. Dar ce este cu sabatul, atunci? Mântuitorul ne lămurește: Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sabat (Marcu 2, 27). Adică sabatul era dat ca timp/veac și odihnă omului în rai, ca stare de comuniune cu Dumnezeu, ca stare de fiu al lui Dumnezeu, liber și (pro)creator. Ziua a șaptea (cosmică) este timpul dat omului/oamenilor până la A doua Venire a Domnului Hristos (adică până la Învierea și Judecata tuturor), ca să crească și să-L cunoască pe Dumnezeu.

Căderea în păcat a omului a însemnat alunecarea în robia diavolului, adică pierderea bucuriei și libertății de fiu al lui Dumnezeu și primirea blestemului dumnezeiesc ca și canon de pocăință în toate zilele vieții lui. Adam a căzut din odihna lui Dumnezeu în munca chinuitoare în afara raiului, pe pământul care trebuia lucrat cu trudă zi de zi… Și după Adam, toate neamurile răspândite pe pământ trudeau zi de zi, căci fiind sub robia necredinței, a patimilor și a demonilor, nu aveau (drept la) odihnă. Ba încă, nici chiar iudeii, neascultători fiind, nu au intrat în odihna cea duhovnicească, deși păreau că țin legea: Şi ei n-au cunoscut căile Mele, că M-am jurat întru mânia Mea: „Nu vor intra întru odihna Mea„(Psalmul 94, 12). Nici unul nu a intrat în odihna lui Dumnezeu, adică nu s-a mântuit înainte de Hristos.

Pe Cruce, însă, Domnul Iisus Hristos îi zice tâlharului celui pocăit: Astăzi vei fi cu mine în rai. (Luca 23, 43), deci tâlharul a intrat în rai împreună cu Hristos, în odihna cea de sus, spirituală, împreună cu toți drepții pe care i-a ridicat din iad întru odihna Sa. Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare (1 Petru 3, 18-19), adică sfinților și drepților din Vechiul Testament care-L așteptau (deci sufletele după moartea fizică nu dorm, ci sunt vii și conștiente). Unii dintre aceștia au înviat și cu trupul: Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora. (Matei 27, 51-52). Deci ziua aceasta a Învierii Domnului este adevărata sărbătoare a eliberării noastre din țara robiei (diavolului, păcatului și a morții) și din muncile (chinurile) iadului și intrarea în pământul făgăduinței – raiul și odihna lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata sărbătoare/bucurie, a trecerii (Pesah, Pasha, Paști) Domnului Iisus Hristos în Împărăția cerească, având toată puterea și slava în cer și pe pământ (Matei 28, 18). În cartea Apocalipsei Mântuitorul așa ni Se și descoperă: Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, și Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului. (1, 17-18).

Sfântul Apostol Pavel, în care via/trăia Hristos, a spus către evrei, lămurindu-i cu mărturii de la Sfinții Prooroci și că s-a schimbat Legea, și că s-a schimbat Preoția, și că s-a schimbat sărbătoarea sabatului: 1. Să ne temem, deci, ca nu cumva, câtă vreme ni se lasă făgăduinţa să intrăm în odihna Lui, să pară că a rămas pe urmă cineva dintre voi. 2. Pentru că şi nouă ni s-a binevestit ca şi acelora, dar cuvântul propovăduirii nu le-a fost lor de folos, nefiind unit cu credinţa la cei care l-au auzit. 3. Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă, precum s-a zis: „M-am jurat întru mânia Mea: nu vor intra întru odihna Mea”, măcar că lucrurile erau săvârşite de la întemeierea lumii. 4. Căci undeva, despre ziua a şaptea, a zis astfel: „Şi S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea de toate lucrurile Sale”. 5. Şi în acelaşi loc, zice iarăşi: „Nu vor intra întru odihna Mea!”. 6. Deci, de vreme ce rămâne ca unii să intre în odihnă, iar aceia cărora mai dinainte li s-a binevestit, pentru nesupunerea lor, n-au intrat, 7. Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi rostind prin gura lui David, după atâta vreme, precum s-a zis mai sus: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre”. 8. Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. 9. Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu. 10. Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale. 11. Să ne silim, deci, ca să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă a neascultării… (Evrei 4, 1-11). Oricum, în ziua de sabat/sâmbătă, la sinagogă, iudeii citeau din Lege atât ca să-și amintească de ieșirea strămoșilor lor din Egipt, cât și ca să-L aștepte pe Mesia (Hristosul, Unsul lui Dumnezeu), Care avea să vină și să aducă iertarea, mântuirea sau împăcarea deplină dintre Dumnezeu și oameni. Deci sabatul era ziua pregătirii/așteptării bucuriei divine, nu însăși ziua bucuriei! Or, revenirea la „ținerea” sâmbetei și la folosirea azimei în loc de pâine sunt învățături și practici iudaizante și hulitoare la adresa lucrării mântuitoare a Domnului Hristos, defăimând rațiunile veșnice și cosmice dumnezeiești ale revelației și ale venirii Lui.

Deci, iată, pe temei scripturistic, din vremurile apostolice Biserica Dreptmăritoare ține sărbătoarea bucuriei/odihnei lui Dumnezeu în ziua Învierii Domnului Hristos (Κυριακή ἡμέρα), căci e ziua biruinței Lui definitive asupra morții și anticiparea/pregustarea zilei a opta, când noapte (seară) nu va mai fi, din Împărăția veșnică a Sfintei Treimi. La a doua Sa venire, întru slava supremă a Tatălui, Hristos va străluci cu putere în întreaga creație care se va transfigura, iar Biserica se va umple de slava Lui: 23. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. 24. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor. 25. Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo. (Apocalipsa 21, 23-25)

De această bucurie/odihnă în Împărăția lui Dumnezeu să ne învrednicească pe toți Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos!

Cu pace.

Hristos a înviat!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.